ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA - Amintiri din viaţă (1)

Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama... Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul. Cu asta s-au ocupat părinţii. Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli mai departe.

In anul 1914 s-au început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfintul Ilii, într-o duminică diminiaţă. Părinţii au mers la biserică, noi copiii am rămas acasă. Eram cu şi cu doi fraţi care mai eram pe lîngă părinţi. Deodată vedem la poartă două căruţe încărcate cu saci, cu straie, deasupra femeia şi copiii şi ne întreabă pe noi unde e tata, mama: Noi spunem că la biserică, dar ei ne-au spus să mergem să-i chemăm cît mai repede să vie acasă. Am mers unu fuga şi i-am chemat. Dacă au venit părinţii, s-au cunoscut îndată. Erau două familii din satu vecin, din Boian, care se hrămuiau cu părinţii. Tata, mama îi poftesc să vie în casă, dar ei spun: noi în casă nu mergem, nu-i timpu de mers în casă. Uite ce-i, războiul s-au început, armata austriacă să rătrage şi vin moscalii. Uite noi sîntem gata cu căruţele să fugim, şi îl întriabă pe tata: da voi ce gîndiţi? Şi văd că mai vorbesc ceva toţi împreună, căci nu vorbiau toate celia către noi copiii. Şi îndată văd că începe şi tata să prigătiască căruţa. Au început să puie una şi alta în căruţă, mama ni-a chemat pe noi, ni-a schimbat, ni-a îmbrăcat şi ni-am suit în căruţă. Tata a înhămat caii şi împreună cu acelia două căruţe am pornit şi noi să fugim, că vin moscalii. Dar în timpu cît tata a prigătit căruţa, s-au început a auzi împuşcături de tunuri şi mitraliere. Cînd am eşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai răzbate. Fugia armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, cîte doisprezece cai înhămaţi la un tun. Soldaţii călare pe cai, în urmă căruţa cu moniţie, căruţa cu pasiune pentru cai şi căruţa cu producte pentru soldaţi. Au mai eşit căruţe din sat aşa ca noi, s-au amestecat cu armata şi mergia drumul plin, nu mai ţinia nimene dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avia pe unde. Am mers aşa vălătuc cu armata pînă în Cernăuţi. In Cernăuţi ni-am oprit puţin. Cînd ne uităm, moscalii ne ajung din urmă. Armata austriacă, care a dovedit, a fugit, dar şi multă au înconjurat-o şi au luat-o în plin. Noi am tras căruţa la un cunoscut şi am stat pînă s-au mai liniştit, căci erau împuşcături pe stradă, erau morţi, răniţi, căci nu s-au predat deodată. Dacă s-au mai liniştit, s-a uitat tata în driapta şi în stînga, ce-i de făcut. Nu au rămas alta nimic decît să te întorci înapoi la cuib. Să fugă mai departe nu mai putia, căci moscalii ni-au ajuns din urmă, au ocupat Cemăuţu şi înaintau mai departe. Aşa au trecut cam vro trei patru zile cum am eşit de acasă. Păşiunia pentru cai s-a gătit, pentru noi la fel. Mai era un sac de faină de păpuşoi, unu de grîu, dar ce putiai să faci cu faina că nu aviai unde să fierbi, să coci. Acuma eram bucuroşi să ne putem vedia înapoi acasă. Dar îi era frică tatei să se porniască spre casă, cu caii, cu căruţa, căci trebuia să vie asupra moscalilor. Ne-a lăsat pe noi copiii cu caii şi căruţa în Cernăuţi şi au venit aşa cu sloboda, mama şi tata, înapoi în sat. Au fost pe acasă să vadă ce-i şi cum. Nu li-a zis nime nimic, căci armata înainta tot înainte, nu era nimic prin sat. A venit înapoi la Cernăuţi şi a luat caii, căruţa şi pe noi şi ni-am întors acasă.

Ni-am văzul de triabă ca şi înainte, căci armata austriacă s-a retras pînă la munţii Carpaţi şi moscalii numai treciau peste satu nostru şi tot mergiau înainte. Nu sta armată prin sat şi nu avia cînd face aşa blazgonii. Au ţinut frontu la Carpaţi cam vro zece luni, pe urmă au început austriecii să-i bală pe moscali şi moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de satu nostru pînă în satu vecin, Boian şi în Boian au oprit frontu, aşa că în sat, în Boian, era frontu moscalilor, dar pe cîmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se chema Lomoteţ, era frontu austriecilor. Aşa că, erau cam 7-8 chilometri frontu de satu nostru. Cum era mai prost. Pînă în sat nu pria ajungiau plumbii din puşcă şi din mitralieră, numai din canoane, dar cînd eşeai la cîmp, la lucru, zburau plumbii ca cărăbuşii. Mergeai la cîmp la lucru dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu.

Intr-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rînduri de pepeni. S-a apropia amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumătate de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată să aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vîjîitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi cxplodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în păreţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cît era frontu aşa aproape.

Cînd începiau atacurile, întîi începiau tunurile a bate. Bătiau cîte o zi întriagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din puşci şi mitraliere. Nu se auzia nimic alta decît parcă ar fierbe var întruna. La urmă, venia timpul că eşia armata din decuncuri, cum se zicia atunci, adică din tranşeie, ţinia ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După ce mai înceta, rădica flaguri albe, sămn ca să nu împuşte, nici unu nici al tu, să poată strînge morţii şi răniţii, căci şediau polog. Luau căruţe din sat, încarcau căruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduciau la ţintirim. Răniţii îi pansau puţin şi iarăşi îi puniau în căruţă şi-i aducia în sat, în şcoală. In casele care erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Cînd venia căruţele cu răniţi îţi era mai mare mila, de nu putiai să te uiţi. Căruţele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sînge rămîneau în urmă. Soldaţii, sărmanii, să văitau care mai tare, care mai încet după cum aviau putere. Aici îi ţineau cîteva zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitaluri mai mari. Mulţi erau grav răniţi, care îşi dau sufletu şi îi ducia la ţintirim.

Eram copilă de zece ani cînd s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 şi pînă s-a gătit războiul am avut 14 ani. Imi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rînduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată şi a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un şanţ mare lung şi erau doi bărbaţi care lua unu de cap şi unu de picioare şi le da drumu în groapă. Peste un rînd stropia preotu cu aghiazmă şi apoi turna var şi punia altu rînd. Aşa punia două trei rînduri şi apoi acoperia cu pămînt. Inainte de a-i da în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galiţian, altu că ca ardelian. Dar cu întreb pe mama de unde ştie preotu care şi de unde-i. Mama îmi spune uite, preotu pe mulţi îi descheie la haină şi ci au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brău, o cămaşa şi de pe moda cămaşei sau brăului cunoaşte din ce parte sînt. Tot între acei morţi era şi un bărbat de la noi din sat. Era şi nevasta lui cu trei copilaşi, plîngia lîngă el. Nu i-a dat voie să-1 ieie acasă, să-i facă înmormîntare. El era tot soldat şi a picat pe front, aice aproape de familia lui şi l-a înmormîntat în rind cu toţi eroii. De aiestia erau adesia.

Aşa au fost vreun an sau mai bine frontu în sat era plin de armată. Prin case, care mai bune, mai curate, sta ofiţeri, dar încolo soldaţi, plin în fiecare casă. Prin grajduri, prin studoli, caii, tot de la armată. De le trebuia pasiune pentru cai, pîne sau o vită, ori un porc, pentru carne, erai sîlit să le vinzi. De bună siamă că cu un preţ foarte redus, dar totuşi, se făcia cinstit şi după lege. După un an şi ceva, s-au întărit iarăşi moscalii. Au început armata austriacă iarăşi să se retragă, lumia din nou iarăşi să fugă, că vin moscalii. Asta a fost în. sîmbăta Duminicii mari. In sat la noi la Duminica mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, un cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar cînd s-a dat zarva asta, că să retrag austriecii, nu mai ştiai de care e în sat. Ca furnicarii cînd răstorni muşuroiul, care cu căruţa, cu bojoghini în căruţă, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mînă. Au lăsat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în lavă şi a luat drumu spre Prut la Cernăuţi.

Tata, iarăşi ca şi întîia oară, a încărcat căruţa cu cîţiva saci de pîne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de aşternut. Parcă, cît merge într-o căruţă. A înhămat caii la căruţă, au mai dat drumu şi la vite, să le mîie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe Şi de asta au vrut să ieie şi vitele. Dar o vacă era cu viţel mic şi n-a putut s-o mîie prin aşa colotău. A lăsat-o acasă. Cînd să porniască tata cu căruţa, eu nu vrau să mă sui în căruţă să plec. De ce a lasat vaca ceia cu viţel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca şi viţelu. Mă roagă cu binele, apoi şi cu rău dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămîe vaca cu viţelu la moscali. în timpu cela era bădiţa Ionică fratele cel mai mare venit în concediu. Era tot în armată, pe front la Sîrbia sau Iugoslavia cum îi zice acuma. Şi atunci bădiţa îi spune tatei, voi mergeţi că eu mai rămîn şi las să rămîie şi ca, pe urmă o să vedem ce o să facem. Vitele au mers înainte, tata a pălit în cai şi au mers cu mama şi doi fraţi, Floria şi Toader. Drumu nu era tare aglomerat, caii buni, îndată a trecut Prutu. Suind dialu prin Calicianca s-a farmat o roată la căruţă. Tata nu se gîndeşte mult, a deschis poarta care a fost mai aproape şi a tras căruţa aşa pe trei roate în ogradă. A lăsat-o pe mama şi fraţii acolo şi a luat numai caii, cu hamuri, hăţuri, s-a suit calare şi s-a întors fuga iarăşi acasă. Acasă mai era încă o căruţă şi a pus din nou caii la altă căruţă. A mai pus una şi alta în căruţă şi iarăşi să mă ia pe mine să plece, căci de acuma erau moscalii aproape. Plumbii zburau, nu mai era timp, dar cu tot a mea o ţin, că nu las vaca s-o taie moscalii. Văzînd bădiţa Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruţă veche, li-a legat în urma căruţei, a mai pus două scînduri, a luat viţelu cela, 1-a suit acolo, 1-a legat, şi vaca în urmă, şi atunci de abia m-am suit şi cu în căruţă şi a pornit tata. Dar nu a mers nici jumătate de chilometru pînă am eşit la drumu central. De acuma, drumul era plin de armată, viţelul să zbătia legat, vaca să tîrîia. Tata s-a coborît din căruţă, a tăiat funiile, a dat drumu viţelului, a deslegat vaca şi a lăsat-o pe marginia drumului. S-a suit în căruţă şi a căutat cît a putut mai repede să margă înainte, căci de acuma ne ajungiau plumbii din urmă. Cînd am ajuns la pod, la Horecia, podul era aşternut cu paie. în capătul podului sta un soldat şi lîngă el un butoi, să vede că plin cu gaz. Cînd a ajuns căruţa pe pod, soldatu strigă: mînă moşule caii cîl poţi. Tata atunci spune: dar pe pod, nu-i voie de mînal caii cu fuga. Soldatul strigă şi a doilea oară: mînă dacă îţi spun. Tata atunci mînă cît pot caii fugi. Şi numai am eşit de pe pod, cînd ne uităm în urmă, podul e o flacără. Arde tot şi explodează.

Am mers în Calicianca, unde a lăsat căruţa fărmată. Am găsit acolo pe mama şi fraţii care să frămîntau cu nerăbdare. Ne aşteptau pe noi. Stăpînii de casă nu mai erau, uşile erau deschise. Mama ne povesteşte cum pe la o bucată de noapte s-a îmbrăcat femeia şi copiii, au mai venit nişte vecini şi au luat cît au putut, în legături, în valiză şi au plecat. Dar în timp cît mama povesteşte, eu parcă mai aud ceva mîrîind în casă şi întreb pe mama: dacă spuneţi că au plecat toţi astă noapte, cine să mai aude în casă. Dar mama îmi zice, hai şi-i vedia, şi întru cu mama în casă şi văd un bărbat. Şede pe un scaun în mijlocu casei, de acuma slăbit, obosit, şi tot zice din gură, măi copii daţi-mi oghelele, măi copchii daţi-mi oghelele. Şi spune mama şi cei doi fraţi că, de cum s-au început a pregăti femeia şi copiii, el s-a pus pe scaun în mijlocu casei şi alta nu a vorbit nimic, decîl măi copchii cataţi-mi oghelili, şi nime nu i-a catat nimic, nu 1-a întrebat, şi-a văzut fiecare de triaba lui, s-au îmbrăcat, şi-au luat ci-au putut şi pe dînsu l-au lăsat aşa în mijlocu casei. De frică, sau ce a fi fost cu dînsu Dumnezeu ştie, dar de atunci a rămas vorba asta, cînd cineva nu-şi poate da radă, nu-i spune altă vorbă decît numa zice: măi copchii, oghelele.

De acolo noi am plecat cu căruţa în Cernăuţi. A descărcat de pe căruţă la un cunoscut, s-a întors tata cu căruţa şi a mai luat de pe căruţă cea farmată, a venit iarăşi în Cernăuţi, acolo a găsit şi vitele care li-a mînat înainte. De acum sta şi să sfătuia cu nişte oameni cunoscuţi, ce-i de făcut, căci cu vite, cu cai, căruţă, nu-i ce sta în oraş. S-a găsit un cunoscut, care a fosi învăţător cîndva mai demult în satu nostru Mahala şi le spune la părinţi, uite ce-i deocamdată luaţi vitele şi mergeţi la Ţetina. Acolo aveţi pascatoare pentru vite şi grajd unde să le închideţi. Aveau şi moşia lor proprie.

Ni-am pornit noi încet cu vitele, am mai dormit într-un sat după Cernăuţi, Mihalcca, acolo au mai vrut să ne fure vitele şi în fine am ajuns la Ţeţina. Pe nişte dialuri mari am găsit casa, grajdiu unde am fost îndreptaţi. Am stat acolo mai bine de o săptămînă, cînd deodată auzim iarăşi că moscalii au ocupat Cemăuţu şi înaintează mai departe. Am pus-o iarăşi de mămăligă, căci în zadar ni-a fost cît ni-am chinuit mai bine de o săptămînă pe drum, nemîncaţi, neodihniţi. Dar ce să faci, că moscalii de acuma au trecut mult înaintia noastră. Am mai stat cîleva zile pînă s-a mai limpezit drumu şi iarăşi ni-am întors acasă. S-au hotărit că mai mult nu mai încearcă să fugă, că nu reuşesc nimic, decît numai să chinuiesc pe drum.

Au mai ajuns moscalii pînă la Cîrlibaba, iarăşi aproape de Carpaţi, dar tare mult nu au zăbovit şi iarăşi i-au mînat austriecii înapoi. Cînd mergiau moscalii înainte nu era aşa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu facia aşa rele blazgonii. Le trebuia o căruţă de proşpant, aşa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se relrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au făcut, dar lua numai vite, porci, păsări şi nu avei ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Intr-o femeie o înfipt suliţa şi a picat jos, moartă, pentru nişte păsări. Era un feli de armată, nişte cazaci, umblau calări pe cai şi purtau un feli de armatură, nişte suliţi lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrai în ogradă şi prindiau nişte gîştc, găini, dar femeia a eşit din casă şi nu li-a zis alta nimic, decîi li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ca li-i da. Atunci, unu a rădicat suliţa şi a înfipt-o întrînsa şi s-a dus mai departe şi multe cazuri aşa urite se făciau cînd fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia cînd auzia că vin moscalii.

Prin anu 1916, cînd s-au retras, au început să fure şi lume. Era vara, cam pe timpu cînd se strîngia pînia cea albă. Intr-o zi, vine cineva la mama şi întriabă, unde ţi-i bărbatu, unde-s băieţii. Dar mama deodată întriabă, da ce este că întrebi unde-s. Şi atunci îi spune, uite ce-i, moscalii fug şi acuma au dus un transport de bărbaţi, ce i-au găsit pe cîmp pe la marginea satului, şi acuma îmbla prin sat şi string bărbaţi şi băieţi. Uite, la cutare casă au început să strîngă băieţi şi în altă parte iarăşi îi spune unde strîng bărbaţi. Mama, tremurînd de frică, îndată a dat de ştire şi 1-a chemat pe tata acasă, şi-i spune ce-i. A căutat băieţii şi i-a adus acasă, căci aviam încă doi fraţi care au mai rămas pe lîngă părinţi, Floria şi Toader. Şi îndată, mult nu să gîndesc, era o grămadă mare de lemne, face tata loc între lemne cît să încapă băieţii. Ii pune acolo, le pune acolo pîne şi apă şi astupă cu lemne să nu să cunoască. Mai vine un vecin, tot cu grijia asta, şi întriabă ce-i de făcut. Tata îi zice: nu-i cînd sta mult de vorbă, hai la triabă. Şi a făcut o groapă mare în gunoiu vitelor, au mai pus lemne, scînduri, diasupra iarăşi gunoi, mai un braţ de paie uscate, să aibă pe ce să se pună jos şi s-au vîrît acolo tata şi cu un vecin. Şi mama a astupat cu gunoi să nu să cunoască. Eu cu mama am rămas, căci pârtia femeiască nu luau. Mama n-are răbdare să steie acasă, ar vra să mai audă, să mai vadă ce să petrece. Eu sîngură să rămîn acasă mă temiam. Am eşit şi cu cu mama. Nu mult mergem şi întâlnim o femeie care o întriabă îndată pe mama, unde mergi şi unde ţi-s băieţii, că uite ce-i, îi spune mamei, la cutare casă strîng moscalii băieţi şi, cu lacrimi în ochi, îi arată mamii o mojilă de gunoaie în grădină. Uite, acolo eu l-am îngropat pe a meu baiet de viu. Am săpat o groapă în pămînt, am pus nişte lemne deasupra şi am făcut o mojilă de gunoaie să nu se cunoască. De bună siamă, i-a lăsat ca să aibă oliacă de aier, ca să poată sta pînă a trece nenorocirea asta. Mama porneşte spre casa unde i-a spus că au strîns moscalii băieţi. Acolo, ce să vezi, stă un moscal cu puşca în mînă la uşa casei. Alţi moscali îmbla prin sat şi unde găsesc pe neaşteptate cîtc un băiet, îl prind, îl aduc şi-1 vîră acolo în casă. Mamile băieţilor plîng, răcnesc la poartă, nu le dă voie să între în ogradă. Deodată vine o femeie zdravănă, voinică. Era şi a ei băiet închis în casă şi întriabă pe femeile ce sta la poartă, ce staţi aice? Ele spun, uite nu ne dă voie mai aproape. Ea nu se gîndeşte mult, deschide poarta, întră în ogradă, îşi despleteşte părul din cap, cum era portul pe atunci la noi părul se purta strîns în vîrful capului, să zicia că-i cîrpă, şi-a farmat cîrpa, mai a chicat jos într-o baltă, căci nu mult înainte de asta a fost o ploaie. Cînd s-a sculat de jos, avea părul mare despletit, dintrînsa curgea apă, era tăt plină de glod, dar ei nu-i păsa de nimic. S-a dus drept la uşa casei unde sta sentinela şi erau băieţii închişi. Celelalte mame, tot răcnind în urma ci. Santinela nu li-a mai putut opri. S-a trîntit în uşe, a deschis uşa, băieţii ca păsările au zburat peste grădină, care şi încotro. Mamile s-au întors acasă, aşa că femeia asta a scăpat pe toţi băieţii. De asta s-au bucurat, că i-a scăpat pe băieţi, dar erau cu mare grije ca nu cumva să vie mai mulţi moscali, să nu facă ceva mai rău. Dar a dat Dumnezeu, că din urmă i-ajungia armata austriacă şi nu au mai avut timp să facă nimic.

Cînd venia armata austriacă să simţia lumia mai vie, nu era cu atîta frică. De bună siamă, că era timp de război, luau lume la lucru, luau cai, căruţă de proşpant, aşa zicia pe atunci, dar se ştia că luau pe un timp, apoi le da drumu la aceia şi-i lua pe alţii. Pasiune, pîne, o vită, un porc, dacă trebuia pentru armată, erai sălit să dai. Adică ei plătiau un preţ redus, dar asta era, că faciau cu lege şi lumia nu era aşa cu mare frică.

Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii frontu în altă parte şi-ii înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă. S-au retras numai peste Prut şi pe celălalt mal a Prutului s-au oprit şi au stat. Frontu austriac era pe celălalt mal, dinspre Cernăuţi, şi a moscalilor pe ista mal dinspre satu nostru. Am rămas iarăşi pe mîna moscalilor.

Impuşcături şi plumbi, căci de la satu nostru şi pînă la Prut dacă sînt vro cinci chilometri. Ajungeau plumbii pînă în sat, spărgiau fereşti, treciau şi prin păreţi care case erau mai slabe, căliciau şi omorau vita şi lume din sat, căci plumbu nu alege numai pe soldaţi. De multe ori, cînd incepia atacul să începia împuşcătura.

La părinţii mei să strîngia o mulţime de lume, vecini şi mulţi din apropiere, căci era pivniţă mare şi casa era clădită de cărămidă şi să adăpostiau în pivniţă şi în casă, şediau plin, toţi jos la pămînt, să nu fie in dreptu fereştilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii. Stătiau aşa pînă să liniştiau împuşcăturile. Odată, cum şediam aşa plină casa, toţi la pămînt, vedem că mai intră cineva în casă. Era un vecin de la dial de casa noastră, îi zicia Floria a Catrinei, speriat şi schimbat la faţă. Intre lumia din casă era un alt vecin, îl chema Zauca Andrei. Era un om vesel şi cu şiagă multă. Chiar de să vedia în cel mai mare pericol, el nu să da arătat, rîdia şi şiuguia. Şi cum a intrat Floria Catrinei în casă, Zauca Andrei îl întriabă: ce-i Floria, nu-i mai zici din fluier, căci aista cînta bine din fluier. Dar Floria îi răspunde: ia lasă-mă în pace, căci oliacă cît nu am cîntat cu totul. Da ce s-a întîmplat? îl întriabă Zauca. Floria începe să povestiască, era un om aşa cam nevoiaş, şi spune: a taiet femeia azi un puişor, 1-a pus la foc într-o ulcică de lut, l-a pus înăuntru în plită ca să nu triacă multe lemne. Eu nu aviam aşa tare de lucru, m-am pus pe un scăunel înaintia focului şi tot puniam cîte oliacă de surcele pe foc să fiarbă încet. Şi parcă a început să mi să facă foame. Mă gîndesc, ia să gust, poate a fi gata şi ieu cu lingura să gust. Carnia încă nu-i fiartă dar mai trebuie oliacă de sare. Şi mă scol de pe scăunel să caut saria şi în timpu ista cît am mers după sare vine un plumb pe feriastră şi merge drept în plită, farmă ulcica în care fierbe puişoru. S-a împrăştiat şi ulcica şi focu. De nu mă sculam în momentu cela să caut saria, mă prăvăliam şi eu lîngă plită. Iacă ce însiamnă norocul omului, dacă nu-i ciasu lui de moarte. Zauca îi zice rîzînd: nu-i nimic, şezi aice cu noi. Da ce bine era dacă luai şi fluieru cu tine, trăgiai o doină, uite cîtă lume te asculta. Floria îi zice: tu măi Zauca şi murind naravu nu ţi-i lăsa. Aşa au şezut pînă s-au liniştit împuşcăturile şi s-au împrăştiat fiecare la casa lor. Aşa să strîngiau de multe ori.

Au venit timpul să se retragă iarăşi moscalii. După cum am spus mai sus ce faciau ei cînd să retrăgiau, au intrat patru moscali calări pe cai în ogradă, s-au dat jos de pe cai, unu tinia caii dar ceilalţi au început să caute prin hîj, prin studolă şi pe urmă au mers în grajd. Eram numai noi copiii cu mama acasă. Timpul era spre primăvară, era omăt, dar să topia şi era o cioarfă de apă cu omăt. Mama şedia pe marginia cuptorului şi torcia asia cum e lucru la sat în timpul iernii. Cînd a văzut că au descalicat aceşti moscali de pe cai şi caută prin toate locurile, ia a lăsat furca din brău şi a eşit să vadă ce-i, dar de frică şi fiindcă s-a grăbit să iasă, nu s-a încălţat, nu s-a îmbrăcat bine, a apucat un cojoc pe spate şi cu picioarele goale, fără cununi, fără nimic, în nişte ciubote a eşit degrabă să vadă ce-i. Pînă a eşit mama din casă şi ei au scos caii din grajd. Mama îi întriabă ce le trebuie, dacă le trebuie caii să aştepte oliacă, că mama o să caute un om să miargă cu caii, căci caii la drum trebuie îngrijiţi, hrăniţi, adăpaţi. Dar caii, aşa parcă ştiau, au pus picioarele de dinainte în pămînt şi nu să da scoşi din ogradă nicidecum. Mergiau cîţiva paşi pînă aproape de poartă şi iarăşi să smuciau înapoi de îi aducia pînă aproape de grajd, căci erau cai foarte buni şi frumoşi. Au muncit aşa poate un cias sau mai bine. Noroc că mama nu le spunia cu rău, numa îi ruga frumos să aştepte să le deie un om să miargă. Dar lor, din contră, asta nu le trebuia. Şi deodată au grăit unu ceva pe limba lor cătră ceilalţi şi deodată au rădicat aceia biciurile asupra mamei. Ei aviau nişte biciuri împlitite de piele şi la capătu biciului trei viţă şi la capătu celor trei viţă făcute trei măgălii vînoasă ca piatra, de mărimia a trei nuci. Şi cu biciurile estia au început s-o bată pe mama. Noi copiii ne uitam pe feriastră de cum a ieşit mama afară şi cînd am văzut că o bat pe mama noi am ieşit toţi afară desculţi, dcsbrăcaţi cum ne aflam şi am început să răcnim. In timpu ista, ei au scos caii din ogradă şi s-au dus. Noi am luat-o pe mama de jos şi am adus-o în casă. Răcită, spărietă şi cu mari dureri, am pus-o pe pat. Trupul ei era roşiu ca focul. A doua, a treia zi, a începui să se facă vînătăi pe tot trupu, o dungă şi trei puncte ca trei nuci, aşa cum au tras cu biciurilc. S-a îmbolnăvit mama foarte rău, cu timperatură şi dureri mari. Doctorii nu să găsiau nicăiri, doctor la fel. Care erau fugiţi, care erau la armată. Peste scurt timp a venit armata austriacă, am găsit un doctor militar şi l-am adus la mama. I-a dat leacuri, ni-a spus ce să mai facem cu ea. A fost un om bun, a venit de cîteva ori cît a stat cu armata în sat, şi a salvat-o în viaţă. Dar ce folos, că din răciala ceia, din spaima ceia, a căpătat reumatism la mîni, la picioare. S-a rădicat peste vro trei luni din pat, a îmbiat vro doi ani pe picioare dar cu dureri mari la încheieturile picioarelor şi a mînilor. Pe urmă au dovedit-o mai tare durerile şi a chicat la pat, nu mai putia să umble.

Patru fraţi, cei mai mari, erau la război. Doi încă erau acasă, unu mai mare ca mine şi unu mai mic. Dacă mama s-a îmbolnăvit şi nu mai putea îmbla, a rămas toată sarcina pe mine. Pe mama de îngrijit, mîncare de făcut, pîne de copt, căci pe atunci nu să cumpăra pîne gata aşa ca acuma, de spălat, adică tot rîndu gospodăriei.

Prin anu 1918 s-a terminat războiul. Bucovina noastră a ocupat-o România. Fraţii mei s-au întors toţi în viaţă de la război. Au găsit-o pe mama în viaţă, dar bolnavă. Au avut toţi dureri în suflet că au găsit-o bolnavă. Şi-au dat mare silinţă şi au căutat-o cu tot feliu de doctorii. Au dus-o la băi la Govora, i-au mai uşurat durerile dar n-a mai putut să se vindice.

Dacă s-au deschis şcolile după război, cei patru fraţi au plecat să termine de învăţat, căci nici unu nu a fost isprăvit pînă a merge la război. Toader, aist mai mic frate ca mine, a mers în Cernăuţi la şcoală, căci în sat încă nu lucrau şcolile, şi el a făcut numai o clasă înainte de război. A mai făcut o clasă la Cernăuţi şi a intrat la liceu şi a învăţat mai departe. Eu cu fratele Floria am rămas pe lingă gospodărie. Ni-a întîrziat războiul şi nu am mai putut să urmăm şcoala.

Cînd s-a terminat războiul, eu aviam patrusprezece ani. Cînd mergiam la joc, cum era obiceiu pe atunci, să făcia jocu sub ceru liber, pe toloacă sau şi în sat lîngă o şcoală, unde era loc mai larg, să aibă unde juca. Se zicia că e vatra jocului. Mă chema de acuma şi pe mine băieţii la joc, că eram marişoară. Imi era drag, aşa cum e orişicărui tineret. Orişice vîrstă, de la copilărie pînă la bătrîneţe, are a ei datorie. Aşa că, atunci cînd ajungi la orişicare triapta, îţi pare că asta e cia mai frumoasă din toate, căci şi mintea e după vîrstă. Cum auziam toba bătînd, căci jocurile pe atunci nu să făciau cu muzică, aşa ca acuma, era o scripcă, ţîmbală şi o tobă, aşa că scripca şi ţîmbala nu să auzia departe, dar toba da de veste că este joc, mergiam pe un cias sau două, dar nu eram cu inima veselă. Căci eu eram la joc dar gîndul îmi era acasă, că am lasat-o pe mama bolnavă în pat şi poate ci în timpul ista îi trebuie ceva şi eu nu-s lîngă dînsa. Stăm un cias, două şi fugiam acasă că aviam grije că mama stă în pat bolnavă şi treburile pe lîngă casă n-are cine le face. Stăm pe lîngă mama şi îmi vedeam de treburile gospodăriei.

Viniau alte zile că era hramuri, cum eobiceiu pe la sate, viniau fete de sama mia şi mă înghia, hai, mergem la hram, la Ostriţa sau la Boian sau la Rarencia. Satele vecine nu erau aşa departe, şiasă-şapte chilometri. Eu mă uitam la mama şi nu ştiam ce să le spun, că mă duc sau nu, dar mama, săraca, cu lacrimi în ochi îmi zicia: du-te copchilă şi tu dacă te înghie copchilele estia, lasă că eu oi şidia singură. Mă prigătiam şi mergiam şi cu oliacă, dar tot nu cu inima veselă. Celelalte fete mergiau toate cu mamele în urma lor, erau vesele, să petrecia frumos, asia cum era obiceiu pe atunci, dar cu îmi ţiniam firia să fiu şi eu în rînd cu lumia. Cu ochii mă uitam şi îmi era drag şi mie, dar cînd mă uitam în jurul meu, că toate fetele îs cu mamele lîngă ele, privesc la joc, poate e pria cald, mamele le mai ţin cîte o haină pe mînă, căci ele mărg în joc, să întorc din joc lîngă mame, sfătuie, vorbesc vesele, eram şi eu în rînd cu ele, jucam, avia grije şi de mine mamile acelor fete cu care mergiam, căci eram prietine bune, dar eu tot eram cu durere în suflet, căci acelora fete erau mamele lîngă dînsele, dar a mia mamă stă în pat bolnavă. Cu ochii mă uitam la lume căci era frumos, dar gîndul îmi zbura acasă, că mama a rămas bolnavă în pat şi poate ci îi trebuie ceva şi nu poate să-şi eie singură. Aşa eram cu inima îndoită, orişiunde aş fi mărs, la hram, la joc sau la o nuntă. Fetele de vîrsta mia schimbau îmbrăcămintia şi încălţămintia, cum era pe atunci, cămeşe de pînză de casă cu fel de fel de cusuturi, cu mărgele, cu matasă, catrinţă aleasă, cu un fel de fir steclit în trandafiri şi în alte felurite alesături, încălţămintia la fel. Dar cu nu am purtat nimic de aiestia. De fapt, nici nu îmi placia să îmbrac pe mine aşa încărcat, cu cusuturi sau alesături pria grele, dar ceva mai nou, mai delecat tot aş fi vrut şi eu. Aşa cîteodată stăm de vorbă cu mama şi îi povestiam, iacă acea fată, prietina mea, şi-a cusut cameşe nouă de Paşti sau de altă sărbătoare, alta şi-a făcut catrinţă noauă sau bunghiţă noauă. Dar ei, săraca, îi curgiau lacrimi din ochi ca mărgelele, să uita cu jele la mine şi îmi spunea: da, draga mamii, văd şi înţăleg că ţii drag şi ţi-i timpul să ai şi tu cele trebuincioasă la vîrsta-tinereţii, dar ce pot face au dacă stau bolnavă în pat. Şi să întrista tare din cauza asta şi mie mi să făcea jele, căci vediam că ea are marc durere din pricina asta, căci vedia şi înţălegia toate dar nu era cu putinţă să îndepliniască nimic. Din data ceia, eu nu am mai adus vorba de astea, să-i spun ceva din partia asta, că îmi trebuie una sau alta, căci vedeam că ea cunoştia şi înţălăge toate, căci au fost o femeie foarte atentă şi era amarată de viaţa ei, cum o petrece în pat, căci nu era încă aşa în vîrstă cînd au picat la zăcere, avia vro patruzeci şi opt de ani. Aşa că era şi sufletu ei destul de amărît, de la vîrsta asta să stai în pat, să nu te poţi stăpîni singur, să nu-ţi poţi lua un pahar cu apă sau să eşi afară cînd e o zi cu soare, plăcută. E destul de mare durere în suflet de aşa viaţă. Pentru că cu i-am cunoscut dureria şi suferinţa ei, mai mult nu i-am mai pomenit nimic din partia mia, că îmi trebuie una sau alta. Căutam să o mîngîi cu alt fel de vorbe, să mai uite şi ea de atîtia necazuri. Aşa mi-a fost copilăria şi tinereţia.

Prin anul 1920 s-a prins a ţinia un băiet de mine şi tot mă sfătuia să fac nuntă. Eu nici nu mă gîndiam, aviam numai 16 ani. Una că aviam timp încă, a doilia nici nu-mi puţi am închipui, cum asta s-ar putia s-o las pe mama bolnavă şi să plec de lîngă ea. Dar el să ţinia mereu. Era un băiat din sat, chiar nu tare departe de noi trăia. A venit mama lui la mama mea şi a sfătuit mult. Mama, săraca, i-a spus toată dreptatia că nu mă mărită, că îs tînără încă şi mai am timp, şi a doilia, ca nu poate să rămîie fără mine că n-are cine să îngrijiască de ea. In fine, după mult sfat s-au înţeles. Mama lui a dat cuvîntul că tot aşa am să caut eu de mama cum am căutat pînă acum, căci nu-i departe şi pot veni cît de des şi nu o să fiu oprită de nime. Aşa s-a tras mai bine de un an. Prin 1921 el a trimăs staroste, doi oameni, aşa era obiceiu pe atunci, ca să sfătuie, să lege nunta. Tatăl meu nu era pria mulţămit, el vroia să mă mărite în alte sate. Avia în Ciahor, în Boian bogătaşi cu care să hrămuia pe timpurile înainte de război. Dar noi ni-am sfătuit cu mama: a fi bine dacă cu m-oi duce în alt sat, la bogăţie, la avere, ca să-i fac voia tătîni-meu? Poate că şi mie mi-ar fi bine, că ar fi de toate, dar cînd o să pot veni cu să văd ce face mama sau să-i ajut ceva? Poate că o dată în săptămînă, duminica, poţi să vii din alt sat, dar pentru cel bolnav e greu de aşteptat. Şi s-a hotărît şi s-a legat nunta cu aist băiet din sat. Tatăl meu nu a fost cu sufletu împăcat deloc. Cînd s-a făcut legătura nunţii, cum era obieciu pe atunci, după cum am spus mai sus, trimitia mirele doi oameni, acelora le zicia staroste. Aceia începiau legătura nunţii. Dacă să înţălegia să fie nuntă, pe urmă părinţii miresei să prigătiau cu oliacă băutură, mîncare şi îi chemau pe părinţii mirelui. Părinţii mirelui luau pe cei doi oameni care au fost staroste şi mai cîteva niamuri şi mirele şi mergiau la părinţii miresei. Părinţii mirelui şi cu oaspeţii lui întrau în casă, dar mirele rămînia undeva prin grădină, nu întră deodată în casă. Părinţii mirelui şi cu a miresei stau de sfat, ceilalţi oaspeţi ascultau ca martori. Să puniau pe cale care şi ce zestre dau la copiii lor. Trebuia să declare precis şi ceia ce a declarat trebuia să împliniască. Să tîmpla cazuri că era fălos, le plăcia să se făliască că dă atîta şi atîta cîmp şi vacă şi oi şi mai una şi alta, îi plăcia să spuie din gură frumos dar pe urmă nu facia asia cum a spus. Şi din partia mirelui sau a miresei care era abijduit, dacă da în judecată şi martorii spuniau că e drept, au auzit că aşa a spus, era sălit să împliniască totul ceia ce a făgăduit. Aşa era obiceiu pe atunci. Aşa că au ajuns şi a mei părinţi să steie la acest sfat. A început întîi tata mirelui să vorbiască. El a spus că pria multă zestre n-are de unde da, pentru că era degrabă după ce s-a terminat războiul mondial din anu 1914 şi tata mirelui şi trei ficiori, adică mirele şi încă doi fraţi, au fost în război şi au lipsit patru din casă. Pentru că în timpu războiului au luat bătrîni pînă la 50 de ani şi tineri de la 18 ani şi au picat a lor contingente că o mărs tata şi trei ficiori la război. Războiul a ţinut patru ani şi în aceşti patru ani de război îşi poate închipui orişicine, căci vite, cai, căruţă, adică gospodăria s-a distrus. Nu au putut să găsiască ceia ce au lăsat. Ei s-au întors toţi sănătoşi de la război. Cel mai mare ficior urma şcoala de doctor. După ce s-a întors de la război a

plecat să termine de învăţat. A trebuit cu ceva să-l porniască, căci pe timpurile de atunci nu să învăţa pe cheltuiala statului aşa ca acuma. Dacă mergia cineva la învăţat toate cheltuielile trebuia să le poarte familia. Aşa că aieştia, dacă s-au întors trei ficiori din război o dată, şi acasă mai erau două fete şi alt băitan de vro 15 ani, au trebuit oliacă de îmbrăcăminte şi cîte mai altele. Aşa că tata mirelui a spus că îi dă ficiorului doauă fălci de pămînt, sau doauă hectare cum s-ar zice acum, şi jumătate de hectar de grădină, cu o căsuţă bătrîniască veche acoperită cu paie, şi din pârtia vitelor îi dă o juncă, căci atîta are putere, că trebuie să aibă grije şi de aieştialalţi ce sînt în urmă. Pe urmă a început a meu tată să vorbiască. El, după cum am spus mai sus, nu era pria mulţămit. A spus şi el din partia lui ce dă. El dă o vacă cu viţel, vro patru oi şi din partia pămîntului a spus asia: cu am de unde să-i dau mai mult, dară nu dau. Doauă hectare îi dă mirelui, atîta îi dau şi eu miresei şi o să văd ce o să înciapă cu acest pămînt. Şi aşa a şi rămas. Au eşit staroste afară, unu a adus mirele în casă, altu a adus miriasa şi au dat mîna amîndoi, că aşa era obiceiu. Pe urmă au trecut toţi la masă oliacă, au cinstit, au ospătat şi s-a început nunta. S-au mai pus la cale pe cînd să aşeze nunta, cine să fie ca nanaş şi mai multe de aiestia din partia nunţii. Nunta s-a . aşezat să fie pe data de 15 august anu 1921. Era vara, cald, frumos. A fost o nuntă mare, cu lume multă de la noi din sat şi de prin alte sate vecine, din Ciahor, Ostriţa, Boian, Rarencia, căci părinţii aviau cunoscuţi, să hrămuiau în toate satele vecine. Nunta s-a petrecut tare frumos. Eu am fost fericită că mi-au fost toţi fraţii la nuntă.

Dar alte cele încă nu pria judecam din ce constă viaţa înainte, eram tînără, abia am fost împlinit 17 ani, aşa că la vîrsta asta încă e mintia zburătoare.

A doaua zi nunta s-a gătit, oaspeţii s-au împrăştiat, fraţii mei au mai rămas vro săptămînă acasă, i-au mai ţinut de urit mamii. După o săptămînă s-au dus şi fraţii care şi în drumu lui, căci nu au fost gătit de învăţat şi la întîi septemvrie să încep toate cursurile.

Eu de acuma îs la socrii mei, fraţii au plecat, mama a rămas singură. Dureria mea în suflet e destul de mare, dară mă reţin. Am trăit vro două săptămîni la socri, pe urmă am trecut la căsuţa noastră, după cum am povestit mai sus.

Am venit la căsuţa asta, ce să spun, o căsuţă cu uşi, cu fereşti. Am deschis uşia, am întrat în casă, în casă ce să vezi, nimic, nici pat nici masă nici scaun nici laiţă, patru păreţi goi. Intr-o cămară, cum să zicia la noi, adică în a doilia cameră, era o plită şi cuptoriu bătrînesc. Am făcut focu, el a căutat nişte capete de scîndură, a făcut oliacă de pat lîngă cuptori, să avem unde ne pune jos. De acuma trebuie să aducă şi zestria ce mi-a dat părinţii: cîteva laicere, perne, ţoluri, îmbrăcămintia, cum era obieciu pe atunci. Li-a adus, dar unde să le pui, jos pe pămînt, căci nu era nimic pe ce? A mai căutat el nişte druci şi i-a bătut în ţînte, a făcut aşa, ca două capii, ce să întrebuinţiază aşa cînd lucriază la o clădire şi trebuie să se suie, la acelia le zice capre. Li-a făcut josuţe, aşa ca nălţimea palului, pe urmă a mai tins nişte druci de pe una pînă la alta, li-am acoperit cu o pîslă, aşa să făcia pe atunci de aşternut pe pat şi pe lăiţi. Erau maisteri anumia care făciau. Trebuia lînă multă, aveau istrumente cu care o scarmanau, pe urma o aştemia la ce mărime vrai, pe pat sau pe lăiţi. Şi apoi, ci erau practicaţi pe asta, dacă era una niagră, făcia felurite flori cu lînă albă şi o bătugia pînă să făcia vînoasă, groasămia cam de vro trei degete, poate şi mai bine. Şi mi-a-facut şi mie pîslă şi atunci cînd a făcut patu ista de druci, am avut noroc de pîslă că era groasă şi vîrtoasă. Am acoperit drucii cu pîsla şi pe urmă am pus ceilaltă zestre deasupra. De acuma trebuie gîndit ce-i de făcut înainte, ca să putem schimba aiestia toate.

Ne sfătuim amîndoi, căci nu avem milă, ajutor, de nicăiri mai mult. Din partea lui nici vorbă, ei erau bucuroşi că l-au dat la căsuţa lui, căci mai aviau fete şi flăcăi în urmă şi le era timpu de însurat şi de măritat. Trebuiau multe şi nu era de unde aştepta nimic. Din partia mia ar fi fost de unde, căci erau de toate, dar după cum am spus mai sus, tatăl meu nu era pria cu sufletu împăcat, pentru că nu m-a măritat în alte sate, mai departe, după bogătaşi de sama lui. Şi cum a spus cînd a legat nunta, cît pămînt şi cită avere îi dă mirelui, atîta dă şi el. Şi aşa au şi rămas. Noi nu am pretins mai mult nimic, ni-am gîndit la Dumnezeu, ca să ne ajute să biruim toate greutăţile.

Şi ni-am început încet de mica noastră gospodărie, înaintea căsuţei era o şuricică hîrbuită. Am pardosît-o cu ce am putut, să se poată închide uşia şi a adus junca de la părinţii lui, de la părinţii mei a adus vaca. Am mai cumpărat doi purcei, căci vaca era cu lapte, să mulgea. Şi pîne, pasiune am strîns oliacă din grădină, mai de la cîmp şi am avut cu ce scoate din iarnă aceste animale. Dar ne sfătuim că pe altă iarnă nu ne mai ţine şuricică ceia, o să se risipiască. Trebuie de prigătit şi de făcut ceva adăpost pentru altă iarnă. Pînă în primăvară vaca a fătat, a făcut o viţeluşcă. Acuma, ne sfătuim noi ce-i de făcut, cum să începem. Ni-am pus pe cale să vindem vaca, viţeluşca să rămîie şi să mai vindem porci, căci peste iarna au crescut, de acuma erau mari. Şi aşa am şi făcut. Am vîndut vaca şi porcii şi cu banii eştia am întemeiat şi am făcut o şuricică pentru vite. Am mai adăugat oliacă lîngă şură şi am făcut aşa

oliacă de studolă să fie unde te adăposti vara, cînd vii de la cîmp şi te prinde cîte o ploaie. Nu am făcut-o tare cilighie, am acoperit-o cu paie, cu stuf ce creşte aşa pe la mlaştini, pe bălţi, numai să nu cure întrînsa. Pînă în altă toamnă s-a terminat. Eram mulţămiţi căci de acuma aviam unde ţinia vitele şi oliacă de pîne şi pasiune nu sta sub ceriu liber. De acum viţăluşca a crescut, îi marişoară, am mai cumpărat alţi doi purcei, junca care i-au dat-o părinţii lui s-a făcut vacă şi a fătat un bouţ. Dacă am văzut noi că bouţul e sănătos şi creşte, atunci am zis amândoi că acest bouţ are să fie temelia de început casa. Şi am mai cumpărat încă un bouţ să criască în păreche, căci pe atunci să creştiau boi, să înjugau la car şi lucrau cu ei. Arau pămîntu, aduceau pînia de la cîmp, lemne din pădure, în fine tot ce trebuia, numai atîta că încetu mergia, cum zice o vorbă, aşa merge ca cu boii. Au venit toamna, s-a început altă iarnă, noi avem la loc vacă, viţăluşcă, doi bouţi, doi purcei. Este pe lîngă ce îmbla.

Dar în tot timpu ista trecut, nu am uitat nici de mama mia. In fiecare zi cu am fost la dînsa şi am căutat totul ce i-a trebuit.

Şi aşa mergia cu mica noastră gospodărie, cum zice vorba ceia, unde pune omul mîna şi Dumnezeu mila. Totul mergea in plin, purcel, viţăl, gobăi ce aviam, totul aşa creştia ca din apă. Ne mergia binişor. Bărbatu lucra la cîmp, ara, sămăna, prăşia, cosia, aduna, avia grijia pămîntului să-l lucreze la timp, să fie folos. Eu aviam grije de aiestia ce erau pe lîngă casă: vite, porci, păsări să criască, căci din iestia făciam bani, căci altă liafă pe lună, cum e acuma, nu aviam de nicairi. Aşa era viaţa pe atunci. Chiar dacă aviai pămînt şi mai mult, dacă omul nu-şi da silinţa să gunoiască pămîntul, să are, să samene, să prăşiască la timp, pămîntul nu da rodul cel ce trebuie şi nu puteai să faci nimic. Nu aviai cu ce să ţii nici vite, nici porci, nici păsări şi nu aviai de unde să scoţi nici un ban. Dar la noi din partia asta mergia binişor. Eu îmi dam sălinţa şi aviam grije de gospodărie ce aviam pe lîngă casă, vite, porci, oi, păsări, să fie îngrijite bine, să deie folos. Pe lîngă asta în fiecare zi mergiam la mama şi căutam ce-i trebuia.