M-am întors acasă zdrobit sufleteşte. Dar ce puteam să fac? Viaţa a mers pe alt făgaş, totul s-a întors pe dos, nu se mai poate îndrepta nimic. M-am întors la Tiraspol la lucrul meu. Am mai scris scrisori la cei de sus, dar degeaba. Trebuia să-mi refac viaţa. Nu puteam trăi singur. Trebuia să fie cineva lângă mine.

            M-am căsătorit cu Valentina Sonova, o fată care practica atletismul, sărituri în înălţime. Peste un an s-a născut fiica noastră – Liliana. A început o viaţă nouă, bună, fericită, dar şi cu dureroasele amintiri vechi, pe care nu le puteam uita şi nici spune cuiva, afară de mamei mele. Ca antrenor eram bine apreciat, sportivii antrenaţi de mine lucrau bine, obţinând locuri bune la competiţii. Devenisem respectat în acest oraş, unde nimeni nu ştia istoria vieţii mele. Nici Valentina nu ştia nimic de toate prin câte am trecut.

În 1964, când eram şef de studii la şcoala sportivă a tineretului din Tiraspol, aveam cea mai puternică echipă de canotaj academic din toată republica, cu vâslaşi ruşi, militari al armatei sovietice din Budapesta cu sediul la Odesa. Am fost cu echipa la un campionat al URSS la Tallin. Atunci am vizitat-o pe Amilda, pe care o felicitam la sărbători. Avea o casă minunată pe şoseaua Paldiski, într-un cartier nou al oraşului. I-am cunoscut pe tatăl şi mama ei, şi pe fiul ei, care avea acum 20 de ani. Spuneam că bărbatul a părăsit-o  când ea a  nimerit în puşcăria sovietică. Am fost cu ea la un restaurant unde am petrecut o seară minunată, amintindu-ne de prietenia noastră la Iavas. Am dansat cu ea un tangou vechi. Când dansam, am văzut conducătorul orchestrei şi am înlemnit, era prietenul meu Ilmar, din Norilsk. Am avut o mare bucurie, ne-am îmbrăţişat, am stat la masă împreună, aducându-ne aminte de robia comunistă din Norilsk. Am făcut o cinste pentru toată orchestra şi ei ne cântau tot ce doream, mai ales tangouri şi cântece vechi. Se uitau cum stăteam îmbrăţişaţi cu Ilmar şi, când au aflat că sunt „spion român”, care a stat în lagăr cu estonianul Ilmar, s-au ridicat de câteva ori în picioare, aplaudându-ne. Ne-am despărţit, eu plecând în Moldova, ei rămânând în Estonia, ţară cu oameni vrednici, care-şi iubesc cu adevărat pământul strămoşesc şi neamul lor.

            Tot pe atunci, când trăiam la Tiraspol şi lucram ca antrenor, m-a căutat Crucea Roşie din Germania, din oraşul Essen. Germanul Buschman se interesa dacă fostul deţinut Valentin Şerban din Dubrovlag se află la Tiraspol. Într-o zi am fost invitat  la şeful KGBului din Tiraspol, fiul generalului Mordoveţ, care mi-a propus să răspund afirmativ Crucei Roşii din Essen, că locuiesc în Tiraspol, că lucrez antrenor, că sunt bine aranjat, că nu mă supără nimeni din organele securităţii sovietice. După ce-am răspuns, am primit câteva colete de la Crucea Roşie din Essen cu cearşafuri, cuverturi, uniforme de arbitru, bocanci nemţeşti de foarte bună calitate. Toate coletele le primea fiul lui Mordoveţ, care le controla, apoi mi le dădea. Bocancii i-am primit numai după ce fusese tăiate tălpile, tocurile şi căptuşeala şi vroiau să-mi plătească recompensă, pentru că nu mai puteau fi folosiţi. Am refuzat banii. Aşa am primit şi mi-au fost tăiate trei perechi de bocanci minunaţi, de culoare maro, cu tălpi duble, groase. Regretam că nu-i pot purta, căci prin anii 1958-60 încălţămintea sovietică era proastă, mai mult din piele de porc şi toţi căutau încălţăminte din Iugoslavia, Italia, Finlanda, Cehoslovacia, România, care era mai frumoasă şi de bună calitate. Se putea găsi la Moscova sau Leningrad, unde mă aflam uneori, ca arbitru la competiţii europene sau mondiale.

În 1967, la cererea mea, am fost transferat cu lucrul în oraşul Hânceşti. Vroiam să fiu mai aproape de părinţii mei, care trăiau la Nemţeni. La Hânceşti am fost ales preşedinte al comitetului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”. Aici am lucrat şi în postul de antrenor şi director al şcolii sportive, deschisă de mine cu secţii de lupte – „Trânta”, „Sambo”, „Dziudo”, canotaj de caiac şi canoie, atletism şi ciclism, până în 1977. În acest an am fost mutat la Ialoveni, tot în postul de preşedinte al Consiliului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”, unde am luat parte la organizarea multor secţii sportive.

În 1981 m-am pensionat, dar am lucrat doi ani ca şef al taberei de pioneri „Poieniţa veselă”, a sectorului raional de învăţământ Botanica din Chişinău. Aşa s-a terminat cariera mea de antrenor.

            Au venit alte vremuri, poporul nostru s-a trezit recăpătându-şi independenţa. Veneam la Chişinău şi luam parte la toate marile adunări naţionale. Aveam emoţii şi bucurii. În timpul lui Snegur, am reuşit să-mi recapăt cetăţenie română, adresându-mă cu această chestiune chiar lui personal. .I-am obţinut şi fiicei Liliana cetăţenie română. Datorită stăruinţelor mele Liliana vorbeşte multe limbi: ruseşte, englezeşte, turceşte, dar pentru mine principalul este că vorbeşte bine româneşte. La fel şi nepotul meu Maxim. Datorită paşaportului românesc Liliana a plecat în Turcia, unde lucrează şi azi profesoară de muzică, predând pianul.

Dacă atunci, în anii 1990-1992, ni s-ar fi dat voie să ne recăpătăm naţionalitatea noastră română, astăzi nu ar fi persistat minciunile unor degeneraţi, care au împărţit poporul nostru în moldoveni şi români. Dar n-a fost să fie, am avut la conducere oameni reduşi la minte, retrograzi şi laşi, care au luptat pentru interese străine, pentru fotolii şi îmbogăţire peste noapte. Au vândut neamul şi onoarea noastră.              

            În 1990, în una din zile, privind televiziunea de la Moscova, am aflat că Asociaţia „Memorial” invită pe foştii deţinuţi politici din lagărele din Norilsk să vină la comemorare. Era pe timpul lui Gorbaciov încă... Am fost invitat prin Ministerul de Interne al Moldovei, invitaţie confirmată telegrafic de către Comitetul executiv şi de miliţia raionului (fost) Kutuzov, azi Ialoveni. Atunci i-am povestit soţiei Valentina toată istoria mea, arătându-i garanţia „Memorialului” de restituire a  tuturor cheltuielilor de transport cu avionul de la Chişinău la Norilsk, oraş închis pentru toţi, unde puteai nimeri numai cu permisuri speciale. Valentina s-a obijduit că am ţinut în secret viaţa mea şi nu i-am povestit nimic trăind cu ea atâţia ani.

Am sosit la Norilsk, fiind întâmpinaţi de organizatorii întâlnirii, am fost cazaţi şi hrăniţi tot timpul. Am avut întâlniri cu lucrătorii uriaşei uzinei metalurgice, construită cu mâinile deţinuţilor politici, cu profesorii şi elevii şcolilor secundare, cu foştii deţinuţi politici, azi reabilitaţi, care am construit oraşul lor. Când eram acolo ca deţinuţi şi mergeam la lucru sub pază, treceam pe sub un pod, de pe care copii ne strigau: „Fasciştilor!” Şi aruncau în noi cu pietre şi sticle goale...

            Acum am văzut cum nişte femei tinere se aşezau în genunchi în faţa noastră, cerându-şi iertare pentru acele insulte, pe care ni le-au făcut fiind copii atunci. Ne mulţumeau pentru casele construite de noi, în care ei locuiau acum, despre care părinţii le spuneau că au fost construite de „duşmanii poporului”. Am luat apoi parte la serviciul divin, la rugăciunile şi pomenirea tuturor acelora, care şi-au dat viaţa, construind Norilskul în anii de prigoană stalinistă. S-a instalat şi o cruce pe locul din apropierea muntelui „Şmit” (Şmitiha-aşa îl numeam noi), unde va fi construit un templu creştin ortodox, în partea de nord a Smituhei, unde deţinuţii decedaţi nu erau îngropaţi ci cufundaţi în zăpadă cu o tăbliţă mică din coletele care soseau la Norilsk, legată de degetul mare al unui picior cu numele deţinutului şi anul naşterii pe ea. Acum lucrau zeci de tractoare, care scoteau cadavrele pentru identificarea răposaţilor pentru familiile lor.

            Am văzut cu ochii mei un adevărat munte de cranii şi oase, pe care le cercetau specialiştii în materie de identificare a celor morţi după tăbliţele de la picioare. Fostele republici baltice sovietice, azi ţări independente, şi-au construit acolo un templu mare, catolic lângă o şosea, care leagă Norilskul cu orăşelul Colargon, pe marginea căruia au fost împuşcaţi un mare grup de ofiţeri din serviciile militare ale acestor ţări, după ocupaţia sovietică din 1939, şi ale acelora din timpul ocupaţiei germane în vremea războiului.

            Am fost duşi în excursie la ”Colargon”, un bloc cu pereţi din beton armat cu o grosime de 2-3 metri, situat în apropierea Norilskului, între Norilsk şi Kaierkan, unde se executau „în secret” deţinuţii politici din lagărele de aici. Pe aceste jertfe enkavediştii îi ridicau noaptea, după orele 2-3, trezindu-i pe cei sortiţi la împuşcare fără zgomot, cu şoptirea primei litere a numelui, întrebându-i „numele la prima literă”, de exemplu I - Ivanov, sau Ş – Şerbacov...

            Aşa am fost chemat şi eu din lagărul nr.4 din Norilsk la maiorul Cerneak, în 1953, care mi-a arătat scrisoarea mamei mele adresată lui Stalin şi am aflat că-i deportată în regiunea Tiumeni, raionul Iurghinsk, satul Iurga Lesnaia. Când am fost trezit de enkavedist noaptea, la ora 3, vecinul meu, Nicolai Degtiariov, mi-a strâns mâna, crezând că şi pe mine mă vor duce la Kolargon. Mi-a spus atunci: „Ţine-te bine, Valentine!” A fost foarte mirat, când m-am întors peste vre-o două ore viu. Degtiariov ştia multe cazuri cu acei „neîntorşi” de la Kolargon. Şeful lagărului mi-a spus atunci:

            - Du-te în baracă şi nimeni nu trebuie să ştie că ai vorbit cu mine, altfel şi eu voi fi în baracă alături de tine. Se temeau şi enkavediştii de Stalin. Aşa am aflat că părinţii mei sunt vii, deportaţi în Tiumeni.

                                                *                                              *

                                                                        *

            După toate cele suferite, Valentin Şerbacov  (fost Şerban cîndva) şi-a refăcut viaţa. Datorită muncii cu abnegaţie, a reuşit să educe sportivi de clasă superioară, a devenit Maestru emerit în sport al RSSM. Fiind cunoscut cu inimosul corespondent sportiv Efim Josanu, acesta l-a adus la Bucureşti, la emisiunea Surprize, surprize condusă de Andreea Marin. Aici el a dezvăluit viaţa sa zbuciumată, calvarul prin care a trecut, fiind văzut şi ascultat de milioane de români. După această emisiune a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în gradul de Comandor, pentru tăria morală de care a dat dovadă în anii prigoanei staliniste, pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti. Tot la Bucureşti a fost la fostul rege Mihai, care fusese cândva membru onorific al Uniunii federaţiilor sportive din România. Valentin Şerbacov l-a cunoscut pe rege în tinereţe în 1939, când şi prinţul Mihai practica sportul. Acum regele dorea să fondeze un muzeu al Curţii regale, pentru care Şerbacov dăruit un anuar, datat cu 1939, exemplar rar şi preţios păstrat de mama Eugenia.

            În 1978 Reta a venit la Nemţeni cu copii, care doreau să-şi vadă bunica. Mama Eugenia le făcuse o chemare, scriind la Moscova de unde a venit şi aprobarea. Eu eram căsătorit cu Valentina şi aveam un copil, pe Liliana.

            Reta Popescu a murit în anul 2004, nerecunoscând că nu a fost dreaptă cu mine şi a plecat pe lumea cealaltă cu un mare păcat, lăsând copii cu credinţa că eu i-am părăsit de mici şi ei au flămânzit în Bucureşti, din cauza trădării mele, că au fost crescuţi numai de mama lor, nerecunoscând nici azi că eu le sunt tată.

- Cum crezi dta, omule necunoscut, ce trebuie să simt eu, Valentin Şerban, după o aşa dramă familială, veşnic sângerândă, care nu se va vindeca niciodată, nici după moartea mea?... Cum nu ar fi, am şi eu durerile mele sufleteşti, nimănui destăinuite, decât dtale, domnule necunoscut, care ai binevoit să-mi asculţi povestea într-un moment de slăbiciune, pentru că numai un om, care a trecut prin aceleaşi momente tragice, poate să mă înţeleagă. Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni vreo dată, eu sunt prea bătrân şi cineva trebuie să ducă această poveste, despre fărădelegile sistemului şi conducerii acestei mari şi sângeroase ţări, mai departe ca să fie o învăţătură pentru alţii, pentru cei cinstiţi şi naivi, chiar şi pentru lingăii, care sunt gata să-i pupe şi fundul stăpânului pentru un loc mai călduţ în viaţa asta atât de amară.

            Şi a tăcut acest venerabil bătrân iar lacrimile îi curgeau pe obrazul brăzdat de cute adânci, săpate de chinurile şi suferinţele îndurate. De jur împrejur era o linişte totală, numai uneori fluiera o mierlă în pădurice. Eu stăteam pe buturugă alături de el cu sufletul răvăşit de amintirile mele şi mă gândeam: oare a fost cu adevărat acest calvar, sau poate a fost un vis rău, urât de lungă durată. Tăceam amândoi... O tristeţe profundă ne acoperă sufletele... Azi unele popoare, ca cel evreesc, de pildă, sărbătoresc, cinstesc, îşi aduc aminte de cei trecuţi prin genocidul neamului lor, fac comemorări, ridică monumente, iar noi, basarabenii, români moldoveni, cerşim de peste zece ani  nişte semne „în memoria” de la nişte guvernanţi laşi, hulpavi şi trădători, oameni fără suflet, fără demnitate, fără conştiinţă naţională; şi totul e în van.

            Cine suntem noi, cei care strigăm în gura mare „Ştefane, nu ne lăsa!”, dar, din păcate, mulţi ca nişte berbeci ne ducem la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din Chişinău şi în gările altor, localităţi de unde au fost mânaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni nevinovaţi, şi doar pentru că gândeau altfel, erau creştini, şi buni români...

            Foştii preşedinţi îşi dăruiesc unul altuia medalii pentru mari fapte de eroism, în realitate - pentru mari crime, fără a se gândi că vor intra în istorie ca nişte idoli, monştri, figuri sinistre, groaznice.

            Ce puteam eu să-i spun acestui om, cu ce puteam să-i alin durerea sufletului, chinuit de acea taină a vieţii lui, ascunsă de toţi cei dragi? Pe acest pământ cu atâta popor rătăcit, unde fiul luptă împotriva tatălui, unde mama îşi sugrumă copilul, unde preotul Moscovei din amvon, laudă pe acei care au distrus lăcaşele lui Hristos, unde cei de pe scena politică vând totul, taie neamul în două, ca să mai domnească o dată; ce-ţi rămâne să vorbeşti? El, Valentin Şerban, a trăit o viaţă de naufragiat pe valurile unei mări furioase şi zbuciumate, un adevărat calvar, dar nu s-a frânt. În faţa lui trebuie să te închini. O merită!

            Şi chiar la capătul disperării fiind, mai am speranţa în ziua de mâine, în viitor, în cei ce vin după noi, în raţiunea omenească, în sângele care nu se face apă, că ne vom uni cu Ţara, vom întregi şi pământul şi poporul, vom ajunge în rândul naţiunilor libere şi prospere ale Europei.

             Am spus asta şi el a zâmbit, ca un copil, printre lacrimi, şi s-a înseninat.

            A sosit o maşină cu anvelope de la Bălţi şi şoferul autobuzului nostru, după ce le-a montat, a strigat:

            - Îmbarcarea, plecăm mai departe, la destinaţie! Şi noi am sărit toţi în picioare, şi mic şi mare, şi tânăr şi bătrân, şi am luat loc în autobuzul care ne-a adus la Chişinău.

            Pe acel moş venerabil l-am mai văzut de câteva ori, venea la statuia lui Ştefan cel Mare, când se adunau acolo cei cu suflet mare, cu dragoste de pământul strămoşesc, care mai luptă împotriva asupririi neamului, pentru adevăr şi dreptate. La 31 martie 2005 venerabilul bătrân a decedat. S-a dus la Domnul să-şi odihnească trupul şi sufletul chinuit, împuşcat fiind numai de două ori. Dumnezeu să-l aibă în paza lui.

            Veşnica lui pomenire!

 

 

 

Necunoscuţi prieteni de departe,

Curatei file daţi-I crezămînt

Şi tineţi minte că această carte

A fost odată sînge şi pămînt.

,,Aşa le-am scris”

Andrei Ciurunga

 

 

 

 

 

 

 

 

 

RÎNDURI DE CUVINTE SÎNGERÎNDE

Cartea aceasta este  despre un erou-martir – basarabeanul Valentin Şerban; ea descrie prin cîte poate să trăiască un om fără a-şi clinti, pentru nici un moment, verticalitatea cauzei naţionale.

Ce ştim despre acest om?

Trădat ruşilor sovietici de către doi colegi cu care activase în cadrul serviciilor patriotice secrete ale României în timpul celui de al  doilea război mondial, basarabeanul Valentin Şerban e arestat de sovietici, mult după război, tocmai în 1948; şi nu pe teritoriu sovietic, nu în Basarabia română  reocupată barbar de Uniunea Sovietică, ci la locul său de lucru civil, în Bucureşti, unde  avea familie, soţie şi trei copii. Este ameninţat cu omorîrea prin împuşcare, este maltratat cu atîta bestialitate, încît ajunge a se gîndi ,,la moarte ca la o salvare”.

       Trageţi, călăilor! – le-a strigat Şerban schingiuitorilor cu armele îndreptate spre el.

Nu au tras într-însul, au tras pe de-asupra lui şi l-au condamnat  la 25 de ani închisoare cu regim sever, ducîndu-l spre nordicul Norilsk al Siberiei, pe traseul: Bucureşti – Constanţa – Odesa – Moscova – Harkov – Kuibîşev – Ufa – Celeabinsl – Kurgan – Petropavlovsk – Omsk – Novosoborsk – Kemerovo – Krasnoiarsk – Dudinka şi, în sfîrşit, Norilskul, unde avea să robească ani în şir, ca deţinut politic, apoi, alţi ani – în închisorile din Kenghir (Kazahstan) şi Iavas (Mordovia).

Duşi în Siberia au fost şi părinţii lui, din Basarabia. Familia sa, la Bucureşti, deşi persecutată de comunişti, nu ştia nimic de dispariţia soţului şi tatălui (nu avea voie să ştie).

Un alt basarabean – Vadim Pirogan (şi acesta fost deţinut politic în închisorile siberiene din regiunea Irkutsk) află de istoria dramatică a conaţionalului său, aşterne această istorie pe hîrtie, spre neuitare, dar pentru că, meditează Domnia sa, ,,din păcate, mulţi, ca nişte berbeci ne ducem la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din Chişinău şi în gările  altor localităţi, de unde au fost mînaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni nevinovaţi; şi doar pentru că gîndeau altfel, erau creştini şi buni români…”.

Aşa e… Poate că rîndurile de cuvinte sîngerînde ale acestei cărţi ne vor pune pe gînduri, poate că vor influenţa şi opţiunea ,,berbecilor”.

Victor CIRIMPEI

Doctor în ştiinţe, etnolog.

 

 

Prietenul nostru mai vârstnic – Valentin Şerbacov (Şerban)

L-am cunoscut pe vestitul sportiv român basarabean încă de prin anii 70 ai veacului trecut, pe când eu eram la început de carieră sportivă.

Îl ţin minte ca antrenor la Tiraspol, apoi ca şef al şcolii sportive din acest oraş  nistrean, unde locuia în acele vremuri.

Bărbat nu prea înalt, cu corp sportiv, frumos. Era destul de sever cu elevii începători, cerându-le multe sforţări dar şi ajutându-i cu sfaturi folositoare. Nu ştia nimeni pe atunci despre tragedia lui, despre familia lui pierdută, în hăul războiului. Povestea că a venit de bună voie din România, acasă, în Basarabia, căci aici trăiau părinţii lui, rudele….

Nu-i plăcea  să povestească despre cele întâmplate. A educat zeci de sportivi tineri, care au reuşit să aibă rezultate foarte bune, unii devenind campioni. În tinereţe luase parte la Olimpiada din Berlin, în 1936, unde, reuşind să învingă, a fost  printre cei felicitaţi de însuşi conducătorul Germaniei din acea vreme, vestitul Adolf Hitler.

Valentin Şerbacov se bucura în lumea sportivă de respectul tuturor tinerilor sportivi şi a conducătorilor acestora. La prima vedere părea un om retras, tăcut, închis în sine, dar nu era aşa. Ajuns arbitru de talie republicană, apoi unională şi chiar internaţională, era considerat de toţi drept om cinstit şi drept. La judecarea competiţiilor avea o poziţie fermă, respecta adevărul şi nu recurgea diferite compromisuri. Cu timpul s-a  mutat cu traiul în Hînceşti, unde a reuşit să organizeze tineretul de la sate, să le ridice la nivel înalt cultura sportivă, găsea mereu sportivi talentaţi. Datorită insistenţei sale s-a reuşit construirea la Hînceşti a unui stadion modern, unde aveau loc şi competiţii republicane. Lucra mult cu tinerii sportivi talentaţi, unii dintre aceştia ajungând campioni unionali (de exemplu Sîtnic Valentin).

Era recăsătorit la sovietici cu Valentina, o sportivă din Tiraspol. Venea la competiţiile sportive cu soţia şi fiica lor, Liliana, era un bun familist. Era bucuros de familie, de lucrul profesat şi de prietenii pe care îi avea. Fiind deja pensionar   nu-şi   uita prietenii şi colegii, venea deseori de la Hînceşti, vizitându-ne pe mine, pe Popovici Grigorie etc.

Era prietenul nostru mai vârstnic, întotdeauna ne dădea sfaturi bune din bogata-I experienţă din viaţă. El a reuşit să scape de iadul sovietic de acea mocirlă ideologică şi datorită caracterului său  ferm a reuşit să se integreze în societate, cu tot ce avea mai bun din anii tinereţii cutezătoare, fără a fi bolnav de ură şi dispreţ faţă de oamenii care îi luaseră atâţia ani de viaţă, lipsindu-l de frumos şi omenesc.

Iubea mult poezia, proza. Deseori ne recitea din poeziile lui Coşbuc, Eminescu în pronunţare românească, frumoasă, curată. Ştia limbile franceză, germană, ucraineană, era un om de o cultură aleasă. Începând cu anul 1988, Valentin Şerbacov venea la Chişinău pentru a fi prezent la adunările mişcării de eliberare de sub cizma sovietică şi căpătare a independenţii pentru Moldova. La vârsta sa înaintată nu înceta să viziteze federaţia de atletism, să mai stea  de vorbă cu noi, prietenii lui.

Îi plăcea mult să citească literatura  rusă a scriitorilor mari: Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Nicolai Gogol, Ivan Bunin etc.

La sărbătorirea zilelor aniversare de 70, 75 de ani, ne-a adunat pe toţi, bucurându-se de prezenţa noastră. Cu toate cele suferite în lagărele sovietice, nu ţinea, cum am zis, ură în suflet-toată politica lui era sportul atleţii pe care-i promova, căutând să-i ajute să obţină cît mai multe victorii în competiţii. Fiind deja grav bolnav, se străduia să ne vadă şi se bucura mult de aceste întâlniri. Ne duceam la el spital să-I luminăm ultimele clipe…

Azi Valentin Şerbacov (Şerban) nu mai este, dar amintirea lui a rămas şi va  rămâne veşnic vie în sufletele noastre, a tuturor acelora care l-au cunoscut, care au trăit alături de el.

Anatol Popuşoi

Preşedinte al Departamentului tineret şi sport

Federaţia de atletism R. Moldova.

 

Cînd l-am întâlnit pe acest om român basarabean Valentin şi am auzit povestea lui, am plâns şi eu, plângea şi el. Numele lui trebuire să rămână pe coperta acestei cărţi, el are dreptul la istorie…..

Suferinţele morale sunt mai grele şi mai mari decît cele fizice…

Vadim Pirogan