CAPITOLUL VI

Desfiinţarea mişcării C.A.D.A.

După alegerile parlamentare şi prezidenţiale, care au avut loc la 20 mai 1990, “gruparea Stănculescu” începe să fie agitată. Circula zvonul precum că generalul „Victoraş” nu va mai fi cooptat în noua echipă guvernamentală şi, în această eventualitate, cică, procesul de democratizare a ar-matei ar fi compromis.

Intră în scenă trepăduşii. Începe propaganda, însă, rezultatele obţinute de aceştia sunt foarte slabe. Cadrele militare nu mai au încredere în marionete.

Deşi ştia că va ocupa funcţia de ministru în noul ca-binet, Stănculescu nu voia să fie investit oricum, ci cu girul oficial al mişcării C.A.D.A.. Numai în acest fel putea să po-zeze în faţa opiniei publice ca un aşa-zis garant al democra-tizării şi depolitizării organismului militar şi, bineînţeles al aflării (ascunderii) adevărului despre implicarea armatei în revoluţie. În fine, situaţia este rezolvată de păroaspătul ge-neral Ilie Marin. Acesta şi “gruparea Stănculescu” trimit, în numele mişcării C.A.D.A., o telegramă adresată guvernului şi o alta adresată parlamentului, prin care se anunţă “voinţa armatei din Timişoara de al menţine pe generalul Stăncu-lescu în funcţia de ministru al apărării, ca fiind singurul garant al stabilităţii armatei “.

Mediatizate, telegramele devin uneltele de atac ale celor care doreau compromiterea mişcării C.A.D.A.. Se afir-mă că “iniţiatorii mişcării, prin susţinerea generalului Stăn-culescu, dovedesc cu claritate că cererile prezentate în Apelul din 12 februarie ’90, îndeosebi aflarea adevărului despre implicarea armatei în decembrie ’89, au fost rezolva-te prompt de către ministru, cu excepţia punctului care prevede numirea unei persoane civile în fruntea armatei”.

Aceste aprecieri, răspândite prin mass-media, au de-zamăgit şi totodată au contrariat cadrele militare. Dacă şi reprezentanţii lor erau capabili să susţin asemenea aberaţii, însemna că nu mai era nimic de făcut, însemna că lupta îm-potriva sistemului comunist existent încă în armată era deja pierdută. Din acel moment, mişcarea a fost sugrumată. Nu mai avea susţinători, însă, lovitura de graţie o va da, totuşi, domnul Ion Iliescu, în ziua de 14 iunie ’90, ocazie cu care afirmă că mişcarea C.A.D.A. a fost implicată în organizarea actelor de violenţă din Bucureşti, acte cunoscute sub denu-mirea de “mineriada din 13-15 iunie 1990”. Se ştie că multe cadre militare simpatizau cu cei care doreau efectiv constru-irea unei noi societăţi, şi nu o altă guvernare comunistă, şi, deci, militanţii din Piaţa Universităţii reprezentau un real pe-ricol pentru unul ca Iliescu. Bătrânul comunist a intuit că nu poate să înfrângă mişcările anticomuniste potrivnice şi, toto-dată, să-şi consolideze puterea, atâta timp cât şi în armată exista o mişcare anticomunistă : C.A.D.A.

Acuzele nefondate ale preşedintelui ales au dat oca-zia lui Stănculescu să anunţe, în aceeaşi seară a zilei de 14 iunie, desfiinţarea oficială a mişcării C.A.D.A. şi interzicerea oricărei alte mişcări de acest gen în armată.

*

Începe prigoana împotriva iniţiatorilor C.A.D.A. Mi-nistrul armatei îi trece în rezervă în primul rând pe câţiva ofiţeri din “gruparea Stănculescu”. Nu mai avea nevoie de ei şi nici în armată nu putea să îi menţină. Exista pericolul ca aceştia să dezvăluie celorlalte cadre militare jocurile mur-dare la care, în naivitatea unora şi în parvenirea altora, au fost părtaşi şi, din interior, ar fi putut să creeze neplăceri. În rezervă, în schimb, deveneau inofensivi. Erau izolaţi. Nici mass-media nu mai era interesată de ei în noua postura, aceea de rezervişti, pentru că nu mai purtau haina militară, şi, deci, nu mai ofereau senzaţionalul dorit de jurnalişti.

*

După desfiinţarea mişcării C.A.D.A., conducerea ministerului apărării începe huzurul. Generalii apar ca şi ciupercile după ploaie, iar funcţiile sunt împărţite doar acelor care s-au dovedit şi care se dovedesc a fi credincioşii foşti-lor comunişti afalţi în partidul de guvernământ. Am descris, într-un capitol precedent, maratonul propagandistic al gene-ralului Dumitru Cioflină.

Nici armata din Timişoara nu este ocolită de recom-pense. Probabil pentru “meritele” şi excesul de zel dovedite pe timpul tragicelor evenimente din decembrie 1989 :

- locotenent-colonelul Constantin Zeca este avansat în funcţia de comandant de divizie în Dobrogea şi, ulterior, primeşte cu “onor” gradul de general;

- maiorul Paul Vasile este avansat într-o funcţie su-perioară in cadrul ministerului apărării şi primeşte şi el, nu se putea altfel, gradul de general;

- locotenent-colonelul Constantin Rogin, deşi a ac-ţionat cu mult zel în Calea Girocului împreună cu fostul maior Vasile Paul, nu este recompensat imediat. A trebuit “sărmanul” să aştepte 13 ani, până în vara anului 2002, însă aşteptarea a meritat, are şi el gradul de general. Intrase omul la bănuieli, să fi fost posibil ca Paul Vasile să fi dovedit mai mult exces de zel decăt el pe Calea Girocului ?

Pentru participarea “meritorie” la menţinerea în ar-mată a vechilor structuri comuniste dar şi pentru rezultatele excelente obţinute pe timpul acţiunii de protejare a celor care şi-au dovedit ticăloşiile în decembrie ‘89, în Timişoara, colonelul Ilie Marin este avansat general şi numit coman-dantul Armatei a 3-a de la Craiova şi, ulterior, numit în con-ducerea superioară a ministerului. Doar colonelul Florian Mancu este singurul care nu ştie motivul avansării sale în funcţia de comandant al diviziei din Timişoara, rămasă va-cantă în urma plecării proaspătului general Ilie Marin.

*

Septembrie 1990. Asociaţia civică “Societatea Timi-şoara” mă invită să particip, în perioada 26-28 octombrie ’90, la o conferinţă pe teme ale democraţiei. Conferinţa era iniţiată de “Fundaţia Boll” şi “Amnisty Internaţional” şi spriji-nită de alte organizaţii internaţionale de prestigiu, precum: “Organizaţia Helsinky”, “Federation For Human Rights”.

Fiind militar, şi conform ordinelor care prevedeau obligaţia de a anunţa orice fel de participare la activităţi din afara armatei, am raportat comenzii unităţii despre invitaţie, dar şi despre intenţia de a da curs favorabil acesteia.

Miercuri, 24 octombrie, colonelul Florian Mancu mi-a transmis părerea generalului Dumitru Cioflină: “face cum îi dictează conştiinţa, dar îl sfătuiesc prieteneşte, colegial, să nu se ducă sub nici un motiv”. Probabil “ilustrul propagan-dist şef” al FSN-ului se gândea la o eventuală participare a mea la “Vatra Românească”, unde ar fi trebuit să combat cu “mânie proletară” tendinţele “nesănătoase” ale celor care vor să înveţe ce înseamnă democraţia.

Dorinţa de cunoaştere şi de a afla ce înseamnă democraţia, direct de la personalităţi cu renume mondial, fără ca propaganda neocomunistă să-şi “bage pixul” printre rânduri, au fost mai puternice decât sfatul lui Cioflină.

Iată-mă, deci, la conferinţă. Este ceva deosebit pen-tru mine, pentru un militar care, până atunci, nu a avut nici voie şi nici ocazia să iasă din tiparele cazone comuniste.

Expunerile invitaţilor au arătat o lume democratică necunoscută mie, o lume care ar fi trebuit deja să să se prefigureze şi în România, lucru care nu se întâmpla. Am decis să împărtăşesc şi colegilor impresiile formate, fapt intolerabil pentru conducerea armatei. Sunt chemat la divi-zie şi ameninţat că voi fi trecut în rezervă atât eu cât şi cei care îmi ascultă “prostiile despre democraţie”.

De teama represaliilor, colegii se feresc de a discuta cu mine. Chiar şi o abordare pe linie de serviciu poate fi interpretată şi, ca atare, sunt izolat.

*

Decembrie ’90. Se împlineşte anul şi nici un gene-ral sau ofiţer nu a fost pedepsit pentru ticăloşiile dovedite pe timpul revoluţiei, în schimb, cu două luni în urmă, au fost trecuţi în rezervă ofiţerii care au participat la o întrunire cu “Grupul pentru Dialog Social”. Aceştia, precum, căpitanul Valerian Stan, locotenent-colonelul Constantin Grecu, au avut vina de a spune că la ministerul apărării se ascunde adevărul despre participarea armatei în revoluţie.

Măsurile luate de ministru au fost abuzive. Nu în acest fel trebuie răsplătiţi cei care doresc adevăr şi dreptate, cei care vor să-şi menţină verticalitatea, cei care vor să re-introducă in armată principiile onoarei şi demnităţii militare. Dacă se vor accepta asemenea atitudini abuzive, am gândit eu, înseamnă că laşitatea unor generali şi ticăloşia altora, dovedite în decembrie ’89, devin criterii de bază pentru funcţionarea viitoare a organismului militar. De ce? Fiindcă un grad de general, prin importanţa şi măreţia sa, ar trebui să reprezinte etalonul etic de comparare în armată. Iată-ne în situaţia de a asista cum auritul epolet de general ascunde laşitatea, crima, când, în mod normal, ar trebui să scoată la lumină supremul onoarei şi demnităţii militare. Ce vor crede tinerii din armată că ar trebui să facă pentru a avansa în ierarhia militară, când au ca exemple generali de teapa lui Stănculescu, Chiţac, Paul, Rogin şi mulţi alţii? Cum vor recepta tinerii pedepsele aplicate în armată, când văd, pe de o parte, cum sunt trecuţi în rezervă ofiţerii care spun adevărul, iar, pe de altă parte, cum criminalii din decembrie 1989 primesc onoruri?

Gândurile mele, expuse mai sus, le-am scris pe larg şi le-am înmânat ziaristului Iosif Costinaş, pentru a fi publi-cate sub semnătura mea. Acesta, la rândul lui, le transmite diverselor publicaţii şi, de asemenea, în seara zilei de 3 decembrie le citeşte la postul de radio “Europa Liberă”.

*

6 decembrie 1990. Sfântul Nicolae, zi onomastică şi pentru mine. Colegii se cam codesc să promită că vor veni să închine un pahar cu mine. Chiar dacă unii ar fi dorit să mă onoreze cu prezenţa, nu mai era posibil…

Suntem adunaţi în sala de conferinţe pentru comuni-cări de ordine. Soseşte comandantul diviziei, colonelul Flo-rian Mancu. Se opreşte în faţa noastră. Nu se aşează. Ră-mâne în picioare şi ne priveşte un timp fără să spună nimic. Are în mână o hârtie pe care o introduce şi apoi o scoate din buzunar într-un mod mecanic. Gestul se repetă de câteva ori. În sfârşit, se decide şi citeşte conţinutul acelei hârtii: “În baza ordinului Ministrului apărării naţionale şi a Statutului corpului ofiţerilor, începând cu data de 5 decembrie 1990, maiorul Durac Nicolae este trecut în rezervă cu litera < i >”. Litera “i” însemnând abateri grave de la ordinea şi disciplina militară.

Se lasă tăcerea… Căpitanul Viorica Dascălu îndrăz-neşte şi întreabă care sunt motivele care au stat la baza unei asemenea măsuri… Răspunsul colonelului Mancu este categoric: “Stai jos!”

Iată-mă şi indisciplinat. Pentru cei de teapa gene-ralului Stănculescu şi a celor compromişi pe timpul dictaturii comuniste era normal să se întâmple aşa ceva. Simţindu-se “cu musca pe… portcaschete”, motivele conducerii armatei erau “justificate”. În decembrie 1989, nu am dovedit “fermi-tate împotriva huliganilor”, refuzând categoric ordinul de a ucide în numele nomenclaturii comuniste, (fără tertipuri de genul “piciorul în ghips”), iar acum am îndrăznit să atac “fragila democraţie” instaurată de aceeaşi nomenclatură comunistă, aflată încă în fruntea armatei şi a ţării, incri-minând pe cei care, înarmaţi cu nişte “biete” blindate, tan-curi şi transportoare, au avut “eroicul curaj” de a înfrunta mâinile goale ale răsculaţilor din decembrie 1989…

Aceata este soarta. Dacă îmi încălcam principiile şi deveneam şi eu complicele nomenclaturii comuniste, a tică-loşilor, elogiindu-le “eroismul” din decembrie ‘89, probabil că mi s-ar fi citit ordinul de avansare la gradul de general şi nu cel de trecere în rezervă.

*

16 decembrie 1990. Se împlinea un an de la înce-perea revoluţiei în oraşul martir Timişoara. În “Piaţa Operei” are loc mitingul de comemorare a eroilor căzuţi pentru libertate. Particip şi eu. Sunt echipat în ţinută militară. Ca urmare a trecerii mele în rezervă, era ultima zi în care mai aveam dreptul să o port.

Participarea mea la miting nu este întâmplătoare. Am vrut să fiu prezent, fiindcă aveam şi eu ceva de spus. Încă eram ofiţer activ al armatei şi deci, în această postură, problemele expuse de mine puteau fi ascultate cu interes.

Mă prezint organizatorilor. Aceştia îmi aprobă să vor-besc mulţimii. Mă îndrept spre microfon. Nu am de gând să fac jocul nimănui. Eu doresc doar să pun câteva întrebări reprezentanţilor puterii politice şi ştiu că voi fi auzit, chiar dacă vor face pe surzii. Iată întrebările puse atunci, rămase, pentru mine, valabile şi azi :

- Domnule preşedinte Ion Iliescu, suntem noi vino-vaţi, membrii C.A.D.A., fideli adevărului şi dreptăţii, sau sunteţi vinovat dumneavoastră, cel care aţi luat sub ocrotire generalii vinovaţi de ordinele date pentru reprimarea miş-cărilor populare din decembrie ’89 ?

- Domnule prim-ministru Petre Roman, cum trebuie calificată poziţia dumneavoastră faţă de martirii revoluţiei, când la dialogul purtat cu membrii C.A.D.A. v-aţi angajat să-i treceţi în rezervă pe generalii vinovaţi, iar după 15 iunie ’90 aţi luat măsuri dure tocmai împotriva membrilor Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei ?

- Domnule Bârlădeanu, domnule Dan Marţian, dom-nilor senatori şi deputaţi ai Frontului Salvării Naţionale, cum aţi primit vestea că noi, cei din C.A.D.A., care vrem dreptate pentru martirii din decembrie, am fost trecuţi în rezervă tocmai de cei care au ordonat ca armata să tragă în popor?

- Domnule Radu Câmpeanu, domnule Ion Raţiu, domnilor senatori şi deputaţi ai opoziţiei, ce măsuri con-crete aţi propus în Parlamentul României pentru îndepăr-tarea generalilor compromişi din armată ştiind că, timp de un an, membrii C.A.D.A. o cer insistent?

- Domnilor parlamentari, ştiţi că armata română este condusă de foştii membrii ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi de cei din fostul Consiliu Politic Supe-rior al Armatei? Aţi uitat că Ceauşescu a fost şi el secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei, că generalii Ion Din-că, Ion Coman, Constantin Olteanu au fost crescuţi la aceeaşi şcoală şi că urmaşii lor sunt în funcţiile cheie ale armatei?

- Domnule Claudiu Iordache, ca timişorean, deputat de Timiş, primvice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, veţi putea vreodată să mai mergeţi cu fruntea sus prin locurile însângerate din Timişoara, atâta timp cât nu aţi luat nici o atitudine împotriva conducerii Ministerului apărării naţionale?

- Domnilor guvernanţi, dacă aflarea adevărului în-seamnă pentru dumneavoastră destabilizare, atunci vă rog să-mi daţi voie să destabilizez.

- Cum aţi putut aniversa ziua de 1 Decembrie 1990, ziua naţională a României, fără să-l destituiţi imediat din funcţie pe generalul Cheler, general care a ameninţat po-pulaţia cu deschiderea focului? Ce se întâmplă, aţi abolit pedeapsa cu moartea, iar pe noi, militarii, ne obligaţi să ucidem pentru spargerea unei vitrine?

- Domnilor guvernanţi, de fiecare dată când au loc demonstraţii, nouă militarilor, ni se invocă, ca şi pe timpul lui Ceauşescu, existenţa pericolului extern. De ce nu ordonaţi, dacă este aşa, ca armata să treacă la apărarea graniţelor şi nu să stea cu arma încărcată şi îndreptată asupra populaţiei ieşită în stradă?

- Activitatea pe care am desfăşurat-o o cunoaşteţi foarte bine, iar poziţia pe care mi-aţi oferit-o, aceea de şo-mer, mie îmi permite să aduc un pios omagiu martirilor din decembrie, fără mustrări de conştiinţă. VĂ ROG SĂ ÎNDRĂZNIŢI SĂ O FACEŢI ŞI DUMNEAVOASTRĂ !