ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA - Amintiri din viaţă (3)

Era prin luna iulie. Ni-au scos la lucru. Eram în Siberia, în «oblast» Omsc, Saldaschi raion, un satişor de vro 20 de casă, care să chema Cuşinofsca. Era pămînt roditor, creşita grău, cartofi şi mai mult finaţuri, iarbă. Pustiitate cît vedeai cu ochii. Ne părea tare pustiu şi urît, după locurile care le-am lăsat, dar nu ştiam încă ce ne aştiaptă înainte. Ni-a împărţit la lucru, la legat grău, căci se cosia cu caii. Noi îmblam în urmă, legam snopii şi puniam clăi. Bărbaţii, băitanii i-au dat la cosît iarbă. Copiii, care mai tineri, la prăşit barabule. Iarba, o parte o lăsa să se usuce şi făciau fîn, dar o parte o cărau verde, o puniau în gropi mari şi adînci. O făciau siloz, hrană pentru vite.

Tot noi pregătiam gropile pentru siloz. Erau mai adînci de doi metri şi era destul de greu să arunci pe mal. Dar nu te-credia nime că eşti flămînd şi n-ai putere şi nici nu înţălegiam limba lor. Vedeai că te înjură, te ocăreşte, dar tăciam tehu, că nu putiam spune nimic.

Inapoi erau bărbaţii care ştiau limba rusiască şi le zice la băieţi, era şi al meu şi mai alţii, tot aşa tineri, le zice, cînd a mai veni aşa, să vă înjure că lucraţi puţin, voi să le spuneţi că sînteţi flămînzi şi nu aveţi putere. Ei zic, cum să spunem, dacă nu ştim ruseşte? El îi învaţă, să ziceţi aşa: «mî golodnî ni mojim». Ei, bucuroşi că de acuma ştiu cuvinte rusăşti şi au să răspundă cînd i-a ocărî. Nu peste mult timp a venit din nou să vadă dacă e groapa gata curăţită. Groapa nu era gata şi iarăşi a început să-i ocărască. Ei de acuma hai sâ spună ceia ce i-a învăţat. Şi spun: «mî holodnî, ni mojim». Nu a eşit acel cuvînt că îi flămînd, căci cuvîntul«golodno» înseamnă că e flămînd, dar «holodnî», că e frig. Şi ei li-au spus să îmbrace şuba, adică cojocu, şi să lucreze mai repede.

Ni-a fost tare greu pînă am înţăles limba rusiască. Am fost mult înjuraţi, luaţi în batjocură. Tăciam, că nu ştiam să răspundem nimic. Ne ducia şi ne arăta lucru, aşa ca la surdomuţi, căci noi la început nu cunoştiam nici un cuvînt rusăsc. Dar de nivoie degrabă neam învăţat.

Odată m-a luat pe mine şi încă o femeie, tot din sat de la noi, ni-a pus pe teleaşcă cu două roate, la care era înhămat un cal, şi ni-a dus departe pe cîmp. S-a oprit şi ni-a arătat o bucată de fînaţ, destul de mare, cu brezde cosîte, care erau de-acuma uscate şi trebuiau strînse. Ni-a lăsat două greble rele şi o furcă cu două coame şi ni-a arătat să strîngcm brezdele celia, să facem căpiţe. El s-a întors şi s-a dus. Noi am început amîndouă să adunăm brezdele eclia valuri, aşa cum să strîngia şi pe la noi. Am strîns o bucată bună, dar de la un timp am slăbit, am obosit căci eram şi flămînde. Ni-am pus amîndouă jos pe valurile eclia de fîn şi vorbiam de năcazurile noastre, căci avia şi ea doi copii şi nu erau încă de lucru şi cu tot la fel. Vorbind aşa amîndouă, soarele era de acuma sus, a început să ne încălziască şi am adormit amîndouă pe valurile de fîn. Deodată tresărim la un strigăt deasupra noastră. Era acela care ni-a adus cu teleaşca. Acuma nu era cu telcaşca, ci călare pe cal şi strigă pe noi, ne înjură, ne ocăreşte. Nu înţălegiam cuvintele dar vediam că aşa-i de mînios. De tare ce striga, tocmai stupit din gură îi săria. Atît înţălegiam acuma că sîntcm «loderi», adică sîntem laidaci, nu vrem a lucra şi «veceru hleb ne dam», adică diseară nu ni-o da pînia. Atît de acuma înţălegiam noi. Nu am răspuns nici un cuvînt. El a întors calul şi s-a dus în altă parte. Noi ni-am ridicat şi am început mai departe să stringem. Am gătit de făcut valuri şi am început să punem căpiţe. Am pus căpiţe mari frumoasă, rătunde aşa cum să punia la noi, căci lucrul acesta ni era cunoscut. Am gătit de pus căpiţele, am greblat curat printre ele, li-am pus toate să fie în rînd. Stau frumos cînd te uitai de departe, dar ei nu ştiau să lucreze aşa. Unde era strîns fînul de oameni de-a lor, şedia o gramuiază zvîrlită aici, două braţă de fin dincolo, două braţă fără nici o formă de căpiţă, sau să fie greblat curat printre ele. Numai ce am gătit noi de strîns, vedem că apare iarăşi acela călare. El era brigadir pe cîmp şi cînd a văzut că e gata strîns şi căpiţele stau aşa frumos şi-i greblat, curat, a venit la noi şi a început să ne laude. Atîta înţălegiam că zicia: «haraşio crasiva molodeţi», adică am lucrat tare bine şi frumos. Pe urmă ne intriabă «daţi o vas est». Am înţăles că ni-a întrebat dacă avem copii şi am spus că da. El ni-a arătat, acolo aproape, un lan cu mazăre. Să mergem să ne strîngem la copii. Asta a fost pentru noi mai bine decît lauda. Am strîns cîte o trăistuţă de păstăi de mazăre, am venit acasă şi li-am fiert şi am mîncat cu copiii. Mi-a părut că e o zi de sărbătoare, că am avut oliacă ce să le dau la copii să mănînce. De altfel, nu era voie. Era pe cîmp şi mazăre şi cartofi, dar dacă te-ar fi prins că ai scos un cuib de cartofi, sau ai luat mazăre, sau un pumn de grău, te lua la închisoare.

Era tare strict şi eram tare apăsaţi şi socotiţi de oameni răi, mai ales dacă s-a început războiul în urma noastră. Pe noi ni-a rădicat în data de 13 iunie 1941 şi, la cîteva săptămîni, a început războiu. I-a scos pe moscali de prin Bucovina şi Basarabia şi i-a mînat pînă sub Stalingrad. în timpul ista, ne-ar fi înghiţit, mai ales dacă ştiau că noi sîntem români. Dacă ceva întîrziam la lucru, sau la început, am cercat să nu eşim Duminica la lucru, cînd a venit şi ni-a luat la rost, a început să strige pe noi, că de ce nu eşim la lucru, îl aşteptăm pe Ghitler să vie. Mai mult nu am căutat că e Duminică sau sărbătoare, am eşit la lucru regulat. Am lucrat bine, ori şi la ce lucru ni-a pus l-am scos la capăt, mai bine de cum îl făciau ei. Şi aşa, prin lucru, văzînd că ori şi la ce lucru ne punia îl făciam, a început să se uite din altă parte la noi, că nu sîntem aşa răi oameni cum ni-au socotit ci la început. Au căutat şi au început să se poarte oliacă altfel cu noi. Erau cîţiva oameni de-ai noştri, mai în vîrstă, care ştiau puţin limba rusă. Mai stau cu ei de vorbă, întrebau de unde sîntem, cum am trăit, de ce ni-a luat şi multe altele. Dacă li-am povestit cum a fost viaţa pe la noi, cum am trăit şi cum ni-au luat, atunci ei au început să se uite mai cu milă la noi şi au zis, da, poate că nu sînteţi atit de vinovaţi, dar aţi picat sub marca asta gria şi trebuie să suferiţi.

Incet de acuma ne-am început a cunoaşte cu lumia, a deprinde cu lucru. Băietul cel de-al doilea era încă mic, dar a eşit şi el la lucru, ca să capete bucăţica de pîne. Căci cu trei sute de grame de pîne era pria greu, cu toate că poate eu mîncam trei sute de grame şi bucăţica mea li-o împărţiam lor, dar tot era destul de greu, slăbiai, de abia îţi duciai picioarele.

Satişorul în care ni-a dus pe noi era micuţ şi nu putiai găsi nimic să mai adaugi lîngă fărmătura ceia de pîne. Vro cinci chilometri de la satişoru unde trăiam era un alt satişor. Acolo era colhoz. Ţinia lumia vaci, porci, gobăi, aviau şi pînia lor, nu căpătau cu suta de grame. Acolo putiai ceva să mai găseşti de-alc gurii: cîte oliacă de cartofi, vro chilă de făină, oliacă de lapte. Dar cum putiai găsi, dacă le dai ceva în schimb, o basma, un ştergar,-o cămaşe sau orişice ar fi fost din pârtia îmbrăcămintei, căci era mare criză. Dar şi la noi nu pria erau lucruri de acestea.Cînd vedeai însă copilul că se uită în faţa ta galben şi palid la faţă şi-i picură lacrimi din ochi şi spune: mamă, tare mi-i foame, vă puteţi închipui oare cum era inima mamei aceleia. îţi venia în gînd să dai şi ultima zdrianţă, numai să-i alini foamia copilului. Asia făciam cum putiam şi mai fugiam la colhozu cela, să găsim ceva dc-ale gurii. Era greu de mărs, că din lucru nu ne lăsa. Noi ce făciam. Eşiam la lucru, lucram undeva pe cîmp pînă către siară şi cu vreun cias sau mai bine, înainte de a termina lucru, ne sfătuiam doauă, trei femei şi fugiam la satişorul cela să căutăm ceva de-a mîncării. Nu era aşa departe, numai una era rău, că drumul ce ducia spre satişorul cela mergia ca un chilometru prin pădure.

Şi dacă mergiam către siară, pînă mai îmblam şi găsiam ceva, se făcia siara de multe ori şi se întuneca. La întors ne temiam tare prin pădure, căci erau dihănii de lupi şi pînă eşiam din pădure nu aviam inimă în noi. Pe urmă, ni-am sfătuit noi cîtcva femei, hai să facem aşa: noi lăsăm lucru oliacă mai degrabă şi căutăm ce-om putia găsi, dar aieştialalţi, după ce or găti lucru, să ne iasă înainte, ca să ne triacă păduria. In altă siară, am lăsat iarăşi lucru, eu şi două femei. Acelia aviau bărbaţi şi li-a eşit înainte, dar mie mi-a eşit băietu cel mai mare, împreună cu doi bărbaţi. Am mers noi, aşa cum am zis, a doilia zi am fugit din lucru, fără să spunem brigadierului, poate cu vro două ciasuri înainte de a găti lucru. Am ajuns la satişoru cela şi am îmbiat de la o casă la alta, că nu putiai găsi nimic. Nu era aşa plăcut. Copiii mai zvîrleau cu bulgări, cu petre, în urma noastră, îşi bătiau joc de noi. Dar ştiind că am lăsat copiii lihniţi de foame, înduram toate numai să putem găsi ceva de cumpărat, să alinăm foamia copiilor. In sfîrşit, am găsit oliacă de cartofi, mai nişte crupe, că nu mai alegeai. Ce puteai găsi, totul era bun. Pînă am găsit, timpul a trecut. La întors, începia de acuma să amurgiască. Cînd am ajuns în marginea pădurii, ne aşteptau băietul meu şi cei doi bărbaţi, dar cum am întrat în pădure a început să se întunece bine. Ne-am bucurat că ni-au eşit înainte şi aviam cu cine merge prin pădure. Cînd pe la o bucată de drum, am auzit undeva, mai departe în pădure urlînd. Ni-au trecut pe toţi fiorii, dar nu am zis nici unu nimic. Am mai mers puţin şi cînd colo auzim aşa aproape de drum ceva mormăind, horcăind parcă ar fi tras ceva unu la altu şi nu putiau împărţi. Printre tufe am văzut parcă ceva făclii. Ne-am strîns cît am putut de aproape unu de altu şi nu mai putiam vorbi nimic unu cu altu. Bătia inima în noi ca în puiul cel de vrabie. Paşiam cît putiam şi tot aşteptam, cînd ne va eşi înainte. Şi tot am păşit, pînă ni-am depărtat şi a dat Dumnezeu că am scăpat Nu au sărit înaintea noastră, să vede că aviau ceva de mîncarc acolo, dară frica ce a intrat în noi numai Dumnezeu o ştie. Am ajuns acasă, am dat jos ce aviam în spate, neam dezbrăcat şi ne-am culcat Dar aşa parcă ni-a luat gura, nu am vorbit un cuvînt unu la altu, nici cu cei din casă.

Multă frică şi multe altele înduram, dar toate le dam la o parte şi mă gîndiam numai una: să-mi pot salva viaţa mea şj a copiilor. Pe urmă, mult timp nu am mărs în partia ceia, de frică ce a intrat în noi. A intrat şi baietu cel de-al doilea la lucru, primia şi el porţia de pîne, şiapte sute de grame. A rămas numai cel mic cu trei sute de grame. Pe urmă a mai început a se săpa cartofii. îmbiau copiii mai mulţi la strîns cartofi şi îmbiau şi a mei. Mai puneau cîte un cartof, două, în sîn şi fugiau acasă. Cociau turte pe plită şi Ic mîncau cu mare poftă. S-a mai îmblătit griul, mazăria şi ne lua pe noi la vînturat cu morişcă de lemn, căci pe atunci nu era încă atîta micanizaţie ca acum. Invărtiam toată ziua cu mînile la morişcă, dar eram bucuroşi cînd ne da la acel lucru, căci orşicît de tare ne păzia să nu ia nime nimic, tot nu veniai cu mîna goală acasă. Dam drumu în încălţăminte un pumn de grîu, într-o mănuşe o mînă de mazăre. Veniam acasă, ne descălţam, scuturam oghelele, strîngiam grîuşoru cela, oliacă îl suflam, îl spălam, îl ferbeam şi eram mulţămiţi că aviam cu ce împăca foamia.

Acuma, am fost început a ne deprinde cu viaţa. A venit toamna, ne-am cumpărat oliacă de cartofi pe iarnă, dacă mai lucram şi putiam chisca un pumn de grîu, un pumn de mazăre şi cu bucăţica de pîne care ne-o da împăcăm foamia şi mutam zilele de azi pe mîne. Dar puteria scădia. Dacă a căzut omăt şi s-a făcut iarna, băieţii au căutat nişte păr de cal, căci sîrmă nu să găsia pe acolo, şi puniau laţuri prin pădure şi prindiau nişte păsări sălbatice, le zicea acolo «gluhazi», la alţii le zicia cucoşi sălbatici. Dacă le pica cîte unul, altă dată şi doi de aceia, eram fericiţi, căci aveam o mîncarc mai altfel. Dar de multe ori îmbiau digiaba, nu găsia nimic, căci aşa-i vînatu, amăgitor. Am împins iarna ceia aşa cum am putut. Ni-am mai deprins cu lucru, ni-am deprins cu lumia, au văzut că lumia noastră s-a prins de lucru, nu să mai uitau de acuma aşa rău la noi.

Inspre primăvară, ni-a chemat la «cantora» lor şi ni-a spus că iacă vine primăvara şi ei au să ne deie cîţiva ari de pămînt să punem cartofi, ca să ne fie mai uşor, că avem copii. Noi am răspuns că nu avem cartofi de sămînţă, dar ei ni-au spus că ne-or da cîte un pud de cartofi, restul să căutăm, să cumpărăm noi. Aşa să număra la ei, cu pudu nu cu chila, ceea ce însămna, un pud 16 chilograme. Ni-am bucurat şi cu asta şi ne gîndiam că dacă om avia oliacă de cartofi ai noştri, orişicît ni-a fi mai uşor. Lucru la pămînt era aproape ca şi pe la noi, de arat, de sămănat, de prăşit, de cosît. Erau vite, cai, oi, gîşte, găini, în fine, era pămînt roditor şi să putia creşte de toate.

S-a făcut primăvara, în adevăr ni-au dat cîte o bucăţică de pămînt, ni-au dat cai, plug şi am arat, am pus cartofi. Acuma ne simţiam şi noi că avem ceva a nostru, mai ne încurajau şi cei de pe loc, ne spuniau că dacă vom trăi acolo, am putia şi noi să ţinem o vacă, nişte gobăi. In sfîrşit, să putia trăi acolo.

Dar ce să vezi, vine într-o zi miliţia, ne cheamă şi ne spune să ne pregătim, că ne duce de acolo, dar unde nu ne spune nimic. Noi de acuma am îngheţai iarăşi, dar ce poţi face, ne paria rău că de acum ni-am deprins cu lucru şi cu lumia, dar nu te roagă nime, nu-i aşa cum vrei.

Mai era cîte unu mai îndrăzneţ, îşi făcia singur curaj: da unde poate încă mai depane să ne ducă, decît în Sibiria. Un bătrîn, de acolo de loc, ni-a spus: are să vă ducă pe drum de ţarnă, pe drum rău, peste cîmpuri prin mlăşniţi, prin apă, pînă o să ajungeţi la o şosea bună. Acolo să vedeţi dacă în şosea îţi pomi la driapla, o să vă ducă la loc bun, dar dacă va duce spre stînga, o să fie prost, vă duceţi la locuri grele. Peste cîteva zile vine miliţia, ne încarcă pe căruţă şi pornim. Adevărat, aşa cum ni-a spus bătrînul, ni-a pornit pe unde era drum de ţarnă, pe unde nu era deloc drum, peste cîmpuri, prin mlaştini, prin apă. Aşa ni-a dus aproape două săptămîni. Caii au slăbit, noi mergiam mai mult pe jos. Era un transport de vro zece căruţe şi mergia un miliţian cu noi. El mergia călare pe un cal, puţin înainte şi căuta un loc potrivit, aproape de o baltă, să avem de unde lua apă. Apoi ne opria, adică toate căruţăle poposiau caii şi ne spunia nouă să fierbem ceai şi să bem. Faci am «caschior»^, aprindiam focul şi ferbiam ceai, adică luam apa din baltă şi o ferbeam fără să punem ceai într-însa sau zahăr. Beam cîte oliacă de apă de aceia caldă, cîte o fărîmătură de pîne şi ne porniam iarăşi la drum. Dacă ne prindea noaptia, stăm pînă se făcia ziua. Am mers aşa pînă am ajuns la şosea bună, petruită, aşa cum ni-a povestit moşniagul acela. Şi cum au întrat căruţele în şosia, au luat-o spre stînga.

Nu mult am mers pe şosia şi am ajuns la un orăşel care se chema Bolşiareca, dar nu ni-au oprit, numai am trecut prin oraş. După ce am trecut de oraş, degrabă am ajuns pe malul unei ape care se chema Iartîş. Ni-au descărcat din căruţă pe malul apei, căruţele s-au întors înapoi şi noi am rămas acolo pînă a veni vaporul să ne încarce. Am mai stat vro cinci zile sub cerul liber. A şiasa zi au venit un vapor mare, care era plin de lume aşa ca noi, şi ni-am întâlnit cu multă lume cunoscută de prin părţile noastre, dar mai era şi străină. Erau filandeji de prin Filandia, erau poloni din Polonia şi erau şi din ţara asta, un feli de naţie, calmîci şi tatari. Vaporul era destul de mare, dar era bucşit. Ni-a urcat şi pe noi în vapor, ni-a înghesuit de şediam aşa ca peştele în poloboc. Am mers aproape o săptămînă. De pe vapor vedeam sătişoare, oraşe, zovoade, adică fabrici. Apa aciasta era un rîu mare, dar să vidia malurile, de o parte şi de alta. Am ajuns la un orăşel care să chema Salihard. Aici ni-au descărcat pe toţi şi am stat vro trei zile. Pe urmă, a început să ne împărţiască. O parte mică a rămas acolo în oraş la lucru, alţii prin apropierea oraşului. Acest oraş de acuma era la «sever», dar o parte din lumia ceia au încărcat-o iarăşi pe vapor, am căzut şi noi printre aceia. Ni-au dus încă vro trei sute de chilometri. Vaporu a eşit de acuma din rîu şi a intrat pe o apă mare de nu se mai vedia malul nici de o parte nici de alta. Apa asta să chema Obi. A început să bată oliacă de vînt. S-au făcut valuri pe apă şi vaporu mergia asia pe valurile apei, dar să clătina tare. Lumia neobişnuită pe vapor a început să li se facă rău. Unii vărsau, alţii să îngălbiniau ca turta de ciară, nu putiai să rădici capu, îţi paria că se întorc maţele în tine. La sfîrşit a întrat vaporul pe un rîu, a mai mers vro doi chilometri şi a ajuns la o «pasiolcă», adică la un satişor. Să chema Şuga. Acolo s-a oprit vaporu şi au descărcat toată lumia. Am mai stat vro două zile şi aici, apoi a început iarăşi să împărţiască lumia. Erau cîteva sătişoare în apropierea, unde au trimis o parte mică de lume, o parte au rămas în Şuga unde ni-a oprit, o altă parte a pornit-o încă mai înainte vro două sute de chilometri, spre polu nord.

Asta era prin luna iulie 1942. în drumul ista erau nişte riuri mai mici, unde nu putia să miargă vaporul cel mare cu care ni-a adus şi ni-au încărcat pe nişte «cachere», cum le zicia acolo, nişte vaporaşe micuţe. Am picat şi cu cu copiii în transportul cela. Ni-a dus cam jumătate de drum, apa a scăzut şi nu mai putia să miargă «cacheru» mai departe. S-a oprit şi a descărcat toată lumia pe mal şi «cacherelc» s-au întors înapoi fără să spuie ceva la lume. De ce a dat-o jos acolo, pentru ce să aştepte, c-o să vie alt transport, sau să vorbiască ceva?Absolut nimic. Ni-a dat jos, s-a întors şi a plecat. Pe mal ce era? Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vînt şi cu soare. Ţînţarii au început să ne mănînce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţînţari, cum ai sta înaintea unui stup de albini cînd scot roiul în zbor. Copiii au început să plîngă, căci nu dovedeau să se apere. Am aprins focuri mari cu lemne şi frunzări, să se facă fum să mai împrăştie ţînţarii, dar cu puţin folos. Ni-am aşezat împrejurul focului. Din faţă, cît bătia ferbinţiala focului şi fumul, nu se puniau, dar din spate te înţăpa şi te sugia de singe, căci nu mai aviai răbdare. Ne gîndiam atunci ce o să fie mai departe cu noi.

De bună siamă că ni-a lăsat aici, în pustiul ista, fără mîncare, fără nici un adăpost, ca să murim. Dar mai bine făciau să fi tras cu o mitralieră. Te culca deodată şi nu vedeai atîta chin. Copiii au început să plîngă împrejurul meu: mamă ni-i foame, mamă nu mai putem răbda foamia şi mîncărimia ţînţarilor. Mi se rupia inima, dar nu le putiam da nici un ajutor. I-am aşezat înaintia focului, pe nişte crengi, să fie mai rădicaţi de la pămînt, căci era umed şi rece. Eu am luat o criangă mare, cu frunze, şediam lîngă ei şi-i apăram de ţînţari, poate că or putia să aţipiască, să adoarmă cît de puţin, să se liniştiască. în sfîrşit, obosiţi cît s-au zvîrgolit de mîncărimia ţînţarilor şi hlipiţi de foame, au adormit puţin. Eu nu m-am lipsit de lîngă ci, măhăind încontinuu cu crianga deasupra lor, ca să se poată puţin odihni.

După două zile şi două nopţi a venit un «cacher» mai micuţ decît acel care ni-a lăsat acolo şi cu lotci, adică luntri, sau bărci, cum s-ar zice pe româneşte, legate în urma lui. A adus şi pîne şi ni-a împărţit la fiecare. Ne-am alinat puţin foamia şi apoi ni-a pornit iarăşi la drum. Copiii şi femeile mai bătrîne şi slabe le-a încărcat pe «cacheraşul» cela mic, cei ma^; tineri oliacă mai cu putere i-au pus pe bărci şi cu lopetele mînau cu mînăle bărcile. In sfîrşit, am ajuns la locul numit. Ne-au descărcat iarăşi pe mal. Acolo ce era? Pădure şi cîteva case începute, din bîrne de lemn verde taiet din pădure şi clădite unul peste altul. Şi printre bîrne era aşternut un rînd de «moh», aşa-i zicea acolo, un fel de muşchi care creştia pe mlaştini, ca să se astupe crăpăturile. Aşa se facia casăle pe acolo, nu să ungiau cu lut. Casele care le-am găsit acolo erau clădite pînă la acoperiş. Podul era pus pe scînduri, dar vîrf de acoperiş nu aviau. Numai ce ni-am dat jos pe mal şi a început să ploaie. Nu aviui unde să te adăposteşti deloc. La început ni-a părul şiagă. Erau pe malul rîului nişte bărci scoasă pe mal şi răsturnate cu fundu în sus. Ni-am vîrît care am dovedit sub bărcile acelia, să ne îndosim de ploaie, dar ploaia nu înceta. Şi cit ai putut să stai sub barcă, tupilat? Jos nu ai putut să te pui, că degrabă a început să curgă părău din ploaie pe sub barcă. Am eşit de sub bărci, căci tot una era. Uzi, ni-a luat «nacialnicu» care era peste noi şi ni-a dus prin casăle acestea, care am spus cum era făcute, pînă la acoperiş. Ni-a vîrît cîte ciţi am încăput, dar acolo ce fel de adăpost? Podul pus numai de scînduri, alt acoperiş nimic, uşi, fereşti, deloc. Printre scîndurile de diasupra ploaia curgia întruna. Ni-a răzbătut udiala pînă la chiele. Prin uşi şi fereşti trăgia un curent de îţi paria că te suge cu totul. A tinut ploaia toată ziua şi toată noaptia. Stăm îmbrăcaţi, care şi cu ce aviam, stăm în picioare. De la un timp, am început să ne dăm drumu jos la pămînt, căci pat sau scaun nu era şi eram obosiţi de neodihnă. A doua zi a încetat ploaia, dar noi eram cu toată îmbrăcămintea udă şi uzi pînă la piele. Să ne schimbăm, nu aviam cu ce, căcî ce am avut tot am îmbrăcat, să nu ne răzbată ploaia. A dat Dumnezeu şi s-au împrăştiat nourii, s-a făcut soare şi încet ne-am uscai, dar vă puteţi închipui cît de plăcut şi sănătos să se usuce rufa pe trup.După asta am căutat ce s-ar putia face. Am eşit pe afară să facem cunoştinţă cu locurile. Imblînd, am găsit bucăţele de scîndurele şi am astupat locul unde era ferestrele, să nu bată vîntul aşa tare. In locul uşilor, care a avut, a bătut cu ţînte nişte bucăţi de ţoluri şi li-a aninat aşa ca să se poată îmbla. Ne-am îndosit oliacă de cel mai mare vînt, dar s-a făcut şi întuneric înăuntru. Dar deocamdată era bine, căci altceva nu era ce face. Ni-au scos la lucru şi mai întîi ni-au pus să scoatem nişte lemne, adică nişte butuci groşi şi lungi pe care i-am adus cu pluţile pe apă, de undeva din altă parte. Au dat şi oameni şi femei la scos pluţile, unii şedeau în apă şi legau cu funii butucii, alţii de pe mal trăgiau funiile. Şi aşa, am scos toate pluţile celia.

După asta, ni-au pus şi am săpat „zimlenci" în pămînt, adică cum să fie mai înţăles bordeie, ca să aibă unde pune lumia pe iarnă la trăit, căci era de acuma luna lui august şi pe sfîrşitul lui august acolo să începia frigul şi trebuia lumia aşezată pe iarnă. Ni-au pus şi am săpat în pămînt, cam de un stat de om adînc, vro trei metri de lat şi lung cît dovedia de săpat, zece şi 15 metri. Deasupra puniau lemne, druci, aproape unu de altu şi acoperite înapoi cu pămînt. Inăuntru au pus sobă de fier, în faţă au făcut uşe. Aşa s-a făcut nu numai unu, ci multe bordeie, căci era lume destul de multă.

Dacă s-a gătit de făcut bordeiele, a început să aşeze lumia în ele căci începia frigul. S-au împlut toate bordeiele cu lume. Eu m-am retras, nu am vrut să întru în bordei cu copiii, căci am văzut cît am lucrat la ele că tare puţin aier are să fie în bordei.

Am rămas în casa ceia aşa negata. Eram din Mahala, din Boian, din Toporăuţi, eram vro şeasă familii, care am rămas în casa ceia să iernăm. Adică era numele de casă, căci acoperiş nu era deloc. Cînd da cîte o ploaie, tot curia pe noi şi ne uda, dar ni-am gîndit că om pîrdosî-o cum om putia şi tot mai bine are să fie decît în bordei în pămînt. Mai erau aşa vro şiasă sau şiapte case, toate aşa clădite numai din bîrne pînă la acoperiş şi toate au rămas pline cu lume. Toţi s-au tras, natie la naţie, în una s-au aşezat basarabeni, în alta poleci, în alta români. In casa asta în care am rămas eu, am fost două familii din Mahala, eu cu trei copii, Grigorciuc Ştefan cu nivasta sa Veronica din Cotu Ostriţei, Nicurciuc Lazar cu nivasta, Mihalcian Raifta cu doi flăcăi, Cuciorofschi Ilinca cu doi copii, aiştia din Boian, şi Zaharia Paraschiva, dar îi zicia Calina, din colonia Toporăuţului. Ni-am ales ăştia, căci vorbiam toţi româneşte, şi cînd veniam siara de la lucru, măcar în casă vorbiam limba noastră. Aşa că de acuma am văzut că ne strînge frigul şi ni-am pus pe triabă să pîrdosîm oliacă cum om putia să nu îngheţăm. Am cercat să suim pămînt deasupra, pe seîndurile care erau pusă ca pod, să mai opriască ploaia, dar nu a fost de nici un folos. Din contra, afară sta ploaia dar în casă ploua pînă să gătia de scurs pămîntul de pe scînduri.

Nu peste mult timp s-a gătit cu ploile, a început să îngheţe şi să ningă. S-a aşezat zăpadă gros pe seîndurilc podului şi nu ne mai curia. Acum a venit «nacialnicu» care era peste noi, a dat material şi ni-a făcut o uşe să nu mai şedem cu ţolincu aninat, căci de acuma era frig. Dar fereştele au rămas tot aşa bătute cu scînduri. A găsit copiii nişte bucăţele micuţe de sticlă, le-au pus una lingă alta, au tăiat în scîndură aşa ca de o palmă şi li-au pus acolo, să se zăriască oliacă, să putem îmbla prin casă. Ni-au adus o sobă de fer şi ni-au pus-o în mijlocu casei. Lemne erau de ajuns căci era totul numai pădure.

Pe noi ni-a împărţit în brigăzi, cîte opt, zece oameni, adică bărbaţi şi femei amestecaţi, la taiet pădure. Câre mai tineri, mai oliacă cu putere, tăiau copaci de cei mai groşi, dar cei care erau mai bătrîni, mai slabi, tăiau aşa cum să zicia pe la noi praştiu. Copaci aşa ca picioru de gros. Ii tăiam, îi curăţiam de craci şi îi tîrîiam şi-i puniam grămezi mari, aşa lungi cum să aflau. Mai tăiam şi cu firesteu şi clădiam metri, aşa cum e lucru în pădure. Dacă ar fi fost mîncare, mergia şi lucru, dar din partia mincării era tare prost. Primia un lucrător şiapte sute de grame de pîne. Adică cum le primia, avia dreptu să plătiască cu bani şiapte sute de grame de pîne pe zi. Acele şiapte sute de grame costa o rublă şi patru capeici. Dar un bătrîn, care nu mai putia lucra, sau un copil, acela primia trei sute de grame, dar tot plătite cu bani. Dacă era un bătrîn, care nu putia lucra, acela ştia, înţălegia că nu-i şi răbda săracu cum putia. Dar un copil? Işi poate închipui orişicine cum poate să trăiască cu trei sute de grame de pîne pe zi un copil. Dar ce putiai să faci, că nu era din altă parte de unde să mai adaugi ceva. Nu erau sate cu lume, măcar cît de departe, să poti merge să găseşti ceva de-a mîncării, cum mergiam cînd eram în Sibiria. Aici nu era alta nimic, decît pădure şi apă.

Mă sculam demineaţa, împărţiam cîtc o fărmătură de pîne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mînă şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgînd pe drum, înghiţiam acelia două guri de pîne. Dar după acelia două înghiţituri de pîne, aşa de tare ceria stomacu mîncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gîndeam, oare să iau o mînă de nisip să vîr în gură, să înghit, nu mi s-ar astîmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mîncare. Dar ce mîncare putiai să faci? Aduciam apă din rîu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pînc în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o tumam în strachină. Ne mai împărţiam cîte o gură de pîne la toţi şi ţiniam pînia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc. Cît ardia focul, vediai în zaria focului, dar cum să gătia focul, nu era ce aprinde deloc, nici lumînare, nici salitră. Sorbiam apa aceia cu nişte linguri rusăşti şi coada la lingură era ca un băţ rotund, nu cunoştiai în mînă cum s-o ţii să fie dreaptă şi de multe ori o duciam cu dosul la gură. După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam cîte o litră de apă din rîu ca să fii sătul... Nu numai eu, dar toată lumia cită era acolo.

La început a mers oliacă, dar nu pria mult. A început lumia să se îmbolnăvească, a început lumia să moară. Cu părere de rău şi cu ruşine, dar să spun drept ceea ce a fost. Ni-au umplut păduchii, că nu te mai puteai descurca. A dat o dizinterie între lume că îi trecia sînge două, trei zile şi să prăvăliau şi gata muriau. Doctori nu erau, medicamente la fel. Vedeai cu ochii cum te sfîrşeşti, dar nu aviai ce face.

A ajuns rindu şi la mine, a dat şi peste mine dizinteria. Era de acuma iarna, ger, prin luna lui octombrie 1942. Tăieturi prin pîntece, dureri nemaipomenite. Numai eşiam afară şi iar în casă. Dar afară nici o îndosială, în pădure, printre tufe. Pe lîngă toate, am şi răcit şi am slăbit cu totul. Mă uitam cu jele la copii, căci trebuia să mă despart de ei şi rămîn aşa, prin pustiuri, fără nime. De acuma afară nu mai puitam să ies, nici din pat nu puiiam să mă ridic. Capul îmi era triaz, înţălegiam totul şi vediam cu ochii că se apropie sfîrşitul, dar nu aviam nici o putere. Am slăbit din putere cu totul, durerile m-au acoperit peste măsură. Era noaptia, copiii sărmanii, slăbiţi şi lihniţi de foame, au adormit. Lumia cu care trăiam împreună a venit de la lucru îngheţaţi de frig şi dormiau. Eu m-am luptat cu durerile toată noaptia, dar nu am stingherit din somn pe nime, căci nu avia ce să-mi deie nici un ajutor nime. De la un timp văd că slăbesc şi mai tare, am început să văd înaintia ochilor nişte năluci, fel de fel. Acuma m-am gîndii că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gîndit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul pe undeva, amărît de durere şi năcaz, fără nime lîngă el. Mi-am îndreptat gîndul la scumpii mei frăţiori, cît de departe sînt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gîndit la scumpa şi dulcia mea mamă cu cîtă durere în suflet am lăsat-o pe scîndurile patului, fără nime lîngă ca.

Am întors capul către copilaşi şi m-am uitat cu lacrimi în ochi la ei, cum dormeau sărmanii gribuiţi de foame şi de frig. Am suspinat adînc, căci simţiam că se apropie ciasul să mă despart de ei. In timpul ista cînd mă luptam eu cu

gîndurile, a început să se apropie de zi. A început să se scoale lumia cu care trăiam în casă, să se pregăliască de mărs la lucru şi fiecare îşi vedia de triaba lui. In casă era întuneric. Au aprins oliacă de foc şi în zaria focului îş achipuia fiecare bulendrile de îmbrăcat, de încălţat.

Eu am slăbit cu totul acuma şi, cum şediam culcată, nu mai putiam să rădic nici mîna. Trupul de acuma a început să se facă rece, dar conştiinţa încă o aviam. Mă uitam cu ochii şi-i vediam cum să mişcă toţi prin casă, dar nici glas nu mai aviam să vorbesc tare. Ii fac semn la o femeie să vie la mine. Ea a venit lîngă mine şi eu îi şioptesc încet să rămîie acasă, să nu miargă la lucru căci cu mine e rău. Ea s-a întors de lîngă mine, am văzut că au vorbit toţi împreună cîţi erau în casă, copiii s-au sculat şi au început să plîngă.

Nu au mers nime din casă la lucru. Au venit toţi deasupra mea, mă achipuie, mă întorc, dar eu de acuma îs ca un lemn, rece, nu mai pot să mişc nici mînile, nici picioarele. Abia să mai bătia sufletu. Am văzut că din nou iarăşi s-au strîns la un loc şi vorbesc toţi care trăiam în casă. Vine din nou unu lîngă mine şi mă întriabă ce mă doare mai tare, că aşa am slăbit. Eu i-am spus încet că de acum nu mă mai doare nimic. Ei au văzut că am slăbit cu totul şi îmi spune unul, ştii ce te rog eu, să nu te ruşinezi de ce ţi-oi spune eu, să-mi dai voie să-ţi fac masaj, adică o frecţiune peste tot trupul. Eu i-am spus că, dacă vra, îl las să-mi facă, căci cu mine de acuma e gata. Acesta era un om în vîrstă, din Boian, vecin cu satu nostru. A început omul acesta să-mi facă masaj, mi-a luat mînile, picioarele, mi-a fricat toate vinile, degetele de la mîni, de la picioare, toate cîte unu pe rînd, vinele de la gît, urechile, dar cu eram rece de acuma cu totul, numai nu era minuta încă să-mi dau sufletu. Şi s-a muncit bietul om, ca un cias, poate şi mai bine, şi mi-a făcut frecţiune tot trupul şi la urmă, nu ştiu de unde avia el nişte frunză de tutun, pe care o fumau bătrînii demult, li-a luat şi li-a fărmat în palme mărunt, mi-a presurat tot corpul şi apoi m-a învălit într-un tol, căci prostiri nu mai aviam pe atunci, şi s-a pus la capul meu. Şedia şi mă păzia. Nu mult timp după ce m-a învălit, am strănutat de două ori. S-a bucurat tare mult bărbatul acela şi a zis că acesta e semn spre bine. Aşia mi-a făcut frecţiune de vro trei ori şi după asta parcă a început să se mişce smgele prin vine, au început să se încălzicască oliacă mînile, picioarele, am început să pot mişca, putiam rădica mînile, să le duc la gură. Prin asta mi-a salvat viaţa, că de altfel nu-ţi mai avia nime grija că eşti bolnav, să-ţi deie medicamente sau măcar să ai cu ce îţi uda gura.

Şi aşa încet am început să revin, dar cu ce putiai să prinzi înapoi oliacă de putere, căci nu era mai mult nimic decîi fărmătura ceia de pîne şi aceia nu o mîncam singură, ci o împărţiam cu copiii. Ba chiar şi mai mică fărmătură îmi lăsam mie căci nu te putiai uita în faţa copiilor, cînd îi vediai flămînzi şi amărîţi. Carnia s-a topit pe noi, a rămas numai pielia şi ciolanile. Putiai să numeri toate ciolanaşile, vinile şediau sub piele rădicate ca nişte bichiuşti. Am fost rămas numai schiletul, cum vediam odată prin cărţi. Ne uitam unu la altu şi gîndiam, aice e sfîrşitu nostru. Totuşi nu pierdiam nădejdia în Dumnezeu. Ne rugam cu toţii la Dumnezeu să ne dăruiască putere şi să ne ajute cu puteria lui, să putem birui toate greutăţile ce stau împotriva noastră şi să putem eşi din prăpastia ceia, să nu ne rămîie ciolanile prin pustiurile celia aşa îndepărtate. Nu era de unde să poţi cumpăra ceva pentru gură. întrebarea era şi pe ce să cumperi, căci dacă am slăbit nu mai putiam lucra. Şi cînd lucrai, plăteau foarte puţin, de nu ajungiai să cumperi nici acele şiapte sute de grame. Era foarte grea problema cu ce să-ţi poţi ţinia zilele.

Au început băieţii să caute, să vîneze ceva prin pădure, dar cu ce? Nu aviau nimic. De armă nici vorbă. Dacă ar fi fost sîrmă tot ar fi fost bine, ar fi avut din ce face nişte laţuri, dar nici asta nu era. Am găsit nişte aţă. Au făcut băieţii laţuri, au eşit în pădure şi li-au aşezat printre tufe. A doua zi s-au dus să le controleză şi au găsit vro trei «crupatchi» prinse în ele. «Crupatchile» celia erau nişte păsări, oliacă mai marişoare, cum sînt hulubii. Bucuria lor a fost nespus de mare. într-un suflet au venit cu ele acasă şi-mi spun, iacă mama, acuma ai ce ferbe. Şi eu repede le-am grijit şi li-am fert cu toate că nu era nimic cu ce să le prigăteşti. Totuşi era mai cu putere decîi apă cu sare. Asta a fost începutul şi aşa zi după zi, au început mai tare să se întăriască cu vînatul. Cîteodată le pica cîte un epure, dar era mai greu. căci epurele rodia aţa, dacă se prindia de o labă. Atît dacă avia noroc să se prindă de gît. Mai erau şi alte sălbăticiuni, multe feluri de vînat dar nu era cu ce.

Odată, ca din întîmplare, au mers să controleze laţurile împreună cu un om, ce trăia într-o casă cu noi, tot din Mahala. Şi el le spune băieţilor, hai că merg şi eu cu voi să văd cum puneţi voi laţurile. Şi au mers toţi împreună, au căutat prin tufe, pe unde li-au pus şi au găsit vro patru sau cinci «crupatchi». Erau bucuroşi că nu li-a fost drumu în zadar, dar mai aviau în altă parte cîteva laţuri şi au mers să le vadă şi pe acelia. Cand se apropie, văd că se zgîţie tufele. In gîndul lor era că s-a prins un epure şi încă nu-i mort, să zbate şi vrea să roadă aţa. Dau drumu la pas mai repede, cînd să apropie, acolo nu-i epure, dar e altceva, o sălbătăciune ceva mai marc ca un epure. Avia o blană albă, moale, frumoasă, capul avia forma ca de cîne, cînd te apropiai de el hîrîia ca şi cînele şi vroia chiar să te muşce. Dar lor nu le era cunoscută sălbăticiunea ceia, că ca ar putia fi de mare folos. Ei, ca băieţi tineri, nu aviau de unde să cunoască, dar nici bărbatul cela mai în vîrstă nu ştia nici atîta. De bună siamă că. dacă erau băieţii singuri, faciau cumva şi-1 aduciau acasă, căci ca băieţi să bucurau că au prins un căţel frumos. Dar bărbatul acela a începui să înjure, iacă javra de cîne caută să mănînce «crupatchile» şi a căzut singur în laţ, lasă că îl învăţ eu pe el. Şi-a căutat un băţ bun, să apropie de el şi a început să-i tragă cu bătu. I-a tras o bătaie bună, pînă a putut să se apropie. La scos din laţ, i-a mai dat cîteva beţe la schinare şi i-a dat drumu să miargă în pădure. S-au întors cu «crupatchile» celia acasă şi a povestit întîmplaria. Incă bărbatul acela, fălos de bravură ce a făcut-o, spune că de amu nu a mai căuta caţălul acela lanţurile, să mănînce «crupatchile», că i-am tras o mamă de bătaie, de va pomeni el. Dar pe urmă, cînd era la lucru, a mai povestit la nişte oameni ruşi care trăiau mai de mult pe acolo de păţania cu căţeluşul alb, cum s-a prins în lanţ şi cum el i-a dai o bătaie bună şi i-a dat drumu din lanţ. Aceia l-au ascultat şi pe urmă iau spus că rău a făcut că i-a dat drumul. Dacă îl aducia acasă, avia pe el şi bani şi pîne, căci acela era un feli de sălbătăciune care se numia «peseţi» şi blana lui era destul de scumpă.

Era acolo pe loc o organizaţie care se ocupa anume cu «puşnina», aşa-i ziciau ei acolo, adică cu vînatul. Orice fel de piele de sălbălăciunc ei o primeau, aviau anumite preţuri pe care le plătiau, bani în mînă pe loc. Afară de bani, mai dădeau şi producte: pîne, zahăr, adică pentru aceştia îţi da numai nişte taloane, îţi da dreptul ca să le poţi cumpăra. Aşa că o blană ca de pe acela care i-au dat ei o bătaie bună şi i-au dat drumu din laţ costa pînă la trei sute de ruble şi cel puţin zece chilograme de producte. Cînd a auzit bătrînul nostru, îşi mînca unghiile de ciudă şi năcaz ce-a făcut el.

Cită foame înduram toţi şi cum Dumnezeu ni-a trimis, de s-a prins acel animal într-un laţ de aţă, căci vînători mai vechi, cu capcăni speţiale, şi mai rar prindiau cîte un «peseţi». Dar dacă nu au ştiut, i-au dat drumu din mînă. Dumnezeu însă tot a avut grije de noi şi le-a dat noroc la copii. De cîte ori mergiau în pădure, nu venia cu mîna goală, aducia cîte ceva. Erau nişte păsări mari le zicia «gluhari». Erau aproape ca nişte curcani de mari. Aceştia se prindeau mai rar, dar totuşi le pica cîteodată şi erau tare fericiţi cînd aduciau cîte unu de aceştia. Şi băieţii şi eu eram fericiţi, căci aviam ce ferbe şi aviam cu ce ne astîmpăra foamia.

Am avut mare noroc că băieţii şi-au dat mare stăruinţă, s-au luptat şi ni-am salvat viaţa, căci din cîtă lume au dus acolo în vara anului 1942, pînă în primăvara anului 1943, nu au rămas poate nici a treia parte, toţi au murit de foame şi de năcaz. Toate amănuntele nu mai poţi să le scrii.

Pînă la o bucată de iama am stat aşa, după boala mea pe care am petrecut-o. De cu toamnă nu am mai putut lucra, dar dacă a dat mai spre primăvară m-a scos iarăşi la lucru. Nu mai aviam putere de lucru, dar trebuia să te duci. Lucram tot în pădure. Mitruţă, băiatul cel mare îmbla şi el la lucru, cei doi mai mici să ocupau mai departe cu vînatul. Pregătiau de foc, să fie pe cînd om veni siara, grijiau vînatul şi ne aşteptau pe noi. Veniam, degrabă aprinde am focul şi puniam la fert ceea ce dobîndiau ei în aceiaşi zi. Pînă să gătia de fert, timpul trecia, să făcia întuneric. Lampă sau lumină nu era. Cît ardia focul te învîrtiai în zarea focului, dar cum s-a stins focul, nu vedeai nimic. Te puniai la mîncarc pe marginea patului unde dormiam, căci masă nu aviam. Dacă vrai să torni în strachină o făceai pe achipuite, cînd mîncai, de multe ori duciai lingura cu dosu la gură.

Pe urmă ce făceam? Au găsit băieţii în pădure un fel de lemn care să despica foarte bine, care să numia chedru. Il aduciau din pădure, îl tăia în lungime cam de cinzeci ţentimetri, sau şi mai lungi, îl despicau întîi cu toporu, pe urmă cu cuţitu şi făciau nişte vergele subţiri de tot. Le puniau pe lîngă sobă, să uscau bine şi cu ele făceam lumină, căci acel lemn avea multă răşină. Cînd ne puniam la mîncarc, luam fiecare cîte o vergică de aceia în mîna stîngă şi în mîna driaptă lingura. Să termina una aprindiam alta şi aşa aviam lumină cît mîncam, să nu ducem lingura cu dosu la gură. Atîta lumină am avut în iarna aceia.