O viata de lupta, de zbucium si de suferinta

SERBAN (BICA) GEORGESCU BARLAD

S-a născut la 16 martie 1922 în oraşul Bârlad.

Şi-a terminat studiile liceale la Bârlad într-un mod strălucit, fiind clasificat primul la examenul de bacalaureat. Se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi apoi îşi continuă studiile la Facultatea de Medicină din Iaşi.

In timpul studiilor liceale, participând la diverse concursuri, câştigând diferite premii şi în fine este ales preşedinte de onoare al Societăţii Tinerimea Română.

A militat în organizaţia de tineret P.N.T. fiind ales membru în conducerea Tineretului Universitar Iaşi. Incepând din anul 1947 este urmărit politic, ca în fine, în 1948 să fie arestat, judecat şi condamnat la 7 ani închisoare pentru „ acţiuni de uneltire contra ordinei sociale ”. Această detenţie o execută la Colonia Nistru, minele de plumb Cavnic, Baia Spriei şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Execută această pedeapsă în condiţii deosebit de dure datorită caracterului său deschis şi cinstit, respingând cu demnitate orice propunere de încercare de compromis cu administraţia şi anchetatorii. Funcţionează deseori ca medic deţinut în aceste închisori când, fiind confruntat cu starea de epuizare sau de boală a colegilor lui de suferinţă, îi scuteşte medical de a intra în mină sau la muncă, fapt ce-i atrage multe nopţi de carceră, urmate de zile de lucru la infirmerie. La liberare afirma că nu a sperat niciodată că va scăpa cu zile din torturile prin care a trecut, dar mai puţin şi-a putut imagina că va ieşi afară într-un regim de închisoare mai lărgit şi că el nu are nevoie de o asemenea libertate.

Eliberat fiind deci în 1955 şi neavând examenul de Stat, este încadrat cu salariul de felcer sau de tehnician sanitar pe funcţie de medic în comunele Axintele, Raşi, Sălcioara şi Tăriceni din raionul Lehliu.

Se distinge printr-o activitate profesională susţinută atât în îngrijirea cu dăruire a bolnavilor cât şi în educarea lor din punct de vedere igienico-sanitar, aceste merite fiindu-i recunoscute prin evidenţierea lui pe raion, în mai multe rânduri. A instruit şi echipe de Cruce Roşie care au fost evidenţiate pe regiune.

In 1959, activând ca medic în comuna Tăriceni, comună necolectivizată la acea dată, pentru a creea un climat de panică în populaţie şi a elimina un eventual focar de nesupunere, autorităţile comuniste l-au arestat din nou, l-au judecat şi condamnat la 9 ani închisoare pentru "uneltire împotriva ordinei sociale". La recurs, pedeapsa i-a fost majorată pe motive de agravare, fiind considerat "recidivist". La proces, a mai fost făcută afirmaţia că ar fi refuzat să acorde asistenţă medicală membrilor de partid, cu toate că la dosar se aflau multe declaraţii care încercau să dovedească că, datorită pregătirii lui profesionale şi devotamentului cu care au fost îngrijiţi, pe mulţi i-a salvat de la moarte.

A început detenţia la Canal (Luciu-Giurgeni), unde, după o lungă perioadă de muncă forţată în condiţii dure, s-a îmbolnăvit de enterită fiind transportat în stare gravă la spitalul din Constanţa, de unde apoi a fost transferat la penitenciarul Botoşani. Aici, a lucrat în diferite etape şi ca medic deţinut, de unde a fost eliberat cu ocazia amnestiei generale din 1964.

După această ultimă eliberare, totalizând 12 ani de închisoare comunistă, reuşeşte cu mari dificultăţi să fie încadrat ca felcer la laboratorul de micologie al Spitalului Dermato-Venerian din Bucureşti. Face demersurile necesare şi în cele din urmă, după foarte multe insistenţe şi intervenţii, reuşeşte să obţină aprobarea de a-şi susţine examenul de Stat pentru diploma de medic. Urmare a acestei situaţii de presiune şi de greutăţi ce nu se mai sfârşeau pentru el, face un sindrom depresiv.

Cu ocazia unei deplasări la Iaşi pentru a-şi reglementa situaţia şcolară, devine victima unui accident de tren, împins fiind, sau alunecând de pe scara de urcare în vagon, accident care s-a soldat până la urmă cu amputarea treimii medii a gambei drepte în urma unei internări de zece luni şi a şase intervenţii chirurgicale, una mai nereuşită decât cealaltă, cauzându-i o mare suferinţă de care nu a scăpat decât odată cu încheierea existenţei sale zbuciumate.

In fine, urmare a demersurilor facute in 1967, i se aprobă prezentarea la examenul de diplomă şi astfel în aprilie 1968, susţine acest examen la care obţine "calificativul maxim ".

Este încadrat ca medic la Spitalul Zimnicea, dar după zece luni de funcţionare, sindromul cicatricial rămas în urma intervenţiilor chirurgicale provocate de amputarea piciorului, l-a imobilizat o lungă durată în pat. Urmează 13 ani de suferinţă (pensionat medical cu ajutor social, neavând vechime de muncă suficientă pentru o altă categorie de pensionare), în urma unui infarct miocardic a decedat în ziua de 10 mai 1981, având ca ultimă imagine, torturile îndurate pe durata detenţiei, când, în urma bătăilor suferite, tălpile sale însângerate nu-şi găseau alinarea decât pe pereţii îngheţaţi ai "camerei negre", senzaţie pe care o mai avea uneori în ciuda faptului că piciorul îi fusese amputat.

Si astfel, o viaţă începută sub semnul revărsării darurilor oferite de Dumnezeu pentru cei aleşi de El, abundând într-o bogăţie de disponibilităţi morale, intelectuale, devotament, ţinută demnă ... este strivită de lupta de clasă, instrument pervers al teroarei comuniste, al urii, al necinstei, al mediocrităţii ..