4. MISIONAR ORTODOX DE LA GIBRALTAR LA MAREA ROŞIE (3)
Parisul, a doua reşedinţă arhiepiscopală
Parisul a fost cea de a doua şi ultimă reşedinţă stabilă a Arhepiscopiei
Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat, situată
pe Bulevardul St. Michel, lângă Sena.
De aci, arhiereul Victor Leu şi-a desfăşurat o bună parte din activitatea sa
pastorală, caritabilă, diplomatică, socială şi politică de la Gibraltar până
la Marea Roşie, înainte şi, mai ales, după conflictul cu Biserica Anglicană.
La Paris şi-a luat doctoratul în teologie, a militat pentru unitatea
românilor din exil şi pentru combaterea comunismului, a fost un factor
spiritual activ, un reper cardinal în organizarea şi întruparea planurilor
întocmite de regale Mihai I şi generalul Rădescu, cu privire la alcătuirea
Armatei Atlanticului, a organizaţiilor politice şi structurilor ce urmau
să-şi desfăşoare activitatea în România eliberată etc. etc.
Străluminat de puternice sentimente naţionale, arhiepiscopul Victor a
militat cu tact şi abilitate diplomatică, tenace şi consecvent pentru
cuagularea vârfurile exilului românesc în jurul regelui Mihai, a apelat la
Horia Sima să nu-l mai denigreze, la fostul rege Carol al II-lea pentru a-l
determina să intensifice colaborarea cu fiul său, la şefului Casei de
Hohenzollern să nu-l mai susţină pe prinţul Nicolaie etc. etc.
În calitate de unic reprezentant al majorităţii românilor din exil, care a
asigurat unitatea în diversitatea opiniilor contradictorii existente, a
contactat, în capitala Franţei şi altunde, numeroase personaliăţi
eclesiastice şi politice, ale contemporaneităţii sale, pentru a susţine
cauza unităţii românilor şi i-a mobilizat în vederea stăvilirii tendinţelor
agresive ale expansionismului şi imperialismului Uniunii Sovietice.
*
Murind, la New York, Niculescu-Buzeşti, arhiepiscopul diasporii a fost
rugat, de Comitetul Naţional al Românilor din USA, să oficieze un parastas
la Paris, în memoria importantului om politic.
Venind de la Londra, arhiepiscopul Victor, chemat de generalul Rădescu, a
găsit Biserica Ortodoxă Română Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail,
situată nu departe de Notre Dam de Paris, pe malul stâng al Senei, închisă
din cauza unor grave tulburări în interiorul comunităţii ortodoxe din
Franţa, provocate de intrigi puse la cale de forţe ostile şi materializate,
conştient sau nu, de anarhişti fără scrupule, dornici de mărire şi putere.
“Într-o duminică, un grup de legionari [simişti n. r.] au intrat, în timpul
slujbei, în biserica română din Paris şi, după ce în faţa celor prezenţi au
citit decizia de caterisire a preotului care făcea slujba, au tăbărât asupra
lui să-l dezechipeze şi să-l scoată afară.
În acea învălmăşeală a apărut poliţia franceză, care i-a dat afară pe toţi
şi a închis biserica” rememora arhiepiscopul Victor, la 5 ianuarie 1954, pe
când era anchetat de Securitate.
În consecinţă, cele două personalităţi de frunte ale exilului au fost
nevoite să meargă, în audienţă, la reprezentanţii guvernului francez pentru
a obţine permisiunea de a oficia un parastas, în memoria dispariţiei
fruntaşului Partidului Naţional Ţărănesc, Niculescu-Buzeşti.
La Ministerul de Interne al Franţei au fost întâmpinaţi de un general înalt,
slăbuţ şi brunet, de vreo cinzeci de ani.
Secretarul general al ministerului i-a reproşat arhiepiscopului Victor Leu
faptul că şi-a ales reşedinţa în Londra şi nu la Paris, i-a cerut informaţii
despre soarta mitropolitului Visarion Puiu şi despre relaţiile sale cu V.
Boldeanu şi l-a rugat să caute un preot neutru pentru a-l numi la biserica
ortodoxă a românilor din Paris.
După obţinerea încuviinţărilor de rigoare, poliţia pariziană a înmânat
cheile bisericii arhiepiscopului Victor, cu condiţia ca după slujba de
pomenire a marelui dispărut să le returneze.
Cu ajutorul unei secretare personale, Sanda Stătescu, pe care intenţiona să
o transfere la Londra, arhiepiscopul a facut invitaţiile oficiale de
rigoare.
La parastasul de la Biserica Ortodoxă Română, au fost poftiţi toţi
diplomaţii ţărilor occidentale aflaţi la Paris, autorităţile franceze şi
reprezentanţii celor două tabere în conflict, datorită cărora poliţia
franceză sigilase biserica.
La sfârşitul slujbei, arhiepiscopul a rostit câteva cuvinte despre
personalitatea lui Niculescu-Buzeşti, care a căzut luptând pe frontul
anticomunist şi a îndemnat pe toţi refugiaţii români să se grupeze în jurul
regelui Mihai şi a Comitetului Naţional al Românilor, care organizează lupta
împotriva antihristului de la Moscova.
Rădescu, în calitate de secretar general, a vorbit în numele Comitetului
Român al Refugiaţilor, iar prof. univ. Veniamin în numele Partidului
Naţional Ţărănistesc.
După încheierea oficierii parastasului, duhovnicul românilor pribegi a luat
masa împreună cu generalul Rădescu şi cu secretarul acestuia, prof. Herescu,
timp în care a fost pus la curent în legătură cu activitatea politica a
Comitetului Naţional al Românilor de la New Jork.
S-a discutat în legătură cu pregătirea alungării regimului comunist din
România, în urma unui războiului dezlănţuit de anglo-americani împotriva
Uniunii Sovietice, cu organizarea ţării după eliberarea ei de către trupele
Armatei Atlanticului de Eliberare a Estului, când România, Ungaria,
Bulgaria împreună cu ţările baltice urmau să intre în zona de influenţă
anglo-americană, obiective politice pe care, după jumătate de secol, sunt pe
cale de a fi înfăptuite, deoarece legile fireşti ale evoluţiei istorice
sunt din ce în ce mai puţin obstrucţionate de forţele oarbe ale
întunericului, ale intereselor obscure şi ambiţiilor personale sau de grup
etc. etc.
Arhiepiscopul exilului a mai aflat că înţelegerea stabilită între Truman şi
Churchill, cu privire la zonele lor de influenţă din Europa de Est nu va fi
respectată de americani, după înfrângerea în alegeri a lui Truman.
Americanii plănuiau, ca după război, România să fie condusă de un guvern
”neutru”, pentru ca SUA să poată învesti, camuflat, o parte din capitalul
său pentru refacerea ţării, cu ajutorul unor contracte între un grup
financiar de peste Atlantic şi guvernul ţării.
În zilele următoare, a participat la consfătuirea organizată de generalul
Rădescu, a făcut vizite la diverse personalităţi şi organizaţii ale
exilaţilor din Franţa, s-a preocupat, cu precădere, de rezolvarea
perturbărilor ivite în dioceza sa, de soarta noilor refugiaţi, de reaşezarea
lor în locuri mai paşnice şi sigure etc. etc.
Intervenind la autorităţile competente, arhiepiscopul a reuşit, cu greu, să
redeschidă biserica şi apoi, cu multă diplomaţie, a potolit conflictele
dintre cele două grupe ce-şi arogau dreptul de folosire în exclusiviate a
bisericii ortodoxe, situată la 9 bis, în strada Jean de Beauvais, din Paris,
dar încă nu găsise un preot neutru.
Conflictul cu legionarii a reizbucnit, de data aceasta pe un alt plan, când
arhiepiscopul Victor, în urma intervenţiei preşedintelui Consiliului
parohial al bisericii din Paris, avocatul Răutu, a aprobat redeschiderea
bisericii cu acelaşi preot, Ivanov şi nu cu Boldeanu, pe care-l susţineau
legionarii lui Horea Sima.
Simiştii s-au opus iar preotul legionar Vasile Boldeanu, în numele
camarazilor săi, l-a ameninţat, pe arhiepiscop, că vor începe o campanie de
denigrare, verbală şi în presă, dacă nu retractează ordinul dat.
Cu toate calomniile răspândite de popa Boldeanu printre refugiaţii români
din Franţa, care, între altele, îl acuza pe arhiepiscop că este agent
comunist, iar fuga lui a fost orhestrată de autorităţile din R. P. R.,
avizul de redeschidere a bisericii nu a fost retras şi, atunci, Horea Sima a
intervenit la generalul De Gaulle, care-l susţinea şi redeschiderea a fost
stopată din ordinal guvernului francez, până când se va găsi un preot
ortodox neutru.
Arhiepiscopul a găsit, în cele din urmă un preot neutru, pe Dărvărescu,
original din Râmnicul Vâlcea, ce se afla încă închis în Covăciţa, din
Jugoslavia.
Pentru eliberarea lui arhiepiscopul Victor a intervenit la Atkinson, care a
promis că-i va rezolva solicitarea, dar văzând că se tot amână aducerea
preotului Dărvărescu a apelat la Montgomery, dar şi acesta a temporizat
rezolvarea cererii.
Atunci, arhiepiscopul Victor a scris, la New York, generalului Rădescu,
solicitându-l să-l roage pe arhimandritul Teofil Ionescu să accepte a fi
parohul bisericii refugiaţilor din Paris, însă acesta a refuzat să se
deplaseze la Paris.
Propunerea, venită la sugestia mitropolitului Visarion Puiu, a fost de bun
augur deoarece arhimandritul Teofil Ionescu va fi uns ca episcop vicar al
Parisului, în decembrie 1954.
Între timp, datorită intervenţiei lui Atkinson, un amiral, care comanda o
mică flotă engleză venită în vizită de curtuazie în Jugoslavia, a obţinut de
la Tito eliberarea preotului Dărvărescu.
Aflând ca a sosit, din Jugoslavia, preotul Dărvărescu, arhiepiscopul a
plecat de îndată la Paris pentru a deschide Biserica Ortodoxă Română Sfinţii
Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, situată în inima Cartierului Latin, şi
a-l instala ca paroh de sine stătător.
*
Profitând de revenirea sa în capitala Franţei, arhiepiscopul Victor a vorbit
la radio despre ce se mai petrecea în R. P. R. şi a publicat un articol
combativ în Nation Roumaine.
În calitate de purtător de cuvânt al Grupului de rezistenţă al episcopilor,
a hotărârilor secrete ale Bisericii Ortodoxe Române, de sub păstoria
patriarhului Nicodim Munteanu şi a Arhiepiscopiei Greco-Catolice din
Bucureşti, condusă de arhiepiscopul Cisar, Victor Leu a contribuit, în
scurt timp, la înfiinţarea, împreună cu Vişoianu, a Partidului Creştin a
Românilor din Exil, şi a Asociaţiei Academice România Mare, ce urmăreau să
organizeze rezistenţa românească din exil, prin unirea tuturor forţelor în
jurul unui ideal creştin, iar după proiectata eliberare a ţării, să
restaureze în România monarhia, având ca rege pe Mihai I şi sistemul
parlamentar burghez.
Ideea de a constitui o organizaţie a tineretului studios refugiat în
Occident i-a venit când un consul din R. P. R. de la Viena, pe nume Nöghi,
venea des la Gratz şi făcea propagandă printre tinerii români de la
universitate, să se întoarcă acasă.
Arhiepiscopul Victor, aflând de ofensiva politică desfăşurată de comunişti a
iniţiat o contra-propagandă şi s-a gândit că pentru a se opune acestei
agresiuni e necesar să se înfiinţeze o asociaţie academică anticomunistă.
În acest sens, împreună cu Văcărescu, el a organizat, cu studenţii români şi
o mică parte din studenţii unguri, bulgari şi jugoslavi, care erau mai
apropiaţi de tinerii fugiţi din România, o excursie la o cruce de pe un
munte, situată între Gratz şi Salsburg.
Cu această ocazie a creat sâmburele unei organizaţii studenţeşti
anticomunistă, pe care a înfiinţat-o în 1952.
Asociaţia Academică România Mare era cu atât mai necesară cu cât
organizaţiile similare ale studenţilor sârbi sau bulgari erau semicomuniste.
După eliberarea ţării urma să aibă loc un plebiscit, prin care poporul să
hotărască forma de guvernământ: monarhie sau republică, iar statele
balcanice: România, Bulgaria, Ungaria, ca şi cele baltice, urmau să rămână
în zona de influenţă anglo-americană.
Datorită acestor promisiuni, românii din R. P. R. au aşteptat, mai bine de
un sfert de secol, debarcarea trupelor anglo-americane în Balcani.
După alungarea sovieticilor urma să se instaureze, la conducera României, un
guvern neutru, de tehnicieni, iar pentru refacerea ţării să folosescă
ajutorul financiar englez şi american.
În cazul când voturile nu ar fi fost în favoarea instalării monarhiei, urma
să se creeze o republică burgheză, având ca organ politic de bază Partidului
Democrat Creştin a Românilor şi Asociaţia Academică România Mare.
Acest partid avea ca ideologie vechiul socialism din jurul bisericii cu
caracter creştin-democrat, la care urma să adere ţărăniştii, liberarii şi
aripa papanacistă a legionarilor, deoarece vechile partide politice din
România interbelică erau compromise.
Comitetul Român de la New York, la propunerea generalului Rădescu, a
hotărât, ca după eliberarea României de bolşevici, să sprijine Sinodul
pentru a alege ca partiarh al Bisericii Ortodoxe Române pe arhiepiscopului
Victor Vasile Leu.
Regele Mihai, împreună cu generalul Rădescu au mai stabilit ca Fundaţia
Asociaţiei Academice România Mare să funcţioneze la Paris, din banii
administraţi de Mihai I.
Din motive economice au renunţat la infiinţarea unui cămin, şi au optat
pentru acordarea unor burse studenţilor români din exil.
Pentru a nu se inflitra tineri comunişti în rândul bursierilor, iniţiatorii
au hotărât ca participanţii la cursuri să fie admişi pe baza unui certificat
de comportare, acordat de personalităţi ale refugiului românesc şi de
profesori.
În acest sens, mandatat fiind de regele Mihai şi generalul Rădescu,
arhiepiscopul Victor Leu a emis circa 30-40 de certificate unor studenţi pe
care i-a cunoscut în Jugoslavia şi Austria.
“De asemenea am mai făcut diferite acte de naţionalitate, botez, naştere,
căsătorie, etc. pentru toţi refugiaţii români care nu aveau acte asupra lor,
mărturisea arhiepiscopul Victor.
Refugiaţilor pe care-i cunoşteam eu personal, îşi amintea arhiepiscopul
exilului, le făceam direct, pentru cei pe care nu-i cunoşteam, le spuneam
să-mi aducă doi martori care-i cunosc.
Pe aceştia îi puneam să jure că-i cunoc şi pe baza datelor spuse de ei le
completam actele de care aveau nevoie.
La Paris, am eliberat foarte multe acte de acest fel şi apoi am dat
dispoziţiuni la preoţi să facă şi ei acelaş lucru.
Pentru această operaţiune am avut mandate din partea regelui Mihai şi a
generalului Rădescu”.
Un asemenea certificat era necesar cu atât mai mult cu cât International
Refugees Organisation [Organizaţia Internaţională de Ajutorare a
Refugiaţilor Politici], prescurtat IRO, care se ocupa de repartizarea
refugiaţilor în lume, întâmpina greutăţi în activitatea ei, deoarece
majoritatea guvernelor din ţările unde emigrau se plângeau de faptul că
printre emigranţi se aflau agenţi comunişti şi recalcitranţi.
Guvernele lezate ameninţau că dacă nu vor fi triaţi comuniştii deghzaţi în
emigranţi, nu vor mai primi nici un străin să-l adopteze ca cetăţean.
Pentru a stăvili această practică a serviciilor de spionaj sovietice şi
româneşti, IRO a cerut ca pe viitor această verificare să o facă episcopii
bisericilor respective, care vor cerceta, de la caz la caz, situaţiile şi
vor elibara câte un certificat de creştin practicant numai acelora care
merită, fără de care nu se va mai acorda nici o viză de intrare în nici o
ţară de emigrare.
Pentru românii din Arhepiscopia Ortodoxă Română Autonomă din Europa
Apuseană şi Orientul Apropiat s-a elibarat următorul tip de act spre a putea
emigra:
“EPISCOPIA ORTODOXĂ AUTONOMĂ ROMÂNĂ
Stema ţării României monarhice
Europa Apuseană
CERTIFICAT
Noi, arhiepiscopul VICTOR LEU al Europei Apusene şi Orientului Apropiat,
certificăm prin prezentul că domnul……………………………, născut………………..,
comuna………………….., judeţul…………………ziua……………….…, luna …….., anul…….., fiul
lui……. şi al…………,este de origină…………………, născut sau nu născut ortodox………,
căsătorit sau necăsătorit, cu d-ra………………………., numele de fată………….,
copii………………………………., toate datele lor.
Este un bun creştin pe baza declaraţiilor date şi în temeiul jurământului
făcut.
Certificăm că domnia sa nu este agent comunist trimis pentru propagandă sau
instigare, ci numai un refugiat real, fugit din ţară de ordin politic.
Drept pentru care i-am eliberat prezentul certificat.
Data…………………., spre a-i servi la viza de emigrare.
Semnătura…………………….”.
Certificatul era redactat pe o coală de hârtie albă. Colţul din stânga era
tăiat de trei culori.
Acest act a fost eliberat majorităţii refugiaţilor din lagările din
Germania, Austria, Italia, Anglia cu ajutorul căruia au putut să se
statornicească în Statele Unite ale Americii, Canada, America de Sud,
Australia etc., numeroşi oropsiţi ai soartei şi victime ale capriciilor
istoriei.
În Orientul Apropiat
Călătoria în Orientul Apropiat şi în Extremul Orient [Cairo, Abisinia], i-a
fost impusă de disputa iscată cu Biserica Anglicană, de obligaţiile de
păstor al ortodocşilor din această parte a diocezei sale şi pentru a combate
efectele nocive produse de logoreea unor înalţi prelaţi ortodocşi, victime a
dezinformării şi manipulării cominterniste.
În urma consfătuirii avute cu parohii eparhiilor din Europa continentală şi
a discuţiilor cu regele Carol al II-ea, arhiepiscopul Victor ar fi dorit să
mute reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa şi Orientul
Apropiat într-un loc mai ferit de influienţe neortodoxe, cum ar fi la
Istambul sau la Ierusalim.
În vederea punerii în practică a acestui proiect, arhiepiscopul a iniţiat
un viu schimb de scrisori cu diferite personalităţi ale Orientului Apropiat
pentru a tatona posibilitatea aplicării acestui proiect.
În acest scop, şi-a pregătit şi actele doveditoare a calităţii sale de
ierarh ortodox.
“Alăturat, scria preotului Constantin Moraitakis, din Beirut, îţi trimit o
copie a diplomei de hirotonie pe care te rog să mi-o traduci în greceşte,
căci, pe aici, nici un grec nu a reuşit să traducă, cum trebuie, termenii
bisericeşti şi, în părţile Orientului, pe unde circul acum, am absolută
nevoie de un text grecesc.
Pun şi o fotografie ce am făcut-o în ziua hirotoniei, la München, pentru
frăţia ta, în amintirea zilelor când am fost colegi la Facultatea de
Teologie din Chişinăul nostru drag de altă dată”.
Sosind cu vaporul, la Istambul a fost întâmpinat de prof. Aurel Decei,
reprezentantul Comitetului român, de Abeles, fost consul al României
monarhice, de Mircea Vasilache, fost comisar la Siguranţă, de Iorgulescu,
Hamdi Nusuret şi alţii.
După primirea festivă, a fost instalat la un hotel din centrul Istambulului,
de unde, după o săptămână s-a mutat într-un apartament de trei camere,
angajând, în funcţia de secretar, pe Ion Bodea, un tânăr refugiat de curând
din ţară.
Arhiepiscopul Victor, împreună cu prof. Aurel Decei şi cu Abeles au mers în
audienţă la patriarhul Atenagoras, pentru a-l anunţa că şi-a mutat reşedinţa
de la Londra la Paris, aşa cum i-a sugerat el.
Tot acuma, i-a comunicat că doreşte să intre în posesia bunurilor româneşti
din Turcia, pentru ca astfel, să asigure o bază materială solidă, în vederea
stabilirii reşedinţei episcopiei exilului la Istambul, după cum se sfătuise
cu Carol al II-lea.
În continuare, i-a prezentat situaţia Bisericii Ortodoxe Române, din exil,
acţiunile preotului Gâldău care ameninţă cu sciziunea şi i-a cerut să-i
elibereze un act oficial din partea Patriarhiei în care să-l recunoască ca
arhiepiscop şef al Bisericii Ortodoxe Româneşti din exil cu dreptul de a
reprezenta întreaga BOR, pe tot timpul cât ţara va fi sub regimul comunist.
Cu acest act eliberat de Atenagoras, arhiepiscopul Victor urma să se
prezinte autorităţilor turceşti şi transiordaniene şi să încaseze toate
veniturile obţinute de pe propietăţile BOR atît în Turcia cât şi în
Transiordania.
Patriarhul Constantinopolului i-a spus că înainte de a intra în posesia
bunurilor solicitate din Turcia şi înainte de a primi recunoaşterea ca
repezentant oficial al BOR din exil, va trebui să semneze, în calitate de
reprezentant legal al întregii BOR, un act prin care se obligă să restituie
toate pădurile şi moşiile din România, care până la secularizarea averilor
mănăstireşti făcută de Al. I Cuza au fost donate Patriarhiei de la
Constantinopol.
Arhiepiscopul Victor, i-a comnuicat lui Atemagoras că refuză să semneze o
astfel de declaraţie şi renunţă la tratativele diplomatice iniţiate cu
patriarhul Constantinopolului, pentru a recupera proprietăţile româneşti din
Turcia, între care se numără şi biserica Sfânta Paraschiva, ctitorită de
Constantin Brâncoveanu.
Văzând că pe cale amiabilă nu poate intra în posesia bunurilor româneşti din
fostul Imperiu Otoman, arhiepiscopul Victor a angajat un mare avocat turc pe
care l-a pus să recupereze proprietăţile BOR cu ajutorul justiţiei.
Această acţiune a durat câteva luni, făcându-l să cheltuiască mari sume de
bani, şi care, până la urmă s-a soldat cu o nereuşită, deoarece patriarhul a
urmărit cu atenţie toate momentele procesului.
Între timp, împreună cu preotul ortodox Teofil Luca, statornicit pe aceste
locuri de vreo 30-40 de ani, a plecat să viziteze Smirna.
Aci a aflat un grup de refugiaţi macedo-români, din Grecia, care l-au
solicitat să le oficieze câteva slujbe religioase.
S-a întors, apoi, la Istambul, unde, timp de o săptămână, a vizitat pe toţi
românii strămutaţi acolo, a luat contact cu autorităţile turceşti şi cu
fruntaşii refugiaţilor bulgari unguri etc., pentru a se informa de modul cum
trăiesc ortodocşii printre musulmani şi cum se vor simţi dacă acceptă să
mute reşedinţa arhiepiscopiei în Turcia.
De un real folos i-a fost Homndi, preşedintele Asociaţiei turcilor născuţi
în România. El i-a adus ziarişti turci cărora arhiepiscopul le-a dat un
interviu.
În alocuţiunea sa arhiepiscopul Victor a prezentat situaţia economică,
politică, militară, socială şi culturală din R. P. R., a detaliat motivele
care l-au deterninat să evadeze din ţară, a vorbit despre organizaţiile
anticomuniste ale românilor refugiaţi şi altele.
De asemena a îndemnat poporul turc să sprijine pe refugiaţii români şi să
lupte pentru eliberarea Ţării Româneşti de sub tirania comunistă aşa cum au
făcut în Coreia.
Până în septembrie 1951, când a părăsit Istambulul, Arhiepiscopul exilului a
avut o prodigioasă activitate politică, socială şi spirituală.
El s-a preocupat se situaţia refugiaţilor care nu aveau de lucru şi cu
ajutorul fostului ambasador la Bucureşti, Suphi Tanrioer, i-a plasat în
diverse servicii.
A vorbit la sărbătoarea de 10 mai, de la Istambul, organizată de refugiaţii
români, a acordat mai multe interviuri ziariştilor turci etc.
Participând la o reuniune a Asociaţiei turcilor născuţi în România, condusă
de Suphi, i-a asigurat că nu va trece mult timp până când se vor putea
întoarce pe locurile de baştină.
A fost invitat de Decei, la el acasă, pentru a participa la un ceai unde se
afla întreaga legaţie americană din Turcia, în frunte cu ministrul.
Decei l-a prezentat oaspeţilor ca fiind un mare anticomunist, după care
ministrul american i-a cerut să povestească despre situaţia din R. P. R.
cunoscută direct de arhiepiscop şi completată cu ultimele evenimente
petrecute în ţară, aflate de la noii refugiaţi.
*
În urma eşuării procesului de intrare în posesie de la Istambul,
arhiepiscopul a plecat, cu vaporul, spre Ierusalim, pentru a rezolva anumite
chestiuni bisericeşti şi pentru a încerca să intre în săpânirea bunurilor
proprietatea Bisericii Române din Transiordania.
Patriarhul Ierusalimului, spre deosebire de patriarhul Constantinopolului, a
avut o atitudine binevoitoare şi loială faţă de arhiepiscopul Victor,
făcându-i toate înscrisurile pentru a putea intra în posesia patrimoniului
BOR şi a se folosi de veniturile lor în interesul bunului mers al
Arhepiscopiei Ortodoxe Română Autonomă din Europa Apuseană şi Orientul
Apropiat.
Din toate bunurile româneşti din Transior-dania cel mai de valoare, ce
aduceau venituri substanţiale era Căminul Românesc, o clădire nouă,
construită în Ierusalim de patriarhul Miron Cristea.
Datorită războiului arabo-isdraelit, din cauza bombardamentelor, devenise de
nelocuit, iar repararea lui ar fi costat foarte mult.
Al doilea bun important de pe malul Iordanului, era mănăstirea clădită sub
patriarhul Miron, ce era înconjurată de o mare livadă de circa 4-5 ha.
Livada a produs optim numai atât timp cât a funcţionat o pompă mecanică. Din
cauza secetei, s-au uscat jumătate din pomii fructiferi ce-i avea.
Împreună cu stareţul, arhiepiscopul a încercat să repare motorul, pompa şi
întreaga instalaţie, însă specialiştii au spus că sunt prea uzate şi nu se
poate face nimic.
Cei doi monahi au făcut o adresă către Comitetul român din New York,
cerându-le să cumpere, din fondurile comitetului, toată instalaţia de
irigare şi să o trimită la mănastirea din Cisiordania.
Mai erau, în Ierihon şi Bethleem câteva case particulare, lăsate moştenire
de nişte foste călugăriţe românce ce muriseră.
Dintre ele numai două locuinţe, în Ierusalim, erau în stare bună şi puteau
fi date cu chirie.
Acestea însă, datorită valului mare de refugiaţi din Palestina, au fost
recheziţionate pentru emigranţii arabi.
În concluzie, toate eforturile arhiepiscopului Victor de a descoperi noi
surse la bugetul Arhiepiscopei s-au dovedit a fi himerice.
*
La popasul făcut la Beiruth, înainte de a ajunge la Ierusalim, arhiepiscopul
Victor a vizitat o adevărată colonie românească, alcătuită din refugiaţi,
între care se numărau: Udrischi, Decebal Vasiu, Nicolae Spuză, Knezevici
responsabil al Serviciului de informaţii american pentru Balcani etc., şi
era deservită de un prieten din studenţie, preotul anticomunist Constantin
Moraitakis, fost paroh al Bisericii Greceşti din Bucureşti.
De la comandorul Udrischi, care lucra ca pilot la o companie aeriană din
Liban, de la Knezovici s.a., arhiepiscopul exilului a primit informaţii
despre o situaţie specială, ce l-a revoltat şi anume o atitudine publică,
singulară, şocantă pentru Lumea Liberă.
Patriarhul Damascului, ce-şi făcuse studiile în Rusia, în vara anului 1951,
a fost invitat de fostul său coleg, patriarhului rus, Aleksie II, la un
Sinod ecumenic ortodox, organizat de I. V. Stalin pentru a putea, astfel, să
subordoneze Bisericile Ortodoxe din lume.
Pricepuţi în potemchiniade, sovieticii l-au manipulat pe bătrânul patriarh
al Damascului, ducându-l, în câteva oraşe mai mari din Uniunea Sovietică,
pentru a participa la câteva slujbe regizate, la care a fost o mobilizare
exemplară a “credincioşilor”.
Pe de altă parte, pretextând că i se despăgubesc proprietăţile patriarhiei
sale din Rusia ţaristă, i-au dat cinci sute de mii de ruble.
La reîntoarcere, înaltul ierarh al Damascului a trecut şi pe la
Sovrompatriarhie, unde a fost, mai multe zile, oaspetele patriarhului
Justinian Marina, care a aplicat, acelaşi procedeu de dezinformare folosit
de “fratele mai mare” din Uniunea Sovietică, ducându-l la mai multe biserici
şi mănăstiri în plină activitate creştinească.
Înainte de a părăsi ţara, patriarhul Justinian Marina i-a dăruit odăjdii
bisericeşti, haine preuţeşti, cruce, evanghelie, bani şi dreptul de a
trimite un delegat sirian pentru a încasa toate veniturile bisericii Sf.
Spiridon, din piaţa Senatului din Bucureşti.
La plecare, bătrânul patriarh a dat un interviu amplu agenţiei TASS, în care
afirma că ş-a făcut studiile teologice în Rusia ţaristă, că el, care a
cunoscut toată viaţa bisericească, atât rusă cât şi română, înainte de
război şi înainte de revoluţia din 1917, poate să declare, pe baza celor
văzute şi trăite de dânsul, că “regimul comunist atât din Uniunea Sovietică
cât şi din Republica Populară Română nu persecută biserica, ci din contră o
susţine, acordându-i toată libertatea misiunii religioase, libertate care
nici sub regimul ţarist n-a avut-o.
Tot acum, el arăta că marea acţiune şi luptă deschisă de generalisimul
Stalin, pentru semnarea Apelului Consiliului Mondial al Păcii, pentru un
pact al păcii, nu este altceva decât îndeplinirea învăţăturii creştineşti
ce se concretizează prin cuvintele Pace Vouă.
Iar toţi episcopii ortodocşi din Apus, Papa cu toţi episcopii săi şi toate
guvernele din Apus care combat această acţiune, sunt adevăraţii duşmani ai
păcii creştine şi trădătorii legii învăţăturii lui Hristos”, declara
sentenţios patriarhul Damascului, presei sovietice.
Constatăm că ateul Stalin, care considera religia ca fiind “un opium pentru
popoare” şi transformase bisericile în magazii, depozite sau muzee ale
ateismului, iar din ordinul său au fost asasinate numeroase feţe
bisericeşti, a devenit, peste noapte, în conştiinţa înaltului ierarh sirian,
un Sfântu Petru al creştinătăţii.
Stranii concluzii trase numai după participarea la un singur sinod, ce a
avut loc în Uninea Sovietică.
Interviul a fost publicat în presa sovietică cu lux de amănunte şi
fotografii ale bătrânului patriarh şi reluat de toate ziarele comuniste,
progresiste şi democratice de pe Mapamond, provocând multe comentarii şi
multe induceri în eroare.
Motivat de revolta şi convingerile sale şi îndemnat de grupul refugiaţilor
români din Beiruth, arhiepiscopul Victor a plecat la Damasc.
Aci a avut un schimb de opinii contradictorii cu patriarhul Antiohiei.
Pentru a afla care e starea de spirit a Sinodului şi pentru a risipi
imaginea falsă lăsată de potemchiniada de la Moscova, ce a înşelat pe
patriarhul Damascului, arhiepiscopul exilului a vizitat, pe rând, pe cele
douăsprezece episcopii ortodoxe din Siria, arătând marea greşală făcută de
patriarh, deoarece a legat soarta Bisericii Ortodoxe siriene de regimul
comunist.
Cu această ocazie a arătat adevărata faţă a lucrurilor, constatată
nemijlocit, ca participant în războiul antisovietic, prin activitatea sa, de
preot militar şi soldat cruciat, care a parcurs, o bună parte din teritoriul
U.R.S.S., de la Ţiganca până la Cotu Donului.
Aflând care este adevărul, şi că nu peste multă vreme va începe un război
împotriva comunismului [din fericire el a rămas numai Război Rece] membrii
sinodului episcopal s-a revoltat pentru că au fost duşi în eroare şi s-au
ridicat împotriva celor afirmate de patriarhul lor, cerându-i acestuia să
dea o dezminţire.
“Majoritatea lor s-au grăbit să ofere şi declaraţii scrise că nu au cunoscut
realitatea şi că astfel, după ce un episcop român le arată adevărata
realitate din regimurile comuniste, ei regretă faptul că au fos duşi în
eroare de patriarhul lor şi se desolidarizează pentru totdeauna de astfel de
acţiuni”.
Pe baza celor discutate cu episcopii Damascului şi al Antiohiei, de la care
a luat şi declaraţiile scrise, Victor Leu a dat mai multe interviuri unor
ziarişti, de dreapta, din Beiruth şi Roma, în care arăta că sinodul, se
desolidarizează de cele afirmate de patriarh, în interviul acordat agenţiei
TASS.
Fiind acuzat de anchetator că este agent al Serviciului American de
informaţii, arhiepiscopul exilului i-a răspuns:
“Da. Întotdeaua, atunci când convingerile mele anticomuniste coincid cu
interesele unui serviciu de informaţii, eu făceam aceeaşi acţiune, deşi
ştiam că este un aport adus serviciului de informaţii respective”.
Că aşa este o demonstrează şi prelegerile ţinute de înaltul ierarh, la
invitaţia lui Curchill Junior, studenţior Secţiei Române a Inteligence
Service, ce se pregăteau a fi paraşutaţi în eventualitatea izbucnirii celui
de al treilea război mondial.