4. MISIONAR ORTODOX DE LA GIBRALTAR LA MAREA ROŞIE (1)
Arhiepiscopul Victor Vasile Leu a fost un reprezentant de seamă a Bisericii
Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, deoarece
conştiinţa, convingerile şi demnitatea ce o deţinea îi impuneau nu numai
sarcina de activitate religioasă, sacramentală, de organizare a
arhiepiscopiei, ci şi cea de a combate pe cel mai mare duşman al întregii
creştinătăţi, Antihristul cominternist, prin toate mijloacele diplomatice,
politice şi prin cele oferite de presa scrisă şi vorbită.
Ca urmare, episcopul exilului “a organizat în ţările capitaliste aşa
numitele Săptămâni albe, perioadă în care presa capitalistă ducea o campanie
înverşunată împotriva ţării noastre, iar conducătorii ţărilor capitaliste
făceau declaraţii împotriva comunismului”, constatau acuzatorii săi înainte
de a-i pronunţa sentinţa de condamnare la moarte.
În adevăr, cu prilejul vizitelor făcute unor şefi de state, a unor înalţi
prelaţi creştini, din Europa Occidentală [preşedintele Portugaliei Salazar,
minstrul de interne al Franţei, secretarul de stat al Vaticanului,
cardinalul Montini, arhiepiscopul Londrei, arhiepiscopul Gibraltarului,
arhiepiscopul de Canterbury, mitropolitul grec Ghermanos, arhiepiscopul
Spiridon, Churcill Jr., Eden, ministrul de externe al Angliei, mareşalul
curţii regale, generalul Montgomery, foştii şi viitorii regi şi demnitari ai
Europei, întâlniţi la palatul Estoryl, Lisabona etc.], arhiepiscopul Victor
Vasile Leu i-a informat cu date concrete despre cele petrecute în dosul
Cortinei de Fier, i-a avertizat că Europa de est este bolşevizată şi
agresivă, le-a cerut, tuturor, să combată propaganda statelor comuniste şi
să suprime buletinele publicate de reprezentanţele diplomatice ale R. P. R.
din ţările lor, prin care se vehiculau minciuni sfruntate etc.
Pentru a-şi îndeplini obligaţiile ce i le incumba funcţia pe care o deţinea
şi i le impunea conştiinţa sa de apărător al Bisericii Ortodoxe Române, ce
se confunda, la acea dată, cu interesele neamului din care făcea parte,
arhiepiscopul exilului a întreprins numeroase vizite de la Gibraltar până la
Marea Roşie.
Această activitate interstatală o practica nestingherit, deoarece, la o
conferinţă a miniştrilor de externe din ţările capitaliste ale Europei şi
din Orientul apropiat, Consiliul Ecumenic şi IRO erau recunoscute şi înalţii
prelaţi autorizaţi de aceste organizaţii suprastatale puteau activa, în
interesul refugiaţilor aflaţi pe teritoriul statelor lor, fără a se amesteca
în treburile interne a ţărilor respective.
Colaborarea cu regele Mihai I de România
Împreună cu Gâldău, arhiepiscopul Victor a mers la Lauzane, o localitate la
circa şaptezeci de km. de Geneva, unde se afla regele Mihai I al României,
pentru a revedea pe distinşii săi enoriaşi din parohia Jianu şi pentru a-i
informa în legătură cu situaţa din ţară, cu peripeţiile trecerii prin
Jugoslavia, cu cele discutate la conferinţa de la Geneva s. a.
I-a aflat la hotelul Borivac.
Aici, s-au întâlnit cu mai mulţi din vechii săi mărturisitori, între care se
numărau: regele Mihai şi regina Mamă Elena, aghiotantul ei, Vergoty,
generalul Petre Lazăr şi ceea ce mai rămăsese din fosta suită regală.
“Atât regele, cât şi mama lui, Elena, primul lucru de care ne-au întrebat a
fost asupra peripeţiilor suferite de noi în Jugoslavia, în închisoare şi în
general despre toţi refugiaţii români din Jugoslavia, şi dacă, în ultimul
timp, au mai venit refugiaţi români din România în Jugoslavia, îşi amintea
arhiepiscopul Victor.
La întrebările care ei mi le-au pus, eu le-am răspuns tot ce am ştiut, fiind
completat de Gâldău.
Apoi s-au interesat despre situaţia politică, economică, militară, culturală
şi socială din România, la care noi am răspuns absolut tot ce am cunoscut.
Fiindcă regina îşi reamintea că parohia mea din Bucureşti cuprindea şi
palatul ei regal, m-a întrebat ce s-a făcut cu Palatul Elisabeta după
plecarea lor.
Eu, i-am spus că, întâmplător, am trecut pe acolo şi am văzut cum un
plutonier le vorbea ostaşilor că acel palat de lângă lac este unul din
multele palate ale familiei regale, arătându-le “jaful” pe care l-a făcut
familia regală în ţară.
Am discutat chestiuni de acest fel până seara, când am luat masa, iar după
masă, începând cu regele Mihai şi terminând cu adjutanţii, i-am spovedit pe
toţi şi a doua zi i-am împărtăşit.
În legătură cu cele spuse sub patrafir, nu pot declara nimic, le preciza
arhiepiscopul anchetatorilor, fiind considerat, dacă spun, ca cea mai mare
crimă omenească.
La slujba oficială au fost de faţă doisprezece români din împrejurimi, unde
deasemenea am vorbit, despre situaţia bisericii din România, repetând cele
spuse la Conferinţa Consiliului Ecumenic”6e.
Regele Mihai voia să ştie în ce relaţii se află arhiepiscopul Victor cu
legionarii.
El i-a spus că nu are legături speciale, dar la alegerea sa ca episcop au
asistat şi legionari.
Atunci Regele Mihai l-a rugat, dacă se va întâlni cu Horia Sima, să insiste
să nu mai facă propagandă împotriva sa printre legionari şi prin ziarul
legionar Curentul, pentru că nu e vorba de rege, ca persoană, ci de
principiul monarhiei.
Pentru a-şi îndeplini misiunea dată de regele Mihai, arhiepiscopul exilului
l-a rugat pe Horaţiu Comăneci, fost legionar şi actual preşedinte al
tineretului Partidului Naţional Ţărănesc al românilor fugari din Franţa,
să-i faciliteze o întrevedere cu Horia Sima.
Nu după mult timp, arhiepiscopul Victor s-a întâlnit cu Horia Sima, la
hotelul Opera din Paris.
La începutul discuţiilor Horea Sima s-a interesat de situaţia existentă în
ţară şi despre peripeţiile românilor în trecerea lor prin Jugoslavia.
Trecând la obiectul misiunii încredinţată de rege, arhiepiscopul Victor i-a
cerut lui Horia Sima să ordone legionarilor sistarea campaniei de denigrare
împotriva lui, să rupă legăturile cu prinţul Nicolae, stabilit la Madrid şi
i-a comunicat nemulţumirea tuturor fruntaşilor români din străinătate, cu
care a stat de vorbă, asupra atitudinii, din ultimul timp, a legionarilor
faţă de rege.
La obiecţiile făcute, Horia Sima a răspuns:
“- Regele Mihai a vândut pe Antonescu, el s-a depărtat de români,
căsătorindu-se cu o filo-americancă şi e mai bine, ca în viitor, să fie rege
prinţul Nicolae, care s-a căsătorit cu o româncă şi am face atunci, în ţară,
o monarhie semiromânească.
Totuşi voi înceta propaganda de ponegrire a regelui în ziarul Curentul şi
verbal, dacă Mihai, în caz că se va întoarce în ţară ca rege, aşa cum
consideră românii fugăriţi din ţară, va ţine seama de trei chestiuni:
- ca regele să se declare de acord cu intrarea lui Horea Sima în Comitetul
Naţional Român de la Washington;
- să amnistieze pe toţi legionarii care au fost condamnaţi în ţară;
- să se respecte decoraţiile şi gradele legionarilor care fac parte din
divizia generalului Platon Chirnoagă şi pe cei care au făcut parte din
armata germană a lui Hitler.”
Horea Sima a precizat emisarului regal că dacă Mihai I va accepta aceste
condiţii, el, Horea Sima, va ordona încetarea ponegririi şi va începe,
treptat, o propagandă de preaslăvire de către legionari a fostului suveran
al României.
După ce a lut cunoştinţă de condiţiile puse de comandantul unei fracţiuni
legionare, regele a replicat că în nici un caz Horea Sima nu poate face
parte din Comitetul Naţional de la New-York, deoarece, de la radio Viena, în
timpul războiului cu Hitler, a instigat armata română şi poporul român să
se ridice împotriva monarhiei şi a anglo-americanilor.
La cea de a doua cerere, fostul monarh a promis că va da o amnistie
generală pentru toţi legionarii, însă aceasta o va putea face numai atunci
când se va întoarce în ţară, întrucât el şi-a luat angajamentul faţă de
americani că nu va face nici un act de guvernământ în afara ţării.
“Referindu-se la a treia cerere a lui Sima, Mihai a răspuns că şi această
problemă se va rezolva de la caz la caz, după pregătirea fiecăruia în parte,
însă numai când se va întoarce în ţară.
Mihai mi-a spus să caut să menţin relaţiile cu Horia Sima şi să-l conving să
renunţe la aceste condiţii şi să înceteze propaganda împotriva lui”6f, îşi
amintea prelatul diplomat.
Negăsindu-l, la Paris, pe Sima, i-a transmis răspunsul regelui prin
Comăniciu.
Horia Sima, care fugise din România în Germania nazistă după eşuarea
rebeliunii legionarilor, îl ataca pe regele Mihai, de pe poziţiile unor
interese mercenare, însă fără prea mare efect, deoarece acţiunile sale erau
neutralizate de fracţiunea legionară majoritară, foristă, a forului alcătuit
de o conducere colectivă, numită Cavalerii bunei vestiri.
Mişcarea legionară din exil era divizată în gruparea simistă şi papanacistă
sau foristă.
Constantin Papanace îl acuza pe Horia Sima că nu este străin de moartea lui
Corneliu Zelea Codreanu şi avea o mai mare influenţă asupra românilor
refugiaţi în occident şi a macedo-românilor.
În mod obişnuit, propaganda din R. S. R. reuşea să intoxice, cu informaţii
semifalse sau total eronate, mai ales pe creduli, pe oamenii care nu au
destulă forţă de discernământ, rezistenţă interioară care, să-i facă imuni
la denziformările lansate de răspândacii Securităţii.
În goana sa după putere, Sima nu s-a sfiit să folosească până şi zvonuri
fabricate şi răspândite de Direcţia de Dezinformare a Securitătii, pentru
a-şi neutraliza adversarii politici din exil.
Intimidarea, şantajul, forţa brutală şi minciuna erau unele din armele des
folosite de simişti.
Spre a stăvili această diversiune distructivă pentru întreaga românime
exilată, arhiepiscopul, la sugestia lui Carol al II-lea, s-a dus în
Germania, la Sigmaringen, unde era reşedinţa şefului Casei de Hohenzollern.
Aci, a fost primit de un prinţ în vârst de vreo şapezeci de ani.
În timpul interviului avut, prelatul ortodox şi-a motivate astfel prezenţa:
“- Eu, fiind un devotat monarchist şi slujitor al Casei Regale Române, Casă
Regală care îşi are obârşia la Sigmaringen, de unde a venit întemeietorul
statului roman, marele rege Carol I, am găsit că este de datoria mea să vin
să salut pe Şeful Casei de Hohenzolern şi să-l asigur că Biserica Ortodoxă
Română din exil, va rămâne totdeauna devotată şi apărătoare a monarhiei
româneşti, recte, a regelui Mihai I”.
Vorbind în numele Bisericii Ortodoxe Române din ezil arhiepiscopul Victor
Leu, l-a informat că în interiorul masei de emigranţi români, ca şi în alte
collective sociale de acest fel, apar tulburări vremelnice, provocate de
mici grupuri de elemente anarhice, “care însă niciodată nu vor putea
reprezenta şi vorbi în numele maselor de emigranţi, sau în numele Ţării
respective.
Fracţiunea legionară simistă, argumenta ierarhul diplomat, care nu
reprezintă nici măcar majoritatea masei legionare, majoritate care a rămas
sub ordinele Forului, alături şi devotaţi regelui Mihai, această majoritate
simistă nu poate vorbi în numele mişcării legionare şi cu atât mai mult nu
poate vorbi în numele poporului român”.
Arhiepiscopul Victor i-a mai precizat că Biserica Românilor din exil
niciodată nu va accepta înlăturarea lui Mihai de la tronul României,
deoarece prinţul Nicolae este indezirabil atât pentru românii refugiaţi cât
şi pentru cei din ţară, încă de circa douăzeci de ani în urmă, când s-a
certat cu toţi înainte de a părăsi România.
Astfel l-a convins, pe bătrânul şef al Casei de Hohenzollern Singmaringen,
că a greşit în alegerea sa, aliindu-se cu Horea Sima.
Aflând că simismul nu reprezintă nici măcar interesele majorităţii
legionarilor din exil, că nu este mandatat să vorbească în numele tuturor
românilor, şeful Casei de Hohenzolern a încetat să-l mai susţină pe Horea
Sima şi pe candidatul acestuia la coroana României, prinţul Nicolae.
Discutând despre situaţia ofiţerilor români aflaţi în refugiu, regele Mihai
I al României l-a rugat pe reprezentantul Bisericii din exil să se
intereseze de soarta lor, să-i ajute şi să le spună să nu părăsească Europa
pentru că va fi nevoie de ei.
În legătură cu alegerea locului de reşedinţă a arhiepiscopiei, Mihai I de
România a opinat pentru Londra, iar la propunera, lui Makie, ca fundaţia
studenţilor români să aibă sediu la Londra şi nu la Paris, suveranul roman
nu a fost de acord.
Legăturile preotului Vasile Leu şi, mai apoi, ale arhiepiscopului Victor, au
fost durabile, permanente şi s-au manifestat prin contacte directe, prin
intermediari sau prin corespondenţă, după cum o dovedesc, între altele şi
misivele primite de la regina Ana, care i-au fost sustrase de o agentă a
Securităţii, pe când se afla internat într-un spital din Austria.
Familia regală era informată de tot ce se petrecea în diaspora românilor
refugiaţi în Europa Apuseană şi în relaţiile lor cu guvernele, instituţiile
administrative şi asociaţiile caritabile sau politice existente în ţările
ce-i găzduiau, iar atunci când a apărut ruptura dintre Biserica Anglicană şi
arhiepiscopia Bisericii Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul
Apropiat, principesa Ana s-a oferit să o ajute financiar, deşi, după cum
mărturisea într-o scrisoare, în acea etapă Casa Regală Română din exil se
afla într-o acută jenă financiară.
Sprijinul acordat de
Carol al II-lea
Regele Carol al II-le de Hohenzollern-Sigmaringen a fost o personalitate
monarhică de seamă a epocii sale, care a imprimat o direcţie ascendentă în
modernizarea statului român, traiectorie care a fost săvilită de convulsiile
premergătoare celei de a doua conflagraţie mondială şi zugrumată brutal de
expansiunea imperialismului sovietic.
Politica sa economico-culturală a determinat creşterea prestigiului ţării în
rândul statelor din centrul şi estul Europei, atât în cei zece ani de
guvernare, cât şi după abdicare.
În calitate de rege al României Mari, Carol al II-lea a contribuit
substanţial la menţinera alianţelor cu puterile democratice occidentale, la
europenizarea structurilor naţionale, la modernizarea şi sincronizarea
vieţii culturale româneşti cu cea vest-europeană, la dezvoltarea şi
prosperitatea eonomică a ţării, încât a atras sute de mii de emigranţi
economici, tehnicieni şi specialişti din Europa Centrală şi de Vest, sporind
considerabil, nu numai patrimoniul ştiinţei şi culturii naţionale, ci şi,
mai ales, avuţia, bunăstarea materială a unei semnificative părţi a
societatea vremii.
În exil, fostul rege s-a afirmat, în contemporaneitatea sa europeană şi
atlantică, ca fiind un politician clarvăzător, om de afaceri abil şi
prosper, cu o forţă economică considerabilă, pe care a pus-o, cu
discernământ şi generozitate, în slujba năpăstuiţilor soartei ce le-a
pregătit-o, cu meticulozitate, “Marele Prieten de la Răsărit”, a intereselor
majore ale democraţiei şi ale monarhiei române.
Pe Carol al II-lea arhiepiscopul exilului, Victor Vasile Leu, l-a cunoscut
şi s-au înprietenit, în timpul ce-şi avea reşedinţa arhierească în capitala
Marei Britanii, numărându-se printre primii ce au aflat de conflictul său cu
reprezentantul Bisericii Anglicane.
Acum, la Londra, “după ce m-am apropiat sufleteşte de el, îşi amintea
arhiepiscopul Victor, i-am povestit situaţia critică în care mă aflam, atât
eu cât şi preoţii din exil şi i-am cerut sfat şi ajutor.
Carol al II-lea m-a rugat ca să nu forţez, deocamdată, nota, să las ca
timpul să niveleze şi să clarifice asperităţile, însă să iau act că dacă,
totuşi, englezii nu îmi vor mai da fondurile necesare pentru activitatea
bisericească, el ia asupra sa întreg bugetul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat”6g.
Profitând de afinităţile spirituale şi emoţionale ce i-a apropiat, fostul
suveran al României Mari l-a invitat să-i facă o vizită la reşedinţa sa din
Estoryl.
Estorylul, la vremea aceea, era o mică colonie locuită de regii care îşi
aşteaptau tronul.
Ocazia s-a ivit când arhiepiscopul Victor, aflându-se într-o vizită de
recunoaştere a diocezei sale din Spania, a poposit şi în Portugalia.
În gara Lisabona a fost aşteptat de ministrul Casei Regale, Urdăreanu, care
l-a dus, cu maşina, la reşedinţa lui Carol al II-lea, unde a stat o
săptămână.
Între palatele foştilor suverani, cel al regelui Carol al II-lea de
Hohenzollern-Sigmaringen se distinge evident prin stil, frumuseţe şi
opulenţă.
A doua zi de la sosire, ariepiscopul Victor, împreună cu fostul rege al
României, cu Urdăreanu, generalul Ulea, profesorul Busuioceanu, consulul
Dumitrescu şi cu alţi refugiaţi români, au mers la cimitirul central din
Lisabona, unde, înaltul prelat a oficiat slujba de înhumare pentru Pangal,
care, murind, fusese îngropat fără preot, deoarece prelaţii catolici nu
acceptaseră să participe la înmormântarea fostului ministru.
După alte trei zile, arhiepiscopul a oficiat, în palatul lui Carol al
II-lea, o liturghie, în faţa tuturor românilor din Lisabona.
A urmat o dare de seamă făcută de Arhiepiscopul Victor asupra activităţii
sale.
Mai întâi fostul rege a ascultat o expunere generală a activităţii începând
de la primul lor contact de la Londra.
I-a relatat, pe larg, întâlnirea cu şeful Casei de Hohenzollern,
comunicându-i hotărârea acestuia, ca pe viitor, să-l abandoneze pe prinţul
Nicolae şi să-l susţină pe regele Mihai I, l-a mai pus la curent cu ultimele
evenimente ale rupturii produse cu consiliul anglican, şi i-a amintit că el
şi o parte din preoţii săi au rămas fără salarii şi fără fonduri de
asistenţă religioasă, că va muta reşedinţa arhiepiscopiei de la Londra la
Paris, i-a transmis părerile preoţilor ce au rămas alături de el, i-a vorbit
despre popularitatea lui Mihai I din ţară şi diasporă etc. etc.
În urma acestor discuţii, Carol al II-lea i-a cerut să întocmească un
proiect de buget pentru toate cheltuielile Bisericii Ortodoxe Române din
Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, pe care i l-a dat lui Urdăreanu pentru
a achita ajutoarele şi salariile preoţilor rămaşi luaiali apărătorului
autocefaliei ortodoxe.
Fostul rege al României Mari a cerut înaltului prelat ca la toate
sărbătorile legale, cum ar fi 10 mai sau 24 ianuare, să se pomenească numele
lui Carol al II-lea, în calitate de şef al Casei Regale Române şi apoi
numele lui Miahi I, rege legal al României şi al reginei Ana, fără a mai
aminti de prinţul Nicolae şi regina Mamă Elena.
Tot acuma, arhiepiscopul a mai aflat că regele Carol al II-lea a trimis, la
Paris, pe generalul Ulea, pentru a rezolva situaţia ofiţerilor români
refugiaţi în Europa Apuseană.
În vederea contracarării şi stopării expansionismului imperialist sovietic,
complexul militar al lui Carol al II-lea, din Statele Unite ale Americii, a
furnizat forţelor armate americane şi engleze o bumă parte din armamentul şi
echipamentul necesar susţinerii frontului antisovietic în timpul războiului
cald şi a celui rece, a sprijinit democraţia românească din exil şi
organizarea Forţelor Armate Române, din cadrul proiectatei Armate a
Atlanticului de Eliberare a Estului, a finanţat bugetul Arhiepiscopiei
Bisericii Ortodoxe Române din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, a apărat
interesele dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen şi pe cele ale României
Mari etc. etc.
După părăsirea tronului, intuind realist sensul evoluţiei politicii
internaţionale, a hotărât, cu un an-doi înainte ca Statele Unite să intre în
război, să cumpere o făbricuţă de armament, din apropierea New Yorkului.
În urma atacului japonezilor de la Pearl Harbor, modesta întreprindere
productivă a devenit, treptat, treptat, una din cele mai mari uzine militare
din America de Nord, unde se fabrica tot felul de armament, necesar
susţinerii celui de al II-lea Război Mondial, aducându-i un foarte mare
profit şi relaţii strânse cu Pentagonul.
Veniturile au continuat să-i sporească şi în timpul Războiului Rece, cu
peste 90%, deoarece s-a angajat să fabrice armamentul necesar Armatei
Atlanticului de Eliberare a Estului, ce o pregătea Statele Unite ale
Americii, pentru a contracara ofensiva plănuită de Stalin, la întrunirea
Pactului de la Varşovia, desfăşurată la Praga, unde hotărâse şi data
declanşării celui de al III-lea Război Mondial.
Datorită abilităţii sale politice şi puterii economice ce o avea, el a
contribuit nu numai la dezvoltarea economică şi culturală a României Mari,
în cei zece ani de guvernare, ci şi la finanţarea acţiunilor forţelor
progresiste ale lumii care apărau civilizaţia occidentală ameninţată de
Comintern.
Omul politic Carol al II-lea şi-a afirmat cu prisosinţă abilităţile sale
diplomatice prin contacte directe cu diverse personalităţi ale Europei
Apusene.
Lunar, la palatal lui Carol al II-lea, se organiza câte un ceai diplomatic,
sub forma unor reuniuni amicale.
La una din aceste recepţii a participat şi primul episcop al exilului
românesc, Victor Vasile Leu.
Cu această ocazie au fost invitaţi toţi miniştrii şi diplomaţii din
Lisabona, ataşaţii militari, autorităţile portugheze, preşedintele Salazar,
toţi foştii monarhi stabiliţi la Estoryl: regele Umberto al Italiei, Otto al
Austro-Ungariei, contele de Paris al Franţei, Ioan al Bulgariei, unul din
fiii Kaizerului, Juan Carlos, pretendent la tronul Spaniei, regele Leopold
al Belgiei, membrii casel lui Carol etc.
La recepţie, Carol al II-lea a venit în uniformă de general de gardă a
fostei Armate Române, pentru a arăta invitaţilor că şeful Casei Domnitoare
Române, întâlnindu-se cu şeful Bisericii Ortodoxe Române, discută problemele
importante ale politicii naţionale şi internaţionale şi pentru a afla, fiul
său, regele Mihai I, că tatăl său se bucură de un asemenea prestigiu.
În adevăr, printre multe altele, de la Carol al II-lea, arhiepiscopul Victor
Leu a aflat numeroase informaţii de politică mondială, printre care şi data,
aproximativă, a declanşării celui de al treilea război mondial.
Carol, în calitate de om de afaceri, avea strânse legături cu Pentagonul, el
le-a furnizat o bună parte din armamentul şi echipamentul necesar celui de
al doilea război mondial şi pe acela pentru dotarea viitoarei Armate a
Atlanticului, pentru realizarea proiectatelor operaţiunii militare în Est.
Având în vedere informaţiile primite de la diverşi ofiţeri ai Pentagonului,
Carol i-a comunicat arhiepiscopului Victor şi celorlalţi oaspeţi, că
războiul împotriva Uniunii Sovietice şi a celorlalte state comuniste urmează
să izbucnească în primăvara anului 1954, deoarece toate materialele militare
şi logistice vor fi în stare de livrare.
Şeful Casei Regale din România, Carol al II-lea, cu experienţa şi relaţiile
sale externe a contribuit la consolidarea poziţiei regelui Mihai I.
El dorea ca fiul său să revină pe tronul României, când vor fi alungaţi
comuniştii de la putere şi pentru întruparea acestui obiectiv s-a zbătut din
răsputeri.
Carol al II-lea era convins că regina Ana va fi, pentru destinele neamului
românesc exact, ceea ce a fost Regina Maria pentru înfăptuirea României Mari
şi din această cauză îl sfătuia pe arhiepiscopul exilului să se apropie de
ea şi să o susţină moral, deoarece soţia regelui Mihai I se temea de
pedeapsa lui Dumnezeu pentru că a trecut de la catolicism la ortodoxism,
după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată aehiepiscopului exilului
românesc.
Fiind un fervent monarhist, devotat cauzei României Mari şi Coroanei Regale,
arhiepiscopul exilului Victor Leu a acţionat la obiect cu competenţă şi
pertinenţă.
Şi cu această ocazie el s-a dovedit a fi un iscusit om politic, un fin
psiholog şi un profund cunăscător al situaţiei conflictuale globale, de la
mijlocul secolului al XX-lea.
Datorită acestor calităţi, Victor Leu a prezentat convingător demnitarilor
politici şi spirituali ai vremii, starea în care se afla România în spatele
Cortinei de Fier şi drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a o elibera de
totalitarismul comunist.
Convingerea lui, fermă, era că tiranii de după Cortina de Fier pot fi
alungaţi numai printr-un război a anglo-americanilor împotriva Uniunii
Sovietice şi a sateliţilor ei, ceea ce a comunicat şi participanţilor de la
ceaiul diplomatic din palatal lui Carol al II-lea.
Că arhiepiscopul Victor Leu a fost un reprezentant de seamă a conştiinţei
tuturor românilor refugiaţi în Occident şi a celor rămaşi acasă, o confirmă
şi următoarea concluzie a unui raport, Strict secret, al organelor de
anchetă, ale Serviciului III către superiori, în care se evidenţia:
“Menţionăm că arestatul Leu Vasile este un vârf al fugarilor români, un
cunoscător al stărilor de lucruri din ţările lagărului imperialist, în
general, şi un cunoscător al vieţii fugarilor români şi al activităţii
acestora, în special”12.
El mai era, datorită legăturii permanente cu noii refugiaţi din România, şi
la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat, în Republica Populară Română, până
la capturarea lui de către KGB.
În Elveţia
După câteva zile de la vizita făcută la München, arhiepiscopul Victor Leu,
împreună cu preotul Florian Gâldău, au plecat, cu trenul, la Geneva, pentru
a participa la Conferinţa Consiliul bisericilor ortodoxe refugiate şi pentru
a se prezenta, în noua calitate, lui Wiesertuft, preşedintele Consiliului
Internaţional Ecumenic, cu care ocazie au discutat problema refugiaţilor
români sub toate aspectele ei [cazare, emigrare etc.] şi au participat la
una din conferinţele delegaţilor ortodocşi ai exilului.
La gara din Geneva, trimisul Grupului de rezistentă a Episcopilor a fost
întâmpinat de Bossi, fost ministru al României monarhice în Elveţia şi
delegat permanent al românilor în Consiliul Ecumenic, însoţit de Makie,
secretar general al Consiliului Ecumenic, ce l-a condus la un hotel ce
aparţinea organizaţiei clericale internaţionale, situat vizavi de Biserica
Rusă.
Aci a avut o primă discuţie cu Bossi care l-a pus la current cu lucrările
Secţiei Române din cadrul Consiliului Ecumenic.
În după amiaza aceleaşi zile, la orele 17, episcopul exilului, împreună cu
preotul Gâldău, au făcut prima vizită lui Wiesertuft.
Întrevederea cu preşedintele Consiliului Internaţional Ecumenic s-a
desfăşurat, sub forma unui ceai amical, în prezenţa mai multor şefi de
serviciu ai Centralei Consiliului Internaţional Ecumenic, între care se afla
şi Machie.
În timpul interviului, arhiepiscopul exilului a făcut o expunere generală
asupra activităţii sale din ultimele luni, a discutat despre peripeţiile
sale în trecerea prin Jugoslavia, despre starea sănătăţii noului ierarh
ortodox.
Wiesertuft i-a adus la cunoştinţă ca în ultimul an s-au refugiat din
România, mai mulţi intelectuali de cât alte categorii socialo-profesionale.
Ca urmare, în acest scop, Wiesertuft i-a cerut arhiepiscopului ca după
hirotonisire, să viziteze toate lagărele unde se aflau noii refugiaţi şi să
caute, pe cât îi va sta în putinţă, să-I cunoască pe toţi îndeapropape,
deoarece după Sfintele sărbători ale Crăciunului urmează să se desfăşoare
o conferinţă numai cu episcopii ortodocşi cu scopul de a discuta şi rezolva
toate problemele emigranţilor.
Mai apoi, Bossi, i-a invitat acasă la el, la cină, cu care ocazie le-a
prezentat un referat asupra istoricului şi activităţii Consiliului Ecumenic,
iar oaspeţii l-au informat în legătură cu situaţia românilor din coloniile
separate, despre coloniile de munte pentru copii, situaţia emigrărilor etc.
Din discuţiile avute şi informaţiile primite, primul arhiepiscop al exilului
românesc a aflat că ideia ecumenismului s-a concretizat încă din 1910, la
Edimburgh, când s-a hotărât reunirea bisericilor protestante.
Concomitent cu Liga Naţiunilor Unite, la Geneva, s-a înfiinţat şi Consiliul
Ecumenic Internaţional al Bisericilor [World Council of Churches], care este
o reuniune, liber consimţită, a bisericilor ortodoxe [fără cea din Uniunea
Sovietică], anglicane, luterane, calvine, catolice vechi [fără biserica
Vaticanului], adventistă şi baptistă din S. U. A.
Scopul iniţial, declarat, al Consilului Ecumenic a fost apropierea dintre
bisericile creştine intrate în noua formă de organizare internaţională şi
pregătirea viitoarei uniri a tuturor bisericilor creştine din lume.
Consiliului Ecumenic are un caracter universal, autoritatea lui se extinde
asupra întregii Biserici Creştine. Importanţa lui a crescut, mai ales, când
a apărut agresiunea comunismului ateu de la Moscova. Atunci s-a născut ideea
organizării cruciadei anticomuniste prin rugăciune.
După vizita de protocol, a doua zi, arhiepiscopul Victor, împreună cu
preotul Gâldău, au mers la Wiesertuft unde au stabilit mai multe obiective
organizatorice, din care amintim:
- rămânerea, pentru încă un an a lui Bossi pe postul de delegat permanent;
- s-a hotărât ca sediul Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa
Apuseană şi Orientul Apropiat, să fie la Londra, deoarece numai de acolo
arhiepiscopul Victor Leu, poate primi un paşaport, cu care ar putea călători
oriunde în Lumea Liberă şi astfel, ar fi de folos tuturor emigranţilor
români.
În timpul unui dineu, ce a avut loc acasă la Makie, cel mai activ membru al
Consiliului, arhiepiscopul Victor a aflat opiniile politico-organizatorice
ale acestuia.
Gazda a precizat că Biserica Română va fi sub influenţa englezilor,
deoarece, în strategia generală, s-a stabilit, ca după înlăturarea forţelor
comuniste, România să intre sub influenţa şi ocrotirea Angliei.
Makie a opinat ca Fundaţia Regală, care finanţează Căminul pentru studenţii
români din Paris, să fie mutată la Londra sau la New York, deoarece capitala
Franţei nu e un centru sănătos de educaţie.
Secretarul general al Consiliului Ecumenic a mai sugerat că ar fi bine ca
noul arhiepiscop ales să meargă pentru a vedea care e situaţia
mitropolitului Visarion Puiu, condamnat la moarte de comunişti, ce zăcea
într-un sanatoriu catolic din Elveţia, recomandându-i să-l mute în unul
protestant, ce aparţine Consiliului.
La începutul lunii iulie 1948, Conferinţa Consiliului bisericilor ortodoxe
refugiate a fost convocat la Geneva de Consiliului Ecumenic, în legătură cu
distribuirea ajutoarelor la cei care se fueseră alungaţi de invazia
sovietică din Europa Răsăriteană.
Cu această ocazie arhiepiscopul Victor, membru al Consiliul bisericilor
ortodoxe refugiate, a mai făcut cunoştinţă şi s-au întreţinut cu episcopii:
Irineu al refugiaţilor sârbi, Ioan al refugiaţilor bulgari, Gherasimos al
grecilor şi Sava al polonezilor ortodocşi.
Conferinţa înalţilor prelaţi a început cu prezentarea noului episcop ales de
românii din exil, ce a fost rugat să comunice, participanţilor, situaţia în
care se află Biserica din R. P. R.
În expozeul său, arhiepiscopul Victor Vasile Leu a arătat poziţia statului
comunist faţă de biserică, a detaliat ce se petrece în interiorul
Sovrompatriarhiei, precum şi adevărata stare de lucruri din Biserica Rusă,
văzută prin mărturiile cetăţenilor sovietici, cu care a luat contact
nemijlocit de la Ţiganca-Fălciu şi până la Cotul Donului, în calitate de
preot militar şi soldat al cruciadei anticomuniste.
Ceilalţi delegaţi au expus situaţia cazării, a întreţinerii şi a
emigranţilor refugiaţi din ţările lor de baştină.
Tot acum membrii Consiliului Ecumenic au fost informaţi cu aspecte concrete,
la zi, aduse de refugiaţii din Bulgaria, Ungaria, România, Polonia etc.
Atkenson le-a comunicat că are ştiri în legătură cu moartea colonelului Ion
Uţă, conducătorul partizanilor din munţii Banatului, într-o confruntare
armată cu Securitatea şi a cerut, celor prezenţi, să oficieze, în memoria
eroului poporului român, o slujbă de pomenire.
Tot la Geneva, arhiepiscopul ortodox a fost contactat, prin intermediul lui
Bossi, de preşedintele Federaţiei Universale Baptiste şi Adventiste,
deoarece pregătise pentru ONU un material, însoţit de mai multe declaraţii,
prin care se demonstra faptic, cum sunt oprimate sectele religioase în
Republica Populară Română.
Preşedintele Federaţiei, după ce i-a reproşat că ortodoxia este împotriva
sectelor şi ca urmare nu-l consideră ca prieten al lui, dar pentru că ambele
biserici au acelaşi duşman, comunismul, a apelat la la el, rugându-l să-i
dea materialul documentar, însoţit de declaraţa arhiepiscopului şi a altora,
pentru a se informa în legătură cu persecuţiile sectelor religioase din R.
P. R.
În calitate de membru al Consiliul bisericilor ortodoxe refugiate,
arhiepiscopul Victor a încurajat pe expatriaţii din lagărele de refugiaţi
din Germania, Italia, Anglia, Spania, Franţa, Orientul Apropiat să emigreze
în Canada, Australia sau Argentina, pe intelectuali i-a ajutat să obţină
slujbe pe măsura instruirii lor, cum a fost cazul a nouă români cu
calificări superioare, care lucrau din greu într-o mină din Anglia, pe care
i-a ajutat, cu sprijinul lui Oadams, să să obţină slujbe apropiate de
pregătirea lor profesională.
Pentru a-i ajuta, a intervenit la autorităţile statului unde se aflau, le-a
întocmit certificate de liberă trecere, le-a reconstituit acte, i-a selectat
dintre agenţii comunişti deghizaţi, le-a oferit o identitate sau i-a sfătuit
cum trebuie să-şi afle un rost tihnit, în lume.
În noua sa calitate de arhiepiscop al Episcopiei Ortodoxe Române Autonome
din Europa şi Orientul Apropiat, a dus, de la Gibraltar până la Marea Roşie
o muncă duhovnicească, sacramentală, a ajutat pe cei căzuţi în nevoie şi a
combătut, sub toate aspectele, infiltrarea antihristului între enoriaşii
săi.
Crucea Roşie din R. P. R. era subordonată intereselor comuniştilor
instauraţi la putere de forţe străine, fiind o subdiviziune ce aparţinea C.
C., comitetilor regionale şi orăşeneşti ale P. C. R. şi ea repartiza
ajutoarele, primite din străinătate, celor din vârful momenclaturii,
primilor secretari, secretarilor şi activiştilor de partid, prefecţilor,
suprefecţilor şi simpatizanţilor comunismului, lăsându-i pe ceilalţi să se
zbată în sărăcia pustietoare, determinată de război, de invazia şi jaful
Armatei Sovietice “eliberatoare”.
Pentru a remedia această nedreptate şi a canaliza ajutoarele internaţionale
acolo unde trebuie, împreună cu Bossi, Arhiepiscopul exilului, pe la
jumătatea lunii februarie 1950, a mers la sediul Crucii Roşii din Geneva şi
a explicat, cu argumente solide pe care le cunoştea din proprie constatare
şi de la cei ce veneau recent din România, că nu trebuie recunoscută
organizaţia de Cruce Roşie din R. P. R.
În urma acestei intervenţii, conducerea organizaţiei internaţionale a
Crucii Roşii din Geneva, a refuzat să recunoască organizaţia de Cruce Roşie
din România, a sistat livrarea ajutoarelor către ea şi a recunoscut Caromul,
care a împărţit donaţiile primite de la binevoitorii din Europa Apuseană,
pentru a le distribui refugiaţilor români.
Ca urmare, în ţară, propaganda comunistă a declanşat o campanie de
calomniere a celor care trimiteau ajutoare din Europa Apuseană, spunând că
acestea sunt o momeală, pentru a subjuga tânărul stat socialist şi, lăsând
să se înţeleagă, că din această cauză le-au refuzat.
Ceea ce aminteşte de morala uneia din fabulele lui Jean de La Fontaine, în
care vulpea, neajungând la strugurii râvniţi, spune că sunt acri.
Pentru a contracara mărinimia Occidentului, care, pe lângă carne, fructe,
dulciuri, zarzavaturi legume conservate, ţigări, cafea etc., mai trimitea
îmbrăcăminte şi încălţăminte, de foarte bună calitate, sovieticii au hotărât
să trimită şi ei ajutoare în România.
În acest scop ei au livrat Crucii Roşii din România o parte din
echipamentul militatr uzat, [molitiere, măntăi, vestoane, pantaloni, bocanci
etc.] aproape nefolosibil, luat de la cei ce muriseră pe front, precum se
putea constata după petele de sânge rămase pe ele, după ce au fost spălate,
încât au avut foarte puţini solicitanţi, “darurile” rămânând în magaziile
prefecturilor.
Eu am ales, din mormanul de vechituri trimise de sovietici ca ajutor, ce se
afla într-o magazine a prefecturii din Focşani, o manta soldăţească, mai
puţin uzată şi nişte molitiere din bumbac tricotat, pe care mama le-a
deşirat şi a făcut, din firele adunate, pulovere surorilor mai mici, Silvia
şi Ruxandra.
Mantaua a fost foarte utilă când trebuia să ieşim afară din casă pentru a
îngriji, iarna, de păsările din coteţ şi vitele adăpostite în grajd, pentru
a le da nutreţ, a le adăpa şi pentru a aduce apă de la malul bălţii, unde
era un ger de minus 20-27 grade Celsius.
Întreaga realitate prezentată mai sus, în calitate de martor şi participant
la evenimentele din acea vreme, procurorul, în rechizitoriul, făcut cu
ocazia judecării lui Vasile Leu, o consideră ca fiind “calomnii împotriva
regimului nostru”, când ele erau realităţi palpabile, trăite de majoritatea
celor căzuţi sub ocupaţia sovietică.
În Spania
De la Istambul, arhiepiscopul Victor Vasile Leu a venit la Roma pentru a se
întâlni cu Papanace, apoi a mers, cu trenul, la Monte Carlo, unde a stat
trei zile la unul din consilierii săi, din Adunarea Episcopală, avocatul
Mihai Răutu.
Acestuia i-a prezentat concluziile rezultate în urma consultărilor avute cu
preoţii de pe continent, care s-au raliat poziţiei adoptată de arhiepiscop
în disputa de la Londra, cu Oadams şi au dezaprobat atitudinea dizidentă a
preotului Florian Gâldău.
Tot acum, au pus problema mutării reşedinţei arhiepiscopale din Anglia pe
continent, a vorbit la postul de radio Monte Carlo despre ceea ce se petrece
în R. P. R. etc.
Cuvântările de acest gen supărau foarte mult pe cei din spatele Cortinei de
Fier, după cum ne putem da seama dintr-un fragment al rechezitoriului
susţinut de procurorul militar, în timpul desfăşurării înscenării juridice
ordonată de Moscova şi care a determinat punera la cale a răpirii sale de
către KGB.
Cu această ocazie acuzatorul comunist spunea că Leu Vasile, ”în calitatea sa
de pion important în lupta împotriva lagărului socialist…a ţinut o serie de
discursuri, relevându-se duşmănia lui sălbatică faţă de regimul de
democraţie populară, faţă de Uniunea Sovietică”.
De la Monte Carlo a plecat la Barcelona, unde a stat o zi pentru a trece pe
la câteva familii româneşti stabilite în Spania de multă vreme, apoi s-a
deplasat la Madrid.
În capitala spaniolă, timp de o săptamâna, a vizitat pe unii din refugiaţii
români mai jos enumeraţi: Stelan Popescu, consilier şi referent juridic al
episcopiei ce o păstorea şi fost director al ziarului Universul, Pamfil
Şeicaru, fost director al ziarului Curentul, ministrul monarhist Dumitrescu
ce şi-a păstrat prerogativele diplomatice, deoarece Franco i-a subvenţionat
întrega relaţie aşa cum a fost ea în timpul monarhiei, i-a recunoscut toate
actele emise, toate paşapoartele ce le eliberea.
La Madrid se mai stabilise şi alţi azilanţi politici: Crivăţ, consilierul
Curţii de Apel Bucureşti, fostul ministru de externe Sturza, prinţul Sturdza
cu soţia, pe care arhiepiscopul Victor i-a cunoscut în Jugoslavia, prinţul
Nicolae, legionarii simişti: Horea Sima, Iaşinschi, Borobora, etc.
În Spania franchistă se adăpostise toate vârfurile legionare simiste, în
frunte cu generalul Platon Chirnoagă, un adversar neîmpăcat al regelui Mihai
I de România, mai intransigent decât Horia Sima.
Vizita la dictatorul Francesco Franco, creatorul Spaniei moderne, soldatul
neînvins în cruciada contra comunismului şi ateismului, care a asigurat un
viitor prosper Spaniei, a fost mai mult un act protocolar, cu care ocazie
arhiepiscopul i-a mulţumit pentru sprijinul ce-l acordă refugiaţilor români,
asigurându-l că cine mănâncă o pâine spaniolă nu va uita acest lucru.
La fiica lui Franco, căsătorită cu şeful protocolului de la preşedenţie, a
fost invitat să vorbească la un dineu, unde au participat diplomaţii ţărilor
apusene din Madrid.
La rugămintea acestora, mesagerul Grupului de rezistenţă al episcopilor din
România, arhiepiscopul Victor, a făcut o expunere generală asupra situaţiei
actuală din R. P. R., sub toate aspectele, a analizat cauzele ce l-au
determinat să fugă din ţară, a prezentat trecerea sa prin Jugoslavia, precum
şi lupta anticomunistă desfăşurată printre refugiaţi.
Cu această ocazie, arhiepiscopul exilului a mai cerut miniştrilor de
externe ai Spaniei şi Portugaliei şi celorlalţi ascultători să suspende
buletinul legaţiei române, redactat în limba engleză, pentru a nu infesta
informarea populaţiei ţărilor respective cu minciunile debitate de această
publicaţie nocivă.
Aceeaşi solicitare a făcut-o, cu alte ocazii şi altor miniştri de externe
din Angla, Grecia etc.
Tot acum, ultimul ministru al Spaniei la Bucureşti, a ţinut un important
discurs anticomunist, arătând date privind situaţia economică din ţară,
dovedind astfel că e foarte bine informat.
Cu ajutorul lui Stelian Popescu, preşedintele Societăţii Hispano-Română,
arhiepiscopul Victor a obţinut de la Francesco Franco Bahamonde,
conducătorul statului, o aprobare specială pentru a oficia un parastas
ortodox de pomenire, la Mormântul Eroului Necunoscut Spaniol, deoarece în
războiului civil, alături de Fanco, au luptat şi s-au jerfit mai mulţi
români ce-i împărtăşeau idealurile socio-politice.
Cu această ocazie, Generalul Franco a precizat că prin aprobarea dată face o
primă excepţie, deoarece este de acord cu oficierea unui parastas ortodox
într-o ţară profound catolică.
Parastasul, a urmărit să rememoreze jertfa eroilor români anticomunişti şi
anume, a avocatului Ioan I. Moţa, cumnat cu Corneliu Zelea Codreanu şi a
publicistului Vasile Marin, care au căzut, luptând eroic pe frontul
Madridului, în cruciada dusă împotriva “revoluţionarilor de profesie”
exportaţi şi susţinuţi de Uniunea Sovietică, pentru a forma un cap de pod în
inima Europei, în vederea ocupării întregului continent.
În memoria jertfei celor doi voluntari români, decoraţi, post-mortem, de
generalul Franco cu Crucea de război, spaniolii au ridicat Monumentul
Eroilor de la Majadahonda.
La parastasul de la Mormântul Eroului Necunoscut Spaniol, din capitala
Spaniei, au participat reprezentanţii autorităţilor spaniole, aproape toţi
românii din Madrid, cu excepţia simiştilor, ce au boicotat această pioasă
aducere aminte a legionarilor români care, la 13 ianuarie 1937 şi-au dat
viaţa, pentru a stăvili ocuparea Europei Apusene de către forţele
Cominternului, dirijate, finanţate şi înarmate de Moscova.
În vizită la mitropolitul Visarion Puiu
A doua zi, la îndemnul regelui Mihai I al României şi a conducerii
Consilului Ecumenic, arhiepiscopul exilului a plecat, singur, la Lugano,
unde era mitropolitul ortodox Visarion Puiu bolnav, paralizat, internat
într-un azil de bătrâni, adminstrat de catolici.
Înaltul prelat, personalitate importantă a exilului românesc, hăituit de
Securitate, considera politica instaurată de Sovrompatriarhia, la Bucureşti,
ca fiind “vremuri de prigoană creştină”, iar exilul, pentru bejenarii români
şi pentru celelalte popoare subjugate de invadatorii sovietici, o “fugă din
calea barbarilor”.
Judecat în contumacie, în februarie 1946, Visarion Puiu a fost condamnat la
moarte, de aşa zisul Tribunal al Poporului, iar la 28 februarie 1950,
Sinodul marionetă, condus de Justinian Marina, în conformitate cu canonul 84
apostolic şi canonul 18, al Sinodului IV ecumenic, acuzându-l de “acţiuni
sediţioase contra Statului Român”, îl cateriseşte.
Mitropolitul Visarion Puiu plănuia, prin 1949, să organizeze biserica
românilor ortodocşi, din afara ţării, într-o mitropolie condusă de un sinod
metropolitan autonom, reuşind să pună bazele Episcopiei Ortodoxe Române
pentru Europa Occidentală, cu sediul la Paris, însă neînţelegerile din
diasporă şi uneltirile Sovrompatriarhiei l-au împiedicat să-şi continuie
iniţiativa salutară, marginalizându-l.
Noul arhiepiscop Victor Vasile Leu, fiind sprijinit de Consilul Ecumenic,
era, de facto, un continuator al acestor idei preconizate de mitropolitul
aflat în suferinţă fizică şi psihică în azilul catolic din Elveţia.
Din partea Consiliului Ecumenic, arhiepiscopul Victor i-a dus, 1000 de
franci elveţieni şi un pachet cu mâncare.
Pe lângă discuţiile avute în legătură cu evenimentele tulburi în care
trăiau, mitropolitul i-a cerut tânărului oaspete să-l scoată din sanatoriu,
deoarece Visarion Puiu se temea ca să nu fie răpit de comunişti, iar
conducerea sanatoriului, în care se adăpostea, îi “punea sula-n coastă”
pentru a trece la catolicism, după cum singur se exprima.
Terorizat de agenţii Securităţii infiltraţi în lumea liberă şi de frica de a
nu fi dus cu forţa în ţară pentru a fi executat, prelatul bolnav şi
demoralizat a cerut arhiepiscopului exilului, Victor Leu, să intervină
pentru a fi transferat la un sanatoriu protestant din Anglia, unde s-ar fi
simţit mult mai în siguranţă.
S-a mai plâns că este şantajat de Horea Sima, care-l forţează să semneze
diverse acte, pentru a-i prezenta pe legionarii simişti ca factori de vază
ai emigraţiei române, când, de fapt, ei nu erau reprezentativi nici măcar
pentru mişcarea legionară din exil.
În acest scop, simiştii l-au determinat pe mitropolit să semneze ordinul de
caterisire a arhimandritului Marţian Ivanovici pentru că, la Paris,
celebrase căsătoria lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu şi a preotului
Ivanovici, titularul parohiei de la biserica ortodoxă din Paris, pentru a-l
înlocui cu unul de al lor.
Intervenţia simiştilor în forţă, survenită în timpul oficierii unei slujbe
la biserica română din Paris, a dat naştere la o încăierare şi a determinat
autorităţile franceze să-i evacueze şi să sigileze lăcaşul de închinăciune
pentru multă vreme.
Cu această ocazie, arhiepiscopul exilului a transmis rugămintea regelui
Mihai I, ca mitropolitul Visarion să rupă relaţiile cu legionarii.
Arhiepiscopul exilului a rămas foarte impresionat de cele aflate de la
mitropolit iar, la despărţire, i-a făcut cadou un costum din garderoba sa şi
i-a promis că îl va ajuta să se mute într-un sanatoriu din Anglia.
În acest sens a vorbit cu Makie şi, deoarece acestă strămutare depinde numai
de englezi, s-a hotărât ca să se ocupe de transferul mitropolitului Visarion
Puiu arhiepiscopul Victor împreună cu preotul Florian Gâldău.
Tot acum a mai vizitat pe câţiva tineri ce erau internaţi în Sanatoriu de
Stat, de la Lugano: preotul Vasilovschi, M. Răutu şi pe alţi români.
Mitropolitul Visarion Puiu a trăit, până în ultimele clipe, cu speranţa
eliberării “poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române de sub ocupaţia
şi persecuţia celor fără de Dumnezeu”, după cum mărturisea el într-o Gramata
din decembrie 1954.
A fost reabilitat, post-mortem, prin hotărârea Sinodului Patriarhiei
Ortodoxe Române, din 25 septembrie 1990, condus de Preafericitul Teoctist.
Deşi arhiepiscopul Victor ar fi dorit să stabilească reşedinţa Arhepiscopiei
Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat la Geneva,
unde era şi regele Mihai, pentru că la Paris biserica fusese închisă în urma
neînţelegerilor provocate de intervenţa legionarilor, toţi cărora le-a cerut
sfatul, regelui Mihai, Bossi, Atkinson, etc., au fost de părere să accepe ca
reşedinţa arhiepiscopiei să fie la Londra.
În acest sens, Visarion Puiu a opinat, fără ezitare, pentru Londra, şi a
regretat că, datorită sănătaţii, nu poate face parte din soborul de arhierei
care urma să-l hirotonisească.
Mitropolitul Visarion Puiu argumenta că, dacă are posibilitatea de a obţine
un paşaport englez, ar fi foarte bine, deoarece nu va putea fi niciodată
bănuit a fi agent comunist, cum se insinuase cu el, fapt pentru care a fost
izolat.
Îndelungatele discuţii avute cu mitropolitul aflat în suferinţă la Lugano,
l-au convins că nu va putea realiza nimic pe tărâm bisericesc dacă nu va
accepta, aşa cum propusese Consiliul Ecumenic, să stabilească reşedinţa
Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul
Apropiat la Londra şi să devină rezident permanent al Marei Britanii.
NOTE
6e . Ibidem, p. 59.
6f, Ibidem, p. 72-73.
6g. Ibidem, p.138.