4. MISIONAR ORTODOX DE LA GIBRALTAR LA MAREA ROŞIE (2)

 

La reşedinţa arhiepiscopală din Londra

 

După scurtele vizite făcute regelui Mihai I şi mitropolitului Visarion Puiu,

la sfârşitul lunii iulie 1949, Victor Leu a luat avionul pentru a merge la

Londra, unde şi-a stabilit reşedinţa arhiepiscopală, obţinând astfel,

dreptul de rezident permanent în Anglia [Permanent Resident Card].

La aeroportul londonez, a fost întâmpinat de secretarul particular al

arhiepiscopului vicar al Londrei, Deiken, ce i-a urat bun venit în numele

arhiepiscopului de Canterbury, de maiorul Gheorghe Iliescu, care a vorbit,

în numele Comitetului anglo-român şi de Adina Iliescu, doctor în teologie 

la Oxford, ce l-a salutat în numele parohiei ortodoxe a românilor din

Londra, a cărei secretară era.

De faţă mai era: arhiepiscopul Gibraltarului, prof. univ. Nandriş, dr.

Iliescu, medicul coloniei româneşti din Londra, Florin Bercu şi Hugo Bisov,

foşti directori la Astra-Română din Bucureşti, un grup de ofiţeri englezi cu

soţiile lor românce, Ada, fiica scriitorului Jean Bart, vreo şase-şapte

români de la BBC, printre care se număra Ion Raţiu, Cristea, Bercu, Bischof,

Iancu, Radu Tilea şi alţii.

După ce le-a mulţumit pentru căldura cu care l-au primit, arhepiscopul

ortodox le-a transmis salutul din partea poporului român rămas drept

credincios.

De la aeroport, noul membru al exilului românesc a fost dus la reşedinţa

dinainte stabilită, într-un apartament pus la dispoziţie de medicul Iliescu

şi sora sa, Adina, copiii generalului medic Iliescu, din Bucureşti.

A doua zi a început şirul vizitelor protocolare, însoţit de Adina Iliescu,

arhiepiscopul Gibraltarului şi de Florian Gâldău.

Mergând la Palatul Arhiepiscopal din Londra, prelatul ortodox a fost

prezentat arhiepiscopului Ficher, Şeful Serviciului Religios al Angliei,

mareşalului Curţii Regale a Angliei, ministrului de externe şi multor

altora.

Fiind invitat la un dineu, acasă, la preşedintele Comitetului anglo-român,

maiorul Gheorghe Iliescu, a cunoscut pe majoritatea fruntaşilor coloniei

române din Londra şi pe mai mulţi englezi ce au lucrat în România sau erau

căsătoriţi cu românce.

Seara, a avut loc o masă protocolară, prilej de a intensifica legăturile cu

importante personalităţi ale diasporei ca: prof. univ.Grigore Nandriş, prof.

dr. Alexandru Ionescu, unul din cei mai renumiţi cardiologi londonezi,

Florin Bercu şi Hugo Bişov, directori ai companiei internaţionale Schell,

fostul director al uzinelor Reşiţa, fraţii Iliescu, avocatul Puiu Cristea,

prof. Podea şi Iancu Tileaing, Greciuc, fost secretar al Legaţiei române la

Bruxelles, ce lucra la BBC, Viorel Tilea şi Gh. Constantinescu, foşti

miniştri etc.

Tot în casa maiorului Iliescu, arhiepiscopul Victor Leu a cunoscut pe

directorul general al BBC şi pe asistenta acestuia, care se ocupa de Secţia

română şi vorbea puţin româneşte.

În timpul Războiului Rece, emisiunea BBC, în limba română, a oferit

microfonul multor personalităţi.

Arhiepiscopul exilului, împreună cu preotul Gâldău şi maiorul Gh. Iliescu,

au vizitat pe directorul general al postului de radio BBC.

Împreună cu acesta şi cu responsabila emisiunilor în limba română, s-a

discutat organizarea unei transmisiuni duminicale, în care să se difuzeze

probleme religioase, morale, să se combată persecuţiile religioase din R. P.

R., să demaşte pe ierarhii, însetaţi de trecătoarea glorie terestră,

înscăunaţi de comunişti la conducerea Bisericii Ortodoxe, în frunte cu

patriarhul Justinian Marina, ce pactizau cu Antihristul de la răsărit.

S-a stabilit ca emisiunile duminicale ale BBC-ului în limba română, să fie

făcute de Victor-Vasile Leu, iar în lipsa lui de preotul Florian Gâldău, pe

baza constatărilor proprii, a cercetării unui buletin de informaţii şi cu

ajutorul presei tipărite în România, din care extrăgeau informaţiile în

legătură cu subiectele religioase sau morale.

În numele hotărârilor secrete ale episcopilor ce au alcătuit Grupul de

rezistenţă de la Techirghiol, în ultima duminică a lunii septembrie 1949,

arhiepiscopul Victor a inaugurat prima Emisiune religioasă-morală, în limba

română, de la BBC, ce se adresa celor din ţară şi diasporă, a atacat cu

eficienţă Sovrompatriarhia, incultura şi imoralitatea, duplicitatea

patriarhului Justinian Marina şi a noilor episcopi hirotonisiţi de acesta,

tendinţele imperialiste ale Bisericii Ortodoxe Ruse, amestecul ei în

treburile interne ale Patriarhiei Române, informaţii în legătura cu religia

sau morala, cu persecuţia prelaţilor ce se opuneau invaziei Antihristului în

România  etc. etc.

Iniţiativa de la BBC a fost generalizată, apoi, la majoritatea posturilor de

radio din Europa Apuseană, unde, prin slujbe şi predici, a urmărit

realizarea unităţii românilor din exil, în numele solidarităţii creştine.

Timp de mai bine de trei luni, arhiepiscopul exilului a făcut diverse vizite

protocolare si amicale, stabilind noi relaţii social-politice cu românii

rezidenţi în Anglia şi diplomatice cu autorităţile clericale şi statale din

Londra.

Arhiepiscopul Gibraltarului l-a prezentat arhiepiscopului de Canterbury, şi

altor şase episcopi anglicani cărora, pe rând, le-a făcut câte o vizită

oficială.

La rândul lor, episcopii anglicani i-au făcut câte o vizită protocolară, la

reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe din Londra, iar de la curtea regală şi de

la episcopul de Canterbury a primit câte o carte de vizită de gratulare.

Activitatea mediatică a arhiepiscopului Victor Leu a avut un puternic impact

de o parte şi de alta a Cortinei de Fier, care a dus, în ultimă instanţă, la

contracararea acţiunilor secrete ale fostului Comintern şi ale KGB-eului.

Folosind serviciile BBC, ale radioului Paris, în limba română, ale

emiţătoarelor din Gratz, Insbruk, Salzburg, München, Atena, Roma, Beiruth,

Instambul, Monte-Carlo, el a trezit mari speranţe în sufletul ascultătorilor

de pretutindeni etc.

Pentru a conştientiza românimea de subordonarea totală a României unor

interese străine, fiul Vlădicăi asasinat, a preluat exprimarea paternă din

timpul convorbirii fatale cu Petru Groza şi, la sfârşitul slujbelor

radiodifuzate de BBC şi în alte împrejurări, după predică, încheia cu:

- Şi ne fereşte, Doamne, de Sovrompatriarhie!

Sintagmă ce a avut un puternic impact moral şi decizional în rândul

ascultătorilor din Republica Populară Română şi din Lumea Liberă, încât cei

ce mă cunoşteau mă întrebau dacă sunt rudă cu cel ce vorbea la BBC, iar

domnul prof. Constantin Ciopraga, într-o discuţie particulară, avută în

1951, mi-a spus că fostul vicar al Mitropoliei din Iaşi, Grigorie Leu, era

un mare om de cultură.

Arhiepiscopul exilului eticheta subordonarea Patriarhiei de la Bucureşti ca

fiind Sovrompatriarhie, pentru a plasticiza, astfel, cârdăşia dintre

ierarhii din Uniunea Sovietică şi o parte din obedienţii şi ticăloşii în

sutană ce slujeau, de voie, de nevoie, în acel moment, Patriarhia Ortodoaxă

din România, controlată de Gheorghe Georghiu Dej, prin omul său de

încredere, Justinian Marina, supranumit de diaspora tânără, din America de

Nord, Patriarhul Roşu.

Anticomunismul său s-a manifestat expres, cu eficacitate şi prin intermediul

masmediei scrise, cum ar fi ziarele şi buletinele de informare ale românilor

alungaţi de invazia sovietică: Făclia din Londra, Patria din Germania

Occidentală, Vestitorul din Austria, Vatra de la Roma, Nation Roumaine şi

Bire ce apăreau la Paris etc.

Fiind un foarte bun cunăscător a situaţiei din România, arhiepiscopul

exilului a atras atenţia multor personalităţi politice de prim rang, ce

doreau să afle părerile sale pentru a şti cum să acţioneze.

Un prieten al arhiepiscopului, maiorul Gh. Iliescu, preşedintele Comitetului

anglo-român,  pretextînd că vrea să discute despre fostul rege Carol al

II-lea, ce se afla în acel moment la Londra, a aranjat o întălnire cu

subşeful Inteligence Service, Churchill Junior, fiul primului ministru.

Din convorbirea ce a avut loc în timpul unui ceai, arhiepiscopul şi-a dat

seama că importantul personaj dorea să fie bine informat în legătură cu

realităţile politice din România interbelică, pentru a şti cum să acţioneze

înainte, în timpul şi după o eventuală eliberare a ţării de sub dominaţia

comunistă.

De la prelatul soldat a aflat amănunte asupra luptătorului rus, a primit

informaţii despre diverse aspecte ale războiului românilor cu sovieticii,

sau despre atitudinea polonezilor faţă de englezi, după terminarea celui de

al doilea război mondial.

Tot cu această ocazie, Churchill Junior a fost informat în legătură cu

dorinţa lui Carol al II-lea de a consolida poziţia lui Mihai ca rege.

Despre partidele politice din România interbelică, i s-a spus că sunt

compromise şi nu trebuie să mai aibă vreun rol în viaţa politică, ci să fie

înlocuite cu un partid democrt-creştin, nou înfiinţat în exil, că la

guvernarea României eliberată de aliaţi, va trebui să vină oameni politici

noi, necompromişi etc.

Churchill Junior a mai aflat că aviatorii polonezi, deşi au făcut acte de

bravură în apărarea Londrei, după închieierea ostilităţilor cu nemţii, sunt

trataţi cu ingratitudine de englezi etc.

Vizitând pe prof. univ. Grigore Nandriş, care, pe lângă catedra sa de la

Universitatea din Londra, se mai preocupa şi de orgarnizarea învăţământului

de la Secţia Română a Inteligence Service, ce pregătea cadrele viitorului

corp diplomatic civil şi militar, a cunoscut pe maiorul Müller.

Acesta, la sugestia lui Curchill Junior, l-a rugat pe înaltul ierarh să

ţină, în încheierea cursurilor unei serii, două prelegeri pentru ca

studenţii Secţiei Române a Inteligence Service, să cunoască mai bine totul

despre locul unde vor lucra sau vor fi paraşutaţi, în eventualitatea celui

de al treilea război mondial.

În 1950, arhiepiscopul Victor Leu a prezentat celor 15 cursanţi, ofiţeri ai

armatei engleze, timp de câte o oră, prelegerile:

Amintiri şi aspecte din lupta soldatului român contra Rusiei şi

Descrierea oraşului Galaţi şi a împrejuri-milor lui, din toate punctele de

vedere.

Cele două comunicări, izvorâte din propriile-i trăiri şi constatări, au avut

un impact major în rândul ascultătorilor şi au determinat numeroase

întrebări şi completări.

Arheipiscopul exilului a continuat să se ocupe de activitatea bisericească

ortodoxă din Anglia, a făcut un program pentru turneul de vară de pe

continent şi a cercetat lagărele de refugiaţi din regiunile mai îndepărtate

ale insulei.

În aceasă ultimă direcţie, a întreprins mai multe vizite de documentare şi

suţinere morală a enoriaşilor săi în campusurile din Marea Britanie, în care

se aflau tabere de bejenari români, cu precădere în cele situate în

regiunile minere, unde se muncea din greu şi se trăia şi mai greu, încât mai

toţi voiau să plece în Canada.

Cu ocazia acestor vizite de lucru, le-a oficiat diverse servicii religioase,

le-a împărţit Biblii, le-a ascultat doleanţele, le-a dat sfaturi, a

intervenit la autorităţi pentru a le ameliora situaţia materială în care se

zbăteau, pentru a-i repartiza la munci pe măsura pregătirii lor profesionale

etc.

În martie 1950, aflându-se la o serbare a comunităţii româneşti din Londra,

ce aniversa revenirea Basarabiei la Patria Mamă, luând cuvântul,

arhiepiscopul Victor Leu a condamnat planurile imperialiste ale Uniunii

Sovietice de acaparare a acestui teritoriu românesc.

Pe timpul cât locuia în Anglia, arhiepiscopul primea o diurnă lunară de

30-40 lire sterline, iar când era plecat pe continent, aceşti bani se

depuneau în fondul bisericesc şi se împărţeau ca ajutoare, deoarece banii

pentru deplasările, în restul Europei Apusene, erau decontaţi din visteria

Consiliului Ecumenic de la Geneva.

 

 

Participarea la pregătirea celui de al III-lea război mondial

 

Pregătirile în vederea izbucnirii unei a treia conflagraţii mondiale, care

nu a mai avut loc, s-au declanşat îndată după încheierea ostilităţilor celui

de al II-lea Război Mondial şi s-au concretizat printr-un febril proces de

înarmare a celor două tabere antagonice, ce a dus, în cele din urmă, la

epuizarea economică şi autodezintegrarea Uniunii Sovietice fără a se trage

măcar o salvă de tun.

Când Uniunea Sovietică a avut certitudina că dispune de bomba cu hidrogen,

Iosif Visarionovici Stalin, la Consfătuirea de la Praga, din 1952, a plănuit

să declanşeze, în iunie 1953, pe cel de al treilea război mondial, pentru a

ocupa întreaga lume civilizată.

De cealaltă parte, puterile democratice nu s-au lăsat mai prejos şi au făcut

pregătiri febrile în vederea preîntâmpinării, contracarării şi câştigării

războiului, pentru a anula nedreptatea de la Ialta, făcută popoarelor ce

locuiau în Europa de Est.

Comitetul Naţional al Refugiaţilor Români, care sprijinea politica de

apărare activă iniţiată de anglo-americani, ca toate comitetele refugiaţilor

din ţările cotropite de Uniunea Sovietică, îşi avea sediul, cu precădere, la

New York şi era compus din: Rădescu, Zisu, Vişoianu, Creţeanu, Gafencu,

Buzeşti, Caranfil, Bianu, Crihan, Răutu şi alţii.

Pe la sfârşitul lui septembrie, preşedintele Comitetului Naţional al

Refugiaţilor Români, generalul Nicolae Rădescu, a plecat la Paris spre a

recruta alţi oameni în comitet, pentru a organiza un Comandament al

ofiţerilor români refugiaţi în Europa şi altunde, pentru a se consfătui cu

preşedinţii Comitetelor refugiaţilor români din Europa, pentru a stabili

strategia şi tactica ce o vor adopta şi pentru a infiinţa Fundaţia regală

studenţească, pe care să o finanţeze cu fondurile depuse în străinătate de

mareşalul Antonescu, ce le distribuia regele Mihai.

În octombrie 1949, în urma conferinţei ce a avut loc la San Domenico di

Fiesole din Florenţa, Italia, între regele Mihai I al României şi generalul

Rădescu, s-a pus la punct tactica şi strategia organizării refugiaţilor

români pentru a pre-întâmpina agresiunea pusă la cale de Uniunea Sovietică

şi pentru a elibera România de sub tirania comunismului.

S-a hotărât înfiinţarea Forţelor Armate Române, ca parte componentă a

Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului, ce urma să fie comandat de

generalul Petrescu Puiu, iar la Paris s-a stabilit a se înfiinţa un cămin al

ofiţerilor, în care să fie plasat Comandamentul trupelor române.

Planurile organizatorice s-au definitivat în urma consfătuirilor dintre

arhiepiscopul Victor, generalul Petrescu Puiu, colonelul Neferu, colonelul

Ivanov, fost ataşat militar la Paris, comandorul Udriţchi, locotenentul

colonel Gherghel şi generalul Ion Gheorghe.

Deoarece arhiepiscopul Victor dispunea de cea mai mare influenţă în rândul

refugiaţilor,  era un bun cunoscător al Armatei Roşii, împotriva căreia

luptase pe mai multe fronturi şi pentru că nu credea în stabilitatea

regimului socialist din ţară, unde domnea foametea, teroarea, generalul

Nicolae Rădescu şi regele Mihai I au apelat la serviciile arhiepiscopului,

numindu-l confesor şef, general de divizie.

Pe lângă un corp de comandă, alcătuit din ofiţeri români refugiaţi în Europa

Apuseană, Forţele Armate Române urmau să fie constituite din voluntari,

recrutaţi dintre vechii colonişti români din America, precum şi din rândul

refugiaţilor politici din ţară.

Obiectivul strategic al viitoarei Armate a Atlanticului de Eliberare a

Estului, a fost precizat cu claritate de generalul confesor.

Arhiepiscopul prizonier aprecia, în timpul interogatoriului său din 15

februarie 1954, că deşi “i se spunea că este o armată de autoapărare,

defensivă, ea avea scopul de a începe un război împotriva Uniunii Sovietice

şi a ţărilor de democraţie populară, sub comanda instructorilor americani”.

Referindu-se la locul ce l-a ocupat în pregătirea formaţiunii române din

componenţa viitoarei Armate a Atlanticului de Eliberare a Estului, cu

aceeaşi ocazie, generalul confesor a ţinut să precizeze securiştilor ce-l

anchetau:

“- Da, eu am luat parte efectivă  la formarea acestei unităţi pentru a lupta

împotriva Republicii Populare Române, ca, din cadrul Armatei Atlantice, să

lupte  pentru desrobirea R. P. R. şi înfiinţarea unei orânduiri monarhice”.

La discuţiile purtate cu ocazia consfătuirii la care au participat toţi

preşedinţii Comitetelor românilor refugiaţi în Europa, a luat cuvântul şi

arhiepiscopul Arhepiscopiei Ortodoxe Română Autonomă din Europa Apuseană şi

Orientul Apropiat, prin care a arătat “importanţa Bisericii şi importanţa

unirii tuturor românilor, fugiţi din ţară, în jurul Bisericii.

Ea este singurul organ român acceptat de către cele trei guverne ale

Angliei, Statelor Unite ale Americii şi Franţa.

În cadrul Bisericii se poate duce lupta împotriva comunismului, împotriva

regimului actual din ţară”, le spunea participanţilor înaltul prelat

ortodox.

În această calitate, arhiepiscopul exilului a contribuit, împreună cu

generalul Petrescu Puiu, la creerea, educarea  pregătirea morală şi a

condiţiilor de instruire a Forţelor Armate Române, ce urmau să participe la

eliberarea României şi a altor ţări de sub ocupaţia sovietică.

El a susţinut cu fermitate acţiunile organizatorice, logistice, diplomatice

şi politice întreprinse de puterile aliate, în vedea creerii Armatei

Atlanticului de Eliberare a Estului, care să se opună Imperiului Răului.

Pentru materializarea acestui obiectiv strategic global, fostul luptător, de

pe lina I de la Ţiganca şi Cotul Donului, a adunat la Paris, în Asociaţia

foştilor militari români, ofiţerii refugiaţi în Europa, promiţându-le şi un

cămin, unde să fie corpul de comandă şi i-a îndemnat să participe, ca

asistenţi, la cursurile Şcolii superioare de război din Paris.

Din cauza neînţelegerilor ivite între Rădescu şi Vişoianu, americanii nu au

mai acordat fondurile necesare pentru solde şi pentru înfiinţarea unui Cămin

al Ofiţerilor în capitala Franţei, înaltul prelat a fost nevoit să-i

întreţină personal, din banii Consiliului Ecumenic şi cu pachetele KER de la

Crucea Roşie.

Apelând la regele Carol al II-lea, ca să-l ajute în această problemă, fostul

monarh al României Mari i-a oferit castelul şi ferma sa, situată la 120 km

de Paris, pentru a face acolo un cămin al ofiţerilor români refugiaţi, cu

condiţia ca, pe tot timpul şederii, să administreze şi să presteze munci

compatiblie cu situaţia lor.

Carol a fost unul dintre cei mai de seamă furnizori de armament ai Statelor

Unite, atât în timpul celui de al doilea război mondial cât şi pentru

pregătirea celui de al treilea.

Pe când se afla la uzinele sale din America, pentru a preda armamentul

ministerului de război, a trecut şi pe la departamentul de stat, unde a

arătat situaţia critică a ofiţerilor români de la Paris, care aşteptau de un

an înfiinţarea Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului.

După discuţiile avute, omul de afaceri, Carol de Hohenzollern, a obţinut de

la americani, banii necesari soldelor ofiţerilor adăpostiţi în castelul său

de la ferma de lângă Paris.

În acest scop, fostul rege Carol al II-lea a trimis, la Paris, pe generalul

Ulea pentru a fixa soldele ofiţerilor români refugiaţi  ce urma să le

primească, în mod regulat, de la Misiunea Militară Americană, până la

înfiinţarea Armatei Atlanticului.

 

*

Arhiepiscopul exilului a mai contribuit şi la pregătirea îmbunătăţirii

transmiterii ştirilor, pe calea undelor herţiene, către cei care se aflau în

spatele Cortinei de Fier.

Englezii au pus la dispoziţia amiralului Dumitrescu, ultimul ataşat militar

al României monarhice în Anglia, un vas de război, ce se aseamănă cu

distrugătoarele româneşti, pentru a-l dota cu un echipaj alcătuit din

mateloţi români, în vederea înfiinţării flotei Armatei  Atlanticului de

Eliberare a Estului.

În acest scop, confesorul şef al Forţelor Armate Române, generalul de

divizie Victor-Vasile Leu, a discutat, convins şi selectat numeroşi marinari

români, aflaţi în Grecia, Italia şi Liban, pentru a se încadra în echipajul

vasului de război englez, de sub comanda amiralului Dumitrescu.

Acest distrugător urma, până la înfiinţarea unităţii de marină din cadru

armatei şi până la declanşarea proiectatului război de eliberare, să execute

o misiune specială, ultra secretă.

Oficial distrugătorul, comandat de amiralul Dumitrescu, era unul din vasele

de război ale viitoarei flote ce va debarca în Balcani şi trebuia să facă o

serie de manevre, în mările apropiate de R. P. R., pentru a se familiariza

cu tactica ce o va aplica în timpul atacului asupra forţelor armate ale R.

P. R. şi Uniunii Sovietice, atunci când va debarca pe plajele româneşti,

bulgăreşti sau pe cele de la Odessa şi Crimeia.

Practic era o uriaşă staţie de emisie-recepţie plutitoare, secretă, ce a

servit la neutralizarea puternicului bruiaj venit din lagărul socialist şi

la sporirea eficienţei programelor transmise de  propaganda anglo-americană.

Deoarece emisiunile de radio din Lumea Liberă, inclusiv BBC-ul, erau

recepţionate foarte greu după Cortina de Fier, din cauza bruiajului,

englezii au hotărât, ca pe acest vas de război, să instaleze, în seceret, un

puternic post de radio-emisie, care să retransmită BBC-ul, schimbându-şi

locul mereu, din Marea Neagră în marea Adriatică, pentru a deruta

direcţionarea bruiajul provenit din Republica Socialistă Română şi din

Uniunea Sovietică şi a-i diminua eficienţa proiectată.

Datorită instalaţiilor speciale, montate pe nava militară ce naviga în apele

turceşti, am putut, începând din octombrie 1950, să recepţionăm, în condiţii

satisfăcătoare, şi uneori foarte bune, emisiunile radiofonice ale Lumii

Libere şi mai ales, pe cele de la BBC, adresate românilor din ţară, în

pofida intensficării procedeului de izolare a popoarelor subjugate şi a

sporirii intensităţii  bruiajului.

Cel de al treilea război mondial, pregătit cu febrilitate de ambele tabere,

ar fi izbucnit dacă n-ar fi fost ameninţarea bombei atomice şi cu hidrogen.

Din competiţia înarmării a învins însă politica Statelor Unite ale Americii,

dusă de Ronald Regen, iniţiatorul planului de apărare numit Război al

Stelelor, care a contribuit la prăbuşirea economică şi, implicit, la

autodemolarea U. R. S. S. şi a întregului imperiu subordonat Moscovei.

 

 

Lupta pentru unitatea ecumenică

Mai presus de toate, arhiepiscopul Victor-Vasile Leu s-a îngrijit, în

perioada Războiului Rece, de refacerea unităţii universale a creştinilor de

pretutindeni, de permanentizarea şi perfecţionarea unei strategii ecumenice

comune pentru toate Bisericile de pe Terra.

Consiliul Internaţional Ecumenic asigura, în bună parte, o politică comună

pentru Bisericile lumii atacate de ideologia ateistă a Uniunii Sovietice.

Însă autoritatea Consiliului nu se extindea şi asupra Bisericii Catolice şi

a  Bisericii Ruse.

Arhiepiscopul exilului era ostil ortodoxiei panslaviste, deoarece urmărea

subordonarea ţărilor slave din Europa Centrală şi de Est, intereselor

Rusiei, în schimb aprecia ecumenismul, întrucât, aceasta din urmă, nu se

amesteca în problemele naţionale ale confesiunilor ce o alcătuiau.

În vederea neutralizării presiunilor politicii eclesiastice răsăritene,

Victor Leu a combătut acţiunile panslaviste ale nevrednicului conducător al

Sovrompatriarhiei de la Bucureşti, Justinian Marina şi s-a preocupat de

atenuarea conflictului dintre catolici şi ortodocşi.

Activitatea misiunilor Vaticanului din Germania Occidentală şi Austria a

cauzat mari nemulţumiri printre românii refugiaţi în Occident şi comentarii

defavorabile, în presa Europei Apusene, atât la adresa Bisericii Catolice,

cât şi la acelei Ortodoxe.

La München, spre exemplu, prozelitismul organizat de Vatican luase

proporţii, pe care, arhiepiscopul Victor şi cu Deyken au luat măsuri

energice pentru a-l stopa.

În atragerea ortodocşilor la catolicism, Vaticanul folosea pe un asistent

universitar român din Ardel, ce lucra la Politehnica din München.

Acesta frecventa lagărele românilor din Germania şi Austria şi le facilita

tot felul de intervenţii pe lângă autorităţile statului german.

Pe doi studenţi bucovineni care aveau toate formalităţile pentru a emigra în

Anglia, i-a determinat să se răzgândească, deoarece le-a obţinut înscrierea

la Politehnica din München şi locuri în cămin studenţesc, cu condiţia să

renunţe la ortodoxism şi să treacă la catolicism.

Preotul Bârlea, a difuzat gratuit, printre ortodocşi, zece mii de cărţi, în

limba română, cu slujbe bisericeşti semicatolice, semiortodoxe.

Arhiepiscopul Victor, ajutat de Deyken şi Oadams, a reuşit să contracareze

această acţiune de prozelitism a Vaticanului, achiziţionând câteva sute de

Biblii în limba română pe care, din iunie 1950, a început să le difuzeze în

rândul preoţilor ortodocşi.

 

Arhiepiscopul exilului românesc s-a declarat împotriva acestor neînţelegeri

locale, ce diminuau forţa combativă a creştinismului împotriva ateismului.

Pentru a le stăvili, în pofida opoziţiei surde a Bisericii Anglicane, el a

cerut să aibă un interviu la Vatican.

A fost primit de cardinalul Montini, secretar de stat al Vaticanului, cu

care a avut o discuţie deschisă, principială, în spirit ecumenic, ce a 

contribuit la înlăturarea incidentelor amintite şi a prevenit pe altele.

Cu condescendenţă, arhiepiscopul Victor Leu a arătat că în momentul acela,

când lumea e împărţită în două tabere antagonice, “este o crimă morală de a

provoca şi alimenta continuu discuţii şi certuri în lagărul creştinilor din

Apus.

Am rugat să se revizuiască instrucţiunile date acestor misiuni.

Cardinalul Montini deşi catolic, a recunoscut şi a fost de acord”8, spunea

arhiepiscopul exilului anchetatorilor Securităţii.

Fiind întrebat de Montini, ce crede despre unirea tuturor bisericilor într-o

turmă cu un singur păstor, arhiepiscopul ortodox a răspuns:

- Mai mult ca oricând, această problemă se pune astăzi şi nu într-un viitor

prea îndepărtat, deoarece salvarea omenirii din ghiarele comunismului nu se

va putea face decât numai printr-o uniune frăţească şi loială a tuturor

forţelor spirituale creştine contra forţelor materialiste păgâne”9.

Teză de mare actualitate, susţinută şi de papa Ioan Paul al II-lea, în

ultima fază a pontificatului său.

În continuare, cei doi înalţi prelaţi au discutat despre viitorul

bisericilor din lume şi măsurile luate de papalitate pentru a stăvili

răspândirea ateismului ce a încolţit în Rusia.

Arhiepiscopul diasporii române a aflat, de la ministru de externe al

Vaticanului, că “Biserica Catolică şi îndeosebi Sfântul Părinte Papa, încă

de acum treizeci de ani, când a văzut încolţind sămânţa otrăvii comuniste în

Rusia, a început să ia măsuri şi să pregătească recreştinarea Rusiei şi

umplerea golurilor spirituale în toate colţurile lumii, pe unde focul

distrugător pustieşte pământul.

Astfel, la Roma, Sfântul Părinte, încă de atunci, a înfiinţat o academie de

preoţi şi călugări ce formează armata albă a Papei şi care stau gata, după

Sfîntul Război viitor, să înceapă opera lor misionară.

Papa şi-a luat angajamentul faţă de guvernele din: Statele Unite, Franţa,

Anglia, Spania, America Latină că, până la declanşarea războiului, pe toate

căile de propagandă să ţină trează lupta anticomunistă, sprijinind şi

alimentând, prin toţi preoţii catolici aflaţi prin toate colţurile

pământului.

Papa a declarat că adevăratul Război Sfânt este războiul viitor, care va

distruge comunismul.

După acest război, armata lui albă va realiza recreştinarea lumii şi unirea

tuturor bisericilor”10, declara cardinalul Montini arhiepiscopului Victor

–Vasile Leu.

Montini, un prieten şi protector al românilor catolici, i-a reproşat

interlocutorului său că din comportarea episcopilor români ortodocşi faţă de

episcopii, preoţii greco-catolici şi catolici şi faţă de credincioşii

catolici nu se întrezăreşte nici cea mai mică preocupare sau măcar dorinţă

de apropiere etc.

La obiecţiile aduse, arhiepiscopul exilului i-a răspuns că:

-        Acestea nu sunt acţiuni ale Bisericii, ci ale unor personalităţi

interesate.

Biserica, în frunte cu mine, ia atitudine publică împotriva comunismului şi

intervenţa mea în legătură cu certurile dintre ortodocşi şi catolici este

tocmai pentru a stăvili aceste discuţii între creştini şi a-i uni împotriva

comunismului”.

De fapt, nu numai Arhiepiscopul exilului, la vremea respectivă, împărtăşea

această opinie cu privire la trecerea forţată a Bisericii Unite Române la

BOR, ci şi alţi ierarhi ortodocşi, după cum îşi va aminti, după jumătate de

veac, mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu:

“- Hristos ne-a chemat să fim Una, nu în felul cum s-a făcut ”unirea”, aşa

zisa “unire”, din toamna anului 1948 şi din 1949.

Ca ortodox, fără să vorbesc în numele tuturor ortodocşilor, vreau să

mărturisesc că ştiu şi ştiu şi cei care au trăit momentul acela, cum s-a

procedat atunci…

Ştiu prea bine, ştiu mai bine decât noi, cei care am înfruntat închisorile,

ştiu cum a fost “unirea” de atunci.

Sigur că se poate vorbi despre analogii între ce s-a întâmplat în 1700 şi ce

s-a petrecut ulterior, dar nu putem să ne întoarcem, mereu, cu sute de ani

înapoi, pentru că nici viaţa nu se poate întoarce înapoi; viaţa merge

înainte”10a.

        După discuţiile cu Montini, arhiepiscopul a mers la Florenţa pentru a se

întâlni cu regele Mihai şi cu regina Mamă Elena pentru a le aduce la

cunoştinţă cele discutate la Vatican. Apoi, a plecat la Milano, pentru a

rezolva cazul a doi refugiaţi opriţi să plece în Australia.

        În Anglia, vizita prelatului ortodox la Vatican a stârnit îngrijorare în

rândul reprezentanţilor Bisericii Anglicane, încât arhiepiscopul exilului a

trebuit să dea multe explicaţii lui Oadams şi altora, asupra celor discutate

cu ministrul de externe, Montini.

Eficienţa luptei împotriva imperialismului sovietic şi a expansionismului

Bisericii Ortodoxe Moscovite, a alarmat Cremlinul.

Arhiepiscopul Victor s-a ridicat împotriva antihristului din Răsărit,

împotriva terorii din România, împotriva tendinţelor de rusificare a

românilor, împotriva intenţiei de permanentizare a dezmembrării teritoriului

României Mari, de a transforma o parte din ţară într-o republică unională

sovietică, aşa cum se stabilise la Moscova, de către congresul al V-le al

P.C.R. etc. etc.

El a polarizat, astfel, nădejdile celor de acasă, care au aşteptat, aproape

o jumătate de veac, debarcarea anglo-americanilor în Balcani.

Arhiepiscopul românilor răspândiţi de la Gibraltar la Marea Roşie, era un

pericol important pentru politica externă a Moscovei  şi cea internă a R. P.

R., deoarece predicile sale mergeau la sufletul majorităţii oamenilor ce-l

ascultau.

Acţiunile întreprinse de el au avut eficienţă maximă în mai toate cazurile.

În scurt timp, arhiepiscopul exilului a reuşit să desconspire şi să

neutralizeze multe din planurile imperialiste sovietice, să pună în gardă pe

politicienii şi pe prelaţii din Lumea Liberă.

 

 

Contribuţia la lichidarea războiului civil din Grecia

 

La plecarea arhiepiscopului Victor spre câmpiile Eladei, pentru a continua

documentarea în vederea susţinerii lucrării sale de doctorat, Oadams i-a dat

o scrisoare de recomandare către un profesor grec, specialist în teologie şi

o alta către generalul Ţiganis, şeful postului de radiodifuziune, [care i-a

semnalat prezenţa în Grecia, pe calea undelor herţiene], şi i-a atras

atenţia să nu se amestece în conflictele interne, acute, din această ţară.

Înainte de a ajunge în Grecia, arhiepiscopul Victor a făcut un popas la

Roma, pentru a pune la cale o acţiune secretă, de care Oadams nu trebuia să

afle.

În aeroportul din Atena a fost aşteptat de o suită întreagă de români

refugiaţi, între care se numărau: Arion, fost ministru monarhic la Atena,

Ştefan Bezi, preşedintele Comitetului refugiaţilor români, însoţiţi de mai

mulţi refugiaţi, care l-au condos, la un hotel din centrul oraşului.

Cu arhiepiscopul Greciei, Spiridon, a avut o întrevedere îndelungă şi

cordială, deoarece acesta trăise, o vreme, în România şi era la fel de bine

informat despre situaţia ortodoxismului de la porţile orientului ca şi

arhiepiscopul exilului.

Spiridon l-a recunoscut pe arhiepiscopul Victor ca fiind singurul

reprezentant legal al Bisericii Ortodoxe Române, şi i-a comunicat că Sinodul

Bisricii Ortodoxe din Grecia a rupt relaţiile canonice cu Sinodul şi

Patriarhia din R.P.R. după expulzarea, din Bucureşti, în 1946, a preotului

Constantin E. Moraitakis, Arhon Mare Prezbiter al Patriarhiei Ecumenice din

Constantinopol şi că nu recunoaşte ca legal pe actualul patriarh Justinian

Marina.

Arhiepiscopul Spiridon, între altele, i-a mărturisit oaspetelui venit de la

Londra, că “este foarte fericit că are prilejul să salute, prin persoana sa,

pe adevăratul şi singurul reprezentant al Bisericii Române, care are girul

şi ocrotirea Bisericii Anglicane”.

Aceeaşi recunoaştere a primit-o arhiepis-copul Victor şi din partea altor

conducători ai Bisericii Creştine de pe mapamond, cum ar fi cea a

patriarhului Ierusalimului, unde intenţiona să-şi stabilească reşedinţa

episcopală.

Obiectivul vizitei oficiale întreprinsă în capitala vechii Elade a

cercetătorului teolog şi a diplomatului roman, urmărea completarea

documentării în legătură cu câteva probleme ridicate de teza sa de doctorat,

cu subiectul Război şi pace, pe care urma să o susţină la Paris, în luna

iunie, dar, cum îi era obiceiul, nu a neglijat nici cercetarea stării

conflictuale dintre macedoromâni şi autorităţile elene.

Cerându-i permisiunea de a cerceta Biblioteca mănăstirii Atos, arhiepiscopul

Spiridon i-a dat un delegat, care să-l însoţească şi să-i faciliteze accesul

la documentele căutate în bibliotecile din Grecia.

Împreună cu acest delegate, a cercetat hrisoave aflate în Biblioteca

Facultăţii de Teologie, din Atena şi apoi, după două zile, a plecat spre

Salonic.

Ajungând la Sfântul Munte Atos, a fost cazat la mânăstirea românească

Protron, unde a întâlnit călugări refugiaţi din toate ţările ocupate de

bolşevici, români, ruşi bulgari, unguri, care o duceau foarte rău cu

alimentaţia.

Încheind munca de documentare de la Muntele Atos, a plecat la Atena cu

vaporul.

Ajuns în capitala Greciei, arhiepiscopul Victor a dat un interviu

ziariştilor eleni, ce avea ca subiect Biserica Românească din prezent şi

trecut şi cuprindea toate informaţiile primite recent din România, pe care

l-a încheiat cu lansarea unui apel către grecii şi românii refugiaţi,

îndemnându-i să se unească în luptă contra singurului lor duşman,

comunismul.

La o emisiune a postului de radio Atena, arhiepiscopul Victor a reluat

problemele prezentate gazetarilor şi a încheiat cu acelaşi apel.

Conform înţelegerii avute cu arhiepiscopul Spiridon, înainte de a pleca, s-a

abătut pe la el spre a-i mulţumi pentru bunăvoinţa şi sprijinul ce i l-a

acordat.

Cu această ocazie, prudent, pentru a nu indispune pe Oadams, i-a comunicat

suferinţele românilor ce locuiesc în Grecia şi l-a rugat să intervină spre a

fi eliberaţi din închisoare patru preoţi ortodocşi români.

Ariepiscopul Spiridon “s-a arătat foarte surprins şi voia să mă convingă că

el nu ştie nimic despre aceasta şi a promis că va face tot ceea ce va putea

şi, totodată, m-a rugat să nu vorbesc şi prin alte ţări, pe unde trec,

pentru a nu arăta politica reală a regimului monarhist din Grecia”, îşi

amintea musafirul arhiepiscopului elen.

 

*

Politica Uniunii Sovietice de cucerire a lumii prin forţă, subversiune,

crimă şi minciună, avea un plan global ce se desfăşura pe etape şi pe zone

geopolitice.

Mai întâi, voia să transforme Europa într-o confederaţie unională, după care

urma să se continuie cu subordonarea regiunilor mai înapoiate ale  lumii şi,

în faza finală a Revoluţiei Proletare, izbânda secerei şi ciocanului pe

Terra.

Încercările de extindere a revoluţiei socialiste mondiale s-au materializat

prin alimentarea cu bani, armament şi revoluţionari de profesie a

războaielor civile din Spania sau Grecia, prin întreţinerea focarelor de

instabilitate în Asia, Africa, America etc. etc.

Sechelele şi rezultatele acestei politici se mai văd şi acum în Coreea de

Nord sau Cuba.

Generalul Marcos, agent al sovieticilor, exploatând neînţelegerile dintre

autorităţile statului elen şi minoritatea macedoromână şi profitând de

faptul că reprezentanţii luptei seculare a macedoromânilor se refugiaseră în

străinătate, [Hagigogu, cu numele conspirativ Hristu, evadase dintr-o

închisoare grecească şi se adăpostise la Smirna, în Turcia, iar Constantin

Papanace, la Roma, în Italia], omul sovieticilor a atras simpatia

localnicilor prin promisiuni ademenitoare, a reorganizat şi reînarmat pe

tinerii naţionalişti din munţii Macedoniei şi i-a pus să lupte pentru

dărmarea capitalismului şi instaurarea socialismului de tip sovietic în

numele unei “Grecii Libere”.

După înfrângerile suferite de unităţile militare ale generalului Marcos,

ce-şi aveau cartierul general în munţii Granus, numai armata, din munţii

Pindului, mai rezista ca un  nucleu dur al rezistenţei comuniştilor,

deoarece, pe lângă aprovizionările externe, luptătorii ei erau susţinuţi cu

oameni, alimente şi informaţii de localnicii macedoromâni.

Înainte de a pleca în Grecia, arhiepiscopul exilului a făcut o escală la

Roma pentru a se întâlni cu Papanace. Cu această ocazie cei doi au pus la

cale o acţiune rapidă, de mână forte, pentru a lămuri pe aromânii din Grecia

să nu mai sprijine pe generalul Marcos.

Ei au organizat şi executat o suită de acţiuni diplomatice care, în cele din

urmă, au dus la lichidarea încercărilor Moscovei de a-şi extinde zona de

influenţă.

Constantin Papanace, deşi nu renunţase la cauza pentru care luptau

conaţionalii săi, a conceput, în dialectul macedo-român şi a semnat, o

proclamaţie către locuitorii din munţii Pindului, în care, printre altele,

se scria:

“Astăzi însă, ne aflăm în faţa unei probleme excepţionale când

neînţelegerile locale, dintre greci şi   aromâni, trebuiesc suspendate

pentru un timp şi trebuieşte făcut un front comun celui mai mare inamic

comun, atât a grecilor cât şi a aromânilor, comunismul”11.

Arhiepiscopul Victor, deşi primise consemn de la Oadams, delegatul

anglicanilor în Consiliului Ecumenic, să nu se amestece în luptele interne

din Grecia, a plecat la Smirna, în Turcia şi în urma unei discuţii

îndelungate, l-a convins pe Hagigogu, ca alături de autograful

arhiepiscopului român, să semneze această proclamaţie cu ambele nume.

La întoarcerea din Grecia, declaraţia a fost înmânată lui Constantin

Papanace, care a multiplicat-o şi a răspândit-o în toate satele din munţii

Pindului.

“Rezultatul a fost că majoritatea aromânilor care simpatizau cu trupele lui

Marcos l-au părăsit şi dându-şi seama că luptă pentru duşmanul lor comun,

comunismul, şi-au schimbat atitudinea.

Un mare număr din partizani au fost trădaţi şi predaţi armatelor monarhiste

greceşti, iar ceilalţi, nemai având ajutorul şi cooperarea aromânilor din

acea regiune, s-au refugiat în Macedonia jugoslavă Marcos însă a plecat în

Uniunea Sovietică, iar o parte din ajutoarele sale au primit azil politic în

R. P. R.

Astfel, ultimul nucleu armat al mişcării comuniste din Grecia a fost

lichidat şi prin contribuţia mea”12, declara cu satisfacţie arhiepiscopul

exilului, anchetatorului Securităţii.

 

 

Conflictul cu anglicanii

 

În acest interval de timp, Iliescu, Gâldău şi Devis, secretarul

arhiepiscopiei ortodoxe cu sediul la Londra, îl cautau  cu telegrame, pentru

a veni urgent la Londra.

        Sosit la sediu, Gâldău i-a comunicat că Oadams şi superiorii lui sunt

foarte intrigaţi de tratativele sale cu Montini şi i-a propus să declanşeze

o acţiune de unificare a bisericii ortodoxe cu biserica anglicană, ceea ce

arhiepiscopul Victor a refuzat.

Ca urmare, s-a făcut un consiliu parohial, în care preotul anglican Florian

Gâldău, cu o parte din refugiaţii români, au declarat că vor ieşi de sub

ascultarea arhiepiscopului Victor şi vor trece sub ascultarea episcopului

Trifa, din S.U.A.

În cele din urmă, preotul Gâldău va deveni parohul bisericii românilor din

New York, de unde, prin intermediul postului de radio Vocea Americii, a

continuat să combată comunismul şi situaţia precară din R. P. R.

După vizita făcută în Grecia şi informaţiile primite de Biserica Anglicană,

cu tot menajamentul, i s-a reproşat arhiepiscopului Victor, că nu a ascultat

de sfatul dat la plecare, că s-a amestecat în problemele interne ale

Greciei, luând partea aromânilor etc.

Cu acest prilej, Oadams, pentru prima oară i-a comunicat ferm că “pe viitor,

dacă se mai întâmplă un astfel de caz, trebuie să mă gândesc bine la ceea ce

fac şi să aleg una din două, ori colaborare loială şi exactă cu politica

engleză, ori activitate independentă de politică bisericească românească din

exil, care însă nu va avea nimic comun cu Biserica Anglicană sau cu politica

generală anglicană, îşi amintea arhiepiscopul.

Văzând, că pentru prima dată se încearcă ca, în mod oficial şi concret, să

mi se îngrădească drepturile şi activitatea mea episcopală, am luat şi eu,

pentru prima dată, în mod oficial şi concret, poziţie de adevărat misionar

creştin şi refugiat român.

I-am arătat lui Oadams că eu înţeleg să fiu recunoscător pentru tot ce a

făcut Biserica Anglicană, atât pentru mine personal, cât şi pentru Biserica

Română din exil, dar, înainte de toate, la alegerea şi sfinţirea mea ca

episcop, am depus un jurământ, acela că voi sluji, cu timp şi fără timp şi

înaintea oricărei alte acţiuni, numai pe Hristos şi duhul neamului românesc.

În consecinţă, cu toată părerea de rău, ţin să aduc la cunoştiinţă,

indiferent care vor fi urmările şi mijloacele mele personale, eu nu mă voi

îndepărta de jurământul depus”7.

Îndată după confruntare, arhiepiscopul a povestit cele întâmplate lui Bercu

Bişof şi episcopului Sava, care i-au dat dreptate.

În urma aceste confruntări, Oadams şi preşedintele Comitetului românilor din

Anglia au încercat să atenueze efectele conflictului declanşat.

Maiorul Iliescu, pretextând că sărbătoreşte succesul ştiinţific opţinut la

Universitatea din Paris a arhiepiscopului Victor marcat de luarea

doctoratului în teologie, a organizat o agapă, la care l-a invitat şi pe

Oadams.

Cu această ocazie Oadams a ţinut să-l felicite, rostind cuvinte calde,

prietenoase, la care cel vizat a răspuns pe acelaşi ton.

După ce preotul Florian Gâldău, cu o parte din enoriaşi a trecut la Biserica

anglicano-română, Oadams i-a cerut arhiepiscopului Victor să facă acelaşi

lucru.

Ajuns într-un asemenea impas, Arhiepiscopul exilului Victor Vasile Leu s-a

consultat: cu Consiliul parohial al episcopiei [alcătuit din: maiorul

Iliescu, avocatul Mihai Răutu, Bercu, Bischof, C. Papanace, Stelian Popescu,

Radu Bossy, maiorul Croitorul, colonelul Neferu, inginerul Traian Niţescu,

avocatul Nicolae Baciu, Gogu Constantinescu], cu regele Carol al II-lea şi

regele Mihai I şi cu preoţii de pe continent, pentru a vedea ce e de făcut

în viitor.

Pentru a vedea care este opinia parohilor ortodocşi, Arhiepiscopul a plecat

de la Londra în Germania Occidentală, Austria, Italia, Franţa, Turcia pentru

a sta de vorbă cu preoţii românilor refugiaţi dacă vor rămâne alături de el

sau dacă vor trece de partea preotului Florian Gâldău, la Biserica

anglicano-română.

După ruptura, produsă la 1 februarie 1951, cu Consiliul Anglican,

arhiepiscopul Victor şi o parte din preoţii săi au rămas fără salarii.

Mergând la Carol al II-lea şi expunându-i situaţia în care se afla, fostul

rege al României a luat asupra sa întregul buget al episcopiei ortodoxe

române din exil.

După turneul documentar făcut pe continent, arhiepiscopul Victor s-a

reîntors la Londra.

Aci, în timpul unei consfătuiri avute cu membrii Consiliului eparhial

ortodox londonez, arhiepiscopul românilor exilaţi le-a adus la cunoştinţă

că, în urma consultărilor avute pe continent, a hotărât să mute sediul

Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul

Apropiat, deocamdată, de la Londra, la Paris.

        În acest sent arhiepiscopul exilului românesc a făcut câte o adresă

oficială către Oadams şi către Arhiepiscopul Londrei, prin care-i informa că

interesele Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi

Orientul Apropiat cer, ca reşedinţa arhiepiscopală să fie mutată de la

Londra la Paris, le mulţumea pentru ajutorul dat pe toată perioada şederii

sale în capitala Marii Britanii şi altele.

Ajuns la Paris, a lăsat bagajele şi toată arhiva arhiepiscopiei la locuinţa

unui membru al  Consiliului Episcopal, Mihai Răutu şi, după o săptămână de

căutări, cu sprijinul financiar al fostului rege al României, arhiepiscopul

exilului s-a instalat într-un imobil, de două camere, de pe Bulevardul St.

Michel, lângă Sena.

O încăpere servea ca birou al arhiepiscopiei şi avea ca director al

cancelariei pe avocatul Nicu Baciu, iar ce a de a doua a devenit locuinţă

particulară a arhipăstorului românilor fugari.

În continuare, a făcut mai multe vizite de lucru pe la parohiile din Europa

continentală, cu care ocazie a informat pe parohii bisericiilor ortodoxe în

legătură cu cele discutate cu regele Carol al II-lea, care asigura întreg

bugetul Arhepiscopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi

Orientul Apropiat.

Directorul cancelariei, avocatul Nicu Baciu, avea sarcina de a rezolva

corespondenţa şi de a centraliza rapoartele religioase şi informative făcute

de preoţi, la cererea lui Carol al II-lea.

Fostul rege folosea informaţiile primite, de la fugarii nou veniţi în Lumea

Liberă, la ceaiurile diplomatice, în faţa diverselor personalităţi politice

şi a ambasadorilor din ţările capitaliste, ce se desfăşurau, lunar, la

castelul său din Estoryl, Portugalia.

Astfel, Carol al II-lea voia să arate oaspeţilor străini că ţine legătura cu

România şi e bine informat de ce se petrece acolo şi, totodată, să

demonstreze neadevărurile răspândite de Direcţia de Dezinformare a

Securităţii prin diverse modalităţi şi canale de răspândire a minciunilor pe

care le-am auzit în perioada comunistă.

Mutându-şi reşedinţa episcopală la Paris, activitatea sa s-a desfăşurat, cu

precădere, în Europa Apuseană şi Orientul Apropiat şi mai puţin în Marea

Britanie.

 

NOTE

 

7. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001,

p.155.

8. Ibidem, p. 130-131 şi 156.

9. Ibidem, p. 132.

10. Ibidem, p. 137-138.

10a. Discursul mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu la înscăunarea PSS

Alexandru Mesian, în catedrala Lugojului, la 5 mai 1996, în Cezare Alsati,

În inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Centru

de Studii Transilvania, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1998, p.

215.

11.Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p.

124 şi 137-138.

12. Ibidem, p. 9.