Soarele se urcase bine pe cer, păsările nu mai cântau ca dimineaţa, se odihneau, iar moşul cu mici opriri, continua să-şi depene firul tristei şi grelei lui vieţi.

- Trebuie să-ţi spun, zise bătrânul Şerban, că la Moscova am stat aproape o lună. Banii se terminase, dormeam prin gări, de acolo mă alunga miliţia, dar vroiam să-mi clarific situaţia, de care depindea viitorul meu. După ce primisem răspunsul negativ de la Ambasada Română, încercam din nou să ajung în audienţă la şeful KGB-ului. N-am reuşit. Dar într-o zi m-au chemat ei, li se făcuse milă de mine şi mi-au spus:

- Pleacă acasă, cetăţene, îţi dăm un însoţitor până la Chişinău, acolo îţi vor rezolva problema.

Mi-au dat un maior, care m-a adus la Chişinău. Am venit împreună la Ministerul de interne de pe strada Lenin.

Maiorul KGBist a intrat la ministru, i-a înmânat dosarul meu şi ministrul s-a iscălit de primirea mea. Mi s-a fixat ziua şi ceasul, când trebuia să mă prezint la audienţă. Ministrul era unul Mordoveţ, un cadru vechi al securităţii, care în 1949 deportase zeci de mii de familii basarabene în Siberia. Tot atunci, la 6 iulie 1949, fusese deportată şi mama mea cu tatăl adoptiv Gheorghe Baldovici. Am fost condus de un locotenent cu mustăcioară, care m-a luat de la camera de aşteptare de la parter, conducându-mă până la uşa biroului ministrului Mordoveţ.

- Aşteaptă aici, mi-a spus şi a intrat în birou. Peste câteva minute a ieşit şi a zis:

- Intră!

Am intrat într-o sală mare, cu o masă lungă în centru, înconjurată de multe scaune. Prin trei geamuri mari soarele pătrundea în cameră. În fundul sălii, după o masă enormă, şedea un bărbat cam de vre-o 50 de ani, cu umeri laţi, cu un obraz rotund şi un nas cărnos. Era rus sau nu, nu ştiu, dar ochii lui, un pic piezişi, mă scrutau cu o privire gravă, crudă, mi s-a părut. Parcă era nemulţumit că l-am deranjat.

- Cine eşti, ce vrei? A răsunat glasul lui răguşit.

- Sunt Valentin Şerban, eliberat din lagăr, am venit la Chişinău, vreau să-mi faceţi dreptate, să plec acasă la familia mea în România. Am acolo soţie şi trei copii, pe care nu i-am văzut de opt ani de zile.

- Dta ai fost deţinut politic, eşti născut în Basarabia, eşti cetăţean sovietic. Nu ai voie să pleci în România. Putem să te ajutăm, adă-ţi familia aici şi trăieşte sănătos.

- Bine, dar eu am fost cetăţean român, nu am primit cetăţenie sovietică. Apoi eu m-am născut în România, nu în Uniunea Sovietică.

- Toţi acei care s-au născut în Basarabia sunt cetăţenii noştri. Aşa a fost acordul cu România în 1944, ca toţi basarabenii să se întoarcă acasă.

- Bine, dar fiecare om are dreptul să trăiască unde doreşte, doar familia mea e românească, şi soţia şi copiii.

- Ţi-am spus, ţi s-a dat drumul din lagăr, ai fost amnistiat, este legea pe care noi o respectăm. Ţi s-a dat voie să te întorci acasă, să trăieşti liber, dar numai la 100 de km depărtare de graniţă şi de capitală. Adă-ţi familia, aranjează-te la lucru şi totul va fi bine, a spus Mordoveţ cu o voce mai blândă. Nu pot să fac nimic. Unde vrei să trăieşti? Nici la Nemţeni, nici la Leova nu ai dreptul, e zonă de graniţă. Poţi să trăieşti la Bălţi, Bender, Tiraspol... În primul rând să ştii – nimeni nu trebuie să ştie că ai fost în lagărul sovietic, judecat la 25 de ani. O să spui tuturor că ai trăit în România din 1935 până în 1955 şi ai venit de bună voie acasă la părinţi, ai înţeles că aici e o viaţă bună şi ai dorit să trăieşti în ţara noastră. Dacă o să faci nazuri, vei nimeri din nou acolo, unde ai fost. Eu nu mai am timp pentru dta. Unde vrei să trăieşti?

Stăteam în faţa lui şi mă gândeam ce să fac. Ultima nădejde că el îmi va face dreptate, mă v-a ajuta, s-a spulberat. Aşa a fost cum mi-au spus acei prieteni din lagăr, că ţara asta este aceeaşi închisoare, măcar că vei fi liber. Eu nu-i credeam. Am ales Tiraspolul.

- Dosarul tău va fi la şeful KGB-ului din Tiraspol. Încă odată, nimeni nu trebuie să ştie nimic despre tine, eşti venit din România în ţara mamă.

Am ieşit înjurându-l şi blestemându-i pe toţi şefii din această ţară, unde în Constituţie scrie una, dar în realitate se face alta. Am ales Tiraspolul pentru că nu am dorit să plec la Bălţi sau în alte oraşe, fiindcă nu mai aveam încredere în moldovenii noştri. Doar ei m-au trădat atunci, în 1948, la Constanţa, când am venit la NKVD, acei moldoveni cu care lucrasem în Serviciile Secrete. Mai bine să merg acolo unde nu mă ştie nimeni.

Nici contabil nu vroiam să lucrez, ştiam din lagăr că în viaţa de la libertate trebuie să furi, ca să trăieşti, nu mai doream să risc. Vroiam să am o bucată de pâine, să trăiesc liniştit şi cinstit. Aşa am nimerit la Tiraspol, unde m-am aranjat ca antrenor la o şcoală sportivă. Am trăit câtva timp la un cămin, apoi am primit o garsonieră, o cămăruţă şi o bucătărie. Ce-mi mai trebuia mie? Omului ieşit la libertate, după atâtea chinuri, foamete, frig şi mizerie? Eram fericit că am colţul meu, trăiam retras, nu aveam prieteni, mă temeam de ei. În biografie am scris că sunt refugiat din România în 1955 şi am venit de bună voie în ţara „fericirii”.

M-am întors la baştină, lucram acum la Tiraspol, trebuia să-mi văd părinţii. Dar nu aveam voie să merg la Nemţeni, unde trăiau ei acum, nici în alte locuri de graniţă. Dacă mă prindeau acolo puteam să nimeresc din nou în locurile îndepărtate. Dar am găsit la Tiraspol o rudă îndepărtată, care lucra ca agent la o firmă comercială.

- Costică, du-mă acasă, vreau să-mi văd părinţii.

- Nu ştiu, dragă Valentine, e periculos, răspundea Costel.

Dar într-o zi s-a hotărât.

- Te duc numai cu o condiţie, să ne întoarcem în aceeaşi noapte.

- Sunt de acord, i-am răspuns. Am ajuns noaptea la Nemţeni şi am chemat-o pe mama la o rudă. Ne temeam să mergem în casa noastră. Mama a venit singură, tatăl aştepta acasă.

- Mamă, nu pot veni acasă. Nu scrie nimic Retei că sunt liber, toţi trebuie să ştie că am venit acasă în Moldova sovietică benevol din România, că nu am fost în lagăre sovietice, iată aşa mi-au ordonat, ştii tu cine...

(Mama a reuşit să-l vadă pe Voroşilov, a fost la el în audienţă. Voroşilov i-a dat o hârtie să i se întoarcă ceva din avere. Dar degeaba, nu le-au întors nimic în afară de casa de la Fătăciune. Acolo au trăit până le-a venit ceasul. Tatăl Gheorghe a murit primul, iar mama a trăit încă mulţi ani, până la o vârstă venerabilă).

După vre-o două ore am plecat la Chişinău cu Costică. Eu am rămas la Sculeanca, la capătul Chişinăului, iar Costică a plecat cu treburile lui. Mă temeam să mă urc în tren, căci nu aveam voie să fiu în capitală, peste tot erau patrulele sovietice. M-am dus pe jos până la Revaca şi l-am rugat pe un conductor de vagon să mă i-a până la Tiraspol. Mă temeam să i-au bilet şi la Revaca. M-am urcat în tren, dându-i câteva ruble conductorului. Aşa am ajuns acasă.

Cu toate că eram mereu supravegheat în acei ani, am reuşit, totuşi, să-mi văd unii prieteni din lagăr.

Aşa l-am văzut pe Vladov, fostul căpitan din armata sovietică de la Odesa. Dar nu puteam veni la Odesa, trebuiau bilete speciale de deplasare... În acel timp la Odesa se desfăşura un campionat de atletism internaţional.

Eram arbitru de sport, dar nu aveam posibilitatea să i-au parte la acest campionat. Aveam un prieten la Moscova, preşedintele federaţiei de atletism al Uniunii, i-am dat un telefon.

- Tovarăşe Boris Garder, cum să particip şi eu la acest campionat?

Boris Garder mi-a răspuns:

- Te vom chema, n-ai grijă. Aşa am nimerit la Odesa.

Aici era şi o echipă română de atletism. Eu arbitram săriturile în lungime. Acolo a apărut şi un atlet din Bucureşti, pe care-l ştiam încă din a.1936, când ne antrenam amândoi pe un stadion.

- Tu? De unde te-ai luat? - a rămas trăsnit Nicu Tacrian, atletul român.

- Ne întâlnim la masă, i-am răspuns. Fii atent, nu vorbi cu mine. La masă m-am dus la echipa României, unde am întâlnit pe nişte atleţi mai bătrâni de la Bucureşti, care i-au povestit lui Nicu istoria mea. Eu doream să-l văd pe Vladov. Am mers pe strada de lângă gară, unde am vrut să evadez cândva şi am recunoscut casa lui Vladov. M-am uitat împrejur, să nu fiu urmărit, şi am intrat în casa lui. Din fericire Vladov era acasă. Ne-am îmbrăţişat bucurându-ne de întâlnire după atâţia ani. Vladov fusese în detenţie la sud, într-un lagăr din Krasnodar.

- Ăsta e Şerban Valentin, m-a prezentat familiei sale, soţiei şi fiicei. El m-a ajutat în puşcărie, când eu eram rău de tot, slăbit şi bolnav. Un om curajos, care a încercat să evadeze, dar a fost rănit. Am stat la masă, Vladov a fost reabilitat şi nu trăia rău. Fiica sa a vorbit, admirându-mă pentru omenia mea, pentru curajul de a evada în acele vremuri, când aveam mitul de spion român. Ne-am mai întâlnit şi altă dată. Am vorbit la telefon.

- Să vii la Privoz, acolo se vinde peşte.

Ne-am întâlnit şi la Privoz, povestea bătrânul Şerban, şi ne-am dus să bem bere. Am intrat pe o terasă, m-a mirat că chelnerii erau îmbrăcaţi ca la noi, la Bucureşti, în costume albe, cu papion la gât, parcă eram în străinătate.

Au adus măsline, bere şi raci fierbinţi. Măslinele erau cu scobitori în ele. Prima oară am băut bere în viaţă. Era o băutură minunată.

- Am mâncat raci fierbinţi şi Vladov a observat că îmi plac racii.

- Îi prindeam în copilărie în Prut şi-i mâncam cruzi, i-am spus.

- Hai să ciocnim în amintirea celor care au rămas pe acele pământuri, unde am fost trimişi de nişte criminali, care distrug ţara asta... Am stat vre-o 3-4 ore de vorbă, amintindu-ne de tragedia noastră, de prieteni, care nu s-au mai întors acasă şi au rămas în gheţurile Siberiei.

- L-am căutat la Odesa şi pe Ivan Barkov, cu care fusesem la Norilsk. Aveam adresa lui. Dar el nu mai trăia acolo, vecinii nu ştiau de el. Le-am spus că am fost în lagăr împreună. M-au trimis la un birou de adrese. Am aflat că trăieşte în casă proprie. L-am găsit, mi-a spus după întâlnire:

- Mi-ai făcut reclamă că am stat la puşcărie, aici nu ştia nimeni. La noi nimeni nu se laudă cu aşa ceva.

Am găsit-o şi pe sora medicală, dna Ana Viner, soţul kaghebist o lăsase, lucra ca soră medicală. S-a bucurat mult când m-a văzut. Pe urmă, nu mai ţin minte când, am primit de la cineva o telegramă din Odesa că a murit. Bună femeie a fost.

Din primele zile de trai la Tiraspol am început să scriu la Moscova la conducătorii sovietici şi să-i rog să-mi dea drumul la familia mea, la soţie şi cei trei copii. Patru ani am tot scris, dar răspunsurile erau mereu negative. Atunci am scris să-mi dea voie să-mi văd măcar copiii. Scriam lui Hruşciov, Voroşilov... În 1960 am primit o citaţie de la Chişinău să vin la KGB. Nu ştiam pentru ce sunt chemat. Am venit la Chişinău şi aici un colonel mi-a spus:

- Tovarăşe Şerban, conducerea sovietică are grijă de dta, ţi-a dat voie să pleci în România pentru cinci zile. Dar vei fi însoţit până la Iaşi de un funcţionar de-al nostru.

Aşa am plecat în ţara mea, pe care am părăsit-o în 1948, când am fost arestat de NKVD-ul sovietic, dus în Siberia şi condamnat la 25 ani de lagăr. Împreună cu un ofiţer de la KGB, îmbrăcat în civil, am sosit la Iaşi. Aici am fost predat unui ofiţer de la securitatea comunistă română. Cu acesta am plecat al Bucureşti.

Stăteam în tren în compartiment şi mă uitam pe geam. Peste tot se vedeau construcţii de blocuri. După colectivizarea din România oamenii se străduiau să plece din sat, nu doreau să lucreze în colhozuri. Se aranjau la lucru la fabrici, uzine, construcţie, fiecare unde putea. Cu traiul era mai greu, nu aveau locuinţe. Atunci statul comunist a început să construiască blocuri pentru muncitori. Stăteam amândoi în compartiment şi tăceam. Mă gândeam la Reta, la copilaşii mei, trecuseră doar atâţia ani...

Când am fost arestat, copiii erau mici, Pompiliu avea 6 ani, îi spuneau Liviu. Fetiţele – una de doi ani, alta de patru, mă iubeau. Eugenia (Gina, cum o numeam noi) era o fetiţă vioaie, veşnic făcând ceva pozne. Carmen era mai serioasă, îşi ajuta mama la bucătărie sau când făcea curăţenie în casă. Acum trebuie să fie mari. Liviu trebuie să aibă 18 ani, e bărbat deja. Cum o să mă primească copiii după atâţia ani de despărţire? Cum se vor purta cu mine? Trenul de la Iaşi la Bucureşti mergea prea încet, aşa mi se părea.

Poate Reta e căsătorită cu un alt bărbat? Cine ştie? Eu nu am putut afla nimic, graniţa era sever păzită, iar zvonurile ce pătrundeau din ţară erau triste. Şi acolo comuniştii îşi făceau de cap, arestau oameni nevinovaţi, aruncându-i în închisori. Când am fost eliberat din Dubrov-lagăr, în 1956, l-am rugat pe jurnalistul Mengoni, care se ducea la Bucureşti, să-i găsească pe ai mei, să le povestească totul şi să le spună, că eu voi veni acasă, că sunt viu şi tânjesc după ei. Nu ştiam nimic nici de soarta lui Mengoni, ajunsese la Bucureşti sau nu. Fusese el la Reta sau, poate de bucuria reîntoarcerii, uitase rugămintea mea şi nu-i spusese nimic, poate nici nu o căutase? Cine ştie?

Îmi treceau prin faţă multe tablouri din viaţa noastră. Îmi aduceam aminte, ca şi în lagăr, de multe ori, de Reta. Era frumoasă, cu părul ei şaten, subţirică... Avea un corp frumos, mai ales picioarele, parcă erau sculptate... Doamne, am trăit cu ei în suflet atâţia ani. Ce va fi mai departe?

În sfârşit a apărut Gara de Nord. Aici parcă nimic nu se schimbase. Am coborât din vagon.

-Tovarăşe, mi-a spus ofiţerul securist. Ai cinci zile de concediu. Nu lua legătura cu nimeni din rude, din prieteni. În afară de familie nu ai voie să vezi pe nimeni. Orice abatere va fi comunicată la KGB-ul de la Chişinău. Nu umbla nici la conducătorul statului, nu ai voie.

Şi s-a dus cu treburile lui.

Am ieşit din Gara de Nord. Iată, eu sunt acasă, dar nu am nici un drept să rămân aici, să mă bucur de ţara mea, să hoinăresc prin Bucureşti, să văd locurile pe unde am petrecut în tinereţe, nu am voie să văd pe nimeni... Îmi era greu pe suflet. Până la strada mea, unde am trăit momente fericite împreună cu ai mei, erau vre-o câteva zeci de minute. În curând îi voi vedea! Cum arată ei acum? Cum mă vor primi? Îmi era greu, parcă ceva îmi apăsa inima. Apropiindu-mă de casă, mergeam tot mai încet, intrase un fel de frică în mine. Am ajuns în faţa casei. În curte se jucau două fetiţe...

Erau mărişoare, să fi avut vre-o 12-14 ani. M-am apropiat de ele.

- Dna Reta aici locuieşte? Am întrebat cu glas tremurător. Fetiţa mai mică s-a uitat la mine.

- Da, aici trăieşte, mi-a răspuns cea mai mare.

- Vreau s-o văd, dacă se poate, am spus.

Fetiţa mai mică s-a îndreptat spre uşa casei, eu am urmat-o.

- Mamă, a venit un domn, vrea să te vadă, a zis Gina.

Am intrat în casă după fetiţă. Acelaşi antreu, parcă nu s-a schimbat nimic aici. Era aşa cum a fost, parcă ieri s-a întâmplat tragedia arestării mele, când am fost dus la închisoare.

Dispărusem atunci, numai Costică i-a spus Retei că am fost arestat.

Am intrat în dormitor. Pe patul nostru de altă dată era culcată Reta. Era bolnavă, răcise. Când m-a văzut, a leşinat. Am luat un pahar de apă, am stropit-o pe obraji. Şi-a revenit parcă dintr-un somn greu.

- Tu! A spus ea şi un şuvoi de lacrimi a început să curgă din ochii ei frumoşi.

- Linişteşte-te, dragă, sunt eu, Valentin, am venit acasă...

Fetele se uitau mirate la mine, om necunoscut, şi la mama lor, care nu putea să-şi oprească plânsul. Eu plângeam, ţinând-o în braţe. După atâţia ani pierduţi acum ne regăsisem... doar pentru cinci zile. Ea nu ştia asta. În sufletul ei se ivise speranţa că va fi totul bine, că vom fi alături pentru restul vieţii.

- De ce n-ai scris nimic atâţia ani, eu te-am aşteptat mereu... îngăima Reta. Apoi le-a spus fetelor, care ne priveau neînţelegând nimic din cele ce se petreceau:

- Gina, Carmen, e tăticul vostru, şi iarăşi au început să-i curgă lacrimile.

Şi era atât de frumoasă în acel moment, că eu simţeam şi mai acut durerea inimii mele. Atâţia ani pierduţi şi nici o speranţă de a fi cu ei, de-a trăi cu ei, măcar acum după atâtea suferinţe. Doamne, de ce m-ai pedepsit aşa de crunt? Cu ce am greşit în faţa ta? Fetiţele se uitau la mine, bărbat încă frumos la vârsta mea, îmbrăcat cu gust, care cum le spunea mama, sunt tatăl lor.

Ele, care au fost lipsite de dragostea mea, de mângâierile mele, se uitau la mine uimite, la omul care am apărut aşa pe neaşteptate, tulburând casa lor, liniştea lor, felul lor de viaţă, deprinderea lor că tatăl a dispărut cândva, poate a murit pe front, poate a părăsit-o pe mama... poate...

- De ce n-ai dat nici un semn de viaţă? a întrebat Reta.

- Draga mea, am fost în infern, de acolo nu aveam voie să scriu nimănui...

Atâta am suferit că nu mi-ajung cuvinte să-ţi spun...

Şi i-am povestit istoria mea, toate prin câte am trecut în aceşti ani de groaznice suferinţe, cu gândurile, cu sufletul mereu la ea, la copiii mei.

Cu cât povesteam mai mult cu atât sufletul meu se liniştea, parcă mă purificam. Copiii şi Reta mă ascultau, uitându-se la mine, aducându-şi aminte şi ei de cele îndurate în lipsa mea.

Reta a povestit şi ea suferinţele ei după ce am dispărut din Bucureşti. Ea lucra contabil la CAM, în industria tutunului, a ţigărilor. Terminase o şcoală comercială la Bucureşti. Dar după arestarea mea a fost alungată de la serviciu, rămânând pe drumuri cu trei copii, care cereau o bucată de pâine. Era chemată al poliţia comunistă de două ori pe săptămână şi mereu întrebată:

- Unde e soţul tău?

- Nu ştiu, răspundea ea, a dispărut în 1948. Nici securitatea română nu ştia, doar eu fusesem arestat de sovietici cu ajutorul unor trădători din poliţie.

- Am suferit foarte mult! Povestea Reta. Copiii cereau de mâncare, eu nu aveam nici bani, nici alimente. Nimeni din rude nu mă putea ajuta, fiindcă toţi trăiau greu din cauza lipsei alimentelor. Apoi s-a găsit un bărbat, care m-a ajutat, m-a aranjat la lucru şi atunci mi-a fost mai uşor. Ne mai aducea el pachete cu alimente. Sunt vinovată faţă de tine, dragă Valentine, am trăit cu el, trebuia să salvez copii. Iartă-mă că te-am înşelat, dar copii erau mereu flămânzi, trăiam în frig, cu lipsuri mari, nu pot să-ţi descriu toate suferinţele noastre, a fost ceva groaznic. Hăituită, umilită, fără veşti de la tine, ce puteam eu face? Nu m-am căsătorit, nu mi-am luat alt bărbat, te aşteptam pe tine, trăiam cu această speranţă, că tu eşti viu şi vei reveni la familia ta. Uite că te-ai întors totuşi acasă, acum va fi bine.

- Dragă Reta, nu am dreptul să-ţi fac nici un reproş, eu sunt vinovat de această nenorocire, nu trebuia să intru în serviciul secret, dar atunci eram altul, mă consideram patriot, nu aveam dreptul să refuz, să fug de la datorie. Alţii s-au ascuns, au fugit de la armată, au rămas vii, acasă, ba mai mult, când au venit comuniştii la putere, au intrat în partidul lor şi şi-au bătut joc de popor. Eu nu am putut, am fost crescut altfel, ştii prea bine caracterul meu. Pentru asta am plătit scump, am suferit amarnic. Dar cea mai mare suferinţă a fost gândul meu la tine, la copii noştri. M-a pedepsit Domnul pentru păcatul meu... Nu pot să te învinuiesc, că ai trăit cu cineva, ştiu că m-ai iubit, dar aşa a fost viaţa, trebuia să salvezi copiii, te iert de toate, sunt fericit că eşti, că te-am văzut, că ai reuşit să creşti copiii... Ce drept am eu să te învinuiesc? Poate dacă nu sufeream atâta, nu aş fi cunoscut amarul vieţii până la fund, aş fi judecat altfel. Dar acum sunt alt om, am înţeles multe... dar nenorocirea cea mai mare este că sânt şi acum un nenorocit, nu pot să-ţi îndrept viaţa ta, să-ţi alin durerile, nu am voie să mă întorc în România, la familia mea, sunt tot timpul sub ochii securităţii sovietice... Am scris ani de zile la toţi conducătorii acestei ţări sălbatice, dar ei nu vor să mă ajute să mă întorc la familie. Să fie blestemaţi cu toţii acei călăi pentru crimele lor, pentru tot răul făcut oamenilor...

Reta lucra acum la o firmă alimentară, era mai uşor traiul... Cele cinci zile au trecut ca într-un vis, un vis greu, jalnic, cu gândul la despărţire şi pierderea speranţei de a fi împreună. Dacă pe Reta o regăsisem, pentru copiii crescuţi fără tată devenisem un străin. Crescuseră singuri, mângâiaţi poate de alţi bărbaţi, eu le eram străin cu totul. În ultimele zile Liviu a bruscat-o pe mamă-sa, pe Reta. Eu nu m-am putut stăpâni şi l-am pălmuit. Carmen, fata mai mare, mi-a spus:

- Tu n-ai voie să-l baţi, eşti străin, nu eşti tatăl nostru... Ne-ai părăsit, acum trăieşti acolo cu rusoaicele tale, tu nu ştii nimic cum am suferit noi de foame, de frig, cum eram încolţiţi la şcoală, ne scoteau în faţa clasei şi spuneau că suntem copii de „duşmani ai poporului”. Noi nu putem uita...

* *

*