Textul capitolului I

Motto:

În faţa uraganelor, stejarii se frâng trosnind, dar nu se-nclină.

Paul LEU

I. GRIGORIE LEU,

arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

1. Rădăcinile spiritualităţii

“Nu mor strămoşii niciodată,

Războiul lor în noi şi-l poartă.”

Octavian Goga

Arhiereul-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Grigorie Leu, face parte dintr-o dinastie de pilduitori slujitori ai Sfântului Altarului şi, în timpul vieţii sale, s-a manifestat ca un remarcabil organizator al Bisericii Ortodoxe din România Mare fiind, totodată, un distins cărturar al epocii dintre cele două războaie mondiale şi unul dintre cei mai activi misionari ai ortodoxiei.

Înaltul prelat român a fost martirizat de asasini cominternişti pentru că a apărat cu înverşunare autocefalia instituţiei ce a slujit-o cu credinţă şi devotement exemplar, pe plan naţional şi internaţional, pentru că a ocrotit cu grijă părintească pe cei ocoliţi de noroc şi uitaţi de lume, pentru că a crezut în Hristos, în valorile morale şi idealurile românilor dintotdeauna.

*

Episcopul Grigorie Leu s-a născut la 2 mai 1881, în comuna Ţuţcani, judeţul Galaţi, într-o familie numeroasă, fiind botezat, de tatăl său, cu numele de Gheorghe.

El este cel de al doilea copil al preotesei Zoiţa Leu şi al parohului ţuţcănean Sachelar Constantin Leu.

Tatăl său provine dintr-o veche “familie de preoţi cu mai multe generaţii atestate în comunele: Ţuţcani, Măluşteni, Sărăţeni, judeţul Covurlui (astăzi Galaţi) ca parohi, dascăli, învăţători, până la înaintaşul Mihai Leu - blagocinul, popă de tabără al lui Ştefan cel Mare, cu piatra de mormânt datată 1507"¹.

În ultimele cinci secole, antecesorii celor nouă generaţii de preoţi, din neamul episcopului Grigorie Leu, de pe valea Horincei, şi-au afirmat existenţa istorică, începând cu 30 martie 1392, prin apariţia numelui “Costea Leu”, menţionat de un hrisov dat de divanul lui Alexandru cel Bun şi până în prezent.

Numele continuă să fie pomenit în actele domneşti emise de: Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu, Grigore Ghica, Constantin Mihai Racoviţă şi se încheie cu documentele lăsate de Alexandru Ioan Cuza, în 1849-1850.

Antroponimul Leu apare, înainte şi după Mihai Leu, blagocinul, ce are numele înscris pe piatra de mormânt, străjuită de troiţa pe care stă inscripţionat: Întru pomenirea bărbaţilor Leu, din curtea bisericii, cu hramul Sfântul Ilie, din comuna Ţuţcani, judeţul Galaţi.

Alexandru cel Bun mai pomeneşte de “postelnicii Leu”, iar, mai apoi, într-un înscris al mănăstirii Adam, apare un “Grigorie Postelnicu Leu”.

Mai sunt pomenite, în hrisoavele emise de Grigorie Ghica, numele: “Ion Leu sîn ot Postelnicu” din Ţuţcani sau, un “Ion Leu sîn Postelnicu” de la Dobrovăţ etc.

În actele domneşti ei deţin funcţiile de: postelnici, vornici de poartă, şătrari, preoţi, dascăli ai bisericilor şi şcolilor de pe valea Horincei şi a Prutului etc.

Continuatorul lor mai de seamă, episcopul Grigorie Leu, născut în Ţara de Jos a Moldovei, este unul din şirul urmaşilor de seamă ai Oamenilor Măriei Sale Ştefan Vodă, care a luptat, împotriva tuturor duşmanilor ţării, nu cu buzduganul şi spada, ca ilustrul său înaintaş, ci cu sabia duhului şi puterea cuvântului.

În întreaga sa activitate, pusă în slujba lui Dumnezeu şi a României Mari, cel de al optălea continuator din familia Leu are la bază principiul, consfinţit de dreptul canonic, prin care se stipulează că:

“Biserica Română nu e deasupra neamului, ci se contopeşte firesc şi armonios cu neamul pe care îl slujeşte, îl sfinţeşte, în limba, spiritul şi sufletul său”.

2. Informaţii biografice

Gheorghe Leu frecventează primele clase primare la Ţuţcani, apoi îşi continuă ucenicia întru Domnul, sub oblăduirea unui neam de al nostru, stareţ al mănăstirii Neamţ, ierodiaconul Teodosie Branişte.

De acolo a fost trimis să înveţe la seminarul din Roman şi apoi la Seminarul Veniamin Costache din Iaşi [1897-1901], iar, cu binecuvântarea mitropolitului Partenie, îşi începe studiile universitare la Facultatea de Teologie, din Kiev şi le termină la Bucureşti.

Între 1902-1904, a fost cântărăţ la biserica Sfântul Gheorghe din Galaţi şi a lucrat la Cancelaria episcopală de pe malul Dunării, apoi, după hirotonisire, prin 1904-1910, a funcţionat, ca preot mirean, deţinând funcţiile de paroh şi director de şcoală, într-o comună de pe malul Prutului, aproape de satul natal, Oancea, din judeţul Covurlui.

Mai apoi, îl aflăm lucrând, în calitate de preot Spiritual şi profesor al Seminarului Central din Bucureşti [1910-1916] şi la cel din Curtea de Argeş, unde s-a afirmat ca îndrumător exigent şi competent al tineretului studios, după cum îşi amintea unul din foştii săi elevi, Titus Moisescu, fost director al Editurii Muzicale a Uniunii Compozitorilor Români.

Pe timpul primului război mondial, 1916-1919, preotul Gheorhe Leu a fost confesor militar şi protopop, ocupându-se cu organizarea serviciului religios în armată.

După înfăptuirea României Mari, părintele Gheorghe Leu, prin munca misionară, didactică, profesorală şi cărturărească, s-a dedicat consolidării noului edificiu statal.

La sfârşitul primului război mondial, cu ajutorul episcopului Miron Cristea şi a mitropolitului Pimen Georgescu, transformă un spital militar în Şcoală de Teologie, unde pregăteşte mai multe promoţii de preoţi, necesari parohiilor din România Mare.

În 1918, preotul consilier econom stavrofor, Gheorghe Leu, ajutat de arhimandritul Iuliu Scriban au fost trimişi în Basarabia, pentru a întrupa prevederile Cărţii pastorale a Sfântului Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române dreptslăvitoare de răsărit.

În calitate de împuterniciţi guvernamentali, cele două personalităţi au sprijinit arhiepiscopia din Chişinău să înfiinţeze Facultatea de Teologie şi să populeze parohiile basarabene cu tineri ce ştiau a sluji în limba română.

Cei doi preoţi au avut de înlăturat numeroase piedici moştenite de la administraţia Imperiului Rus. Aici au găsit o ierarhie bisericească pe care ţarismul, prin politica sa, încerca să o înstrăineze de enoriaşii ei, iar, mai apoi, bolşevismul o molipsise cu diverse secte anarhice.

În calitate de rector al Seminarului Teologic din Ismail, [1919-1924] sprijinind pe arhiepiscopul Atanasie, părintele Gheorghe Leu s-a implicat în reorganizarea bisericii din sudul Basarabiei, culminând cu înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.

“În vechiul Ismail românesc, episcopul Melchisedec a dus grija întoarcerii la românism a acelui mal dunărean.

Basarabia de Jos am pierdut-o şi opera trebuie luată de la capăt. Este meritul arhiereului Grigorie Leu că a făcut-o”, constata Nicolaie Iorga.

În 1924 a fost hirotonisit ca arhiereu şi uns ca vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, cu titlul de Botoşneanul şi egumen al Spiridoniei, la 4 februarie 1925 a fost ales membru al Sfântului Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.

În calitate de vicar al Mitropoliei Moldovei, împreună cu patriarhul Miron Cristea, a organizat serviciile religioase ale Armatei Române şi, mai apoi, învăţământul teologic din provinciile realipite la Patria Mamă, iar în cea de membru al Sfântului Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române primeşte sarcina de a conduce comisia sinodală pentru misiunea Bisericii Ortodoxe Române în ţară şi de a coordona activitatea Bisericii Ortodoxe a Românilor de peste graniţă.

Devenind vacant scaunul de episcop al Argeşului, la propunerea liberalilor, ţărăniştilor şi a Casei Regale, Parlamentul României a aprobat înscăunarea, cu mantie liliachie, a Vlădicăi Grigorie.

La 30 aprilie 1936 a fost ales episcop al Argeşului, unde-şi avea locul odihnei de veci familia regală română, iar ceremonialul înscăunării sale a avut loc la 7 iunie în acelaşi an.

Şi aci, activitatea sa cărturărească, misionară şi duhovnicească, ca şi la Iaşi, a impresionat pe enoriaşii săi, care nu l-au uitat nici în mileniul al treilea.

În semn de respect pentru personalitatea sa, după alungarea Antihristului de la putere, argeşenii au dat numele de Episcopul Grigorie Leu, unei străzi din municipiul Piteşti.

Din 28 iulie 1940 a fost înscăunat episcop al Huşilor. Cu acest ultim eveniment memorabil, patriarhul Nicodim remarca:

“- Cu credinţă, episcopul Grigorie a slujit şi păstorit trei provincii istorice ale românilor: în Basarabia ca misionar, în Moldova ca vicar, în Muntenia ca episcop de Argeş.

Aflarea lui în fruntea întregii lucrări misionare a Sinodului este bine meritată.

Acum, prin înscăunarea la Huşi, îl readucem în Moldova de a cărei populaţie este atât de legat şi, care, pot spune că îl venerează şi îi ascultă cuvântul”.

Referindu-se la profilul sacerdotal, moral şi cultural, la prestanţa personalităţii arhiereului Grigorie Leu, părintele Galeriu scria:

“Am şi acum în imagine chipul luminos, iradiind de harul divin lăuntric.

Personalitatea sa mi s-a întipărit şi mai profound în primăvara anului 1940, când a trecut ca episcop la Huşi.

Alegerea se făcea, pe acea vreme, în Parlamentul ţării. Am mers câţiva studenţi teologi să asistăm la un asemenea eveniment”².

Episcopia din Ţara de Jos a Moldovei a păstorit-o mai mulţi ani, până în martie 1949, când, prin crimă păgână, a fost martirizat pentru că, a cutezat să ferească infectarea sufletului şi a spiritului românilor cu otrava ateismului, a îndrăznit să-şi apere enoriaşii năpăstuiţi de seceta din 1945-1946, a militat deschis şi hotărât pentru a păstra unitatea credinţei întru Hristos, unitatea românilor din ţară, de peste Prut şi din diasporă etc.

Arhiereul Grigorie Leu a dus o susţinută activitate de îndrumare a vieţii bisericeşti în cele trei eparhii ce le-a păstorit şi s-a îngrijit de monumentele istorice din episcopatele: Iaşi, Argeş şi Huşi.

El a sfinţit numeroase biserici şi câteva catedrale în diocezele prin care a păstorit.

Ca şi Melchisedec, Vlădica Grigorie a făcut restaurări de proporţii, rectitorind Catedrala episcopală, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Huşi, împodobind-o cu noi fresce, strane, sculpturi în lemn, mozaic din marmură etc., a stimulat cultura maselor de credincioşi prin încurajarea diverselor cercuri culturale preuţeşti, a învăţătorilor şi profesorilor, a sprijinit Corul Catedralei Episcopale, desfiinţat de comunişti în 1949 etc. etc.

A fost un cărturar luminat al epocii, un teolog ortodox recunoscut pentru contribuţia sa la statornicirea Bisericii Naţionale în România Mare, deoarece nu numai că urmărea consolidarea instituţiei ce o servea, ci şi prosperitatea naţională prin Ea.

Din aceste motive un distins om politic al vremii şi remarcabil poet îl aprecia, în mod deosebit:

“Pentru verbul său de simţire naţională îmi exprim admiraţia nu doar ca scriitor, ci şi ca smerit fiu de preot, care a învăţat să-i iubească pe prelaţii întăritori ai neamului, precum Episcopul Grigorie”, se destăinuia Octavian Goga într-o anume împrejurare.

La Huşi, Vlădica Grigorie Leu a dus o intensă activitate culturală, naţională şi de tipărire a cărţilor necesare cultului ortodox.

Chemarea sa sacră, misionară, este esenţializată şi în discursul de recepţie ţinut de înaltul prelat în faţa Sfântului Sinod.

Vlădica Grigorie era un episcop popular. El făcea numeroase vizite pastorale în eparhiile sale, era un păstor itinerant. Un fel de Paul al II-lea în miniatură.

Aflându-se la prefectura judeţului Vaslui, prefectul de pe atunci, colonelul Loghin, i-a spus, între altele, că i-a pedepsit nepotul, pe Georgică Leu, pretor la plasa Pungeşti, cu patru zile reţinere din salar, pentru că nu şi-a făcut lucrările la vreme.

Înaltul prelat i-a replicat:

- Bine ai făcut!

Vlădica Grigorie era un om drept, cumpătat, iubea pe toţi oamenii şi mai ales pe cei nevoiaşi, însă era exigent cu sine şi cu ceilalţi din jurul său şi nu abdica niciodată de la principiile după care şi-a călăuzit viaţa şi şi-a grăbit moartea.

Era de o verticalitate de invidiat. Conduita fermă, călăuzită de o înaltă moralitate şi profundă principialitate, nu-i permitea să se abată de la interesele majore ale românilor dintotdeauna şi de pretutindeni.

Îl ştiam mai demultă vreme, din discuţiile ce aveau loc în familie, însă l-am văzut, pentru prima dată, în vara lui 1940, pe când eram elev în clasa I, la Liceul Mihail Kogălniceanu, din oraşul Vaslui.

După ce s-au încheiat festivităţile de întâmpinare a înaltului ierarh aflat în vizită de lucru, profesorul de religie, părintele Merişescu, când făcea prezenţa la ore, m-a întrebat:

-Eşti rudă cu Înalt Prea Sfinţitul Grigorie Leu?

Eu i-am răspuns:

-Da, sunt nepotul lui. Bunicul, Gheorghe Leu, a fost frate cu părintele Sachelar, tatăl Vlădicăi, iar bunica, Catinca Leu, l-a moşit!

Colegii au zâmbit, iar din pauza ce a urmat şi cât timp am fost elev al acestui liceu m-au poreclit Prea Sfinţitul.

După doisprezece ani de la întâmplarea amintită mai sus, prin 1952, când dictatura comunistă era în forţă şi Iosif Visarionovici Stalin, pentru a-şi putea înlătura adversarii la succesiune şi a neutraliza pe orice critic din interiorul U. R. S. S. -ului, decretase că “lupta de clasă se ascute în perioada desăvârşirii socialismului”, eram student la Facultatra de Filologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, din Iaşi.

Într-o zi, trecând pe la Râpa Galbenă spre gară, aud, de pe partea cealaltă a străzii, pe cineva strigând cu putere:

- Prea Sfinţite! Prea Sfinţite! Prea Sfinţite!

Ascultând acest apelativ, mai întâi am tresărit, apoi am intrat în panică.

Mă uit în jur cu atenţie şi vazând că nu e nimeni prin apropiere, mă îndrept către cel ce mă striga.

Era un fost coleg de clasă de la liceul din Vaslui, student la medicină, care uitase cum mă chiamă.

*

Pe timpul prodigioasei sale activităţi, Vlădica Grigorie Leu s-a remarcat nu numai prin activitatea cărturărească, ci şi prin cea duhovnicească, misionară, didactică şi organizatorică.

El a înfiinţat şi condus mai multe instituţii de învăţământ teologic, comunitar, a reorganizat administraţia clericală din sudul Basarabiei, a organizat serviciul religios în armată, a lăsat câteva urme proeminente pe pânza vremii.

3. Activitatea cărtuarului

Debutul publicistic l-a făcut în 1916 şi, timp de peste treizeci de ani, a abordat subiecte de teologie misionară, istorică şi pastorală, arhitectură religioasă, artă religioasă, a comentat manuscrise, a prezentat biserici, a editat cărţi de rugăciuni, îndrumătoare pastorale etc. etc.

Pe lângă studii de exegeză teologică, cărturarul Grigorie Leu a tipărit, pe înţelesul tuturor, şi numeroase broşuri de îndrumare a credincioşilor, cărţi de rugăciuni etc.

A publicat lucrări despre Sfântul Ioan Damaschin, Marturisirea ortodoxă de la 1642, articole şi studii de sociologie teologică, cum ar fi: Măsurile administrative şi obiceiurile tradiţionale, Pregătirea de astăzi a clerului, Sistemul sanitar şi organizarea bisericească, ce-l apropie de concepţiile lui Dimitrie Gusti.

Din activitatea editorială a lui Grigorie Leu, mai amintim: Cuvântări ocazionale, Chişinău, 1928, 216 p.; Confesiuni şi secte. Studiu istoric misionar, Bucureşti, 1929, 242 p.; Biserica Ortodoxă Română: situaţia actuală: pregătirea clerului, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1929, 23 p.; Sectele din România, Tipografia Eparhială Cartea Românească, Chişinău, 1931, 130 p.; Crezul în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1932, 64 p.; Vedeţi cum să umblaţi cu pază, Cernica, (1932), 90 p.; Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…, Chişinău, f.a., 71 p.; Comorile Argeşului, pastorale, cuvântări, Craiova, Scrisul Românesc, [1938], 83 p. etc.

Cea mai rodnică etapă din activitatea sa intelectuală, impulsionată de educaţia primită de la antecesori şi de cerinţele organizării moderne a României Mari, a fost perioada pe când funcţiona ca vicar al Mitropoliei ieşene.

Atunci şi-a propus ca studiile sale teologico-sociale să aibă, direcţie precisă:

Întărirea Bisericii Autocefale Române şi dobândirea prosperiăţii naţionale prin Ea.

Lucrările arhiereului Grigorie Leu, scrise pe tema pomenită mai sus, analizează cu pătrundere cauzele sociale în viziune modernă, ceea ce atrage atenţia oamenilor de cultură şi-i grupează în jurul susţinerii ideilor sale.

În calitate de cărturar, era apreciat şi stimat de cele mai de seamă figuri ale epocii: Dimitrie Gusti, Gala Galaction, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Petrovici, Rădulescu-Motru, Ion Agârbiceanu, Nichifor Crainic, N. Toniza, Vasile Pârvan, Brătescu-Voineşti, I. E. Torouţiu, George Topârceanu, George Murnu, Radu Rosseti, Radu Gyr, Constantin Ciopraga şi mulţi alţii.

Episcopul Grigorie Leu a fost un prestigios teolog ortodox, recunoscut de majoritatea oamenilor de cultură din România interbelică, ce a contribuit la consolidarea Bisericii Neamului.

4. Invazia sovietică

şi

urmările ei

În timpul invaziei sovietice, episcopul cărturar, Grigorie Leu dându-şi seama că se apropie ceasul încercărilor satanice, că România se află într-un impas greu de trecut, nu s-a refugiat odată cu celelalte autorităţi, ci a rămas printre enoriaşii săi ca să-l înfrunte pe Antihristul cominternist şi să-i apere de agresiunea euro-asiatică.

Vlădica Grigorie era convins că întunecatul taifun, ce venea de la răsărit, va trece şi forţele luminii vor triumfa.

Era în august 1944, ofensiva rusească, de pe linia Iaşi – Chişinău, rupsese frontul.

Nemţii îşi retrăsese unităţile de blindate, ce-şi aveau comandamentul în Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi, ducându-le pe frontul de vest.

Linia de apărare susţinută de armata română rămăsese descoperită pe flancuri, rezistenţa de la Iaşi - Castelul Roznovanu - căzuse, retragerea se desfăşura organizat, soldaţii erau furioşi că nu sunt lăsaţi să deschidă focul asupra inamicului.

“Comandamentul militar a făcut apel la retragere generală, punând un tren la dispoziţia administraţiilor judeţene şi a instituţiilor importante pentru a se replia în spatele frontului.

Episcopia Huşilor a primit şi ea un loc, dar Episcopul Grigorie a trimis doar odoarele, refuzând compartimentul care i se rezervase…

Păstorul avea datoria să rămână cu turma sa, iar el era păstorul întregii populaţii.

Atunci, ţăranii din zeci de sate moldovene, porniţi în bejenie cu carele lor, s-au strâns în jurul lui şi au făcut o mare tabără pe dealurile Bârladului, în care preoţii deveneau popi de tabără ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, iar Episcopul lua rostul strămoşului nostru, Mihai Leu Blagocinul, povestea un membru al familiei.

Când pe dealurile dinspre Prut au apărut avangărzile Armatei Roşii, Episcopul a strâns în jurul său întregul sobor de preoţi, a aşezat cântăreţii în şiruri pentru a duce cuvântul printre mulţimea de oameni şi, când au ieşit la iveală tancurile a început o slujbă solemnă de încredinţare a zecilor de mii de suflete, strânse pe dealurile din jururi, în grija Domnului.

Mulţimea ocupa un spaţiu imens, părând duşmanului o întregă armată, dar, nevăzându-se armament.

Au fost trimişi cercetaşi să constate despre ce era vorba.

Iar cercetaşii, oricât de educaţi la Comsomol, când au văzut imensa slujbă la care se rugau preoţii şi oamenii de rând, au îngenunchiat şi s-au trezit în ei simţurile pravoslavnice.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu batalioanele şi regimentele venite ulterior. Au îngenunchiat cu toţii şi au ascultat slujba.

De-o parte a altarului, de sub cerul liber, erau mii de ţărani moldoveni, de partea cealaltă miile de ocupanţi din armata anticristului, împăcaţi, pentru o clipă, sub slujirea divină.

Reveniţi la sufletele lor curate, soldaţii ruşi alungau diavolul leninist, îngenunchind şi făcându-şi semnul crucii.

Înaintarea sovietică s-a oprit, o clipă, pe dealurile Bârladului”³ .

Politrucii n-au îndrăznit, atunci, să-l suprime pe conducătorul spiritual al românilor în văzul tuturor, dar au făcut-o, cu ajutorul unor cozi de topor autohtone, ceva mai târziu, tâlhăreşte, cum numai ei ştiau să o facă.

Armata Roşie, înainta spre aliniamentul de cazemate dintre Focşani – Nămoloasa – Galaţi fără a întâmpina nici o rezistenţă.

Văzând că nu au primit ordin să deschidă un front în spatele liniei fortificate, soldţii au început să-şi acuze generalii, ce-i comandau, de trădare.

Era o atmosferă de aşteptare apăsătoare, furie neputincioasă, desnăndejde şi încleştare.

Moldova căzuse în întregime pe mâna cotropitorilor.

În spatele frontului “eliberatorii”, cum li s-au spus mai târziu, soldaţii sovietici mişunau în bande armate şi jefuiau, siluiau femeile, îţi luau paltonul, te lăsau desculţ, sau numai în lenjeria intimă şi, mai ales, când erau beţi, făceau blăstămăţii inimagina-bile, împuşcau pe oricine le ieşea în cale.

Pe socrul meu, Constantin Cazacu, pe când era refugiat la Adămuş, judeţul Mureş, puţin a lipsit ca doi soldaţi sovietici, beţi, să nu-l lichideze, deoarece îşi ascunsese soţia într-o ladă, din podul casei, iar pe fiica sa, Maria-Cornelia, de cinsprezece ani, o adăpostise sub patul unei camere izolate, pentru a nu fi violată.

Traumele psihice, produse asupra minorei, au avut urmări grave în întreaga ei viaţă.

La Pufeşti, judeţul Vrancea, am văzut vreo 5-6 “eliberatori” umflaţi, plutind înecaţi în vinul care cursese din uriaşele budane ale cramei lui Haină Roşie, ciuruite de ei cu calaşnicovurile din dotare.

Într-un sat vecin, trei soldaţi, ce aveau ochii oblici, au luat, sub ameninţarea armelor, câteva oi din curtea unui ţăran, le-au jupit, le-au pârjolit, în grabă, la un foc mare de lemne şi le-au mâncat, până ce au crăpat.

Nouă ne-a luat vaca. Mama şi cu soră-mea au scăpat nevătămate, deoarece, în timpul invaziei, erau ascunse, împreună cu alte femei şi copii, în beciul betonat al lui Mihalache Cazan, din Cârja, mai ferit de drumul mare de cât al nostru, unde după o încăierare cu o patrulă sovietică, căţiva soldaţi germani au încercat să se adăpostească în el, se vedea aceasta după urmele de sânge lăsate pe uşa încuiată a pivniţei, după o parte din echipamentul individual abandonat şi după spărtura din gardul însângerat în care sta atârnată o plasă împotriva ţânţarilor, o cască şi o cartuşieră germană.

Relaţiile dintre soldaţii “eliberatori”, şi cele unsprezece ţări europene “eliberate de glorioasa Armată Sovietică” despre care vorbea Vladimir Putin, în discursul său, ţinut cu ocazia împlinirii a şaizeci de ani de la înfrângerea Germaniei fasciste, erau şi sunt percepute de toţi românii, cu excepţia cominterniştilor aduşi de la Hotelul Lux din Moscova, ca fiind o ocupaţie sălbatică, asiatică, ce a generat teroare şi a produs enorme daune materiale, suferinţe fizice şi perturbări psihice iremediabile majorităţii românilor.

Sentimentul colectiv al acestui moment istoric crucial, a fost imortalizat magistral de unul dintre cei mai de seamă comici ai României Mari.

Actorul Constantin Tănase obişnuia, datorită abilităţii sale scenice şi a înaltei conştiinţe civice, să folosească, în spectacolele sale muzicale de la Savoy, cuplete satirice de o inegalabilă veridicitate, rămase celebre pentru posteritate.

În perioada interbelică, marele comic a devenit purtătorul de cuvânt al românilor dintotdeauna, ridiculizând, cu ajutorul ironiei şi a satirei, năravurile şi moravurile epocii.

Prin 1944-1945, cu aceeaşi vervă, în câteva spectacole de revistă, Constantin Tănase a apărut pe scenă având atârnate pe mâini şi pe picioare, numeroase ceasuri de diverse mărimi, forme şi o pendulă legată de gât.

În hazul provocat de apariţia neaşteptată, el a rostit unul din marele adevăruri al momentului istoric, cuprins în următorul catren:

“Greu era cu: -Was ist dass!

Da-i mai rău cu: –Davai ceas!

Davai ceas, davai moşie,

Haraşo tovărăşie!”

Adevăr ascuns cu grijă de cele trei dictaturi comuniste [dejistă, ceauşistă şi iliesciană], ce s-au succedat între 1944-2004, şi anume că oprimarea cominternistă a fost, pentru istoria României şi a bisericilor creştine, mult mai sângeroasă şi mai crudă decât persecuţiile romane şi mai păgubitoare decât cea iniţiată de dictatura fascistă.

Comportarea Armatei Roşii pe teritoriul României şi a altor ţări cotropite se deosebeşte radical de cea a soldaţilor pravoslavnici, din Armata Ţaristă, în tipul primului război mondial.

În vederea opririi ofensivei iniţiată de Armata Imperiului Austro-Ungar, ce ocupase o parte din Romania, trupele ruseşti au fost trimise să sprijine Armata Română aflată în defensivă.

Pentru a facilita această operaţie, ruşii au construit calea ferată ce trecea Prutul pe la Fălciu de la Basarabeasca-Cania spre Murgeni-Epureni-Zorleni.

În acea vreme, una din unităţile militare ruseşti a fost cartiruită pe la gospodăriile ţăranilor din satul Cârja, comuna Murgeni, fostul judeţ Tutova.

Bunicăi, Catinca Leu, primarul comunei, i-a repartizat, spre cartiruire, o grupă de pravoslavnici, cu care a intrat în relaţii prieteneşti; le vindea lapte, ouă, brânză, găini şi altele, iar ei, crezând în facerea de bine, dăruiau localnicilor, din surplusul lor alimentar, mai cu seamă zahăr.

La un moment dat, un soldat, care-şi iubea caii ce-i avea în îngrijire, a intrat, cu de la sine putere, în harmanul bunicăi şi a luat un braţ de fân.

Bunica, observându-l, a început să strige la el, să gesticuleze şi să profereze blesteme.

Soldatul, neştiind ce zice bunica, dar văzând că-l ceartă, i-a replicat:

- Ni crici, Babuşca, ni crici! (Nu răcni bunică, nu răcni!).

Bunica, la rândul ei, neînţelegând ce-i spunea tânărul soldat rus, i-a replicat:

- Hei, cum nu mo-i crăci, dacă-i vatra mea.

Aici, eu, călcăioasa (şi se bătea cu pumnl în piept), am bătut parul şi munca mea n-o dau la nici un venetic pripăşit din lumea largă!

Soldatul rus a fost certat de superiori iar bunica a fost îmbunată.

Dacă comportamentul plin de demnitate civică şi respect faţă de aproapele soldatului Rusiei Pravoslavnice era determinat de morala creştină, de credinţa în Dumnezeu şi frica de pedeapsa Divină, cel al Armatei Roşii, educat în spiritul ateismului şi luptei de clasă, a transformat pe cei cu stea în frunte în asupritori primitivi, feroci, imorali şi iraţionali, care, pentru a-şi depista “inamicul” se uita la palmele prizonerilor. Pe cei cu mâinile bătătorite îi considera proletari, iar pe ceilalţi îi declara burjui sau culaci, ce trebuie exterminaţi.

Situaţia se agrava când cei vizaţi purtau pălărie, cravată sau erau mai rotofei.

Aceasta este adevărata faţă a “gloriosului ostaş sovietic eliberator” şi nu cea care a fost imortalizată pe peliculă, în statui monumentale sau în cărţile epocii, după aşa-zisa metodă de creaţie artistică a “realismului socialist”.

Deliberat, la comada partidelor comuniste de pretutindeni, se falsifica realitate pentru a duce în eroare pe neavizati şi, eventual, pentru a minţi posteritatea.

După ce frontul s-a îndepărtat de graniţele ţării, în sate a apărut, primul sol al puterii de ocupaţie, teroarea Dubei Negre a Securităţii, ce sosea, la miez de noapte, pentru a aresta, fără discernământ, pe opozanţi şi pe oamenii fără nici o opinie, şi tot acum, s-a organizat adevăratul jaf al bogăţiilor ţării, în numele aşa zisului Armistiţiu, care, s-a continuat, multă vreme, prin Sovromuri, CAER şi sperăm să se încheie cu Baroniada, din etapa socialismului dezorganizat şi a furtului generalizat, construită inginereşte de Ion Iliescu, pe parcursul a ultimilor cinsprezece ani.

O altă modalitate de a aplica “lupta de clasă”, care a dezorganizat viaţa satului, a fost politica cotelor obligatorii şi, aşa zisa, deschiaburire, ce viza pe fruntaşii satelor sau grupări etince, alcătuite din oameni harnici, chibzuiţi, modele de urmat, pe care i-a trimis în locuri pustii din Bărăgan sau chiar în Rusia, cum a fost cazul românilor de origină etnică germană, iar pe alţii, peste 300.000, i-au omorât pentru că s-au opus colectivizării şi expansiunii sovietice.

Acestora, echipele de comunişti le luau tot, tot, casa, vitele, acareturile, pământul, agoniseala de o viaţă, până şi ceaunul de făcut mămăligă, găleata, străchinile, farfuriile, lingurile etc., după cum rezută din procesele verbale întocmite de jefuitori cu ocazia aşa zisei “deschiaburiri”.

În 1949 absolvisem Şcoala Normală din Iaşi şi eram pregătit ca să fiu învăţător-maistru, adică, pe lângă funcţa de învăţător, puteam să-mi iniţiez şcolarii în câteva meserii, cum ar fi: electromecanica, tâmplăria, tinichigeria, cizmăria, împletiturile din papură, paie, pănuşi de porumb şi altele.

Eram bine pregătit şi ştiam ce trebuie să fac pentru a ridica satul din punct de vedere economic şi cultural la nivelul evoluţiei normale a societăţii moderne şi, pentru a-mi pune în practică visul de a deveni un Popa Tanda al Cârjei.

După un scurt pelerinaj forţat, făcut prin Banat, am cerut şi am reuşit să ocup un post în comuna natală.

Am început prin a preda matematica şi a cultiva pământul rămas de la antecesori.

Toamna, în timpul recoltei, am primit de la Sfatul Popular al comunei o somaţie prin care mi se impunea să dau o cotă de produse agricole dublă de cât produsesem.

Crezând că e o eroare, m-am dus la preşedintele consiliului să-i comunic situaţia. Acesta mi-a spus sec:

- Dacă nu ai, cumpăra de la cei care au şi du la baza de recepţie de la Murgeni. Acestea sunt ordinele.

Nu înţelegeam, cum cineva care nu te-a ajutat cu nimic să aibă şi încă legal, asemenea pretenţii absurde.

Tu ai pus pământul, semiţele, tu ai arat, semănat, ai întreţinut culturile pentru a nu fi năpădite de buruieni, iar la strângera recoltei vin nişte străini să ţi-o ia pe nimica!

Era ceva în genul invaziilor, de toamnă, a tătarilor din Bugeac, care după ce stăteau tot anul cu burta la soare, năvăleau asupra Moldovei, luau recoltele sătenilor şi robi şi se întorceau pe locurie de baştină pentru a se ospăta din munca altora. Istoria se repeta, acum, după câteva sute de ani, însă nepoftiţii erau veniţi ceva mai dedeparte, trimişi de Moscova.

Ideea de jaf fără scrupule a început a se contura în mintea mea, din ce în ce mai clar.

Discutând cu mama situaţia ivită, împreună am hotărât să abandonez idealurile cu care venisem, deoarece vremurile sunt protivnice omului şi să plec pentru a-mi căuta norocul în altă parte.

Şi aşa, în loc să rămân învăţător ţăran, meserie pentru care am optat din plăcere, am plecat la Iaşi să studiez filologia şi am devernit ceea ce sunt.

La fel ca mine au procedat zeci de mii de tineri şi pe încetul, datorită politicii agricole dusă de P. C. R., au fost alungaţi din satele României înteligenţa, forţa de muncă tănără, rămânând numai bătrânii şi cei care nu au avut puterea a se dezlipi de locurile de baştină.

La despărţire mama mi-a spus:

-Eu rămân, că nu am de ales!!! Sunt tot un lemn de ars în foc! Tu însă mergi de-ţi caută norocul!

Cotele obligatorii erau o altă forma de distrugere a ceea ce se numea odată Talpa Ţării, sau Grânarul Europei şi urmărea eliminarea unei clase productive, care a hrănit şi apărat ţara sute de ani. Ei au fost înlocuiţi cu ceapişti, ce nu produceau nici măcar alimentele strict necesare românilor pentru a avea o nutriţie decentă, apelându-se, adesea, la importul de alimente.

Odată cu ocuparea României de către Armata Roşie a început lupta dintre populaţia românilor majoritari şi o minoritate politică violentă, de import.

Forţele cominterniste ale Cremlinului şi-au plasat, trecând peste cadavre, “revoluţionarii de profesie” şi consilierii sovietici, în funcţiile cardinale ale vieţii economice, politice, eclesiastice etc., deşi unii din nepoftiţi nu ştiau nici măcar româneşte.

Câţiva dintre ei, cum e cazul cu Ana Pauker, Emil Botnăraş, Luka Lásló (Vasile Luca) au activat, în ilegalitate şi în România interbelică, însă fără a avea succes.

Propaganda lor era străină de concepţiile, spiritul şi înclinaţiile poporului român. Aşa se explică de ce comuniştii ilegalişti, după cum spunea Ana Pauker, erau, în România interbelică, de ordinul câtorva sute şi în marea lor majoritate erau recrutaţi din rândul minoritarilor, sau a străinilor de neam şi ţară, după cum se poate constata şi din actele de acuzere ale celor judecaţi ce se află în arhivele tribunalelor vremii.

Locotenentul Emil Botnăraş, fiul unui ucrainian şi a unei nemţoaice, a dezertat la inamic, împreună cu soldele camarazilor săi din regimentul de la Sadagura, de lângă Cernăuţi, punându-se în slujba celor ce voiau să ocupe întreaga lume.

Începând din 1930 şi până în 1965, agentul Emil Botnăraş, trimis în misiuni secrete, de serviciul spionajului militar sovietic NKVD, a efectuat numeroase şi importante acţiuni^*, cum a fost cazul, printre multe altele şi a asasinării unor comunişti ilegalişti pentru a le lua locul, sau a orchestrat discreditarea şi otrăvirea mai multor personalităţi politice, cultuale, clericale etc., cum a fost cazul şi cu episcopului Grigorie Leu.

La 4 aprilie 1944, când ţara nu era ocupată de Armata Roşie, Emil Botnăraş, a fost implicat direct în sechestrarea, într-o casă conspirativă din Bucureşti şi eliminarea fizică a secretarului general al P. C. R., Ştefan Foriş, pentru a face loc celor ce vor fi aduşi ceva mai târziu, după 23 august 1944, de la Moscova.

Pentru a stăpâni, reprezentanţii Antihristului, credincioşi dictonului Divide et impera, au folosit, cu iscusinţă, când bâta, când zăhărelul spre a impune ideologia marxist-leninistă.

Ei au declanşat, un puternic proces de acaparare a puterii prin intimidare, ademenire şi crimă.

În urma epurărilor din 1945 au fost vacantate, în Sinod, circa douăsprezece locuri pentru alegerea unor arhierei devotaţi guvernului, care să transforme Sfântul Sinod al BOR într-o instituţie aservită puterii comuniste.

Patriarhul Justinian Marina, pentru a facilita subordonarea BOR forţelor Antihristului, a racolat, prin şantaj sau de bună voie, numeroşi colaboraţionişti din rândul chriarhilor seduşi de deşarte măriri.

Astfel, componenţa Sfântului Sinod a suferit modificări substanţiale, rămânând în fucţii înalte numai arhiereii care au fost dispuşi să pactizeze cu puterea politică înstaurată de Moscova, cum e cazul lui Valerian Zaharia, alţii au fost selectaţi în funcţe de loialitatea faţă de Justinian Marina şi alţii pentru ambele motive.

Dintre ce amintiţi mai sus, destui de mulţi, mai ocupă şi astăzi poziţii importante în Sinod sau în ierarhia de vârf a BOR.

Influenţa predominantă a colaboraţioniştilor explică de ce nu s-a scris o istorie adevărată a Bisericii Ortodoxe Române, de ce se escamotează adevărul, de ce se ascune, cu grijă, corespondenţa dintre Patriarhie şi Departamentul Cultelor, de ce nu sunt lăsaţi cercetătorii să investigheze Arhiva Sinodului, de la Mănăstirea Antim, de ce s-au făcut intervenţii ca documentele din arhiva Securităţii, cu privire la cler, să fie menţinute secrete, să nu intre sub incidenţa Legii Ticu Dumitrescu etc.

Ca un semn al vinovăţiei ascunse cu grijă o constituie şi faptul că vicarul patriarhal responsabil cu Arhiva a fost surprins pe când rupea documentele din dosare arhivei amintite mai sus.

Este curios cum cei care administrează Taina Spovedaniei, nu se spovedesc, pentru a elibera conştiinţele celor din vârful ierarhiei BOR, pentru a stopa grava şi galopanta erodarea a autorităţii morale a ierarhilor ortodoxiei.

Care să fie motivul acestor tăinuiri, frica, laşitatea sau dorinţa nesăţioasă de a se menţine pe scaunele puterii şi ale măririlor nemeritate?

În replică, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim Munteanu, un anticomunist convins, cu sprijinul reprezentanţilor Episcopiei Romano-Catalice din Bucureşti⁴, a hotărât, atunci, să înfiinţeze un Partid Democrat Creştin, pe care să-l poată contrapune, împreună, invadatorilor, dar inţiativa celor două Biserici nu a avut succes.

Ocupanţii, prinzând de veste, au iniţiat o puternică ofensivă contra Bisericii Romano-Catolice din România, pe care au forţat-o să intre în catacombe, în plin secol al XX-lea.

După ce Nicodim Munteanu, la Moscova, a refuzat să oficiere alături de patriarhul Alexei, în timpul vizitei protocolare făcută de patriarhul sovietic în România, patriarhul BOR a manifestat o atitudine ostilă faţă de oaspete.

În 1947, l-au izolat pe Nicodim Munteanu, iar în februarie 1948 l-au eliminate, aşa cum a făcut şi cu Foriş, din viaţa publică şi privată, prin otrăvire, pentru a face loc unui intrus, care, numai în trei ani, a parcurs lungul şi anevoiosul drum, pentru alţii, de la parohia vâlceană la Patriarhia României, folosind, cu abilitate, numeroase tertipuri ce eludau o bună parte din prevederile canoanelor.

Diabolica simbioză dintre statul communist ateu şi o parte din ierarhii ortodocşi începe cu momentul instalătii în fruntea Patriarhiei Române, din ordinul lui Gheorghie Gheorghiu Dej, a omului său de încredere, ce-l ajutase să evadeze din Lagărul de la Târgul Jiu, Justinian Marina.

Acesta a acceptat ca Biserica Ortodoxă Română să-şi piardă autocefalia, subordonând pe depin, instituţia ce o conducea, intereselor Uniunii Sovietice şi ale partidului al cărui membru era.

Sub oblăduirea fondatorului sovrom-patriarhiei nu toate hotărârile sinodale, ale BOR, au stat sub pecetea Duhului Sfânt, ci, mai ales, sub cea a Satanei cominterniste, cum sunt cele din 1948, când s-a desfiinţat Biserica Română Unită cu Roma, din 1949, când s-au redus eparhiile BOR la 12, din 1958, când a fost “binecuvântată” desfiinţarea mănăstirilor ortodoxe, decizia sinodală care a determinat sciziunea bisericească a românilor din America de Nord şi a hotărât anatemizarea arhiepiscopului Valerian Trifa şi a unei bune părţi a preoţilor şi credincioşilor, pentru că se opunea comunizării diasoprei etc. etc.

Despre manevrele subterane pe care le practica Patriarhul Roşu, cum îl numeşte diaspora canadiană, demarate în vederea consolidării puterii sale şi a oligarhiei ce o servea, am aflat, de curând, câteva amănunte şi dintr-o scrisoare a arhiepiscopului Victor către preotul Constantin E. Moraitachis, fostul paroh al Bisericii Greceşti din Bucureşti.

“Justinian Marina, căruia îi intrase în cap idea că poziţia şi popularitatea lui se va consolida dacă va reuşi să-l convertească [adică să-l facă membru al P. C. R., n. r.] pe tata şi apoi să-l înscăuneze Mitropolit la Iaşi”⁵.

Pus în faţa alternativei de a fi mitropolit sau a merge la închisoare, înaltul prelat ţuţcănean a ales pe cea de a doua.

Nu toate feţele bisericeşti supuse unor asemenea presiuni au rezistat.

Unii au colaborat formal şi apoi s-au dezis public, după 1990, alţii ademeniţi de aurul şi strălucirea tronului episcopal, mitropolitan sau patriarhal, au acceptat şi s-au făcut, din oportunism, reprezentanţii Antihristului cominternist, susţinând politica de demolare a bisericilor din epoca Ceauşescu, cât şi pe cea de stagnare, coordonată de Ion Iliescu, cum a fost cazul mitropolitului Antonie Plămădeală şi a altora.

Chiar şi patriarhul instaurat de comunişti, Justinian Marina, nu credea că cei ce l-au întronat vor dăinui la putere.

Într-o discuţie intimă, ce a avut loc, la Biblioteca Institutului Teologic Ortododox din Bucureşti, între întâi stătătorul patrarhal şi bibliotecarul Olimpiu Căciulă, reprezentantul Sovrompatriarhiei şi-a exprimat convingerile intime cu privire la viitorul comunismului în lume, spunându-i:

”- Peste cinzeci de ani, dacă se va mai vorbi de Karl Marx, se va mai vorbi numai ca despre un filozof oarecare, ale cărui învăţături nu au avut rezultate practice durabile”⁶, după cum rezultă dintr-o notă informativă trimisă, de bibliotecarul pomenit mai sus, Securităţii.

Dacă previziunea patriarhului, s-a transformat într-un adevăr fundamental, omologat de timp şi avea convingerea intimă că aşa se va înâmpla, el nu s-a sfiit să profite de conjuctura momentului istoric, pentru a se bucura de onorurile acordate de strălucirea scaunului patriarhal, în dauna intereselor perene ale tuturor românilor, demonstrând fariseismul, duplicitatea şi oportunismul caracterului său, pe care patronii moscoviţi le-au expoatat cu pricepere şi profit maxim, reuşind să infesteze moralitatea şi a altor subordonaţi cu un virus căruia societatea încă nu i-a găsit antidotul.

Mai multe amănunte în acest sens se vor putea cunoaşte după ce Arhiva Sinodului, de la Mănăstirea Antim va fi accesibilă.

Justinian Marina, neizbutind să-l convingă pe fostul său duhovnic, a încercat să-l atragă pe fiul episcopului de la Huşi, colonelul confesor militar Vasile Leu, şi, în acest scop, l-a numit inspector la Departamentul Cultelor, după cum rezultă şi din mărturiile celui în cauză.

“Văzând că nu a reuşit să-l ademenească pe tata, pentru a salva aparenţele şi tot ce promisese el Partidului Comunist, s-a pus pe capul meu ca să mă înscriu în Partidul Comunist şi apoi să mă facă, pe mine, mitropolit la Iaşi, sperând că, confuzia de nume şi faptul că eu sunt fiul celui ce trebuia să vină la Iaşi, îi va uşura situaţia dificilă în care intrase, fără să bănuiască intransigenţa tatii”⁷, mărturisea, în 1951, arhiepiscopul exilului, Victor Leu, fostului său coleg de Facultatea de Teologie din Chişinău.

Vlădica Grigorie, apărător al binelui comun al ţării, al poporului, călcat în picioare de cominternişti cu ajutorul Armatei Roşii, în 1947, a protestat, ferm, în sprijinul celor mulţi şi obidiţi.

La un an după marea secetă din Moldova, care a înfometat satele şi peste 80.000 de oameni, cu precădere bătrâni şi copii, au murit de inaniţie [după cum relatează Anuarul Statistic], episcopul ţăranilor, ca senator de drept, s-a ridicat împotriva cotelor de produse agricole şi animaliere, impuse de comunişti şi a cerut guvernanţilor să renunţe a o aplica în regiunile înfometate, proclamând că:

“- Este un păcat pedepsit de Biserică faptul că satele Moldovei, care suferă de foame de pe urma marii secete să mai fie supuse la cote!

Înfometarea controlată este un procedeu politic, sigur, de subordonare, experimentat de I. V. Stalin în Ucraina, din care cauză au murit de inaniţie, în 1932-1933, cinci milioane de oameni.

Această strategie a degradării fiinţei umane stabilită de călăul popoarelor din Piaţa Roşie, este practicată şi în prezent, mascată, de politica neo- comuniştilor, deghizaţi în partide de diverse orientări de stânga, deoarece starea de sărăcie perpetuă transformă, o bună parte din membrii unei anume societăţi, în turma înfometată a lui Să-se-dea, care se teme şi în vis, să nu moară de inaniţie şi, datorită acestei traume psihice, nu mai poate gândi cum trebuie să contribuie, personal, creator, la prosperitatea societatăţii în care trăieşte.

5. Confruntarea cu

Antihristul cominternist

Nereuşind să-l ademenească prin funcţii şi onoruri, s-a trecut la intimidări şi represalii.

După alungarea regelui şi înfăptuirea marelui jaf prin aşa zisa naţionalizare, episcopul Grigorie Leu a fost pus sub urmărirea poliţiei şi atacat în public.

Întâi stătătorul Episcopiei Huşilor devenise principalul opozant făţiş al actului de subordonare a Bisericii Române puterii comuniste, transformată, în noile condiţii istorice, în Sovrompatriarhie, cum avea să o numeasă înaltul prelat, într-o convorbire cu Petru Groza, primul ministru al guvernului instaurat de Moscova.

El a fost pus sub supraveghere strictă a poliţiei politice, organizată de consilieri sovietici, i-au fost arestaţi o serie de călugări şi preoţi basarabeni ce se adăpostiseră la Episcopia Huşilor, i-au infiltrat în preajmă cârtiţe, agenţi informatori mascaţi etc. etc.

Datorită refuzului de a colabora cu invadatorii, a faptului că s-a ridicat, din anvon, împotriva cedării Basarabiei, împotriva pensionării forţate a clerului, pentru că a ocrotit pe călugării şi preoţii fugiţi din faţa invaziei sovietice şi pentru că a sprijinit, în 1940, cu pastorale şi preoţi, ce treceau clandestin de la Huşi peste Prut, spre a oficia slujbele creştineşti, comunistul Al. Popescu-Ciorani, în Adunarea Deputaţilor, din 13 august 1947, cerea “demascarea”, şi judecarea episcopului Grigorie al Huşilor pentru “crima” de a-şi iubi ţara, numindu-l “naţionalist” şi “antisovietic”, deoarece se opunea campaniei de sovietizare a României şi reprezenta interesele tuturor românilor şi nu a celor câţiva străini de neam şi lege, importaţi de la Moscova.

Pentru a facilita transpunera în fapte a ordinelor primite de la Moscova, Justinian Marina, la indicaţiilor consilierilor sovietici controlaţi şi teleghidaţi de Emil Botnăraş, a iniţiat o nouă strategie: a desfiinţat Episcopia Huşilor, l-a trecut forţat la pensie şi i-a pregătit locul de izolare într-o casă conspirativă din Bucureşti, pentru a-l putea supraveghia mai uşor.

În consecinţă, cu mai multe luni înainte de a se decreta oficial, scoaterea lui de la Episcopia Huşilor, patriarhul, de comun acord cu Securitatea, stabilise ca Grigorie Leu să fie mutat “paroh la Bucureşti, strada Doamna Oltea, nr. 2”, după cum rezultă dintr-o adresă confidenţială, emisă de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 21 decembrie 1948.

Ordinul însă a fost clasat la dosar, deoarece, între timp, consilierii sovietici, în urma ordinului primit de la Emil Botnăraş, ce avea în subordine Serviciul Special de Informaţii supraveghiat de Vania Didenco, au hotărât un alt deznodământ cazului pus în discuţie, pe care l-au aplicat patriarhului Nicodim Munteanu şi altor înalţi prelaţi ortodocşi anticomunişti convinşi.

Pentru a contracara aservirea României intereselor sovietice, Grigorie Leu s-a dus la Constanţa ca să se sfătuiască cu Chesarie al Tomisului şi Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti, întruniţi la Mănăstirea din Techirghiol.

În acest timp, noul patriarh, Justinian Marina, cu un solid dosar de cadre la partid, pentru a-şi consolida poziţia, s-a înconjurat de episcopi noi, proaspăt hirotonisiţi [dintre care pe unii i-au trimis în Statele Unite ale Americii, Canada şi Europa Apuseană, cu misiunea de a subordona diaspora ortodocşilor români politicii expansioniste a Uniunii Sovietice], sau colaboraţionişti cu o dublă moralitate, ce acţionau cu jumătăţi de măsură, între care se numără şi fostul mitropolit Antonie, Dumnezeu să-l ierte pentru faptele lui săvârşte cu voie sau fără de voie⁸.

Cu toate manevrele din culise, Justinian nu a reuşit să se impună, din cauza opoziţiei exercitată de Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti, conduşi de Vlădica Grigorie şi Chezarie de Tomis, care aveau revelaţia salvării României prin Biserică.

În vara lui 1948, episcopul Grigorie Leu, fiind convocat la Bucureşti de către Patriarhie, a aflat că Emil Botnăraş, pe atunci secretar general al Consiliului de Miniştri, pregăteşte trecerea bisericilor şi a mănăstirilor ortodoxe ale tuturor românilor din afara graniţelor ţării, sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovite, [ce avea ca patriarh un colonel KGB], în care erau incluse şi Episcopia Ortodoxă de la Vatra Românească şi Arhiepiscopia Ortodoxă din America şi Canada.

Cu această ocazie, patriarhul Justinian Marina, datorită ordinului primit de la Petru Groza, a cerut episcopului de Huşi, ce răspundea din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române şi de activitatea externă, să desfiinţeze episcopiile diasporei şi să oblige clerul din afara ţării să se supună ierarhic Patriarhiei moscovite, înfiinţată de I. V. Stalin, în 1943 şi nu episcopilor care reprezentau pe ruşii albi, independenţi de Patriarhia Rusă.

Astfel se transpunea în practică ordinul primit prin care se intenţiona forţarea parohiilor şi mănăstirilor de peste graniţă, să accepte trecerea lor sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe de la Moscova.

În acest sens, kaghebistul Emil Botnăraş, în calite de secretar general al Consiliului de Miniştri, cu sprijinul nevrednicului conducător al Sovrompatriarhiei, întocmise deja o evidenţă cu episcopiile, parohiile şi mănăstirile româneşti din străinătate şi tabele cu toţi preoţii, călugării şi ierarhii ce conduceau diaspora pe care o şi trimisese Patriairhiei de la Moscova şi începuse infiltrarea lor cu agenţi ai cominternului.

Se intenţiona ca să lase preoţii să funcţioneze în parohiile lor, iar pe ierarhii existenţi, în acel moment, să-i înlocuiască cu “misionari” moscoviţi, trimişi din afară, sau colaboraţionişti, recrutaţi din Europa Apuseană, Statele Unite şi Canada.

Vlădica Grigorie a respins cu indignare acest târg pus la cale de cominternişti prin intermediul lui Justinian Marina.

El ştia că dacă baţi păstorul, turma se risipeşte.

Văzând că nu se pot opune slujitorilor obedienţi puterii invadatorilor sovietici, o parte din înalţii prelaţi ai ortodoxiei române, Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti, au stabilit o nouă strategie împotriva ofensivei iniţiată de antihristul în odăjdii de pe Dealul Mitropoliei.

La acea dată, mai mulţi membri ai Sinodului continuau să ţină legătura cu Lumea Liberă, datorită relaţiilor personale cu diverşi diplomaţi români rămaşi în occident, cum a fost cazul ambasadorului Horia Grigorescu, sau recurgând la serviciile diverselor ambasade occidentale din România, a oamenilor de încredere, pentru a-i ajuta să transmită mesajele dincolo de Cortina de Fier.

Hotărârile care urmau să contracareze manevrele sovietice şi să neutralizeze directivele date de Sovrompatriarhie au fost comunicate Consiliului Internaţional Ecumenic, cu precădere, prin Consulatul Marii Britanii de la Bucureşti.

Omul de legătură cu reprezentanţa diplomatică britanică era parohul Bisericii Anglicane din capitala României, Florian Gâldău, doctor în teologie la Oxford.

La propunera vlădicăi Grigorie, susţinută de episcopul Chesarie şi de alţi înalţi slujitori ai Bisericii Române, s-a hotărât să trimită în Lumea Liberă pe colonelul, confesor militar, Vasile Leu şi pe preotul Florian Gâldău pentru a avertiza şi organiza, de urgenţă, românimea de peste graniţă de pericolul ce o aşteaptă şi pentru a neutraliza, cu sprijinul Consiliului Internaţional Ecumenic, în care se afla şi arhimandritul Scriban, hotărârea KGB-ului de a infiltra în conducerea diasporei româneşti “misionari” ai Patriarhiei înfiinţată de I. V. Stalin.

În acest scop, preotul Vasilie Leu, deoarece îi murise soţia, împreună cu sora sa, într-un bombardament sovietic asupra Vasluiului, la 20 iulie 1948, a fost călugărit cu numele de Victor, de episcopul Grigorie.

Ceremonialul de trecere a lui Vasile Leu în cinul monahal s-a desfăşurat în taină, în biserica strămoşilor de la Ţuţcani, judeţul Galaţi, în timpul slujbei oficiată de tată şi fiu, cu ocazia tradiţionalei sărbători din ziua de Sfântul Ilie, hramul bisericii, când locuitorii din satele megieşe veneau să petrecă împreună cu localnicii, între care se număra şi autorul relatărilor de faţă, sosit de la Cârja, împreună cu alţi adolescenţi.

“Seara, în preziua praznicului, a avut loc, în salonul cu tavan de lemn traforat al casei noastre bătrâneşti, ce domină de pe o colină peisajul satului, un consilu de familie la care au participat doar fraţii, îşi amintea Corneliu Leu.

Iar a doua zi, impresionată, lumea a plâns când Vlădica Grigorie a oficiat liturghia doar împreună cu fiul său şi cu arhimandritul, cu toate că avea un sobor de preoţi.

Ceilalţi fraţi şi veri, care erau mireni, au cântat la strană.

Predica a fost scurtă, despre vremurile grele cărora trebuie să le facem faţă cu sprijin de Sus şi cu renunţare la cât mai multe lucruri lumeşti, după care fiul, în odăjdii, a îngenunchiat sărutând mâna tatălui.

Atât. Scurt, ca un simbol numai de ei ştiut, dar dorit să se petreacă tocmai în biserica strămoşească din satul familiei noastre, la altarul căruia slujise toţi înaintaşii noştri rânduiţi, generaţie după generaţie, sub troiţa ce străjuia piatra de mormânt a lui Mihai Blagocinul şi a urmaşilor săi”⁹.

La consfătuirea de la Techirghiol, s-a mai hotărât ca episcopul Grigorie, care răspundea de diaspora română în faţa Sfântului Sinod, să facă demersuri pe lânga Petru Groza, ce ordonase Patriairhiei să dea Biserica Ortodoxă a românilor de peste graniţă pe mâinile antihristului de la Moscova.

Spre a menţine autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, având în vedere faptul că Petru Groza era fiu de preot transilvănean, ca şi Octavian Goga, Vlădica Grigorie a intervenit energic pentru a-l determina să nu-şi permită a face, pe lângă celelalte sovromuri şi sovrompatriairhie, să renunţe la ordinul dat.

După 350 de ani de existenţă, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiinţată Episcopia Huşilor, întrerupându-se, astfel, şirul celor patruzeci de episcopi, între care s-au numărat marile personalităţi ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec şi Grigorie Leu, ce au condus această instituţie importantă şi, au marcat, prin ea, cultura naţională.

La 25 februare 1949, întâistătătorul episcopiei Huşilor, principalul reprezentant al curetului ce se opunea modificării statutului BOR, a fost invitat la guvern pentru a discuta pe marginea a ceea ce incriminau demersurile sale.

În discuţia avută cu preşedintele consiliului de miniştri, episcopul Grigorie a atacat, punct cu punct, toate hotărârile statutare ale noului decret de funcţionare a Bisericii Ortodoxe, evidenţiind daunele ce le aduc intereselor majore ale tuturor românilor, însă Petru Groza a avut o poziţie ambiguă faţă de logica irefutabilă a argumentelor înaltului prelat.

Episcopul Grigorie, a protestat oficial împotriva decretului, împotriva subordonării Bisericii diasporei române Patriarhiei moscovite, împotriva trecerii pretimpurii a clerului la pensie, împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Sovietic, împotriva cotelor, a jafului şi terorii instaurate în ţară etc.

În încheiere, întâistătăturul Episcopiei Huşilor, i-a spus:

- Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia!

Fiul său, în calitate de arhiepiscop al exilului, a preluat exprimarea paternă din discuţiile cu înaltul demnitar comunist înscăunat de Cremlin şi la sfârşitul slujbelor radiodifuzate de BBC şi în alte împrejurări, după predică, încheia cu:

- Şi ne fereşte, Doamne, de Sovrompatriarhie!

Exprimare ce a avut un puternic impact în rândul ascultătorilor din Republica Populară Română şi a majorităţii diasporei din Lumea Liberă.

Aceste desconspirări, agravate de incendiara propagandă, făcută de arhiepiscopul exilului Victor-Vasile Leu, a grăbit sfârşitul tatălui său.

Pentru că înaltul prelat român nu putea fi adus în faţa plutonului de execuţie, sateliţii de la Bucureşti, în urma sfaturilor date şi a sprijinului tehnic şi material acordat de consilierii sovietici, au aplicat episcopului Grigorie, acelaşi tratament pe care l-a folosit KGB-eul în cazul lui Maxim Gorki, otrava, una din armele secrete ale terorismului de stat sovietic.

La început neprietenii invadatori, au încercat să-l ademenească, oferindu-i înalte demnităţi şi favoruri.

Văzând ca nu se lasă ispitit, cum au făcut-o mulţi alţii, l-au ameninţat, au desfiinţat Episcopia Huşilor, l-au marginalizat şi apoi l-au asasinat.

În împrejurările dramatice în care se zbătea România, la mijlocul secolului al XX-lea, el s-a numărat printre puţinii păstori buni, care şi-au dat viaţa pentru oile sale, făra a face concesii, Antihristului cominternist în ofensivă.

Având o evidenţă clară a preoţilor, călugărilor şi prelaţilor diasporei româneşti, KGB-ul, sprijinit de Sovrompatriarhie, şi-a continuat ofensiva de subordonare a lumii.

Primul obiectiv a fost trecerea sub ascultarea lor a celei mai numeroase diaspore româneşti, Episcopia Ortodoxă Română din America, cum se numea, pe atunci, aşezământul de la Vatra Românească, din Grass Lake, Jackson/Detroit, Michigan.

Cu toate intervenţiile Vlădicăi Grigorie Biserica Ortodoxă a românilor americani a fost asaltată, cu asiduitate, de reprezentantul antihristului moscovit în mai multe rânduri.

În timpul unei vizite făcute în Statele Unite, Justin Moisescu i-a promis prelatului Valerian Trifa titluri şi onoruri pentru a se întoarce sub ascultarea Bisericii Mame, de la Bucureşti.

Cunoscându-i intenţiile şi cine se află în spatele ademenirilor, toate promisiunile nu au avut nici un efect major asupra prelatului diasporei din America de Nord.

Românii ortodocşi din Statele Unite şi Canada, au reacţionat vehement la semnalele de subordonare, fără însă a putea neutraliza în totalitate intrigile urzite subteran de reprezentanţii imperialismului cominternist.

Când Sovrompatriarhia de la Bucureşti, la ordinele KGB-ului, a interzis episcopului Policarp Moruşca, titulatul Episcopiei Ortodoxe Române din America de Nord, să se mai întoarcă la post, înlocuindu-l cu episcopul Antim Nica, ce-şi făcuse studiile la Moscova, Congresul Special al Episcopiei Românilor din America, întrunit în Detroit, la 28 martie 1947, a refuzat să accepte pe noul numit şi a votat pentru autonomie totală faţă de Patriarhia Română.

În acest sens, după studierea caracterului celor ce alcătuiau cinul preoţesc şi călugăresc al diasporii şi după numeroase tatonări secrete, KGB-eul, împreună cu Securitatea au acţionat, prin intermediul Sovrompatriarhiei, asupra clerului din America de Nord.

Cu ajutorul momelilor şi alimentând unele orgolii personale, Sovrompatriarhia a sprijinit un grup de opt preoţi din America de Nord, în frunte cu Andrei Moldovan, să comploteze împotriva hotărârilor luate la Congresele de la Detroit şi Vatra Româneasca.

Pretextând că merge la băi în Arizona, pentru a-şi trata reumatismul, în secret, preotul văduv Andrei Moldovan şi-a părăsit enoriaşii şi a plecat, pe ascuns, în R. S. România.

La indicaţiile lui Emil Botnăraş, care se ocupa de subordonarea Bisericii Exilului Patriarhiei Ruse, parte componentă a sistemului sovietic, Sovrompatriarhia l-a hirotonisit pe Moldovan ca episcop şi l-a trimis, cu documente eliberate de patriarhul Justinian Marina, pentru a prelua Episcopia de la Vatra Românească şi a intra în posesia bunurilor mobile şi imobile ale acesteia.

Pe la jumătatea anilor 1950, preotul Scaletchi [a cărui fiu a fost decorat de Ion Iliescu, în ultimul său decret, odată cu Miron Cosma, pentru că a sprijint pe comuniştii deghizaţi şi, totodată, este recompensat de episcopul Nathaniel, cu o cotizaţie anuală de 5.000$], ajutat de un altul, a ocupat cu forţa armată sediul Episcopiei Ortodoxe a Românilor de la Vatra Românească, pe care a ţinut-o sub stăpânire circa un an.

După un proces ce a început în faţa tribunalelor de district şi s-a încheiat la Curtea Supremă a U. S. A., pretenţiile celor opt au fost respinse.

Uzurpatorului Andrei Moldovan, i s-a interzis a se mai numi “episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din America”.

Hotărârea Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii l-a decăzut din drepturile episcopale pe Andrei Moldovan şi i-a desfiinţat aşa zisul Episcopat Român Ortodox Autonom pentru America de Nord şi de Sud, proiectat de Sovrompatriarhie.

Ca reacţie la agresiunea Sovrompatriarhiei, Congresul Episcopiei, din 3-5 iulie 1951, întrunit la Chicago, a decis ruperea relaţiilor cu Patriarhia din România şi alegerea, ca episcop vicar, a teologului Valerian Trifa, după cum rezultă şi din următoarea hotărâre, elaborată cu această ocazie:

“Episcopia Ortodoxă Română din America este complet autonomă nu numai în ce priveşte administraţia, dar şi în cele duhovniceşti, neprimind nici un fel de dispoziţiuni sau hotărâri din partea Biserici Române controlată de comunişti.

Respingem toate şi fiecare dintre pretenţiile Episcopatului Român Autonom din America şi ale lui Andrei Moldovan.

Reafirmăm că recunoaştem, mai departe, pe Episcopul Policarp Moruşca şi că, în absenţa lui şi pentru binele Bisericii, am ales un Episcop Vicar în persoana teologului Viorel [Valerian] D. Trifa”¹⁰.

“Alegerea lui Viorel Trifa în demnitatea de Episcop al românilor din America a stârnit, din partea Bucureştiului, o campanie furibundă împotriva Bisericii Române din America, cu scopul de a controla Episcopia, cea mai largă organizaţie românească din afara hotarelor României.