La o incursiune mai atentă prin metehnele sistemului comunist, nu putem să nu observăm ororile regimului ceauşist, care a îndobitocit marea masă a opiniei publice. Apar tot mai multe mărturii ale celor care au avut de suferit. Nu sunt deloc puţini aceia care au cunoscut sinistrele puşcării comuniste. La ce folos că s-a condamnat public comunismul atâta vreme cât statul român *răsplăteşte *torţionarii? Mihai Pacepa, se pare, nu a avut nicio problemă lângă Ceauşescu atâţia ani, l-a trădat abia în 1978. Faptul că l-a *renegat* pe tiran nu schimbă cu nimic cursul istoriei. Să ne gândim şi la cât rău a făcut acest om câtă vreme l-a pupat în dos pe Nicolae. *Greii *din fosta securitate primesc pensii colosale, gardienii din închisorile comuniste de asemenea. Iau asta ca pe un afront adus demnităţii umane. Se tot vorbeşte de punctul opt de la Timişoara, iată, sunt douăzeci de ani de la căderea sistemului communist şi încă nu a intrat în vigoare. Se pare că nici după douăzeci de ani n-am învăţat democraţie. Încă e foarte prost înţeleasă. Cei mai mulţi înţeleg (reţin) prin democraţie doar faptul că au drepturi, prea puţini se gândesc şi la îndatoriri. O îndatorire, nu constituţională, dar morală, e aceea de a condamna pe torţionarii părinţilor din părinţi. Nu şi-au lăsat demnitatea călcată în picioare preferând să moară în chinuri groaznice la Sighet, Gherla, Rahova, Jilava etc. România nu este un stat *înapoiat*, nu trebuie să-i fie cuiva ruşine că s-a născut român. Privind în urmă la evenimentele care au marcat istoria neamului constatăm că setea de libertate triumfă din totdeauna în inimile românilor. Nu trebuie să uităm niciun moment de martirii neamului (nu mă refer doar la Decebal, Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncoveanu etc), de cei care în 1821 s-au răsculat împotriva sistemului, cei care în 1848 au susţinut mişcarea revoluţionară, cei care în 1877 şi-au dat ultimul duh pentru independenţa statului român. În general, să nu uităm eroii. Mon, November 9, 2009 Daniel Lacatus

<<< Închidere >>>