CAPITOLUL III

Perplexitatea lui Gelu Voican Voiculescu

12 februarie 1990. Ajunşi în capitală, am fost aşteptaţi de două autobuze şi transportaţi la o unitate mili-tară de pe aeroportul Otopeni. Aici am întâlnit reprezentanţii multor unităţi militare din aviaţie. La acest nivel de întrunire, problemele discutate s-au referit cu precădere la compune-rea, competenţa şi gradul de compromitere a conducerii Ministerului apărării pe timpul dictaturii comuniste, cât şi la modul de integrare a armatei în noua conjunctură a vieţii social-politice a ţării.

În urma discuţiilor, s-a conturat un nou “Apel” adresat conducerii superioare de stat :

“ APEL

CĂTRE PREŞEDINTELE CONSILIULUI PROVIZORIU DE UNIUNE NAŢIONALĂ

Suntem reprezentanţii mai multor unităţi militare din Timişoara şi ai Aviaţiei militare care dorim să prevenim destabilizarea armatei, în cazul în care nu se respectă prin-cipiile democratizării ţării şi în domeniul militar. Pentru aceasta cerem:

1. Stabilirea adevărului privind rolul armatei în Revoluţie, în special în perioada 16-20 decembrie 1989 la Timişoara.

2. Cadrele militare din Ministerul apărării naţionale care înainte şi după data de 16 decembrie 1989 s-au compromis, fiind părtaşe directe ale dictaturii ceauşiste, să fie înlăturate din armată. De asemenea, cerem retragerea generalilor reactivaţi în perioada revoluţiei, în armată fiind suficiente cadre competente tinere care să poată îndeplini funcţii de conducere la toate nivelurile.

3. Trecerea în rezervă a ministrului apărării naţio-nale care, prin ordinele date, a dus la o stare de tensiune în armată.

4. Trecerea în rezervă a ministrului de interne, ca participant direct la acţiunile de reprimare a demonstranţilor din Timişoara.

5. Numirea în funcţia de ministru al apărării naţio-nale a unei personalităţi civile ca reprezentant în parlament al intereselor armatei.

6. Promovarea cadrelor militare în funcţii de con-ducere, în etapa actuală, să se facă pe baza unor criterii stabilite la nivel naţional prin consultarea întregii armate.

7. Legile şi decretele emise la nivel naţional să fie valabile şi pentru cadrele militare, fără completări ulterioare din partea Ministerului apărării naţionale.

8. Desfiinţarea Direcţiei şi Birourilor de educaţie pa-triotică din armată.

9. Dreptul cadrelor militare la demisie.

10. Excluderea posibilităţilor de manipulare a armatei la rezolvarea diferendelor dintre diferite formaţiuni şi partide politice, rolul armatei fiind de apărare a teritoriului naţional şi de intervenţie în cazuri de calamităţi naturale.

11. Formarea unui Comitet naţional pentru probleme de apărare naţională şi militară, subordonat preşedintelui ţării şi desfiinţarea funcţiei de senator pentru cadrele militare.

12. Partidele politice să-şi precizeze poziţia faţă de armată şi problemele apărării naţionale.

13. Desfiinţarea unităţilor prezidenţiale compromise politic.

Reprezentanţii unităţilor militare : 01878; 01851; 02840; 02819; 02872; 02914; 01185; 01008; 01125; 01926; 01197; 01115; 01233; 01058; 01878; 01913; 01993; 01884; 01901; 01806; 01875; 01879; 02010; 01989; 01905. “

*

Cu documentul redactat, în jurul orei 12 ne-am deplasat la Palatul Victoria, nefiind încă la modă Palatul Cotroceni. Ajunşi acolo, am fost impresionaţi de numărul mare de cadre militare venite să ne întâmpine şi să ne susţină. Aflaseră despre grupul sosit din Timişoara şi despre acţiunile pe care doream să le întreprindem cu colegii din Bucureşti. Prezenţa lor, acolo, ne-a încurajat.

Abia am coborât din autobuze. Un grup de generali ne ia în primire şi ne ordonă să mergem la sediul minis-terului apărării, argumentând că suntem aşteaptaţi de dom-nul ministru care, datorită atitudinii noastre, este foarte supărat şi, deci, trebuie să ne conformăm.

Privim spre grupul de generali. Îi cunoaştem foarte bine: generalul-colonel Vasile Ionel, numit de curând şeful Marelui stat major, (ulterior consilier al preşedintelui Ion Iliescu), generalul-colonel Gheorghe Logofătu, fostul co-mandant al Academiei militare, generalul-colonel Liviu Ciu-băncan, abia reactivat şi avansat.

Generalul Vasile Ionel se îndreaptă spre mine. Îi eram proaspăt în memorie, doar cu câteva zile în urmă fusesem la minstru. Încearcă să-mi explice că ar fi bine să dăm curs invitaţiei, pentru că, de data asta, ministrul Miltaru este dispus să dialogheze cu noi. I-am răspuns că domnul locotenent-colonel Cornel Şurcu este mai mare în grad şi funcţie, şi ar trebui să discute cu dumnealui. Generalii au plecat. Unul dintre ei, generalul Ciubăncan şi-a pierdut con-trolul. S-a repezit, furios, să smulgă camera de filmat a unui ins care înregistra discuţiile noastre.

Între timp, un număr de şase colegi, desemnaţi de noi, duceau tratative cu Liviu Mureşan, consilierul premie-rului Petre Roman, pentru a fi primiţi la dialog. Tot în Piaţa Victoria, numeroşi studenţi, de la Academia tehnică militară, aşteptau, disciplinaţi, de patru zile, o audienţă la primul mi-nistru, sau la preşedintele interimar Ion Iliescu. Doreau să informeze conducerea provizorie a statului despre “atitudi-nea răuvoitoare a comandanţilor lor pe timpul revoluţiei”. Purtaseră deja un dialog cu ministrul Militaru, dialog al cărui deznodământ a fost nefericit. Mulţi dintre studenţi fuseseră exmatriculaţi…

Cele patru zile petrecute de studenţi în faţa guver-nului ar fi trebuit să ne dea de gândit. Momentele petrecute şi de noi, timp de trei zile, în Palatul Victoria, au întărit con-vingerea că atât preşedintele interimar, Ion Iliescu, cât şi şeful guvernului, Petre Roman, nu sunt interesaţi, în nici un fel, de tragicele evenimente din decembrie 1989, ei fiind preocupaţi de lupta pentru putere, de folosirea, în scopurile lor politice, a celor care au produs teroare în rândurile po-pulaţiei.

*

12 februarie 1990. Ora 14.00. Ni se permite intrarea în clădirea guvernului. Deşi lista aprobată cuprindea un număr de 43 de cadre militare, am intrat 73.

Am fost conduşi într-o încăpere foarte mare, unde exista o masă imensă cu multe scaune. Ne aşezăm şi timp de două ore aşteptăm, în linişte, sosirea domnului Iliescu. Aşa credeam noi, că vom fi primiţi de preşedinte.

Ora 16.00. Apare un personaj ciudat. Se recomandă a fi viceprim-ministru. Se numeşte Gelu Voican Voiculescu. Îl vedeam pentru prima oară “pe viu”. Arborând într-o he-lancă neagră, ce contrasta izbitor cu barba-i albă, părea mai degrabă un preot care se pregăteşte să primească enoriaşii la spovedanie, decât un viceprim-ministru al guvernului.

Imaginea bisericească s-a spulberat. Voican îşi des-cheie haina, scoate la iveală un pistol mitralieră pe care îl încredinţează unuia dintre însoţitori, după care ne anunţă că domnul Ion Iliescu deocamdată nu ne poate primi. Fără alte explicţii a părăsit încăperea, lăsându-ne nu numai deza-măgiţi ci şi nedumeriţi de modul cum suntem trataţi. Deşi ne-au acceptat intrarea în clădirea guvernului, se pare că puterea politică se codeşte să dialogheze cu noi şi caută soluţii pentru a ieşi din impas.

După aproximativ 40 de minute, apare, din nou, ciudatul şi controversatul personaj, Gelu Voican. Ne invită să luăm loc şi să începem dialogul. Este clar! Suntem consi-deraţi a fi fără importanţă, sub nivelul acceptabil de gu-vernanţi pentru a dialoga cu preşedinţia. Suntem nevoiţi să ne conformăm.

*

- Ca militari sunteţi supuşi ordinelor şi superiorilor dumneavoastră, ne atenţionează Voican, sunteţi dependenţi direct de domnul general Militaru, ministrul forţelor armate şi de preşedintele Iliescu. În calitatea de mandatar al domnului Ion Iliescu, am venit, totuşi, să iau legătura cu dumnea-voastră, pentru a afla cărui fapt se datorează această situaţie cu totul ieşită din comun şi pe care o dorim să nu se mai repete niciodată.

- Suntem reprezentanţii mai multor unităţi militare din Timişoara şi ai Aviaţiei militare, îl informează locotenent-co-lonelul Cornel Şurcu, şi dorim să prevenim destabilizarea armatei, în cazul în care nu se respectă principiile demo-cratizării ţării şi în domeniul militar. Avem un “Apel” pe care dorim să-l prezentăm domnului Iliescu.

- Câte unităţi militare sunteţi? întreabă Voican, deschizându-şi cu încetineală carneţelul pentru a nota.

- 26 de unităţi militare, îi răspunde Şurcu.

În sală nu se aud decât foşnete de hârtii şi de foieli pe scaune. Deşi a terminat de notat, Voican nu îşi ridică voit privirea, prelungind liniştea în încăpere. Ne testează răb-darea. N-are decât! Rigorile cazone ne-au făcut foarte răbdători, aşa că aşteptăm eventuale alte întrebări din par-tea domniei sale, înainte de a intra în miezul problemelor ce frământă instituţia militară. Şi-a ridicat în sfârşit privirea şi ne pofteşte, printr-un gest făcut cu mâna, să ne spunem dole-anţele. Înainte de a da citire “Apelului”, maiorul Octavian Chiriac, convins că vom avea de câştigat, începe să-l fla-teze niţel pe Gelu Voican :

- Folosim acest prilej să transmitem, prin intermediul dumneavoastră, doleanţele noastre, pe care le considerăm a fi doleanţele majorităţii cadrelor foţelor armate, dat fiind eşaloanele de unităţi şi categorii de forţe armate reprezen-tate în rândul nostru. Considerăm că ne adresăm însuşi preşedintelui, domnului Ion Iliescu, pe care îl reprezentaţi aici şi care are prerogativele legale să ne asculte pe noi, după ce, în prealabil, dialogul cu conducerea ministerului apărării a eşuat şi nu din vina noastră.

În continuare, se dă citire “Apelului” adresat Con-siliului Provizoriu de Uniune Naţională.

- Dat fiind gravitatea cererilor prezentate în acest “Apel”, spuse cu îngrijorare locotenent-colonelul Petru Liţiu, cerem să ni se asigure protecţia împotriva oricăror măsuri represive din partea celor care au fost vizaţi în acest con-text.

- Am luat notă despre cererea dumneavoastră, îl linişteşte reprezentantul preşedintelui.

- De asemenea, domnule Voican, intervine căpitanul Adinel Popa, vrem ca propunerile din “Apel” să fie de ur-genţă aduse la cunoştinţa domnului Ion Iliescu. Ar fi de dorit ca domnul preşedinte să vină să discute cu noi în mod direct şi nu prin intermediari, fiindcă am venit să rezolvăm problemele acum şi nu altă dată.

- Dacă domnul Iliescu ar fi fost prezent în clădire, situaţia ar fi fost diferită, îl lămureşte Voican. Mâine este marea întrunire în legătură cu constituirea Consiliului Provi-zoriu de Uniune Naţională şi, fiind dincolo, la Parlament, este mult mai dificil să vină şi, atunci, m-a însărcinat pe mine să-l reprezint.

- Consider că merităm ca domnul Iliescu să ne onoreze cu prezenţa domniei sale, insistă căpitanul Popa, fiindcă suntem dintre aceia care, prin atitudinea avută în decembrie ’89, am contribuit decisiv la stoparea represiunii armate. Datorită unora ca noi există un “mâine” pentru constituirea C.P.U.N.-ului.

- Pentru a preîntâmpina eventuale dezinformări, este de dorit ca “Apelul” şi discuţiile noastre să fie difuzate prin mass-media, am adăugat şi eu.

- După cum vedeţi, se înregistrează, replică Voican. Haidem să discutăm, punct cu punct, cererile înscrise de dumneavoastră în apel. La punctul unu cereţi “stabilirea adevărului pivind rolul armatei în revoluţie, în special în pe-rioada 16-20 decembrie în Timişoara”.

Discret, locotenent-colonelul Şurcu îmi face semn. Trebuie să iau cuvântul. Mi se înmânează un microfon. Un cameraman se apropie cu camera de filmat. Încerc să fac abstracţie de el şi am început să relatez :

- În Timişoara, până în după-amiaza zilei de 19 de-cembrie 1989, armata a acţionat violent împotriva manifes-tanţilor, pe fondul unor ordine date de către conducerea superioară a ministerului apărării, dar şi pe fondul unor dezinformări practicate de mulţi comandanţi şi ofiţeri politici. Ieşirea armatei împotriva populaţiei civile a pătat uniforma militară şi faptul că timişorenii nu îi cunosc pe cei care au dovedit exces de zel în acele momente, ne obligă să supor-tăm cu toţii etichetări din partea cetăţenilor, etichetări care nu fac cinste onoarei şi demnităţii militare. Suntem decişi să-i demascăm pe acei zeloşi, fiindcă în Timişoara au murit mulţi oameni. Conducerea ministerului apărării naţionale se face vinovată nu numai de acţiuni împotriva demonstranţilor din Timişoara ci şi de acţiunile de reprimare din multe localităţi din ţară. Să mă excplic. În 21 decembrie ’89, conducerea ministerului apărării cunoştea în amănunt faptul că în Timişoara mişcarea anticeauşistă şi anticomunistă a luat amploare şi, lucru foarte important, că armata din Timi-şoara, cu excepţia câtorva zeloşi, a fraternizat cu cetăţenii. Şi totuşi, în 21 decembrie armata a fost scoasă să reprime mişcările sociale în Bucureşti şi în întreaga ţară. Acest fapt este regretabil şi generalul Mihai Chiţac, îl dau ca exemplu fiindcă este actualmente ministrul de interne, ar trebui să explice atitudinea avută atunci, mai ales că a afirmat cu se-ninătate că, pe el, revoluţia l-a prins la Bucureşti, când, de fapt, în perioada 17-21 decembrie a fost prezent în Timişoa-ra şi a acţionat cu mult zel împotriva demonstanţilor.

Am încheiat relatarea. Voican vrea să spună ceva, însă căpitanul Adinel Popa preia microfonul şi spuse răs-picat :

- Ţinând cont de poziţia armatei din Timişoara, tre-buie să spunem clar că şi în rândurile ei sunt uscături. Oameni care, în exces de zel, au executat orbeşte ordinul primit. Să tragă! Şi au tras în populaţie. Aceşti oameni au fost avansaţi la excepţional de către generalii reactivaţi şi numiţi în conducerea ministerului apărării. Presa liberă din Timişoara a făcut anchete în unităţile militare şi a dat publicităţii numele câtorva dintre cei care au executat foc de armă asupra populaţiei. Cerem ca aceştia să răspundă în faţa legii şi să fie trataţi ca orice criminali.

- Ce s-ar fi întâmplat dacă efectivele militare scoase împotriva populaţiei, în 21 decembrie ’89, la Bucureşti, nu ar fi fraternizat şi ei cu demonstanţii şi, potrivit ordinelor, s-ar fi înăbuşit totul în sânge? Care ar fi fost soarta militarilor “rebeli” din Timişoara? întreabă maiorul Constantin Chiti-caru.

- La ora ctuală, în Timişoara, populaţia şi-a revenit după şocul represiunii armate, intervine locotenentul major Daniel Drăgan, şi, pe bună dreptate, vrea adevărul, însă, i se oferă altceva. Ministerul apărării şi anumiţi participanţi la diferite faze ale revoluţiei au creat false fapte de vitejie, practic, făcându-se un mare deserviciu armatei. De exem-plu, pe postul naţional de televiziune, au apărut relatări conform cărora aeroportul din Timişoara a fost atacat de terorişti, iar militarii au reuşit cu greu să-i respingă. Este un neadevăr, noi am fost pe aeroport tot timpul şi nu ne-a atacat nimeni.

Cu privirea aţintită undeva, în gol, Gelu Voican pare să nu se simtă în largul său. Acuzaţiile sunt foarte grave. Pun în pericol credibilitatea variantei “oficiale” despre revo-luţie. Este inadmisibil aşa ceva. Decide că trebuie să inter-vină, altfel ar însemna să fie de acord cu cele spuse de noi :

- Eu rămân foarte surprins de ce aflu de la dum-neavoastră, pentru că şi eu am trăit şi, ulterior, în zilele de 21,22, am participat nemijlocit la revoluţia noastră. Ştiam că la Timişoara armata nu a tras şi că reprimarea a fost făcută de celelalte trupe…

- S-a tras totuşi, îl contrazice locotenentul major Daniel Drăgan, chiar dacă au fost cazuri izolate. Oameni care au făcut-o din exces de zel sau închipuindu-şi că este un moment prielnic pentru cariera lor…

- Rămân surprins! exclamă Voican, după câte ştiam nu se executau ordinele. Din teleconferinţă rezultă că nu aveau nici muniţie de război asupra lor.

- Vă explic eu situaţia, intervine locotenentul major Laurenţiu Ungur. În după amiaza zilei de 16 decembrie ‘89, trupele de grăniceri, aflate în acea perioadă în subordinea Ministerului de Interne, au ieşit în oraş dotate doar cu baio-nete. Nu au acţionat, s-au dat la o parte şi oamenii au putut trece prin barajele făcute de militari. În schimb, în data de 17 decembrie ’89 s-a primit ordin să ieşim în oraş cu arma-mentul din dotare şi cu muniţie de manevră. În urma unor tergiversări şi presiuni ale organelor de partid, trupele de grăniceri au primit ordin să deschidă focul asupra populaţiei, deşi în acel moment nu exista muniţie de război asupra militarilor, aceasta fiind adusă ulterior, spre seară. Ordinul de tragere a fost dat de Coman…

- Cui ? îl întreabă Voican

- Organelor de partid, care, la rândul lor, l-au trans-mis şefilor noştri. Din dezinformările făcute de organele de partid ale armatei şi cele locale, ştiam şi noi, ca de altfel întreaga ţară, că la Timişoara un grup de protestanţi, de hu-ligani, au generat o mişcare, sunt în stare de ebrietate, sparg vitrine, dau foc. Într-adevăr, iniţial aşa părea forma în care s-a declanşat revoluţia. S-a trecut la distrugeri datorită spaimei. Primindu-se ordin să se tragă, s-a tras! Şefii noş-tri au transmis ordine la anumite nivele să se tragă. Am primit ordin să reprimăm acea “mişcare de huligani” care era cu lumânările aprinse pe treptele Catedralei. În seara zilei de 17 decembrie, în jurul orei 8 şi 20, demonstranţii s-au împrăştiat din centrul oraşului în diferite cartiere. Armata a executat foc, nu în plin cum s-ar crede, ci în caldarâm, dato-rită spaimei, o spaimă a armatei în faţa furiei unui popor. De aceea poate nici nu au căzut prea mulţi în seara zilei de 17 decembrie în centru. Eu pot să spun cu mâna pe inimă că am stat de vorbă cu acei oameni, rugându-i frăţeşte, prie-teneşte, să nu forţeze militarii să tragă în ei. Am dat dovadă, în acele momente, de luciditate şi am acţionat conform raţi-unii. Probabil, în urma teleconferinţei cu Ceauşescu s-a trecut la luarea unor măsuri stricte, astfel că, în centrul Timişoarei, după ce s-a pus stăpânire pe Piaţa Operei, s-au ocupat şi s-au consolidat aliniamente pe care trebuia să le menţinem. Trupele Ministerului de interne îşi făceau jocul, încercând să ne orienteze şi pe noi în sensul dorit de ei. Dădeau dispoziţii, s-au infiltrat în dispozitivele noastre mili-tare. Nu pot să spun că au pactizat cu şefii noştri, dar cu cei veniţi de la Ministerul apărării sigur au pactizat. Cei de la Ministerul de interne ne-au pus pe noi în faţă. Să rezistăm furiei poporului, pentru că ei căzuseră deja acestei furii şi, practic, nu au rezistat. Actualul ministru de interne, gene-ralul-colonel Mihai Chiţac, era de faţă, în seara zilei de 18 decembrie, când s-a tras în mulţimea aflată pe treptele Catedralei. Pe scări, era un individ rănit pe care l-a dus salvarea la spital şi, din relatările presei, rezultă că trăieşte. În schimb, altul, luat dimineaţa pe la ora patru de o dubă a securităţii, a decedat. Generalul Chiţac a spus atunci: “Hai-deţi să mergem de aici, că suntem stăpâni pe situaţie”. La un moment dat, un ofiţer, cadru activ al armatei, (maiorul Pleşca Octav, de la U.M. 01233 Buziaşi, n.a.), a luat un pistol mitralieră şi a executat foc asupra unui tânăr de 14-16 ani care a strigat: “Ucigaşilor!” Din fericire nu l-a nimerit. Noi, grănicerii, ne-am retras şi acel ofiţer ne-a raportat genera-lului Chiţac, afirmând că suntem laşi, iar generalul Chiţac ne-a reproşat: “Vă este frică?”. În data de 19 decembrie, seara, generalul Chiţac ne-a scos să încercuim Parcul Central din Timişoara, obligându-ne să tragem în cei care îşi găsiseră scăpare în parc. Atunci, eu am strigat: “Nu trageţi, parcul este încercuit şi ne împuşcăm unii pe alţii, ne împuş-căm noi între noi !” Nu s-a tras nici un cartuş. Ne-am retras în vechiul dispozitiv şi am rămas acolo.

Se lasă tăcerea. Voican tace şi el. Face eforturi mari pentru a nu se implica emoţional. Cameramanii filmează pe rând feţele împietrite ale participanţilor, după care se opresc la Voican, parcă îndemnându-l să spună ceva, însă acesta continuă să tacă. Intervine şi salvează situaţia căpitanul Traian Cîrjan. Nu are de gând să destindă atmosfera cu vreo glumă ci vrea să completeze imaginea formată de spu-sele celorlalţi :

- La conducerea armatei noastre mai sunt oameni care au dat dovadă de foarte mult zel, în sensul că ne-au instruit că ceea ce se întâmplă în oraş este rodul agenturilor străine, iar demonstranţii erau etichetaţi ca fiind huligani. În fiecare noapte se făceau analize asupra situaţiei din oraş. Toţi comandanţii de unităţi erau chemaţi la sediul diviziei unde se găseau generalii: Ilie Ceauşescu, Ştefan Guşe, Mihai Chiţac, Victor Stănculescu, generali pe care, adesea, i-am văzut trecând şi prin unitatea noastră, cerându-ne camioane cu soldaţi. La miezul nopţii, generalii în cauză fă-ceau comunicări comandanţilor de unităţi care, la rândul lor, le transmiteau subordonaţilor. Din mai multe relatări, trag concluzia că majoritatea persoanelor aflate la comanda uni-tăţilor a acţionat cum s-a ordonat. Acesta este crudul adevăr. Datorită ordinelor lor, unii subordonaţi au tras în demonstranţi. Nu aş putea să afirm care, dar auzeam, la un moment dat, că un regiment sau un batalion a ieşit dintr-o încercuire ca la aplicaţiile tactice, împotiva unei populaţii care, practic, nu avea nici un fel de armament şi, deci, este normal să ne punem întrebarea, ce mai caută aceşti oameni în conducerea unităţilor şi marilor unităţi? Noi, subordonaţii, am suferit un şoc psihologic. Cum să tragi în propriul popor, când nu am fost educaţi pentru aşa ceva, chiar dacă am crescut sub dictatura Ceauşescu?

- Datorită dezinformării s-a întâmplat de s-a tras în populaţie, motivează maiorul Constantin Chiticaru, şi, în pri-mul rând, dezinformarea s-a făcut de cei veniţi din condu-cerea Ministerului apărării. Aceştia ştiau perfect de bine realitatea din oraş şi au asistat la toate manifestaţiile făcute de populaţie. Înapoiaţi la Bucureşti, în loc să ia măsuri bene-fice pentru revoluţie, ştiind că noi am fraternizat cu de-monstranţii, să nu se mai întâmple şi în capitală acele masacre, ei, generalii, din contră, au scos armata împotriva populaţiei. Au vrut să menţină dictatura cu forţa. Acesta este esenţialul! Eu îi consider pe aceştia ca fiind nişte incom-petenţi şi nu merită să conducă destinele armatei. Nu este posibil să ai grad de general sau să deţii funcţia de co-mandant de unitate, atâta timp cât nu eşti capabil să analizezi situaţia internă şi internaţională, să nu îţi dai sea-ma că era inevitabilă căderea dictaturii comuniste în România. Ce s-ar fi întâmplat dacă eram atacaţi de un inamic extern? Cu asemenea comandanţi ţara ar fi fost ime-diat ocupată.

- Este inadmisibilă atitudinea generalului Mihai Chiţac, izbucneşte revoltat locotenentul major Laurenţiu Ungur, captivând atenţia tuturor. Acest general, revenit în Bucureşti, în interviul acordat televiziunii, nici măcar nu a amintit că a fost în garnizoana Timişoara, unde ne-a dat ordin să tragem în demonstranţi, să-i prindem şi să-i predăm organelor de miliţie şi de securitate. Aş vrea să se înţeleagă foarte bine, cu revoluţia am pactizat noi, cei care am înţeles situaţia, cei care am fost piept în piept cu demonstranţii, ce-i drept, unii dintre noi au executat orbeşte ordinele, au dat dovadă de prea mult zel, dar nu au pactizat generalii şi comandanţii noştri care se erijează acum în conducătorii care au desăvârşit revoluţia. N-au desăvârşit nici o revoluţie. Au fost nişte incompetenţi. Au fost laşi. În loc să-l aresteze pe Ceauşescu, au ordonat să se tragă în civili. Culmea este că laşitatea generalilor se răsfrânge şi asupra noastră.

- Domnule Voican, sunt căpitanul Cristian Leahu, din trupele de grăniceri şi unitatea din care fac parte a fost scoasă în data de 17 decembrie, la ordinul Ministerului de Interne, pentru a executa paza Inspectoratului judeţean al miliţiei şi a Comitetului judeţean de partid. Subunităţile noas-tre au ajuns cam în acelaşi timp cu pătrunderea grupului de demonstranţi în sediul judeţenei de partid. Nu s-a putut interveni fiindcă, la ora aceea, militarii nu aveau arme. Demonstranţii au intrat în sediu, i-au dat foc, s-au întors şi au dat foc şi celor trei camioane militare existente în zonă. Eu am sosit acolo cu tura a doua. De data aceasta, subu-nităţile aveau armament şi cartuşe de manevră. După o oră şi jumătate, am primit muniţie de război şi ordinul de a nu lăsa pe nimeni să se apropie de judeţeana de partid. Noi, comandanţii de subunităţi, împreună cu comandantul unită-ţii, ne-am pus atunci problema cum să acţionăm. Să tragem cu arma? Aveam muniţie de război. Am decis să nu tragem. În caz de nevoie, am găsit un refugiu apropiat, într-o curte, pentru a nu intra în conflict cu mulţimea. Se putea, deci, gândi şi aşa în acele tragice momente. S-ar fi evitat pro-ducerea de victime în rândul populaţiei.

- Am o propunere care să vină în sprijinul aflării adevărului, sugerez eu. Toţi generalii care au participat la luarea deciziilor, în perioada 17-22 decembrie 1989, să fie prezenţi la procesul “lotului 22”, proces ce se va judeca la Timişoara.

- Este cazul să punem degetul pe rană şi să facem ceea ce trebuia să facem în primele zile când viaţa înce-puse să se normalizeze din punct de vedere militar, adică, explică maiorul Octavian Chiriac, să recunoaştem din capul locului că unica formă de izbucnire a oamenilor, a acestei populaţii oprimate, a fost cea care s-a dovedit, cu toate ris-curile ei, a fi cea mai bună. Cum s-a spus şi în proces, s-a format un comandament unic, unde nu armata era condu-cătoarea forţelor, ci ceilalţi ne conduceau pe noi, mai mult sau mai puţin pe faţă, sau din umbră, respectiv din trupele de securitate, mai mult sau mai puţin cunoscute, fiindcă prea puţine au fost arătate în public. Privind problema teroriştilor, trebuie să ştim că aceştia nu au fost atât de mulţi, cât a fost războiul psihologic declanşat de la depăr-tare, fără ca ei să-şi pună pielea în saramură. Simulatoare de tot felul, puse pe obiective, care începeau cu nişte zgo-mote specifice să intre în acţiune şi toată lumea, dintr-o parte şi din cealaltă, deschidea focul şi aşa am omorât populaţie nevinovată. Este un adevăr. Din ricoşeuri sau din tir direct. Aşa ne-am împuşcat şi între noi. Pierderile au fost de ambele părţi, în rândul populaţiei civile în mai mare măsură, fiind fără instruirea necesară pentru a se proteja, dar şi din rândul efectivelor militare, care, cu toată instruirea şi reflexul militar, nu au reuşit să evite pierderile. Important este că armata, în ultimă instanţă, a avut rolul determinant în a salva această populaţie şi a asigura succesul revoluţiei din Banat, fiindcă Timişoara a fost primul oraş liber al Ro-mâniei din 20 decembrie ’89. Nu era cazul să se mai pro-ducă victime la Bucureşti la Sibiu şi aşa mai departe. Le-a fost frică unora că, odată cu căderea lui Ceauşescu, se termină şi “era” lor. Din păcate nu s-a termiat. Ţin cu dinţii şi acum de scaune, însă armata nu este părtaşă cu aceştia şi nu îi va ţine în sânul ei.

- Ţinând seama de gravitatea celor expuse aici, ar fi nevoie de prezenţa domnului Iliescu, insistă locotenentul major Laurenţiu Ungur. Să clarificăm acest adevăr cu dum-nealui. Suntem dispuşi să aşteptăm oricât doreşte domnia sa.

Gelu Voican nu răspunde, fapt ce dă ocazia loco-tenent-colonelului Cornel Şurcu să dezmintă unele acuzaţii aduse aviaţiei :

- Datorită zborului elicopterului de cercetare deasu-pra oraşului Timişoara, între orele 15 şi 16.30, aviaţia este acuzată că ar fi tras din elicopter asupra populaţiei. Vă infor-mez că nu s-a tras din elicopter. Nici la Bucureşti nu s-a tras din elicopterul venit în zona televiziunii pentru sprijinul tru-pelor terestre. La Bucureşti, elicopterul a primit ordin să lovească un inamic din zona televiziunii. Rog televiziunea să redea scena respectivă şi obiectivul lovit. Lumea a rămas convinsă că s-a executat foc din elicopter asupra populaţiei. Repet, nu s-a tras asupra populaţiei.

- În acea perioadă, noi am fost singurii care am zbu-rat deasupra Timişoarei, adaugă locotenentul major Petre Moţ, şi dacă până acum cei din conducerea superioară a aviaţiei nu s-au gândit să dea o dezminţire, vreau să dau eu această dezminţire. Din elicopter nu s-a tras! Există, însă, posibilitatea, pe care nici noi nu o negăm, ca pe timpul zbo-rului de cercetare să se fi executat foc de pe o clădire, fapt ce a dat impresia că se trage din elicopter.

- Eu am fost în oraş, în acea perioadă, vă spun precis, nu s-a tras din elicopter, confirmă maistrul-militar Ion Molnar. Dacă avem în vedere faptul că forţele erau în conflict direct, armată, miliţie, securitate, populaţie, ar fi fost imposibil să-i lovim pe unii şi să-i protejăm pe alţii.

- Noi am participat la apărarea Ministerului Apărării, intervine studentul locotenent Constantin Negrea, schim-bând, astfel, subiectul pus în discuţie de către aviatori. La minister s-au petrecut fapte extrem de grave. Am cerut o comisie de anchetă şi efectiv ni s-a băgat pumnul în gură. De ce nu trebuie să se ştie că anumiţi generali, care şi acum stau în funcţii, au fost incompetenţi şi răuvoitori în perioada revoluţiei? În 22 decembrie, comandanţii noştri din Acade-mia tehnică militară ne-au dezarmat şi a trebuit să facem demonstraţii în academie, pentru a primi armament şi mu-niţie, în vederea luptei cu teroriştii. Eram singura unitate militară din zonă.

- Trebuie înţeles foarte bine, domnule Voican, inter-vin eu, noi vrem să se stabilească adevărul. Acesta este motivul pentru care suntem revoltaţi. Domnul ministru a primit multe sesizări referitoare la modul criminal în care conducerea superioară a armatei a acţionat în decembrie, şi, totuşi, după atâta timp, nu s-a dovedit nici măcar intenţia de a se lua măsuri împotriva vinovaţilor. Chiar dacă suntem supuşi ordinelor şi ierarhiei militare, dorim să nu se mai întâmple niciodată un alt tragic decembrie în România.

- Să trecem la următorul punct din apel, ia iniţiativa locotenet-colonelul Cornel Şurcu, sesizând că Gelu Voican nu doreşte să facă vreun comentariu. Să punem în discuţie problema referitoare la retragerea generalilor reactivaţi pe timpul revoluţiei. În Timişoara a fost reactivat şi pus în funcţia de comandant de garnizoană generalul Gheorghe Popescu. A fost avansat la gradul de general-locotenent. Nu ştim pentru ce fapte de eroism. Poate pentru că a dat dife-rite interviuri ambigue şi a destabilizat situaţia din Timişoara.

- Cerem trecerea în rezervă a ministrului apărării şi a celorlalţi generali reactivaţi! solicită imperativ locotenentul major Laurenţiu Ungur.

În sfârşit, Voican decide că este momentul să parti-cipe la dialog. S-a intrat pe făgaşul convenabil lui :

- Generalul Militaru a fost reactivat în plină revoluţie, este un om ale cărui merite sunt incontestabile şi, în situaţia asta, nu văd ce vă îndeamnă să-l contestaţi.

- Pentru că prin ordinele date a creat o stare de tensiune în armată, tensiune pe care încearcă să o ascun-dă, îl lămureşte locotenentul major Ungur.

- Vreau să fac o precizare, intervine căpitanul Nico-lae Miulescu. Există discuţii în rândurile noastre şi nu numai în rândurile noastre, referitoare la activitatea depusă de domnul general Militaru înainte de a fi trecut în rezervă şi această activitate s-a concretizat în perioada în care răs-pundea de ministerul construcţiilor. Au apărut în unele publi-caţii străine probleme referitoare la unele acţiuni contrare intereselor ţării, pe care generalul Militaru le-ar fi desfăşurat.

- Minstrul armatei este un om de a cărui reputaţie, în ceea ce priveşte pregătirea militară şi spiritul organizatoric, am auzit încă de multă vreme, spuse Gelu Voican cu admi-raţie, iar în ce priveşte felul în care şi-a îndeplinit atribuţiile, de la preluarea comenzii, consider că nu i se pot aduce astfel de învinuiri.

- Văzut din exterior, replică ironic locotenent-colone-lul Petru Liţiu.

- Evident că eu vorbesc din exterior, pentru că nu fac parte din armată…

- De ce s-a înconjurat de atâtea cadre militare din rezervă? îl întrerupe maiorul Constantin Chiticaru. Sunt mulţi comandanţi tineri, capabili să conducă şi, un lucru foarte important, acum se fac legi şi regulamente pentru viitorul armatei. În aceste condiţii, dacă cei care sunt la o vârstă destul de înaintată, cu o gândire depăşită, vor să ne facă un anumit tip de organism militar, noi nu dorim să devenim cobaii lor. Daţi-ne voie să-l facem noi, pentru noi şi pentru viitorul armatei.

- Avem documente doveditoare împotriva generalului Militaru, adaugă căpitanul Nicolae Miulescu, pe care le punem la dispoziţia unei eventuale comisii guvernamentale, în vederea studierii acestora şi luării măsurilor în conse-cinţă.

- Înţeleg că este mai mult un conflict de generaţii, consideră Voican.

- Nu! Nu numai un conflict de generaţii, îl contrazice căpitanul Miulescu, ci şi faptul că avem în vedere interesele ţării, ale apărării naţionale, în ideea în care noi nu avem certitudinea că generalul Militaru ar putea avea calitatea de a fi ministru şi, în plus, există, cum am mai spus, dosare cu dovezi multiple, incriminatoare la adresa activităţii dubioase desfăşurate de generalul Militaru. Deocamdată mă opresc aici.

- Nu contestă nimeni activitatea dânsului pe perioada revoluţiei, însă, de ce a trebuit să ajungem aici? întreabă locotenet-colonelul Şurcu. De ce nu a luat dânsul măsurile adecvate, în aşa fel încât să analizeze situaţia reală din armată şi să elimine stările tensionate? Generalul Militaru a fost invitat la Comandamentul aviaţiei, pentru a purta un dialog cu noi, dar a refuzat. Un comandnat, şi îndeosebi un ministru trebuie, în primul rând, să se informeze precis şi corect, apoi să ia măsuri eficiente de remediere. Are obliga-ţia de a elimina toate dezinformările apărute, numai aşa poate să fie corect cu subordonaţii şi chiar cu dumnealui şi, în acest fel, ar fi preîntâmpinat starea tensionată în care se află acum armata.

- Vin de la un sinod, ne mărturiseşte Voican, pe care l-am întrerupt pentru a da curs cererilor dumneavoastră, mandatat de preşedintele Ion Iliescu, şi a rezolva împreună doleanţele şi solicitările dumneavoastră, deci, mă aflu într-o situaţie paradoxală, de la un sfânt sinod am venit să discut cu ceea ce mi se pare incredibil, o grevă a militarilor.

- Noi suntem gata oricând să apărăm ţara, nu am fost şi nici nu suntem în grevă, îl contrazice maiorul Chiti-caru. Deja ne etichetaţi fără a avea motivele s-o faceţi.

- Aveţi dreptate! Un protest al militarilor ar fi mai corect spus, se corectează Voiocan, dar situaţia este atât de inedită, încât nu are o denumire...

- Să nu ne oprim la cuvinte… replică maiorul Chiticaru.

- Da, să nu ne oprim la cuvinte… consimte mai mult pentru sine Voican… Haideţi să luăm o pauză!

*

Gelu Voican ne spune că va merge la preşedintele Iliescu pentru a-i prezenta cererile noastre şi rezumatul primei părţi a discuţiilor purtate cu noi. Se întoarce după aproximativ 45 de minute. Ne sugerează că ar trebui să fim mai direcţi în a-l încrimina pe generalul Militaru. Nu avem timp să întrebăm de ce. Se aşează la masă şi se reiau discuţiile. Cameramanii sunt la post şi încep să filmeze.

*

- V-am rugat să-i transmiteţi domnului Iliescu dorinţa nostră de a dialoga cu dumnealui, aminteşte locotenentul major Laurenţiu Ungur. Ce răspuns sunteţi mandatat să ne daţi ?

- Am fost la domnul preşedinte Ion Iliescu, răspunde Voican, însă, dumnealui este ocupat cu multe comisii, şi, faţă de situaţia în care dânsul, mâine, trebuie să pregă-tească şedinţa de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, este în imposibilitatea de a face această deplasare de la un sediu la altul şi, în continuare, a susţinut să fiu reprezentantul dânsului şi să duc mai departe nego-cierile şi tratativele pe care le-am iniţiat.

- Aveţi dreptul de decizie? îl chestionează căpitanul Adinel Popa.

- Dumneavoastră ca militari vă puteţi da seama, dreptul la decizie este o chestiune mai delicată, răspunde evaziv Voican. Eu voi raporta în final şi decizia o ia totuşi dânsul.

- În această situaţie, intervin eu, apare o problemă de esenţă, şi anume, tergiversarea. Înseamnă că, în conti-nuare, mâine sau în zilele următoare, vom relua la nesfârşit aceleaşi chestiuni, fără a obţine vreun răspuns cert, indi-ferent care ar fi acesta. Consider că se urmăreşte punerea noastră la cheremul zvonurilor. Atitudinea dovedită aici, de a spune adevărul, nu merită un astfel de tratament din partea conducerii provizorie a statului.

- Eu zic să continuăm, propune Voican, şi vedem la sfârşit la ce rezultat ajungem, deci, referitor la contestarea de către dumneavoastră a ministrului apărării, eu vă repet, este un om cu un trecut care îl onorează, a suferit de pe urma regimului Ceauşescu. A fost adus în fruntea armatei tocmai pentru că nu este amestecat, în nici un fel, în situa-ţiile regretabile care s-au produs în timpul evenimentelor de la Timişoara şi chiar din ultimii ani, şi, aşa cum l-am cunos-cut noi, a fost un element de echilibru, un element de în-ţelepciune în fruntea conducerii armatei, care a încercat să realizeze un spirit nou, prin măsurile organizatorice deosebit de eficace. Mărturisesc că rămân foarte surprins de cele arătate aici de dumneavoastră. Tot atât de surprins sunt de contestarea ministrului de interne, generalul Chiţac, care a colaborat cu noi din primele zile ale revoluţiei şi care se dovedeşte un administrator de elită, un om cu care am cola-borat, în sensul celui mai deplin umanitarism, în rezolvarea chestiunilor legate de poliţie. Dânsul conduce Ministerul de Interne, de care mă ocup direct şi rămân surprins de faptul că este, după cum spuneţi dumneavoastră, amestecat în reprimarea de la Timişoara. În zilele revoluţiei şi după zilele revoluţiei, a dat dovadă de un spirit cooperativ deosebit, este o persoană extrem de săritoare şi de receptivă la interesele naţiunii, încât, practic, nu pot decât sa-mi exprim uimirea faţă de acuzaţiile pe care le-aţi făcut în seara asta.

- Domnule Voican, intervine locotenent-colonelul Petru Liţiu, aţi afirmat că ştiţi foarte bine despre măsurile deosebit de eficiente luate de ministrul apărării. Dumnea-voastră chiar le ştiţi? Dacă le ştiţi, vă rugăm să ni le spuneţi şi nouă, pentru că noi, cei îndreptăţiţi să le cunoaştem, nu le ştim. Noi am aflat doar despre faptul că domnul ministru s-a înconjurat de o mulţime de generali şi ofiţeri din rezervă, apropiaţi vârstei dumnealui, şi nu despre presupusele mă-suri benefice invocate de dumneavoastră. Daţi-mi voie să mă îndoiesc de faptul că domnul ministru Militaru, la vârsta dumnealui destul de înaintată, poate fi considerat un om nou.

- Bineînţeles! exclamă Voican, aceasta este o ches-tiune internă a armatei. În ce privesc măsurile la care vă referiţi, am văzut o serie de ordine, de directive prin care se îmbunătăţea dotarea, hrana, înzestrarea armatei, de ase-menea, unele măsuri pe plan organizatoric şi în special organizarea teritorială a armatei, care reprezintă o viziune nouă a armatei pe ansamblul ţării.

- Tot ca om din exterior vorbiţi, replică dezamăgit Petru Liţiu. Aveţi în faţa dumneavoastră specialişti militari şi este păcat să pierdem timpul în polemici pe care, dumnea-voastră, ca nespecialist, nu le puteţi face faţă. Domnul ministru Militaru poate să vă spună orice şi, numai pentru faptul că are gradul de general de armată, le acceptaţi ca fiind ideale. Încă nu sesizaţi faptul că se construieşte cu sume uriaşe un colos militar, fără a se analiza direcţia spre care se îndreaptă România. Spre vest sau spre est? Dacă se va îndrepta spre vest, timpul va dovedi ineficienţa unor asemenea structuri militare şi se vor cheltui alte sume uria-şe pentru desfiinţarea lor.

- Domnule Voican, intervin eu, să nu uităm că dicta-tura comunistă a căzut, pe când la Ministerul apărării s-a întărit prin contopirea forţelor comuniste care au exercitat conducerea în ultimii 15-20 de ani, adică, cei veniţi din pen-sie şi cei existenţi.

- Mulţi dintre generalii reactivaţi şi-au făcut studiile superioare la Moscova, cu precădere la vestita Academie “Frunze”, adaugă căpitanul Adinel Popa. Acest lucru nu dă de gândit că se creează posibilitatea introducerii în armată a unui nou sistem politic? Ce facem, dăm unul la o parte şi punem altul, contrar intereselor unui stat democratic? S-au înfiinţat Consiliile de educaţie patriotică, unde a fost trans-ferat întregul aparat politic comunist din armată. Oare acest mod precar de organizare a armatei, după cum se observă, necontrolat de nimeni, nu înseamnă o încercare de îndoc-trinare comunistă dar cu altă faţă?

- Ne-aţi spus că generalul Militaru este un dizident, o persoană nepătată. Vreau să vă întreb, intervine căpitanul Nicolae Miulescu fixându-l cu privirea pe Voican, cunoaşteţi de existenţa dosarelor “Corbu 1” şi “Corbu 2”, din arhiva departamentului securităţii statului, Direcţia a IV-a contra-informaţii militare? În aceste două dosare, care în prezent se află la domnul general Militaru, împreună cu cei care cunosc conţinutul lor, precum locotenent-colonelul Tănă-sescu, se găsesc dovezi care incriminează activitatea gene-ralului Militaru ca agent străin.

- Nu suntem primii care luăm poziţie, domnule Voican, îl atenţionează locotenent-colonelul Petru Liţiu, pri-mii care au luat poziţie faţă de ministrul apărării au fost chiar cei din minister, pe sase şi şapte ianuarie, activitate la care a participat şi domnul Ion Iliescu. Trebuie să menţionez că, la acea adunare, preşedintele interimar a afirmat că în câte-va zile problemele armatei se vor rezolva şi, după cum se vede, nu s-a dorit a se rezolva. Principala problemă, pusă domnului Iliescu de către cadrele ministerului, era demiterea ministrului Militaru.

- Ştiţi cum sunt folosite forţele şi mijloacele fostului departament al securităţii statului, care la ora actuală sunt în directă subordonare generalului Militaru? îl întreabă căpi-tanul Miulescu pe Voican. Vă spun eu, sunt folosite pentru urmărirea cadrelor militare, pentru interceptarea convorbi-rilor telefonice. Acum toată puterea este concentrată în mâna generalului Militaru, fapt ce ar trebui să de de gândit.

- La unele probleme nu vă pot răspunde, mărturi-seşte Voican, pentru că sunt necesare detalii care depăşesc informarea mea. Tot ce pot să vă spun este că Direcţia a IV de contrainformaţii militare a fost desfiinţată încă din doi ianuarie.

- Unul dintre cele mai bune exemple că nu s-au schimbat prea multe în armată, în ce priveşte conducerea în mod abuziv, dictatorial, sunt eu, căpitanul Ioan Inel. Am fost urmărit de Biroul 2, pentru faptul că am intrat în contact cu un document ce stipula înfiinţarea Cluburilor militare în armată. Am fost anchetat, defăimat în faţa colectivului de ingineri din care fac parte, am fost chemat de generalul Ciubăncan şi pus să dau declaraţii, de parcă am intrat în posesia unui document ce atingea siguranţa naţională.

- Domnul general Chiţac a folosit substanţe toxice de luptă împotriva populaţiei. Credeţi dumneavoastră că un om mânjit cu sângele cetăţenilor timişoreni merită acum, când vorbim despre adevăr şi dreptate, să conducă Ministerul de interne? De asemenea, cum credeţi dumneavoastră, dom-nule Voican, că aceia care au fost arestaţi, anchetaţi şi mal-trataţi în perioada 16-20 decembrie, pot dormi liniştiţi când fostul anchetator este acum procuror şef al municipiului Ti-mişoara? întreabă locotenentul major Cristian Dumitra, vădit iritat că Voican ocoleşte răspunsul la problemele esenţiale.

- Domnul ministru Militaru foloseşte metode ceauşis-te în rezolvarea problemelor, precizează studentul-caporal Ion Sevastian. Noi, studenţii, împreună cu profesorii, într-o lună de zile am fost de două ori în grevă. Am vrut să avem un dialog cu domnul ministru, dar ne-a refuzat categoric. În schimb, a început să facă presiuni asupra noastră, folosind înjurături ca pe maidan. Noi, studenţii, nu avem încredere în competenţa generalului Militaru. A lipsit de peste 15 ani din armată, practic a rămas la nivelul de gândire al anilor ‘70. În acest sens, cerem înlocuirea actualului ministru cu un cadru militar tânăr, competent, cu vederi largi, neconservatoare, cu o activitate stâns legată de armată în ultimii ani. De patru zile stăm 500 de studenţi în faţa guvernului, 23 fac greva foamei şi nimeni nu catadicseşte să vină şi să întrebe ce ne doare şi ce vrem.

- Domnule Voican, vă rugăm să vă exprimaţi punctul de vedere faţă de relatările colegilor, îl îmbie diplomatic la dialog locotenet-colonelul Petre Liţiu .

- Personal vă mărturisesc surprinderea faţă de cele aduse la cunoştinţă, şi preşedintele Iliescu mi-a cerut să iau de la dumneavoastră toate informaţiile şi toate cererile dum-neavoastră scrise, pentru a fi supuse unei analize amă-nunţite, punct cu punct, iar în ce privesc evenimentele de la Timişoara, pentru a fi deferite procuraturii militare, spuse Voican precaut, eschivându-se să facă aprecieri personale.

- Vrem, totuşi, părerea dumneavoastră, domnule Voican, insistă locotenentul major Cristian Dumitra, nemul-ţumit de răspuns. Vrem să vă cunoaştem punctul de vedere şi despre ce se întâmplă cu Academia tehnică militară şi despre ministrul de interne, vizavi de faptul că a folosit sub-stanţe toxice de luptă. Vă cerem părerea personală. Cum calificaţi aceste fapte?

- Sunt mai mult decât surprins, răspunse Voican, mai ales că acum două-trei zile, personal am primit, împreună cu vicepreşedintele consiliului, Cazimir Ionescu, delegaţia studenţilor şi, la sfârşitul comunicatului de presă, pe care l-am difuzat, am dat toate asigurările în ce priveşte securi-tatea celor care au venit cu asemenea solicitări. Era vorba atât de dânşii, din Comitetul de iniţiativă al studenţilor, cât şi de grupul de soldaţi de la Topraisar, în frunte cu loco-tenentul lor. Nu pot să-mi exprim decât nedumerirea, faţă de astfel de întorsătură pe care o iau lucrurile şi îmi exprim regretul, deoarece cuvântul nostru care a fost angajat în acea asigurare pe care am dat-o este astfel dezis, şi suntem puşi în situaţia de a fi infirmaţi în ochii celor care, în mo-mentul ăsta, pot suporta consecinţe ale atitudinii lor.

În timp ce Voican îşi exprima punctul de vedere, un bileţel în care scria, cu litere de tipar, “STĂNCULESCU REABLITAT”, circulă prin sală. Curios, întreb şoptit cine l-a scris. Mi se răspunde că Gelu Voican. Mi s-a părut a fi ceva dubios. Îi fac un semn locotenent-colonelului Şurcu, şi îi arăt bileţelul. Îmi dă de înţeles că l-a citit şi el. Transmit bileţelul mai departe şi mă concentrez asupra discuţiilor.

- De ce domnul general Militaru a ocupat postul de ministru al apărării? întreabă locotenent-colonelul Petru Liţiu.

- Domnul ministru a fost numit în această funcţie, precizează Voican.

- La propunerea cui? insistă Liţiu.

- La propunerea noastră, a membrilor Comitetului executiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, explică Voican. În acele zile, în care toată răspunderea apăsa pe Comandamentul militar al consiliului, care avea iniţiativa de luptă în acea confruntare de guerilă urbană, noi am consi-derat că este cea mai bună alegere în momentul respectiv.

- S-au consultat statele majore ale armatelor? con-tinuă Liţiu să-l interogheze pe Voican. De ce nu a fost luat în considerare faptul că cea mai autorizată persoană să ia în primire funcţia de ministru al apărării era prim-adjunctul mi-nistrului şi şeful Marelui stat major, care era în funcţie la ora respectivă?

- Adică ?! cere lămuriri Voican.

- Generalul Guşe Ştefan, precizează Liţiu

- Pot să vă spun că în acele momente generalul Guşe a avut o atitudine cel puţin echivocă, apreciază Voi-can, şi nouă nu ne-a inspirat încrederea de a lua comanda supremă a operaţiunilor militare.

- Bine, dar, atunci, cel de-al doilea adjunct al mini-strului, generalul Victor Stănculescu, nici dânsul nu a pre-zentat încredere? ironizează Liţiu, făcând aluzie la con-ţinutul bileţelului transmis de Voican

- Vă referiţi la o situaţie trecută, răspunde Voican iri-tat de tonul ironic al ofiţerului. Noi, atunci, aşa am gândit. Au fost de faţă şi o seamă de militari, eram foarte implicaţi în evenimentele politice şi practic preluasem puterea de câ-teva zile şi, în focul luptei de atunci, aşa am gândit la nivel colectiv, aşa s-a hotărât. A atârnat în balanţă trecutul ge-neralului Nicolae Militaru şi a avut un consens al celorlalţi generali care erau prezenţi, inclusiv a generalului Victor Stănculescu care, practic, era la comandă în urma morţii generalului Milea şi care a cedat cu foarte multă deferenţă, lăsând loc numirii noastre.

- Haidem să lăsăm trecutul şi să revenim la situaţia actuală, îl întrerupe maiorul Chiriac. Aţi început prin a elogia personalitatea generalului Militaru.

- Este o părere personală… replică Voican.

- Şi probabil ca multe altele, îi reproşează Chiriac, dar elogiaţi această personalitate cu merite scoase în evi-denţă dintr-o activitate trecută şi întreruptă pe o lungă peri-oadă de timp. Haideţi să luăm în analiză meritele pe care le are în această perioadă, de aproximativ două luni, de când a devenit ministrul armatei. Eu consider că sunt alţii în struc-tura actuală a armatei propozabili pentru această funcţie, ale căror merite ar atârna mai greu în balanţă. Domnul ge-neral Militaru este un om în vârstă, duce oare o legislatură? Noi îi dorim multă sănătate în continuare, îi mulţumim pentru activitatea, curajul civic şi patriotic pe care le-a dovedit asumându-şi această grea sarcină a conducerii armatei, deşi din ce a făcut până acum rezultă că trateză problemele militare cu prea multă uşurinţă. Să-mi fie cu iertare apreci-erea făcută. Consider că problema întregii discuţii de astăzi este înlocuirea dânsului şi acest lucru realizat va rezolva multe din problemele armatei, inclusiv stabilitatea sistemului militar, care trebuie să devină exemplu de stabilitate pentru sistemul social din ţară.

- Părerea mea este că suntem prea obosiţi, apre-ciază maistrul-militar Marin Anton, situaţia este foarte critică în unităţile militare, de aceea cred că aveţi interesul şi dum-neavoastră şi noi şi domnul Iliescu şi ţara întreagă ca pentru un om să nu se destabilizeze armata. Să privim măcar, acum, în ceasul al 12-lea realitatea. Să rezolvăm problema, să ne întoarcem acasă şi să trecem la activităţile noastre miltare.

- Daţi-mi voie totuşi să mă îndoiesc de activitate, când subordonaţii îşi contestă comandanţii, replică ironic Voican. Este un precedent care poate fi foarte grav pentru o instituţie de tip militar. Odată creată această situaţie, cine ne oferă garanţia că ea nu se va mai repeta? Cum vă veţi simţi dumneavoastră la subunităţi, dacă cei din subordine vor lua exemplul acesta şi vor încerca o formă de contestare? Vedeţi? Au implicaţii foarte, foarte profunde. Oricum, eu sunt receptiv la toate cele arătate de dumneavoastră aici, dar daţi-mi voie să-mi exprim surpriza şi chiar mai mult decât atâta, perplexitatea aproape, pentru că noi am cunos-cut lucrurile de pe cu totul altă poziţie, care este cel puţin neobişnuită.

- Domnule Voican, intervine căpitanul Nicolae Miu-lescu, este adevărat, suntem cu toţii supuşi ordinelor şi regulamentelor militare. De ce ne reproşaţi că le-am încăl-cat? Credeţi că este anormal ca noi, militarii, să contestăm menţinerea pe funcţii a vinovaţilor de reprimarea din de-cembrie sau să contestăm măsurile abuzive luate de minis-trul Militaru? De ce nu ne reproşaţi şi încălcarea legilor şi regulamentelor militare din perioada tragicului decembrie ’89, când am primit ordin să tragem în demonastranţi, iar noi nu l-am executat? Când am greşit? Atunci sau acum!? Eu consider că nu am greşit nici atunci, nici acum, pentru că problemele, în ambele situaţii, sunt la fel de grave şi la fel de inedite. Dacă forma adoptată de noi, în decembrie, a fost una extremă, insubordonarea, fapt ce a permis să purtăm, acum, acest dialog, contestarea este o formă democratică, tot la fel de extremă pentru organismul militar, dar foarte necesară în aceste momente de tranziţie pentru armată. Vă rugăm să mai reflectaţi, domnule Voican…

- Dacă se menţine actuala structură de conducere, eu vă garantez că inginerii şi tehnicienii din armată, odată cu democratizarea vieţii civile, vor trece în rezervă, fiindcă doresc să se exprime, avertizează maiorul Chiticaru.

- De fapt care este direcţia pe care o urmăreşte guvernul, domnule Voican, îl întreb şi eu pe reprezentantul puterii, dacă şi în condiţiile aflării, direct de la noi, din inte-riorul sistemului militar, că ministrul apărării este depăşit de situaţie, iar ministrul de interne se face vinovat de represiuni în Timişoara, susţineţi menţinerea acestora în funcţii? Dacă guvernul doreşte o anume direcţie, care se va dovedi a fi contrară doleanţelor noastre înscrise în “Apel”, ca militari vom fi obligaţi să o acceptăm, însă, dreptul câştigat în revo-luţie, dreptul la libertatea de exprimare ne va permite să repetăm, cu orice prilej, cererile nostre. Este semnalul pe care trebuie să-l aveţi în vedere.

- Eu vă spun că am o admiraţie personală faţă de personalitatea generalului Militaru, replică Voican, evident, în contextul nostru nu este o condiţie nici necesară, nici suficientă. Daţi-mi voie totuşi să admiteţi, odată cu mine, că situaţia pe care o trăim este fără precedent şi, faţă de nou-tatea şi ineditul ei, suntem într-o situaţie limită. Dumnea-voastră acuzaţi aproape o criză în armată, care este foarte îngrijorătoare pentru întregul ansamblu al naţiunii noastre ca şi pentru un regim atât de tânăr instaurat după revoluţie. Pot să afirm că sunteţi interlocutorii cei mai ordonaţi, cei mai agreabili, sub aspectul disciplinei şi ordinii de a purta un dia-log pe care i-am avut până acum. Vă asigur că, în virtutea mandatului pe care l-am primit, voi înainta toate materialele emanate de la dumneavoastră şi chiar în seara asta mă voi întoarce la preşedintele Iliescu, pentru a raporta personal impresia pe care a produs-o asupra mea discuţia avută cu dumneavoastră şi, în acelaşi timp, să-i înmânez aceste documente pentru a putea lua hotărârea pe care o apre-ciază dânsul .

- Să sistăm discuţiile şi să rămânem în această sală până la întrevederea cu domnul Iliescu, propune căpitanul Adinel Popa.

- Sunt de acord cu dumneavoastră, aprobă Voican ridicându-se deja de pe scaun.

- Am fost informaţi că domnul Ion Iliescu se află în clădire, ne anunţă locotenentul major Laurenţiu Ungur.

- Faptul că preşedintele Iliescu se află în clădire îmi este tot aşa de cunoscut ca şi dumneavoastră, replică Voi-can. Nu am cum să ştiu. Dacă între timp a venit, îmi va fi mai uşor să iau contact cu dânsul, întrucât nu am de urcat decât nişte scări.

- Domnule Voican, noi vă mulţumim! încheie maiorul Octavian Chiriac.

De comun acord cu Gelu Voican Voiculescu, s-a întocmit un “Proces-Verbal” cu sinteza discuţiilor.(Anexa 9)