ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA - Amintiri din viaţă (5)

S-a început primăvara, s-a gătit «mohul» de cărat şi pe mine m-au dat de acuma la alt lucru. M-au pus «storoj», adică păzitor la bază, adică la «scladu» cu pîne. Eram trei femei şi faciam cîte opt ciasuri în trei schimburi, cum îţi venia rîndu, cînd noaptia cînd ziua. Sacii cu pîne şediau sub cerul liber, îi ploua, îi ningia, îi jiscolia. In fine făina nu să strica, decît prindia o coaje împrejurul sacului. într-o zi îmi spune «nacialnicu» care era acolo, uite ce-i, dacă vrei, după ce termini ciasurile de lucru aice, ia saci de aiştia deşerţi, spală-i, cîrpeşte-i, ca să-i putem trimite înapoi. M-am gîndit, bine că nu-i cu forţa şi încă mă întrebi dacă vreu. M-am prins eu şi am luat. La o sută de saci, da un sac pentru petece. Am luat cu o sută de saci, i-am dus acasă, dar fiecare sac trebuia întors pe dos şi ras cu cuţitu. M-am năcăjit aşa cum am putut, mai îmi ajuta băieţii a rade. Coaja ceia ce o rădiam, o puniam în ceva şi să muia bine, eşiau diasupra aţăle care se rupiau de pe sac. Scurgiam încet ce era pe deasupra şi ceea ce rămînia mai des cociam turte pe plită şi mîncam aşa de cu mare poftă că astăzi nici colacul nu îmi pare aşa de bun. Mergiam la rîu, îi spălam, îi uscam şi apoi îi cîrpiam. Dară nu mai rupiam sacul care mi-l da pentru petece, cîrpiam cu ce putiam şi sacul mi-l opriam mie. Aşa am petrecut multe sute de saci, pînă mi-au rămas mie vro opt saci. Acuma m-am gîndit că am să fac ceva de îmbrăcat la copii. I-am descusut, i-am spălat bine şi, ca să le schimb oliacă coloarea, am juchit nişte coaje de pe lemne verzi, am fert-o bine, am mai pus nişte cenuşe, nişte fer ruginit, pe urmă în apa acie am pus sacii. Au stat o zi întriagă în apa ceia. Cînd i-am scos, aviau o culoare mohorîtă, cafinie, nici nu ştiu ce nume să-i pun, în fine, era schimbată coloarea sacului. Mai departe mă gîndesc ce-i de făcut cu ei.

S-a început primăvara. Pe malul rîului să pregătesc bărcile care au de mers la pescuit, se leagă «parosăle», căci după cum am spus bărcile erau pe atunci mînate de vînt. Pe barcă era un stîlp înalt, aşa cum ar fi un stîlp de la telefon, aşezat bine în mijlocu bărcii, pe stîlp mai erau puse nişte rotiţe, pe care erau aşezate funiile cu care conduciau «parosu». Cînd îl rădicau sus tare, cînd îl dau mai jos, după cum era vîntu de tare. Trebuia să ştie bine a conduce, căci dacă venia împotriva vîntului şi nu ştia ce să facă cu «parosu», putia să răstoarne barca. In fine, la pregătitul acesta legau cum le trebuia şi tăiau bucăţele mici de funie şi le aruncau jos. Care picau pe mal, care în marginia apei, dar aistea funii erau mai mult de buci, nu erau de vată. Am mers eu şi am strîns multe bucăţele de funii, li-am mai spălat în rîu, căci erau călcate şi pline de glod. Am venit cu ele acasă, li-am uscat, li-am desfăcut, li-am scărmănat şi li-am făcut înapoi buci. Am luat sacii cei văpsiţi şi bucii care i-am scărmănat şi am mers la o femeie care cosia la maşină. M-am înţălas cu dînsa să-mi coase două pufoici şi două părechi de pantaloni din sacii ceia. Am pus în mijloc buci şi două rînduri de sac, să fie oliacă cald. Eu i-am lucrat ei în loc, i-am împletit mănuşi şi culţuni din lînă de cîne. Cînd mi-a gătit de cusut, i-am îmbrăcat pe cei doi băieţi mai mari cu pufoaică şi pantaloni. Nu mai curiau petecele de pe ei. Mi-a părut că cu costum şi baston i-am îmbrăcat. Am mai luat cîteva sute de saci, am spălat şi am cîrpit pînă mi-am mai şpăruit cîţiva saci şi mi-am făcut şi mie o rochie şi aiestuilalt baiet o păreche de pantaloni. Aşa am învălit oliacă goleciunea.

Dar eram slăbiţi din puteri, că abia tirîiam picioarele după noi. Astîmpăram noi foamia asia cu ce putiam, dar nu mai avia corpul nici un fel de vitamină, căci de acuma trecuse cîţiva ani şi noi nu mai văzusem legume sau fructe proaspete. Dacă aducia ceva producte uscate, ciapă uscată, usturoi uscat, cartofi uscaţi, nici asta nu era pentru lucratori, ci pentru «nacialnici». Asia că lumia a început să se îmbolnăvească. La început eşiau nişte pete vinete pe picioare, îţi era aşa de somn că mergînd pe picioare dormiai. Apoi se îmflau gingiile în gură şi să înegriau, dinţii se clătinau toţi ca mărgică, părul din cap totul pica. De acuma vedem noi că e prost, cît nu te-ai lupta, totuşi te dovedeşte. Ni-a spus nouă lumea ceia care era adusă cu vro şiapte ani înaintea noastră: mergeţi pe tundră şi strîngeţi «iagăde» şi mîncaţi cît mai multe «iagăde», căci numai cu asta o să mai potoliţi boala aciasta. «Iagădele» erau nişte fructe sălbatece, de mai multe feluri, care creştiau pe tundră, dar nu pe tăt locu, trebuia să le cauţi. Erau un fel care veniau mai degrabă, prin luna lui august erau coapte. Acestora le zicia «moroşcă». Erau în formă aşa ca murea, boabele lor numai că erau galbene cînd să coceau. Erau altele care le zicia «gulubiţă». Erau nişte bobite albastre. Erau încă un fel care să cociau toamna tărziu, prin luna lui septemvrie. La astea le zicia «brusnigă» şi erau nişte bobite roşii cam acre, dar pe aiestia le putiai păstra şi pe iarna. Am vazut noi că nu-i încotro şi trebuie să căutăm să strîngem.

Dar era încă devreme, numai ce s-a topit omătu şi s-a dus ghiaţa. Era cam pe la începutu lunei iunie, căci aşa să ducia ghiaţa de pe ape pe acolo. Pînă la jumătatea lui iunie să curăţiau apele şi să porniau pescarii la pescuit. Mergiau prin luna lui iunie şi să întorciau pe la sfîrşitul lunii septemvrie. Cînd venia ziua să se porniască, erau toate bărcile pregătite, tineretul să încărca pe bărci, familiile care rămîniau se strîngiau toate pe malul rîului şi-i petreciau. Cei tineri de pe bărci îşi făciau curaj şi mai glumiau, mai cîntau, dar familia care rămînia plîngiam şi ne ştergiam de lacrimi. Ii petreciam pe malul rîului pînă intra în apa cea mare, ce se chema Obi. Mai şediam pe malul apei, îi petreciam cu ochii cît îi putiam vedia. După ce să depărtau şi nu-i mai putiam vedia, ne întorciam ştergîndu-ne de lacrimi. Au plecat şi ai mei, cel mare a mers la pescuit, iar al doilea, nu avia încă putere de pescuit, dar a mers «matros» la o barcă, care cară peştele de la pescari. Am rămas numai eu şi cu acel mai mic băiat. Lucram mai departe pazîtor, «storoj» cum ne zicia acolo.

A venit şi timpul «iagădelor» şi am început să strîngem «iagăde». Dar pe aproape, împrejurul «pasiolcei» unde trăiam, nu putiai strînge multe, căci eşia fiecare babă, copii mai mici şi le culegiau. Ne-am sfătuit cîteva femei, căci una singură parcă te lua groaza prin pustiul cela, şi mergiam cîte şiapte, opt şi zece chilometri depărtare, unde putiam găsi mai multe şi mai frumoase. Puniam o vadră de aiestia care să aduce apă într-un sac, cu o aţă legam bine două cornuri în partea de jos a sacului şi pe urmă, cu amîndouă aţele la un loc, legam gura sacului, îl puniam pe spate şi viram mînile pe după cele două aţe. Avea forma ruczacului, căci altfel nu putiai să mergi aşa mare depărtare. Şi încă dacă ar fi fost pe drum vîrtos, putiai merge mai bine, dar pe tundră era «moh», şi era moale. Cînd cădeai te cufundai pînă aproape la ghenunchi şi era foarte greu de mărs, să tragi picioarele tăt timpu aşa în sus. Afară de asia mai întîlniai mlăşniţi, băltoage, pe care nu avei pe unde le înconjura, trebuia să te vîri prin ele, să te uzi bine. Aşa stătiam toată ziua şi strîngiam, pînă umpleam vedrele, una în spate şi alta în mînă. De strîns le strîngiam încet şi umpleam vedrele, dar la întoarcere era tare greu. Obosiţi de drumul greu, flămînzi, slăbiţi din putere, abia puteai merge cu sloboda prin «mohul» cela, nu încă şi cu vedrele pline. Dar aşia îmi strîngiam toată puterea cit mi-a mai rămas şi căutam să strîng cît mai multe, să avem şi pe iarna oliacă, să putem scăpa de boala care ne strîngia.

Imblînd aşa pe tundră, într-o zi ne slobozim într-o vale, amăgindu-ne că tot găsiam «iagăde» în partea ceia. Mergeam aşa cu capu în jos, tot strîngînd. Deodată ne rădicăm şi în faţa noastră vedem nişte lemne, nişte hodorobeie. Nici nu ne-am dat si am a bine ce poate fi aceia, cînd ne uităm mai bine, erau trei trupuri moarte, aşezate pe trei «nărţi» adică trei sănii, la care se înhamă «oleni». Pe lîngă trupurile celia, mai era pus cîte un topor, un cuţit mare pus în tiacă, strachină, lingură, căte o litruţă de băut ceai şi mai ceva «bojoghini», nişte piei de «oleni» puse grămăjoară.

Aceia erau trei «neniţi», mai le ziciau «tuzemţi». Aceasta era naţia de oameni care trăiau pe locurile celia pînă ni-au pus pe noi acolo. Erau un fel de oameni sălbatici, îmbrăcămintia lor era toată numai din piei de «oleni». Se hrăniau cu mîncăruri mai mult crude, came crudă, peşte crud. Trăiau în «ciumuri», aşa le zicia, nişte corturi, care le făceau iarna din piei de «oleni», iar de vară, din coaje de misteacăn. Puniau nişte druci în picioare, iarna îi învăliau împrejur cu piei de «oleni» cusute una de alta, dar drept în sus, cînd te uitai, putiai număra stele pe cer. In mijlocu «ciumului» şedia legat cu sîrmă un cazan, sub care făciau focul şi ferbeau ceai. Imprejurul «ciumului» erau aşternute pici de «oleni», pe care se culcau femei, copii, toată familia cîţi erau. Pe timpuri, înainte de revoluţie, ei trăiau foarte bogaţi în felul lor, aviau turmele lor de «oleni», să ocupau mai mult cu vînatul. Vînau felurite sălbătăciuni şi veniau negustorii la ei acolo, le aduciau felurite flinticuşuri, lucruri de nimica, cu cari îi amăgiau. Femeilor lor iubiau să-şi lege la păr fel de fel de zurgălăi, iar bărbaţii cei tineri iubiau tare curelele cu bumbi şi lanţugele. Dacă ar fi avut cit de multe, toate le aninau de cureaua cu care să încingiau. Dacă mai aveau un cuţit pus în tiacă, erau tare mîndri. Cu nimicuri de aiestia luau de la ei «puşnina» toate blănurile ce vînau, căci ei nu ştiau să le puie preţ. Acum după revoluţie i-au strîns şi pe dînşii cu şurubul. Turmele de «oleni» le-au luat la stat, li-au lăsat numai cîte cinci sau şiase capete de «oleni», să aibă pentru carne. Pieile ce le vînau le lua la stat şi nu mai putiau face nimic. Tot ce lucrau era pentru stat. Statul de acuma a început să-i mai civilizeză. Pe copiii lor i-au strîns şi i-au dat la scoală să înveţe, i-au îmbrăcat cu cămaşe, pantaloni, i-au pus în paturi, ceia ce era pentru dînşii neplăcut.

Aşa că cele trei trupuri ce le-am întîlnit noi în tundră erau din naţia asta. Aşa le era obiceiul lor cînd muria unul dintre ei, îl punia pe «narta» cu care a lucrat el cu <<oleni», şi lîngă dînsul punia tot ceea ce a fost a lui. Era tras cu «narta» undeva departe în tundră, dar nu era voie să-1 îngroape în pămînt. Aşa era legea lor. Noi cînd am dat cu ochii de trupurile celea, eram vro patru femei, ni-a prins o groază, o frică, că nu mai ştiam ce-i cu noi şi cît mai repede să fugim de acolo. Pe urmă îmblînd după strîns «iagăde», am mai întîlnit în mai multe locuri aşa ceva, dar de acuma nu ne mai era aşa frică. Ne tiniam firia, dar tot ne ţiniam una de alta, nu cumva să ne despărţim Doamne fereşte. In timpu cela să mai fi văzut vro mişcare ceva, putiam să leşinăm cu totul în pustiul cela. Pline de frică, ne întorciam cu povara noastră spre casă, gîndind că mai mult nu mai mergem să tragem aşa mare frică. Dară mai trecia o zi şi ne răzgîndiam.

Cu toată frica şi greutatea, dar dacă nu am strînge noi acuma, cînd se găsesc, pe urmă n-ai de unde să le iei. Aşa că dacă am strîns, am mîncat cît am putut, am trimăs şi la băieţi pe mare. Incet a despărut boala dintre noi. Dinţii au început să se întăriasca, petele de pe picioare au dispărut, ne simţiam cumva mai bine. Nu ai zice, dar tot erau fructe proaspete în care era oliacă de vitamină. Am pregătit oliacă şi pentru iama să avem cu ce ne apăra de «ţînga», adică de boala asta care era pe acolo.

Băieţii cei doi mai mari lucrau pe mare, cu lucram mai departe «storoj», adică păzitor la bază unde aduciau vapoarele toate produsele pentru lumia de acolo. Il mai aviam pe băietul cel mai mic cu mine şi împingiam aşa cum putiam zilele.

Mai spre toamnă, pe la sfîrşitul lui septembrie sau dacă era toamna mai lungă, la începutul lui octombrie, se întorciau pescarii de pe mare. Au venit şi cei doi băieţi ai mei şi au adus cîte oliacă de peşte proaspăt. Cu toate că era tare strict, dar vorba bătrînească zice că lupul, cînd e flămînd, nu caută că oile îs numărate. Aşa era şi cu noi. Au adus cîte oliacă de peşte, mai era oliacă de «iagăde» şi de acuma mai putiai ocoli oliacă foamea.

Lucram aşa cum spuneam ca paznic. Nu era deloc plăcut, pentru că erau timpuri grele şi flămîndă era toată lumia. Dacă voia cineva să-mi facă vreun rău, ce însămna o femeie în timpu nopţii, căci ea să număra că păzeşte toate produsele. Ni-au pus un fer sus şi cu altul să bătem în el, să dăm alarmă dacă vine cineva să între acolo. Dar bineînţăles că cine vine să facă rău, ştie el cum. Nu mai ai timp, nu le lasă să dai alarmă. Dar, mulţămim lui Dumnezeu, nu ni s-a întîmplat nimic. Pina nu s-a întărit gerul tare, a fost bine, dar de prin luna noiembrie a început a se rădica gerul pînă la patruzeci de grade şi, pe langă ger, vînturi şi viscol. Intăilia şi al doilia schimb trecia mai uşor, dar cînd venia rîndul să faci a treilia schimb, noaptia de la 12 ciasuri, cînd toată lumia se oploşia pe lîngă sobe cum putia mai la călduţ şi tu singur trebuia să te îmbraci, să ieşi la post... Era cîte o noapte cu ger aşa de mare şi cu viscol, acolo-i zicia «buran», de te gîndiai, mai bine ar fi să mori decît să te chinui aşa. Şedeai opt ciasuri clănţănind din dinţi. Iţi da o îmbrăcăminte din piei de «oleni», adică acea îmbrăcăminte era pentru toate trei schimburi. Cînd mergeai să primeşti postu, acela pe care îl schimbai să dezbrăca şi îl îmbrăcam eu sau cel care primia postu. îmbrăcămintea ceia era cusută din pici de «oleni», aşa cum purtau «tuzemţii», şi cînd te îmbrăcai cu dînsa o trăgiai peste cap. Era cusută cu părul deasupra, iar pe dinăuntru era pielea goală. In părul cela de deasupra se bătia omătul, iar de la corp să încălzia puţin omătul şi pielea ceia, că se făcia ca o coaje de ghiaţă. Cînd o trăgiai pe tine, simţiai numai o greutate de te dureau umerii, dar căldură nu-ţi mai da nimic. Dar nu aveai ce pretinde nimic, căci ţi-a dat «guşi» de îmbrăcat, căci aşa-i zicia la îmbrăcămintia ceia.

Aşa am îndurat pînă pe la sfîrşitul lunii lui decembrie, în anu 1944. Pe la sfîrşitu lunii decembrie m-am îmbolnăvit de tifos. La început am simţit cînd mă pregătiam să mărg la lucru că m-a cuprins o timpiratură mare şi a început capul să mă doară. Eram de acuma îmbrăcată să plec şi dacă nu am mai avut putere m-am prăvălit pe pat. Au mers femeile cu care trăiam în casă, mai întâi la «cantoră» şi au anunţat că cu nu pot merge la lucru, să trimată pe altu în locu meu, căci acolo aştepta un om ca să-l schimb. Au mai chemat şi doctorul să mă vadă, că de altfel nu îmi da crezare că nu pot merge. Doctorul cum m-a văzut a spus să mă duc degrabă la spital. Spitalul nu era departe, tot acolo în «pasiolca» unde trăiam. M-au dus doi de subsuori, m-au ajutat căci eu nu mai aviam putere să merg. Ţin minte cum m-a dus, cum am ajuns la spital, cum m-a dezbrăcat din hainele mele şi mi-a dat cămaşe din spital. Cînd m-a dezbrăcat am văzut că trupul meu era tot pete. M-au pus în pat şi m-am culcat şi mai mult nu am ştiut nimic ce s-a petrecut cu mine. Cînd am deschis ochii, m-am uitat roată, a venit la mine o femeie care lucra acolo ca «med sestra», cum s-ar zice ca soră de caritate. Era tot aşa adusă ca noi şi vorbia româneşte. Mă întriabă ce faci Ană, căci numele meu e Aniţa, şi parcă am cunoscut pe faţa ei că era bucuroasă. Eu am întrebat-o pe dînsa ce zi avem astăzi şi ce dată. Ea mi-a spus că astăzi este joi şi data 14 ianuarie 1945. Şi m-a cuprins şi m-a sărutat şi îmi spune, iacă Ană, de acuma le-am dobîndit şi eşti a noastră, căci ni-era milă de copii cum veniau în fiecare zi şi tot întrebau ce-i cu mama. Noi ce-am putut să le spunem, că nu aviam nici o nădejde, dar tot îi bucuram cu vorba. Acum a trecut tot ce a fost mai greu. Şi din ziua aceia am început să mânînc cîte oliacă, căci au fost trecut doauă săptămîni de cum am întrat eu în spital şi nu am fost mîncat nimic.

Cum am întrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gand mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămîie copiii aşa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Aşa de amărîtă şi cu gîndul ista m-a dovedit timpiratura şi mai mult nu am ştiut nimic două săptămîni. Inainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: tu vrai aşa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ţi trupul şi du-te. Parcă trupul îmi era despărţit de mine. Atunci eu ma gîndesc: cînd mi-a zis, ia-ţi trupul şi du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri şi toate erau la fel. Şi parcă îndată mi-a dat în minte că uşor pot să-l cunosc care e al meu, căci în aceşti ani cît am trăit la «sever», din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a eşit la mîna stîngă o gotcă. Era acuma cît un ou de găină de mare. Şi în momentul ista, cînd mi-a spus că dacă plîng şi îmi pare rău aşa tare după copii să-mi iau trupul şi să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-a dat în gînd cum să-mi cunosc trupul şi să mă întorc la copii, m-am trezit şi am văzul că mă aflu în spital. Tare mult timp nu mi-a eşit visul acesta din minte.

Am mai stat încă vro patru săptămîni în spital. Eram atît de slăbită că nu mă putiam ţinea pe picioare deloc. Mîncare aşa bună, ca să prinzi putere, nu era. Primiam pînia pe «cartucica» pe care o aviam de la lucru şi pe lîngă pine îmi mai da oliacă de ceai, nişte case, adică crupe de pros ferte cu apă, asta se numia case. Cîteodată mai îmi da şi cîte oliacă de ciorbă. De acasă copiii sărmanii tot nu aviau ce să-mi aducă, aşa că de multe ori mă gîndesc că numai puteria lui Dumnezeu a făcut să mă lase în viaţă, să fiu intre copii, căci tare multă lume a murit atunci de tifos.

Incet am început să pun picioarele în pămînt, dar nu mă puteam ţinea pe ele. După vro două săptămîni, am început să îmblu ca copiii. Mă ţiniam cu mînile de pat şi făciam cîte un pas. Incet am început să îmblu, temperatură nu mai aviam, dară de la boala asta mi-a rămas inima bolnavă. După o lună şi jumătate mi-a dat drumu acasă. Au venit copiii, m-au ajutat de subsuori şi am mers pînă acasă, că nu era departe. Am mai stat vro două luni acasă, căci eram slăbită pria tare. Mîncare din ce să prind putere nu era. Atît am avut noroc, căci mergiau băieţii la vînat, dar nu aviau cu ce. De armă nici vorbă. Să năcăjeau cu laţuri, dar nici acelia nu era din ce le face. Totuşi mai prindeau nişte «crupatchi», mai rar cîte un epure şi cu asta oliacă mai aviam cu ce schimba mîncaria.

Am stat aşa pînă aproape spre primăvară şi am eşit la lucru, că nu m-au lăsat mai mult să stau acasă. Gerurile cele mai mari au fost trecut Am mers tot la acel lucru pe care l-am făcut. Impingiam timpul cu greu, căci tare nu aviam putere.

S-a făcut vara. Băieţii cei doi mai mari au mers pe mare, eu am rămas iarăşi cu cel mai mic. A venit timpul «iagădelor». După ce terminam lucru, mergiam iarăşi cu vadra şi sacul pe spate după hrană. Dar acuma era mult mai greu. Nu mai putiam colinda toată tundra ca înainte. Luam şi băietul cu mine, mai îmi ajuta a strînge. Aducia şi el cîte oliacă, cît putia, dar pria departe nu mergiam, căci mă simţiam slăbită şi-mi era frică că m-oi depărta prea tare, mi s-a face rău şi nu oi putia veni înapoi. Totuşi am strîns cît trebuia pentru iarnă. Mai trimitiam şi la băieţi pe mare.

A trecut aşa vara, s-a început toamna. Apele au început să îngheţe. Asta era pe la sfîrşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie, aşa îngheţau apele pe acolo. Băieţii s-au întors bine, sănătoşi de pe mare. Au adus cîte oliacă de peşte şi era din nou acuma cu ce mai amăgi foamea. Eu mai lucram, dară îmi era peste putere. Am lucrai aşa pînă în luna lui noiembrie, pînă s-a întărit gerul. S-a urcat gerul la patruzeci de grade. Imbrăcămintia îmi era slabă, dară sănătatia încă mai slabă. Nu am mai putut rezista. Fără să spun nimărui nimic, nu am mai eşit la lucru. Dară uitam să spun, în luna mai 1945 s-a terminat războiul. După terminaria războiului s-au întors cîţiva «gheroi», alţii invalizi, ca să le deie lucru bun, căci au luptat. I-au pus «nacialnici». Au picat doi chiar în organizaţia în care lucram cu şi, după cum am spus, cînd cu nu am mai eşit la lucru erau de acum «nacialnici» noi. Fără nici o vorbă m-au dat în «sud», adică să mă judece pentru că nu am eşit la lucru. Peste vro lună de zile mă chiamă la judecată, tot acolo în «pasiolca» unde trăiam. Am mers acolo, era plin de lume, erau şi «nacianicii» cei vechi cu care am lucrat pînă atunci. Ei au cercat să puie cuvînt pentru mine, să nu fiu judecată pentru că am lucrat tot timpu bine pînă atunci, dară aieşti «nacialnici» noi au strigat că trebuie să mă judece că am «naruşit zaconu», adică am călcat legia, să şed cel puţin un an de zile la închisoare, să fie «primer» şi pentru alţii, adică învăţătură, să nu mai lase lucru aşa cum am lăsat cu. Atunci m-a luat la judecată, m-a întrebat cum şi de ce nu am eşit la lucru. Eu am spus totul adevărat, cum am fost bolnavă de tifos şi îs slabă din putere, de îmbrăcat n-am cu ce mă îmbrăca cald, gerul e peste patruzeci de grade, afară de «buran». «Buran» însiamnă vînt cu jicoală, dar asta aproape tot timpu era pe acolo. Aşa că nu prea aviau pentru ce mă judeca. Atît am rămas cu vinovată că nu am dat «zaivlenie», adică să mă deie din lucru. Şi m-au judecat să şed două luni la închisoare.

Cînd mi-au spus că trebuie să mă duc la închisoare, mi s-a făcut tare amar în suflet. Am suspinat adînc. Nu m-am gîndit alta decit la bieţii copii, că iarăşi trebuie să rămîie singuri. Căci orişicine îşi poate închipui că mama îşi dă şi sufletu pentru copii. Cît de mare foame era, cît de multă muncă şi greutate era, dară dacă eram toţi împreună ne mîngîiam unu cu altu. Eu mai lucram pe la femeile «nacialnicilor», împliteam mânuşi, culţuni, m-am mai învăţat a coasă oghialuri cu vată, aşa că mai adăugeam cîte ceva de ale gurii, căci nu voiam să iau bani pentru lucru. Băieţii cînd aviau cîte oliacă de timp liber mergiau la vînat, aduciau cîte un iepure, mai nişte «crupăici», eu le pregătiam din ce să putia oliacă de mîncare, îi aşteptam cînd veniau flămînzi şi îngheţaţi de frig de la lucru cu ceva călduţ să mănînce, cu apă caldă să se spele de sudoare, apoi povestia fiecare cum a petrecut ziua de lucru. Eu mă bucuram şi mă mîngîiam foarte mult de purtaria lor, căci au fost copii foarte buni şi iubitori de familie.

Dară acum, cînd a venit ciasul să mă despărţesc de ei şi cînd mă gîndiam cine o să le poarte grijia, cine o să-i aştepte cînd or veni de la lucru, pe cine au să întrebe dacă este ceva de mîncare, cînd mă gîndiam la aiestea toate şi mă uitam la ei, mi se făcia rău la inimă, dar nu mai zici am nimic din gură să-i amărăsc şi pe dînşii. Numai mă gîndiam la Dumnezeu, dăruieşte-mi doamne putere şi răbdare să pot trece peste toate cîte îmi stau înainte. Şi cu lacrimi în ochi mă rugam la Dumnezeu ca celor doi oameni care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, să mă despartă de copii, nu le doresc nici un rău, decît numai să ajungă să beie şi ei paharul de bucurie care îl am cu acuma. Eu am mai stat încă mai bine de o lună acasă între copii după ce m-a judecat, din cauza transportului, căci trebuia să mă ducă mai bine de optzeci de chilometrr, pînă la raion. Acolo era locul de osîndă şi nu aviau cu ce să mă ducă. Vara mergia vaporu pe apă, dar iarna nu era alt transport decît «narta» cu «oleni», cu care îmblau numai «tuzemţii» cei sălbatici care locuiau pe acolo. Şi din cauză că erau mari «buranuri», aşa le ziciau acolo la viscole şi geruri mari, de nu putiau îmbla nici «tuzemţii», din cauza asta m-au amînat şi pe mine.

Dară, iacă într-o bună zi, pe la sfîrşitul lunii martie, apare o «nartă» cu «oleni» la uşia casei şi întră un miliţian în casă şi îmi spune: de acuma îmbracă-te şi mergi cu noi. Mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, dară mi-am ţinut firea să nu rămîie copiii cu totul amărîţi. Dar m-am gîndit în gîndul meu, ajută-mi Doamne să beu păharu care mi-i împărţit, căci văd că n-am scăpare de el. Era catre siară şi, pînă m-am îmbrăcat, au venit şi copiii de la lucru, îngheţaţi de frig şi amărîţi. Mie mi-a mai dat un «gus» din piei de «oleni». Am tras-o peste cap, căci aşa să îmbrăca, mi-am luat rămas bun de la copii, i-am lăsat plîngînd şi cu m-am pus pe «nartă» tot plîngînd.

Am mers vro cinsprezece chilometri pînă la o altă «pasiolcă». Acolo a oprit «narta», miliţianu s-a dat jos şi au grăit cu «tuzemţu» care mîna olenii, să mă ducă fără dînsu la Nîda, adică la raion. «Tuzemţu» a pornit «olenii» şi a mers înainte. Pe mine m-a prins o frică şi o groază nemaipomenită. Cît a mers şi miliţianul cu «narta» parcă nu îmi era frică, dar dacă am rămas numai cu cu «tuzemţu» pe «nartă» s-a făcut noaptia. Pe acolo nu mai era drum îmblător să te întîlneşti cu cineva, nu îmbla nime, decît «tuzemţii» cu «narta» cu «oleni» de-a dreptul prin troieni, prin pădure, pe tundră. Cum să orientau, numai ei ştiu. Şi cum mergiam cu «narta» prin pustiul cela, nu mai aviam inimă în mine, mă gîndiam, de acuma e gata cu mine, nu îmi mai văd eu copiii. Deodată el a întors «olenii» şi a luat-o în stînga, s-a vîrît într-o pădurice şi a oprit «olenii» sub un dealuşor. Atunci eu m-am gîndit: aici el şi-a ales locul să mă omoare. Dară ce putiam să fac, nu aviam nici o scăpare, să strig cît de tare, nu avia cine să mă audă. Să mă lupt cu el, nici vorbă. Mă gîndiam, Doamne, de m-ar omorî deodată, să nu mă chinuiască. Şi văd-că el s-a coborît de pe «narta>>, a lăsat «olenii» slobozi, aceştia s-au dus cîţiva paşi mai departe de «nartă» printre tufe şi au început să scormoniască cu picioarăle de dinainte în omăt. Era noaptia tarziu întuneric, se vedea numai de la omăt. Eu îmi aşteptam minutul, căci de bună siamă cînd să întoarce el la «nartă» are să mă omoară. Peste puţin timp s-a întors la «nartă», s-a aşezat pe «nartă», nu vorbeşte nimic şi, chiar dacă vorbia, nu-l înţălegiam. A stat aşa vreun ceas poate şi mai bine.

El a dat acolo «olenii» să-i hrăniască, căci pe «oleni» nu-i hrănesc cu fîn sau cu ovăz. Ei vara pasc pe tundră un fel de «moh» alb care le place lor mult, dară pe iarna nu le strînge nici o hrană. «Tuzemţii» ştiu locurile pe unde creşte «ohul» cela şi îi duc acolo pe «oleni». Ei scormonesc cu picioarele în omăt pînă ajung la «moh», îl mănîncă şi cu asta se hrănesc.

După ce s-au hrănit «olenii», i-a întors iarăşi în direcţia de unde veniam şi a mers înainte. «Olenii» fugiau destul de tare prin troieni, unde era omătul pînă la pîntece. In alte locuri se cufundau, că numai urechile li să vedeau, pufniau şi mergiau înainte, căci «olenii» erau învăţaţi cu aşa drum. Eu mă ţiniam cît putiam de «nartă», căci nu era greu să cazi jos, şi nici nu te mai găsia în omăt, căci el să uita înainte la «oleni», nu avia grija ta. Am mers destul timp, că cias nu aviam. De-acum au fost răsărit şi luna, să vedia cît de la omăt, cît de la lună.

După un timp destul de lung, s-a oprit «narta» înaintia unui «cium». Acolo el a ajuns la casa lor, la familia lui, şi s-a oprit să se odihniască. Indată au eşit din «cium» bărbaţi şi femei, tot de-ai lor şi l-au întîlnit. El a deshamat «olenii» şi li-a dat drumu şi au intrat cu toţii în «cium». Eu m-am gribuit pe «nartă», îmbrăcată în «gusiu» cela de blană de «oleni» şi mă uit la cer, la lună, la stele şi mă gîndesc. Doamne, văd că de acuma sînt pierdută şi nu va mai şti nime unde au rămas ciolanele mele. Şi văd că vine din «cium» acela care m-a adus cu «narta» şi mă ia şi îmi arată să mă duc în «cium». Eu îi fac din cap că nu mă duc, îi arăt că am să şed acolo pe «nartă». El s-a dus înapoi în «cium», dar cu mă gîndiam, Doamne, de m-ar lăsa aici pe «nartă». Gerul era destul de tare şi eu oi adormi şi oi îngheţa şi oi avia moarte mai uşoară decît să mă duc în «cium», să mă uit cu ochii cum au să mă sfîşie. Dar mult nu au zăbovii şi au eşit vro trei din «cium», m-au luat cu forţa şi m-au dus în «cium». Nu am avut încotro, am întrai în «cium». Ce să vezi acolo? «Ciumul» era aşezat pe druci rotunzi, învelit împrejur cu piei de «oleni». Drept în mijloc, cînd te uitai în sus, să vedia cerul. In mijlocul ciumului legat de sus era aşezat un cazan sub care se făcia focul şi ferbiau ciai. Roată împrejur erau aşternute piei de «oleni» şi să vedeau mai multe suflete dormind. Care era vîrîţi în nişte saci cusuţi din piei de «oleni», numai capurile li se vediau afară. Aista care m-a adus pe mine a băut ciai, m-a poftit şi pe mine la ciai, dar nu am vrut. De fapt ei tare să supărau dacă nu îi asculţi, dar nu am putut să beau cînd am văzut atîta murdărie. Eram mulţămită că mă lasă în pace şi nu mă omoară. Bărbatul,acela, după ce au băut ciai, s-a vîrît şi el într-un sac de acela de piei de «oleni» şi îndată a adormit. Sforăiau toţi de-a binelea. Eu m-am gribuit aşa cum eram îmbrăcată şi îmi făciam cruce cu limba în gură, căci cu mîna nu mai putiam şi mulţumiam lui Dumnezeu că mă lasă în viaţă. Dar ochii nu i-am închis pînă diminiaţă, cînd înspre ziuă s-a sculat o femeie bătrînă, a eşit din sacul acela în pielia goală, numai cu o prigitoare, tot de piele de «oleni», pusă pe dinainte să nu să vadă goleciunea. Eu cum şediam gribuită, am închis ochii de parcă dormiam şi eu. Ea a prigătit «cachiolul», cazanul, l-a împlut cu apă şi a aprins focul să fiarbă ciai. Cînd s-a aprins focul bine, eu m-am mişcat oliacă şi mi-am dat picioarele mai spre foc, căci erau aproape îngheţate. M-a bătut oliacă căldura de la foc şi mi-am revenit oliacă, căci strîngiam gura cit putiam, dară tot îmi clănţăniau dinţii de frig.

Aşa am petrecut noaptia aceia. Mă rugam, Doamne, dă-le răsplată acelora care m-au îndreptat pe mine pe drumul acesta, căci parcă nu am făcut nici un rău aşa mare. Dacă nu mi-a permis sănătatia şi nu am putut rezista după o boală atît de gria şi fără nici un tratament, fără mîncare, fără îmbrăcăminte caldă, nu mă mai ţinea puteria să ies la lucru, n-am gîndit din tot sufletu, arată-le Doamne, că mare-i puteria ta.

Atîia groază, frică şi suferinţă, cît am avut în drumul acela, nu am mai avut niciodată. Işi poate închipui orişicine, în timp de iarnă pe ger de 40 de grade, o femeie să facă un drum de 80 chilometri, pe o «nartă» cu «oleni», prin troiene dea întregul, fără nici un drum, prin păduri, prin pustiuri. Noaptia nu să vedia nimic, decît omătul că era alb. Mă ţiniam cu atîta frică şi atenţie pe «nartă», că era micuţă şi, dacă zmuciau o dată «olenii» bine, puteai să te rostogoleşti, să rămîi jos în troiene, de nici nu te mai găsia nimeni. Aşa după cum am spus, am noptat o bucată de noapte în «cium». Dimineaţa a prins alţi «oleni» din «stada» lor, că aceia erau obosiţi şi au mai rămas vro 20 chilometri de drum. Acum a fost mai uşor, căci era ziua.

După amiazazi am ajuns la Nîda, la raion, unde era închisoaria. Acolo m-au dat pe mîna miliţiei, iar «tuzemţu» cu «narta» s-a întors şi s-a dus în drumu lui. Miliţia m-a luat, m-a dus la casa care mi-a fost pregătită, a descuiat o uşe şi m-a vîrît acolo. Cînd am trecut pragul, am suspinat adînc gîndindu-mă la Dumnezeu, să-mi ajute să împlinesc şi asta şi să mă întorc să-mi văd copiii. După mine a închis iarăşi uşia şi a încuiat-o. In cameră mai erau trei femei sau fete, Dumnezeu le ştie, mai tinere mult ca mine.

La început mi-a fost de ajuns că mi-am liniştit groaza şi frica pe care am tras-o pe drum. Ne mai scoţia cîte oliacă pe afară, de bună siamă în convoi. Aşa au trecut vro două zile. Pe urmă m-a luat «nacialnicu» care era peste lumia ceia de la închisoare, m-a dus la «cuhne» şi mi-a spus ca eu să le fierb mîncare la lumia ceia care era acolo. Parcă ce mîncare era de fert acolo! Dimineaţa ferbeam o apă numită ceai, fără zahăr, fără nimic. La masă, oliacă de crupe de pros care alergau prin oală că de abia putiai prinde cîte una. Mai puniam oliacă de sare şi asta să numia supă. In altă zi, dacă era oliacă mai desul se numia case. Şi asta era toată mîncaria. Dară aviam ocupaţie şi îmi trecia timpu mai uşor. Veniau dimineaţa, descuiau uşia şi eşiam din camera ceia. Aduceam apă, aduceam lemne, făciam focu, ferbiam ceaiu şi le împărţiam pînia. Erau de toţi 18 persoane, bărbaţi şi femei, pe care îi scotiau la lucru, la taiet lemne, la rînit omăt sau ce le trebuiau. Aceia primiau cîte şiapte sute de grame de pîne, dar acei care stau în cameră primiau patru sute de grame. Eu cum eşiam diminiaţa din cameră, nu să mai uita nime după mine, îmblam toată ziua slobodă. Mai era acolo pe aproape o baracă mare, unde trăia lume de-a noastră. Fugiam cîte un pic acolo, mai cît prigătiam de foc şi aduciam apă, căci era cam departe apa, îmi trecia timpu repede şi îmblam toată ziua la aier. Siara iarăşi descuiau uşia şi mergiam la culcare. Aşa mi-au trecut două luni. A fost drumul cu groaza şi frică mare, dar acolo pe loc a trecut timpul. De bună siamă că gîndul nu să schimba, tot timpul eram numai cu gîndul la copii. Dară a trecut timpul, s-a împlinit două luni şi mi-au dat drumul.