NICOLAE DURAC

NELINIŞTEA

GENERALILOR

Ediţia a II- a

ÎMBUNĂTĂŢITĂ ŞI ADĂUGITĂ

Sunt militar de carieră de la vârsta de 14 ani. Am vrut să fiu! Mi-a fost impusă educaţia comunistă. Am acceptat-o! Supus privaţiunilor serviciului militar, am supor-tat. Decembrie 1989 a fost, însă, ca un coşmar. Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat !

Şi totuşi… s-a tras ! S-a tras împotriva unor oameni care demonstrau împotriva sistemului comunist. S-a tras împotriva acelora care, în Decembrie ’89, şi-au învins pentru totdeauna frica. Laşitatea conducerii armatei, aservită no-menclaturii comuniste, a încercat, intr-un ultim spasm al dictaturii, să ucidă curajul.

Partea întâi

T I C Ă L O Ş I I

Şi ne-ngropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă

Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă

Trăiască şi guvernul şi brava lui armată

Că-mpuşcă la comandă pe mamă şi pe tată.

( Tudor Arghezi – Epilog )

CAPITOLUL I

“ Mercenarilor ! “

17 Decembrie 1989. Ora cinci, dimineaţa. Ne trezim ca la comandă. Nu contează că e duminică. Chiar dacă vrei să te odihneşti, nu poţi. Am devenit nişte roboţi. Fiecare se grăbeşte să prindă rând la cozile formate, de cu seara, la alimentară. Speranţa fiecăruia este mare, cine să ştie, poate că azi norocul ne va surâde şi apucăm raţia de salam sau… chiar o pungă cu celebrele tacâmuri congelate. Partidul co-munist are “multă grijă” faţă de noi. „Să nu lenevim!”. Şi, ca atare, alergăm necontenit după raţiile de hrană. Din acest moment, începe vacarmul. Vecinii nu mai contează. Uşile sunt trântite, scările se coboară în fugă, iar blocul se zgu-duie ca la cutremur.

*

Mă reîntorc în pat. Încerc să adorm. Este una din puţinele duminici destinate familiei. În rest, eram în cazar-mă. Cu cât numărul cadrelor militare prezente în unitate era mai mare, cu atât comandanţii şi ofiţerii politici erau lăudaţi pentru “competenţă”, dar mai ales pentru “gradul înalt de conştiinţă patriotică”. Nu executam program de pregătire de luptă. Nu făceam altceva decât să asistăm la strângerea frunzelor, a hârtiilor şi chiştoacelor, la vopsirea şi zugrăvirea cazărmii după cheful fiecărui ştab. Stilul pompieristic era la modă. De exemplu, generalul colonel Constantin Olteanu, fost ministru al apărării în perioada 1980 -1985, a decis ca unităţile militare să nu mai fie vopsite în culoarea kaki. Erau prea bătătoare la ochi pentru „agenturile străine”. Zarvă mare… S-a primit ordin ca, în câteva zile, toate porţile şi gardurile din unitate să fie vopsite în alb şi roşu. Misiunea s-a îndeplinit în timp record. Dar, după o lună, vopseaua a început deja să se scorojească. Nu conta. Slugile îşi făceau exemplar datoria, luând-o de la capăt. Materiale erau bere-chet. Se procurau de la întreprinderi în schimbul prestării unor munci necalificate de către militari. Se ajunsese, dato-rită acestui fapt, de a nu mai avea soldaţi la instrucţie. Nici asta nu conta. Totul era zugrăvit şi vopsit proaspăt, iar în cazarmă lipăia pasul de defilare al degetelor ieşite prin bo-cancii rupţi ai soldaţilor.

Am adormit… în timp ce Timişora se trezea dintr-un somn de 45 de ani de comunism.

*

Sunetul strident al telefonului îmi spulberă ultima fărâmă de vis. S-a dus odihna. Mă uit la ceas. Este ora opt. Ridic înciudat receptorul. O voce precipitată :

- Familia Durac?

- Da.

- Cu tovarăşul căpitan, vă rog!

- La telefon.

- Să trăiţi! Sunt centralistul de serviciu. Veniţi urgent la unitate. Luaţi o maşină. Ocoliţi centrul oraşului.

Convorbirea s-a întrerupt imediat. În 15 minute sunt gata de plecare. Încerc să prind, telefonic, un taxi. Nu reu-şesc, aşa că sunt nevoit să apelez la mijloacele de transport în comun. Am noroc şi urc în tramvaiul 9, fără să aştept în staţie. Călătorii sunt puţini. Câţiva dintre ei îmi aruncă priviri duşmănoase. Nu înţeleg sensul lor. Rămân impasibil. La următoarea staţie, coboară un tânăr. Involuntar, rămân cu privirea aţintită asupra lui. Avea faţa tumefiată. Un ochi îi era închis complet. Scurta de blugi, îmblănită, îi era ruptă în câteva locuri şi murdară de noroi. Insistenţa nedumerită a privirilor mele îl înfurie şi, înainte de a coborî, îmi arată pumnul, scrâşnind printre dinţi :

- Mercenarilor!

Sunt şocat. Uniforma mi se pare mai strâmtă şi prea călduroasă. Încep să-mi revin. Ştiam despre unele frămân-tări din oraş petrecute în preajma locuinţei pastorului Laszlo Tökeş, dar nu înţelegeam ce legătură pot să aibă cu per-soana mea.

Am ajuns la unitate îngândurat, tulburat. Intru în ca-mera ofiţerului de serviciu şi, conform regulamentelor milita-re, cer detalii despre felul şi stadiul alarmei:

- Nu este alarmă, mă lămureşte ofiţerul de serviciu. Tovarăşul locotenet-colonel Zeca a ordonat, telefonic, să fie aduse la cazarmă toate cadrele militare care nu au parti-cipat azi-noapte la misiune.

- Adică?!

- Aseară, pe la orele zece, au fost chemaţi la unitate cei care locuiesc aproape şi cei care posedă autoturisme. Au fost repartizaţi la subunităţi, apoi, au plecat în oraş. Au revenit în cazarmă târziu, spre dimineaţă…

- În oraş?… Pentru ce?!

- După câte ştiu, au acţionat împotriva unor grupuri turbulente. Nu am alte informaţii… unii au venit cam şifo-naţi… Se pare că s-au bătut cu nişte civili… Mergeţi la co-mandant. Ştie mai multe… a fost şi dumnealui…

Dau fuga la comandant. Nu îl găsesc. Merg la biroul pregătirii de luptă. Pustiu! Mă îndrept spre compania de ge-niu care ierarhic îmi este subordonată, întrucât ocupam funcţia de şef geniu de regiment. Întâlnesc, în sfârşit, un participant la evenimente, plutonierul major Gabriel Mihuţă. Înconjurat de cadre militare şi de soldaţi îşi povestea, ges-ticulând, peripeţiile nocturne. I-am surprins numai înjurătura finală :

- … mama lor de borfaşi!

- Cine sunt borfaşii, Mihuţă?

Întrebarea mea l-a descumpănit. Toţi cei de faţă ştiau şi eu nu ştiam. A început să zâmbească tâmp :

- Glumiţi, to’aşe căpitan!

- Nu glumesc, Mihuţă, nu am fost cu voi.

- A… se dumiri subofiţerul, n-aţi fost cu noi… mă scuzaţi… n-am ştiut… Păi cin’ să fie ăia… huliganii!

*

Subofiţerul îmi este subaltern. De trei luni, de când îl am în subordine, nu am putut să scot de la el ceva coerent. Nu sunt puţine astfel de cadre militare. Dintre acestea, multe au fost folosite drept salahori pe şantierele economiei naţionale, nu la instrucţie şi, cu cât se dovedeau a fi mai “neajutorate”, cu atât mai mult erau puse să execute cele mai ingrate munci, erau obligate să accepte condiţiile mize-re oferite de “scumpul nostru” partid comunist, prin toate vă-găunile “măreţelor şantiere socialiste “.

*

- De unde şti că erau huligani, Mihuţă?

- Bănuiţi cumva că ne-ar fi scos comandantul împo-triva unor oameni cinstiţi? Nu to’aşe căpitan! Categoric, nu! Să vă povestesc… Nişte huligani, în loc să meargă la mun-că…

- Dar era noapte…

- Ce noapte?! to’aşe căpitan, credeţi că noi nu am aflat cine sunt? Ne-a zis comandantul, erau din ăia… fără servici’… hoţi şi bişniţari… Înainte de sosirea noastră, a lucrat miliţia…

- A intervenit miliţia, îl corectă un subofiţer din grup.

- Îhî, aşa e, a intervenit miliţia, dar n-a putut să-i aresteze, fi’n’că erau mulţi, organizaţi în nişte bande. Atunci am sosit noi şi am făcut ordine în oraş. Ha! Ha! Ha! Prima dată, i-am scăpat pe miliţieni de la bătaie. Să-i fi văzut, to’aşe căpitan, cum fugeau de frica huliganilor… Dacă nu apăream noi, era vai de piele lor. Când a ordonat to’aşu’ comandant Bulai, “după mine… la atac înainte…!” am scos cutia filtrantă de la mască, fi’n’că n-aveam altceva, şi am început să-i croiesc pe spate pe borfaşi, dar fără spor, aşa că am pus mâna pe un par de trandafir… Ce mai, i-am bătut măr!

- Voi cu măştile aţi vrut să faceţi ordine în oraş?

- Nuu! Soldaţii au avut pistoalele mitralieră. Loveau cu paturile…

*

L-am lăsat pe Mihuţă să-şi debiteze “vitejiile” şi am plecat spre comandament. Eram uluit. Gândurile nu vor să se adune. Hoţi, huligani, pari de la trandafiri, paturi de ar-mă…

Pe aleea dinspre Corpul de gardă îl văd pe şeful de stat major al regimentului nostru, căpitanul Ştefan Ştefan. Îl cunosc demult. Am fost colegi la liceul militar. El mă va lămuri, gândesc eu. Îl ajung din urmă şi îl opresc. Pe un ton prietenesc îl întreb :

- Fane, ce se întâmplă? Am auzit că s-a petrecut ceva incredibil…

- Ce ţi se pare incredibil, tovarăşe căpitan!?

Apelativul tovarăşe m-a pus în gardă. Fostul meu co-leg era supărat. Nu accepta intimitate.

- Nu înţeleg, îi răspund eu, de ce militarii au ieşit în mod organizat să se bată cu civilii?

- Dumneata pe ce lume trăieşti?! Nu ai aflat că ele-mente declasate, oameni fără ocupaţie au scandat lozinci vulgare la adresa preşedintelui republicii? Este inadmisibil aşa ceva!

- Ce lozinci? l-am întrebat curios.

Atât i-a trebuit. Venele jugulare gata să plesnească, gura deschisă, ochii bulbucaţi, trădau începutul unei crize de isterie. A reuşit, totuşi, să articuleze, parcă sugrumat, dar strident :

- Cuum? Să-ţi reproduc eu acele infamii?!

Nu-i venea să creadă. Mă privea ca pe un nebun. A vrut să plece. S-a răzgândit. Încet, încet şi-a revenit. Însă eu nu. Cred că afişam o figură extrem de năucă. Asta l-a făcut să se mai îmblânzească puţin :

- Suntem surmenaţi, asta e, iar momentul ne cere lu-ciditate. Dacă ne lăsăm antrenaţi în discuţii tâmpite, nu vom putea fi fermi. Şi noi trebuie să dovedim fermitate faţă de acei descreieraţi din oraş… A tăcut un timp, apoi, încrun-tându-se, a continuat. Şti că au decupat stema de pe stea-gul ţării? Nu! Nu şti decât să pui întrebări idioate. Eu nu accept aşa ceva, noi toţi nu trebuie să acceptăm asemenea comportament anticomunist. Şti că derbedeii au legat mere şi pere în copaci? Nu te întrebi de ce? Nu te duce mintea că derbedii ăştia sunt vânduţi agenturilor străine şi că vor des-trămarea orânduirii noastre socialiste? Iată fapte de necre-zut, tovarăşe căpitan, mai mult, astea sunt crime!

Mi-a întors spatele şi a plecat. Îl privesc îndepărtân-du-se, fără să fiu în stare să fac o mişcare. Parcă sunt bătut în cuie. Cuvintele şefului de stat major mi-au descris situaţia din oraş într-o singură direcţie: vinovăţia mulţimii, iar repri-marea acesteia devenise “o mare datorie patriotică” a fie-cărui militar. Aveam să aflu, mai târziu, că, nici măcar, acele cuvinte nu erau ale lui. Şi le-a însuşit ca un papagal, deşi patosul cu care le rostea nu dădea de bănuit că n-ar fi fost ale lui. Îi deveniseră convingeri. De fapt, aceste cuvinte re-prezentau interpretarea oficială a conducerii superioare de partid şi de stat, interpretare cu ajutorul căreia s-a asmuţit ilegal armata asupra oraşului. Cu tancuri, cu transportoare blindate, cu armament şi muniţie de război. Abia acum am reuşit să înţeleg gestul tânărului din tramvai şi i-am dat dreptate. El se răzvrătise împotriva celor ca Ştefan, fiindcă armata din Timişoara, securitatea şi miliţia au recurs, împre-ună, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, la acţiuni violente împotriva celor care manifestau pentru libertate.

*

Căpitanul Ştefan Ştefan ar putea fi, în specialitatea lui, (arme întrunite), un bun ofiţer, însă crezul fanatic în doctrina comunistă l-a aşezat, în vâltoarea evenimentelor din decembrie, în fruntea celor care apărau dictatura cu arma în mână. A reprezentat un pericol permanent pentru cetăţenii Timişoarei, fiindcă a devenit un maniac în execu-tarea ordinelor de reprimare a demonstranţilor. Chiar şi du-pă evenimente, la sfârşitul lunii ianuarie 1990, la o adunare cu toate cadrele unităţii, a spus, pe un ton răstit: “în calitatea de ofiţer al armatei, dacă voi primi un ordin identic cu cel din decembrie 1989, voi trece la executare fără şovăire, iar pentru ce s-a întâmplat în revoluţie nu am mustrări de con-ştiinţă, fiindcă mi-am făcut numai şi numai datoria faţă de jurământul militar…” Aşa e, după părerea lui, şi-a făcut „exemplar datoria” şi când a bătut cu bestialitate un militar cu termen redus, care, în 17 decembrie 1989, aflându-se în permisie, a fost depistat în mijlocul demonstranţilor. Militarul a fost internat în stare gravă în spital. Asupra acestui perso-naj voi reveni, iar despre cum s-a respectat jurământul militar voi vorbi în capitolul următor.

*

M-am desmeticit. Ferocitatea privirilor căpitanului Ştefan m-a atenţionat serios. Nu mai asistam la o simplă lecţie politică de aşa-zis patriotism. Trebuia, acum, să ne dovedim ataşamentul faţă de partidul comunist. Trebuia să ucidem! Doar pentru asta se considera că am fost îndoc-trinaţi. Mă trec fiori… Privesc în jur. Cazarma parcă se trezise brusc. Multă agitaţie, comenzi stridente, urmate de ritmul sacadat produs de deplasarea în fugă a soldaţilor. Se pregăteşte ceva… Pornesc spre comandament. Un glas liniştit mă opreşte :

- Să trăiţi!

Este santinela din faţa corpului de gardă. Îl privesc. Afişează un zâmbet de o sinceritate dezarmantă. Nu ştie încă ce se întâmplă. I-am răspuns, ca de obicei, “Salut tine-reţea“ şi plec mai departe. Din nou gândurile mele devin sumbre. Ce vină au aceşti tineri? Vor fi scoşi în stradă şi obligaţi să tragă. Unii vor omorî oameni nevinovaţi. Îi vor omorî de frică.

Ajung în anticameră la comandant. Trebuie să discut cu dumnealui. Nu pot intra, comandantul este ocupat. Aştept…

Nu peste mult timp, se deschide uşa şi apare silueta herculeană a căpitanului Eugen Gheorghioiu, ofiţer doi la şeful de stat major. Îl salut. Nu îmi răspunde. Trece pe lângă mine parcă fără să mă vadă. Şi el îngândurat, abătut…

Ofiţerul avea motive de îngândurare… Iată ce se întâmplase.

*

În dimineaţa zilei de 17 decembrie ’89, orele 06.45, ministrul apărării, generalul Vasile Milea, transmisese urmă-torul ordin: “5 detaşamente de militari să fie pregătite pentru a face în Timişoara o demonstraţie de forţă”. În vederea ur-măririi şi îndeplinirii întocmai a misiunii, în dimineaţa acelei zile, cu primul tren, au sosit, la comandamentul diviziei, ofi-ţeri din Marele stat major al armatei, având în frunte pe colo-nelul Dumitru Ionescu şi pe colonelul Gheorghe Radu, iar din partea Consiliului politic superior al armatei pe colonelul Teodor Ardelean, un ofiţer cu mare greutate politică. Era adjunctul generalului Ilie Ceauşescu.

Grupul sosit avea misiunea de a conduce şi de a supraveghea acţiunile de intimidare şi de restabilire a ordinii şi liniştii publice în Timişoara şi, în acest sens, au organizat, în mod conştient, desfăşurarea ilegală a unor demonstraţii de forţă, cu armament şi muniţie de război, încălcând, astfel, prevederile Regulamentului de Gardă şi în Garnizoană (R.G.-2), ediţia 1987, aprobat cu O.G. 52 din 04. 12 1986, Capitolul 15, articolele 243-248, unde se precizează că “la demonstraţii şi mitinguri militarii participă numai sub coman-dă, fără armament”.

Nici comandantul regimentului nostru, maiorul Mihai Bulai, nu şi-a pus problema ilegalităţii, ci a fixat, conform misiunii primite, traseul de deplasare prin oraş a Drapelului de luptă, însoţit de trupe înarmate cu muniţie de război şi de fanfara militară. A fost chemat la ordin căpitanul Eugen Gheorghioiu pentru a prelua comanda acelui detaşament. Spre stupoarea tuturor, acesta a refuzat categoric :

- Nu cred că în centrul oraşului s-au adunat huligani, pentru că i-am văzut pe cei care au ieşit în stradă şi, în primul rând, în atribuţiile mele militare nu sunt prevăzute acţiuni de intimidare a populaţiei civile.

Fără alte cuvinte, a părăsit încăperea. Cei din co-manda unităţii au crezut, totuşi, că ofiţerul şi-a permis să facă o glumă deplasată.

În jurul orei 10, se scoate Drapelul de luptă. O gardă numeroasă îl însoţeşte. Militarii sunt obosiţi. Au figuri triste. Cu căştile de oţel pe cap, par mai degrabă speriaţi decât mândri că au privilegiul să însoţească Drapelul de luptă al regimentului. Unii dintre ei au nefericita experienţă a nopţii trecute. Soseşte comandantul. Vrea să arunce o ultimă pri-vire asupra ţinutei militarilor participanţi. Este întâmpinat de un locotenent :

- Tovarăşe maior, detaşamentul este gata….

- Unde-i căpitanul Gheorghioiu? îl întrerupe coman-dantul, vădit neliniştit de absenţa ofiţerului.

- Refuză să vină! îl informează gâfâind ofiţerul de serviciu care tocmai se apropiase în fugă.

- Anunţă-l imediat pe căpitanul Roman să preia co-manda detaşamentului, a ordonat nervos comandantul, în-ţelegând faptul că Gheorghioiu n-a glumit.

Refuzul “rebelului“ căpitan a întârzâiat plecarea cu 30 de minute, producând agitaţie şi teama de eşec în rândul celor veniţi din capitală. Detaşamentele celorlalte unităţi ple-caseră deja din cazărmi şi, datorită neîncadrării regimentului nostru în orarul stabilit, s-a dat totul peste cap. Programul era compromis. Nu s-a mai putut sincroniza apariţia trupe-lor, simultan, din toate părţile, în Piaţa Libertăţii.

Nu durează mult şi soseşte căpitanul Nicolae Ro-man, într-o ţinută impecabilă. Deşi afişează, ca de obicei, un aer de paradă, dă semne de nervozitate. Nu este împotriva marşului de intimidare, dar consideră că acest detaşament trebuie condus, în exclusivitate, de către comandantul uni-tăţii.

În fine, în sunete de fanfară, coloana porneşte spre oraş “pentru a arăta populaţiei că nu este de capul ei – după cum spunea maiorul Mihai Bulai – şi că armata veghează la apărarea cuceririlor revoluţionare ale socia-lismului.”

Ajunşi pe străzile oraşului, a povestit ulterior căpita-nul Roman, demonstranţii au început să huiduie, însă acea coloana jalnică, în cadenţă şi intonând împreună cu fanfara “Onor Comandantului Suprem”, continua să întineze numele voievodului Mircea, pentru prima dată în istoria Regimen-tului 32 Mircea. S-a mizat pe intimidare şi a ieşit cu totul altfel. A fost un eşec total, mai mult, a înfuriat cetăţenii ora-şului. Indignarea populaţiei era îndreptăţită. Armata română, în România, nu putea mărşălui ca trupele lui Hitler în ţările ocupate!

Pentru că a condus acea demonstraţie de forţă care s-a vrut a fi de intimidare, căpitanul Nicolae Roman a că-pătat mult râvnitul certificat de revoluţionar şi a fost avansat în funcţie, în conducerea ministerului, şi, bineînţeles, în grad. Motivul? O parte dintre revoluţionarii timişoreni invocă faptul că a dovedit luciditate, fiindcă nu a tras în cei care îl huiduiau, de parcă musai ar fi trebuit să execute foc asupra mulţimii…

*

În sfârşit, intru la comandant. Abia am deschis uşa şi acesta mă întreabă răstit :

- Ce-i, Durac?!

- Am fost chemat la unitate şi nu ştiu încă de ce?!

- I-am explicat eu, intervine ironic căpitanul Ştefan, aflat şi el în birou.

- Şi n-ai înţeles? se încruntă comandantul.

- Am înţeles ce este în oraş, m-a lămurit tovarăşul căpitan Ştefan, însă nu mi s-a comunicat ce misiune îmi revine…

- Deocamdată nici una.

- Vă rog să-mi permiteţi să-mi conduc socrii la tren. Sunt în vizită la mine şi au deja cumpărate biletele de în-toarcere. Nu bănuiam că vor apărea probleme în oraş.

- Bine, îţi aprob. Vei fi anunţat telefonic, dacă va mai fi cazul.

Prin amabilitatea unui coleg, am sosit acasă cu o maşină. Mă schimb în civil. De data asta am reuşit să luăm un taxi. Am pornit spre gară. Pe traseu, am văzut în zona restaurantului “Sinaia“ multe vitrine sparte şi cordoane de miliţieni dotaţi cu căşti, scuturi şi bastoane. Un furnicar de oameni încerca să şteargă cât mai repede urmele revoltei. Dar n-a fost posibil, cu toată străduinţa lor, să se repete ceea ce s-a întâmplat, la Braşov, în anul 1987.