NICOLAE DURAC

CAPITOLUL IV

Vânzoleala generalilor

Discuţiile cu domnul Gelu Voican Voiculescu s-au încheiat. Mărturiile nostre despre evenimentele din decem-brie 1989, cât şi despre abuzurile săvârşite de ministrul Militaru, se dovedeau a fi foarte grave, fapt ce trebuia să-l convingă pe domnul Ion Iliescu de necesitatea unei între-vederi cu noi. Am sperat în sprijinul preşedinţiei, însă, speranţele ne-au fost înşelate.

La încheierea discuţiilor cu Gelu Voican, preşedintele Iliescu era, într-adevăr, prezent în clădire, dar a refuzat să vină în mijlocul nostru. A ieşit din clădirea Palatului Victoria pe undeva… pe uşa din dos. Să nu dea ochii cu noi, “rebelii” din decembrie 1989, deveniţi incomozi şi pentru actuala gu-vernare. Am îndrăznit să cerem înlăturarea “greilor” nomen-claturii comuniste din armată, generali şi comandanţi, foşti şi actuali tovarăşi de nădejde cu Ion Iliescu, cu cei care pre-luaseră puterea politică. Nu se putea accepta ca tocmai armata, supusă rigorilor militare, să-şi înceapă, de capul ei, o asemenea curăţenie în propria ogradă. Ar fi dat un exem-plu periculos şi altora. Societatea, în ansamblul ei, trebuia să înţeleagă faptul că nici ei, foştii comunişti care au preluat puterea nu doresc întoarcerea la vechiul sistem, însă era inacceptabil ca viitoarele averi să intre în alte buzunare decât ale lor. Ale comuniştilor! Din acest motiv clica trebuia apărată. Orice eliminare, a vreunuia din rândurile ei, nu tre-buia să fie făcută la cererile venite din exterior, fiindcă ar fi dovedit slăbiciune. Şi ei trebuiau să pară puternici. Din acest motiv trierea era exclusiv atributul comuniştilor şi făcută exclusiv în interesul lor.

Odată cu “fuga” preşedintelui Ion Iliescu, Voican a revenit în mijlocul nostru pentru a ne “sfătui” să nu părăsim sub nici un motiv incinta guvernului. Deşi a fost cam dubioa-să insistenţa “eminenţei cenuşii”, nici noi nu aveam de gând să plecăm cu problemele nerezolvate. De fapt, nu era prima dată când Voican arăta intenţii dubioase. Pe timpul discu-ţiilor, bileţelul care a circulat din mână în mână şi în care scria “Stănculescu reabilitat”, dovedea faptul că Voican avea sarcina de a pregăti revenirea generalului în fruntea armatei. Aşa s-a înţeles de către guvernanţi modul de a rezolva aflarea adevărului despre implicarea armatei în represiune sau, cine ştie… probabil că se respecta înţele-gerea făcută în decembrie 1989, şi anume, doar în schimbul imunităţii sale, Stănculescu i-a predat pe dictatori noii guver-nări şi a organizat uciderea, printr-un simulacru de proces, a soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Rămaşi deocamdată singuri, ne-am retras într-o încăpere laterală. Noaptea s-a dovedit a fi destul de grea. Casetele cu înregistrarea discuţiilor purtate cu Voican au dispărut pe timpul montajului la televiziune. Am rămas la cheremul zvonurilor şi dezinformărilor. Generalii care au în-ceput să se perinde prin încăpere ne-au acuzat că vrem să dăm “o lovitură de stat” şi, cât de curând, după spusele lor, vom fi arestaţi. În această situaţie, pentru a ne proteja, aviatorii, din grupul nostru, ajutati de colegii lor, paraşutiştii care păzeau televiziunea, au reuşit să dea citire “Apelului” pe postul naţional de televiziune.

Revoltat că îi perturbăm preluarea puterii politice, dar mai ales speriat că avem acces la cel mai important mijloc de informare publică, eşalonul doi comunist a hotărât să înlocuiască paraşutiştii aflaţi în dispozitiv de pază la tele-viziune, cu trupe de securitate. În replică, noi am redactat şi am trimis spre publicare un comunicat, prin care relatam, pe scurt, discuţiile cu Voican şi anunţam dispariţia casetelor cu înregistrarea întrevederii. (Anexa 8).

În faţa guvernului, câteva cadre militare, cu domi-ciliul în Bucureşti, stăteau în ploaie şi în frig. Ceilalţi pleca-seră. Aşa ne-am înţeles, să rămână doar un mic grup pentru a asigura, la nevoie, legătura noastră cu exteriorul.

S-a informat grupul despre aducerea securiştilor pentru paza televiziunii, despre dispariţia casetelor, cât şi despre posibila nostră arestare pentru acuzaţii de încercare de lovitură de stat. Prin sistemul de legături, specifice mili-tarilor, Piaţa Victoria s-a umplut şi, acolo, în stradă, s-a luat decizia pe care iniţial nici unul dintre noi nu am dorit-o, şi anume, ieşirea la demonstraţie a armatei. În câteva ore, au venit mii de cadre militare.

Prezenţa lor la demonstraţie era, după cum au decla-rat presei şi televiziunii, singurul mod de a arăta guver-nanţilor, că noi, colegii lor, suntem reprezentanţii armatei, că dorim rezolvarea cererilor care frământă organismul militar şi nu urmărim o lovitură de stat. Aici s-a greşit. Comuniştii aveau dreptate. Rezolvarea cererilor noastre echivala cu o lovitură de stat, fiindcă puterea politică pierdea instrumen-tele folosite pentru intimidare. Armata, prin menţinerea în structurile de conducere a vinovaţilor de crimele săvârşite în decembrie, înfricoşa numai la gândul că acei ticăloşi, şan-tajabili, pentru a-şi salva pielea ar fi fost în stare, la ordinul protectorilor, să execute din nou foc asupra populaţiei. De asemenea, foştii miliţieni deveniseră inoperabili. Şefi şi co-legi de-ai lor umpluseră puşcăriile, iar ei nu mai îndrăzneau să iasă din sedii, sau dacă ieşeau se dovedeau a fi ine-ficienţi. Le-a trebuit şi lor un conducător de talia celor din armată, ticălos, dar protejat ostentativ, capabil de orice, nimeni altul decât faimosul general Mihai Chiţac. Cum să fie înlăturat din fruntea ministerului de interne tocmai acela care prin exemplul personal revitaliza bastonul miliţianului? Însuşi faptul că unul dintre conducătorii reprimării timişoare-nilor era în fruntea celor abilitaţi prin lege să restabilească ordinea şi liniştea publică, de asemenea, înfricoşa.

Din când în când, câte un paraşutist din paza gu-vernului ne transmitea mesaje de încurajare din partea celor de afară. Noi, timişorenii, eram flămânzi şi obosiţi. Duminică am călătorit toată noaptea cu trenul, iar acum călătoream prin labirintul scenariilor pregătite minuţios de puterea neo-comunistă.

Noaptea de 12 februarie a trecut greu. Generali şi generali, care mai de care, unii într-un stil linguşitor, alţii dic-tatorial, ne cereau să părăsim incinta guvernului. Am reuşit, în ciuda acestor bruiaje psihologice, să ne organizăm ideile şi opiniile. Discuţiile purtate cu Voican ne-au experimentat. Am înţeles că aveam nevoie de un consens, în aşa fel încât să fim capabili să susţinem un dialog mai concis. Spre dimi-neaţă reuşim să adormim pe scaune.

13 februarie 1990. Ziua este mohorâtă. Ploaia a încetat, dar norii ameninţă cu o nouă repriză. Zi grea pentru cei aflaţi în faţa guvernului, dar şi pentru noi.

Ora opt. Ieşim la ferestre. Ne vedem cu cei de afară. Pentru prima dată se aude sacadat şi puternic: CU-RAJ! CU-RAJ!

Ne întoarcem în sală şi… aşteptăm. Aşteptăm răb-dători, ca după şedinţa de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, domnul Ion Iliescu să ne onoreze cu prezenţa. Gânduri deşarte. Preşedintele Iliescu a preferat să meargă la un concert. Era mai important spectacolul pentru dumnealui. Lume multă, ovaţiuni, popularitate… Ne-am aşe-zat în faţa televizorului, existent într-o cameră alăturată, şi priveam la veselia afişată de domnul Iliescu, cât şi la beze-lele transmise de dumnealui celor care îl aplaudau frenetic.

Noi nu aveam motive de veselie. Priveam dezgustaţi. Comunsitul Ion Iliescu îşi arăta adevărata faţă. Recupera aplauzele de care a fost lipsit pe vremea lui Ceauşescu şi la care a visat atâta amar de vreme. Nu îl interesa faptul că au murit oameni pentru ca el să preia puterea… Era beat de fericire… În schimb, grupul nostru a rămas tot în mediul cazon… cu generalii noştri. Cu ideea lor fixă. Să plecăm!

Indiferenţa cu care ne-a tratat şeful interimar al sta-tului le-a dat mai mult curaj domnilor generali şi i-a convins, dacă mai era cazul, încă o dată, că îi protejează.

Primul intrat în scenă a fost generalul Dumitru Puiu. Acesta a încercat o manevră abilă. A spus că problemele organizatorice ale aviaţiei au fost rezolvate în totalitate şi, deci, aviatorii sunt invitaţi să părăsească imediat clădirea şi să se deplaseze în garnizoanele de reşedinţă. Se urmărea dezbinarea grupului. Nu s-a reuşit. Cavalerii aerului au ră-mas fideli ideii afimate de colegul lor, locotenent-colonelul Cornel Şurcu: “Am venit împreună, vom pleca împreună. Ar fi un gest de laşitate părăsirea colegilor din trupele de uscat, iar noi nu suntem laşi. Nu ne confundaţi cu generalul Chiţac. De fapt, nu au fost rezolvate cererile din Apel, cereri care cuprind întregul sistem militar şi nu specificul aviaţiei.”

Puterea militară şi cea politică erau încurcate. Nu puneam în discuţie nici o problemă de ordin material, şi, în acest caz, erau nevoite să abordeze chestiunile de sub-stanţă ale sistemului militar.

Un alt general, ieşit proaspăt de pe banda rulantă a avansărilor, doctor în filozofia marxistă, Lucian Culda, era singurul original. Nu îl interesa poziţia noastră faţă de gene-ralul Militaru, nu ameninţa, ci ne implora să renunţăm la punctul care prevedea desfiinţarea Direcţiilor de educaţie patriotică. Era disperat! Îşi pierdea pâinea. Mic de statură, făcea eforturi deznădăjduite, ridicându-se pe vârfuri în mij-locul grupului de generali, care îl puseseră mai în coadă, să-l vedem şi să nu-l uităm. Cum să-l uităm pe ilustrul pro-pagandist comunist?

Generalul Horia Opruţa, reactivat şi dumnealui după 22 decembrie, a intrat spectaculos în contact cu noi. Sosit iniţial ca persoană particulară, ne-a cucerit. Vorbea frumos, lin, despre nobilele noastre intenţii, neînţelese de ceilalţi, ne asculta răbdător, cu atenţie, ce mai, pâinea lui Dumnezeu! A încercat în final să ne povăţuiască părinteşte că ar fi bine să ascultăm de cei în vârstă şi că ar trebui să mai reflectăm asupra acţiunilor noastre viitoare. I-am mulţumit pentru sfa-turi, a plecat. După câtva timp a revenit, afişând o figură gravă de ne-a amuţit pe toţi. Înalt, poate prea înalt pentru trupul firav, gârbovit, păr cărunt, pas nehotărât, priviri fără expresie, îţi da impresia că duce cu sine vestea sfârşitului lumii. S-a aşezat obosit, şi-a trecut mâinile prin păr, peste faţă, ne-a privit pe toţi, după care ne-a anunţat şoptit, dar cu glas hotărât: “Sunt noul comandant al Aviaţiei militare”.

Vestea ne-a uluit pe toţi, însă mai mult pe aviatori. Noi ceream trecerea în rezervă a celor reactivaţi şi dumnea-lui era unul dintre generalii reactivaţi. Momentul devenise penibil. În fine, domnul Opruţa ne-a mai produs o intensă stare emoţională. Fizionomia i s-a schimbat brusc, ochii fără vlagă au scos flăcări, vocea până atunci mieroasă a devenit stridentă şi autoritară: “Ordon aviatorilor să părăsească ime-diat clădirea.”

Locotenent-colonelul Şurcu era palid. Ticul nervos de a-şi mişca picioarele căpătase un ritm frenetic. Mă mira fap-tul că nu i se transmitea mişcarea în tot corpul. De la brâu în sus era stană de piatră. Generalul Opruţa aştepta plecarea aviatorilor, noi, cadrele din celelalte arme, aşteptam reacţia acestora faţă de ordinul primit, când, deodată, observ că piciorele lui Şurcu încremenesc, după care îi aud vocea pro-nunţând hotărât : “ Domnule general, sunt nevoit să vă repet şi dumneavoastră, am venit împreună, vom pleca împreună, însă nu a sosit momentul plecării, pentru că nu s-au rezolvat cererile din Apel.”

Ca la comanda “Atenţiune!”, ne-am ridicat toţi în pi-cioare. Era gestul prin care i-am dat de înţeles domnului general că întrevederea cu noi a luat sfârşit.

A plecat foarte furios. Era nevoit să se întoarcă la ministrul Militaru şi să îi raporteze eşecul. A fost numit co-mandantul aviaţiei, în schimbul promisiunii că ne va evacua din incinta guvernului. Însă, bătrânul general nu s-a dat bă-tut, ne-a pregătit … o surpriză.

Seara, în jurul orei zece, generalul Opruţa şi Liviu Mureşan, consilierul premierului Petre Roman, însoţiţi de un ofiţer în civil şi de câţiva soldaţi înarmaţi şi echipaţi în ţinute de paraşutişti, au intrat în camera unde eram adunaţi, arbo-rând, pentru intimidare, un stil deosebit de dur. Soldaţii au rămas, cu armamentul la piept, să păzească uşa, în exte-rior, Liviu Mureşan şi generalul Opruţa au înaintat în mijlocul încăperii, iar ofiţerul în civil a închis uşa în urma lui şi a rămas rezemat cu spatele de ea, cu picioarele desfăcute şi cu braţele încrucişate la piept. Gestapo!

Îi priveam uimiţi. Liviu Mureşan ne anunţă oficial că premierul Petre Roman a ordonat să fim evacuaţi imediat din clădirea guvernului şi, ca atare, să ne îmbrăcăm şi să plecăm. Să nu îi obligăm la alte măsuri. De asemenea, ne citeşte o repartiţie nominală pe hoteluri, câte 4-5 la un hotel. Practic împânzeam Bucureştiul. Să putem fi ridicaţi rapid, fără multe probleme.

Un ofiţer paraşutist din grupul nostru începe un dia-log cu ofiţerul din faţa uşii. Îl întreabă dacă este cumva se-curist, pentru că paraşutist nu poate fi, în nici un caz, fiindcă paraşutiştii nu ar fi venit să-şi intimideze camarazii. Mai mult, colegul pune mâna pe telefon şi spune, cu voce tare, să fie auzit, că are intenţia să-şi cheme paraşutiştii aflaţi în paza clădirii guvernamentale pentru a-i legitima pe cei care sunt echipaţi în uniforme identice cu ale lor. Celui din faţa uşii îi dispare brusc duritatea afişată până atunci. Începe să să se fâstâcească şi, cu glas tremurător, ne mărturiseşte că este ofiţer de securitate cu misiuni de pază a demnitarilor. El are doar obligaţia, împreună cu soldaţii de dincolo de uşă, să-i asigure protecţie domnului Mureşan şi nicidecum să acţioneze, în vreun fel, împotriva noastră. Atenţi la discuţiile purtate cu ofiţerul însoţitor, generalul Opruţa şi consilierul Mureşan şi-au dat seama că, atâta timp cât dispăruse intimi-darea, prezenţa lor acolo nu îşi mai avea rostul. Au plecat brusc, fără să ne mai adreseze nici un cuvânt.

14 februarie 1990. Dimineaţa. Ziua se arată a fi senină. Militarii din exterior ne aduc ziarele. Două articole din cotidianul “România Liberă” ne atrag atenţia:

“ COMUNICAT AL M.Ap.N.

În seara zilei de 12 februarie, un grup de ofiţeri, re-comandându-se ca reprezentanţi ai unor unităţi militare din garnizoana Timişoara, au difuzat la Televiziunea Română Liberă o listă cu revendicări care vizau activitatea instituţiei militare şi prin care se făceau aprecieri grave la adresa instituţiei militare, a unora din organismele şi personalităţile sale. Unele din lucrurile aduse în discuţie dovedesc o slabă cunoaştere şi înţelegere a realităţilor armatei. (Rompres)”

“ BLAMAREA OFIŢERILOR NU A AVUT LOC

Aflăm de la Constanţa: Marţi, 13 februarie, comanda-ntul Marinei militare a dat ordin să se organizeze o manifes-tatare de protest împotriva ofiţerilor aviatori care au apărut la Televiziunea Română Liberă luni seara, manifestare care să aibă drept scop o declaraţie de fidelitate faţă de ministru şi de condamnare a ofiţerilor care au cerut destituirea aces-tuia. În aceeaşi zi s-au adunat la Clubul Comandamentului marinei cadrele din Marina militară. Au votat pentru blamare şi fidelitate 15 ofiţeri, 5 au votat împotrivă, 56 s-au abţinut. Deşi votul nu a validat blamarea, s-a trimis o telegramă de adeziune şi de fidelitate faţă de Ministrul apărării naţionale.

În aceeaşi zi, comndantul Institutului de Marină din Constanţa a primit ordin să adune ofiţerii-profesori şi să se pună la vot fidelitatea faţă de Ministrul Apărării Naţionale şi condamnarea ofiţerilor aviatori care au apărut la televiziune luni seara. Din 70 de ofiţeri-profesori numai 4 au votat pen-tru, toţi ceilalţi împotrivă.”

În docilitatea lor, comandanţii au adoptat o poziţie gravă pentru instituţia militară. Supunerea la vot a menţinerii pe funcţie a ministrului apărării. Chiar dacă acţiunile noastre contestatare erau şi ele, la fel de grave şi de inedite pentru organismul militar, noi am procedat, însă, corect, în mod ie-rarhic. Abia după ce dialogul din interiorul sistemului militar a eşuat, ne-am adresat acelei instituţii ierarhice care era abilitată să studieze cererile şi să ia măsurile în consecinţă. Chiar şi ieşirea în mass-media a fost provocată. Era pusă în joc libertatea noastră. Organismul căruia îi era adresat “Apelul” şi discuţiile purtate cu Gelu Voican Voiculescu do-vedesc faptul că noi, de la bun început, am considerat că demiterea ministrului apărării este exclusiv atributul guver-nului şi nicidecum al unui vot exprimat de militari. Mai mult, am propus ca în funcţia de ministru al apărării să fie de-semnată o persoană civilă, pentru a ne alinia la standarde occidentale, dar şi pentru a preîntâmpina şi a elimina even-tuale orgolii şi lupte interne. Aşa am gândit noi atunci. Inclu-siv în interiorul nostru am păstrat cu stricteţe rigorile cazone. Prerogativele de şef nemijlocit al grupului, în vederea dialo-gului cu cei îndreptăţiţi să ne rezolve cererile, au fost pre-luate de locotenent-colonelul Cornel Şurcu ca fiind cel mai mare în funcţie şi grad dintre noi şi nicidecum prin vot.

Demiterea ministrului apărării, în opinia noastră, pre-venea destabilizarea sistemului militar. Şi am avut multă dreptate. Poziţia comandanţilor de mari unităţi, de a supune la vot menţinerea sau nu în funcţie a ministrului, a unui co-mandant militar, dovedea că organismul militar începea să se destabilizeze. Noua situaţie creată a convins guvernanţii că nu ar fi de dorit ca în armată să ia fiinţă tabere pro şi contra ministrului Militaru. În plus, armata a ieşit la demon-straţie în Bucureşti şi în Timişoara. Totodată, în semn de so-lidaritate cu omologii lor români, aviatori din întraga lume au demonstrat în faţa ambasadelor României. Din aceste moti-ve guvernanţii au hotărât să-şi trimită premierul să discute cu noi, atitudine pe care trebuiau s-o aibă de la început şi ar fi evitat, astfel, toate cele întâmplate.

14 februarie 1990. Ora 12.00. Începem discuţiile cu premierul. Petre Roman a sosit foarte mânios. S-a aşezat pe scaun, a cerut reprezentanţilor presei, radioului şi tele-viziunii să părăsească încăperea, după care a trecut la monolog. Nu a fost şi nici nu este militar, ne-a mărturisit dumnealui, dar este familiarizat cu armata, pentru că tatăl domniei sale, Waltter Roman, a fost, acum 30 de ani, militar de carieră. Aşteptam să spună ceva şi despre aducerea comunismului în România cu tancurile sovietice, eveniment la care “ilustrul” său părinte a contribuit din plin. A ocolit acest subiect. Probabil ne-a considerat a fi nişte novici în cunoaşterea istoriei.

Premierul a vorbit, ca de obicei, foarte mult. Edu-caţia militară şi bunul simţ, faţă de funcţia pe care o ocupa, ne obliga să-l ascultăm, deşi realizam că timpul se scurge în defavoarea noastră. Când prindeam câte o pauză mai mare în monologul său, noi interveneam şi îl aduceam, fin, diplo-matic, la problemele noastre.

A fost o discuţie dificilă. Domnul Petre Roman s-a dovedit a fi la fel de înverşunat împotriva noastră ca şi generalul Militaru. Considera că nu suntem eşalonul compe-tent pentru a reforma sistemul militar. Probabil că îi parve-niseră informaţiile necesare care dovedeau clar că noi nu făceam parte, ca şi guvernanţii, din nomenclatura eşalonului doi comunist, singurul eşalon, după gândirea lor, competent să guverneze şi să reformeze ţara şi, deci, implicit organis-mul militar. După cât se pare, era obişnuit, pentru unul ca dumnealui crescut în sânul nomenclaturii comuniste, să considere că inteligenţa şi competenţa erau specifice doar lor, fiilor şi ginerilor de nomenclaturişti şi, chiar dacă făceam parte din generaţia dumnealui, ca vârstă, nu era posibil să existe, în afara grupului lor, alţi oameni la fel de bine sau mai bine pregătiţi decât ei.

Discuţiile cu premierul s-au încheiat şi, de comun acord, s-a redactat un Proces-verbal, (Anexa 9), care, prin conţinut, a sintetizat discuţiile în aşa fel, încât, să nu fie lezate nici una dintre părţi.

Încep ezitările. Cadrele militare aflate în Piaţa Vic-toria stăruiau să nu părăsim clădirea guvernului, ci să rămâ-nem pentru a avea o întrevedere cu domnul Ion Iliescu. Stăruinţele lor nu puteau fi onorate. Puterea de decizie a prim-ministrului ţării ne obliga să acceptăm întrevederea avută ca fiind, momentului contestatar, finală. Trebuia să dăm răgazul necesar pentru analiză. Am obţinut şi certi-tudine. S-a acceptat constituirea unei Comisii guvernamen-tale care să cerceteze evenimentele din decembrie 1989 din Timişoara, în cadrul căreia erau incluşi trei dn grupul nostru: locotenent-colonelul Cornel Şurcu, maiorul Octavian Chiriac şi maistrul-militar Constantin Stancu.

În aceeaşi noapte, am plecat la Timişoara cu un avion militar, pus la dispoziţie de noul comandant al aviaţiei, generalul Horia Opruţa, dornic să ne îndepărteze cât mai repede de Bucureşti. Orice întârzâiere a plecării noastre îi periclita funcţia abia căpătată.

În 16 februarie, CADA a dat un comunicat referitor la întrevederea cu prmierul Petre Roman. (Anexa 10).