CAPITOLUL
III
“Cu toţii, răniţi şi
morţi, sunt încărcaţi într-o maşină“
18 decembrie
1989. După noaptea plină de agitaţie şi de gânduri
sumbre, dimineaţa acestei zile ne-a rezervat câteva surprize. S-a ordonat
adunarea întregului efectiv de cadre militare. Pe platoul unităţii, în careu,
zgribuliţi, istoviţi mai mult psihic decât fizic, asistam la un spectacol
grotesc. Eram mai mulţi. S-au întors şi cei care au operat în oraş. Ni se
citeşte ordinul ministrului apărării, Vasile Milea, prin care se aduc mulţumiri
întregului personal al unităţii pentru modul exemplar în care s-a acţionat în
oraş. Ce satsfacţie se putea citi pe faţa unor inşi care se ştiau a fi printre
cei felicitaţi.
După acest comunicat, despre o inventată bravură
ostăşească, rivalizând, în termeni, cu cele date pe timpul războiului de
independenţă, au intrat în scenă saltimbancii, aceia care nu scăpau niciodată
ocazia de a cânta în strană “generoasei“ puteri comuniste. Luând poziţie care
se voia a fi fermă, dar fără să poată ascunde slugărnicia, au trecut la
denigrarea mişcărilor populare din Timişoara: “Noi, cadrele militare, suntem profund indignate de acţiunile
huliganilor şi ale elementelor declasate faţă de bunurile poporului şi faţă de
orânduirea noastră socialistă“. Aceste fraze de început erau rostite de
fiecare vorbitor în parte şi completate, apoi, cu multiple “dovezi” despre
bunăstarea materială a poporu-lui, şi, în final, toţi încheiau cu osanale la
adresa “preaiubi-tului nostru comandant
suprem, eroul între eroii neamului.”
Locotenent-colonelul Nicolae Todea, fost secretar de
partid la o unitate vecină, mutat, cu câţiva ani în urmă în re-gimentul nostru,
pe funcţia de şef al artileriei, funcţie care să-i permită avansarea în grad,
deşi mai avea doar două luni până la pensionare, nu s-a putut abţine să nu
înfiereze şi el, cu mânie proletară, pe acei tineri “fără ocupaţie, vân-duţi străinătăţii, care conturbă munca paşnică a
cetăţenilor din oraş.” Bătrânul potlogar a minţit cum că noi, cei rămaşi în
unitate, am respins toată noaptea atacurile repetate ale unor grupuri de
indivizi care au vrut să dea foc depozitului de carburanţi şi care au încercat,
de asemenea, să sustragă armament şi muniţie de război. (Această minciună se
ve-hiculează, în mod oficial, şi azi). În final, bătrânul comunist a cerut
celor prezenţi “să execute întocmai
ordinele primite, fără şovăire şi să acţioneze cu mai multă hotărâre pentru
restabilirea ordinii şi liniştii publice în Timişoara.”
După adunare, am plecat imediat la birou. Mă sim-ţeam
murdar. Nu am bănuit că trăiesc şi muncesc de atâţia ani într-o claoacă. Nu
realizasem că aceleaşi instituţii de învăţământ militar au putut să creeze şi
ofiţeri ticăloşi.
*
Noi, militarii, suntem
produsul fostei societăţi co-muniste. Ne-am însuşit doctrina P.C.R., altfel nu
am fi putut să absolvim nici o instituţie de învăţământ militar. Şi totuşi…
până în ziua de 17 decembrie 1989, nici unul dintre profe-sori şi educatori nu
ne-a învăţat să ucidem civili, oameni neînarmaţi. Mai mult, legile războiului
ne obligau să prote-jăm populaţia civilă, nu să o măcelărim.
De asemenea, în cadrul aplicaţiilor militare,
situaţiile de luptă, create, ne dau imaginea unui inamic foarte bine instruit
şi foarte bine înarmat şi nu imaginea unor oameni care demonstrează. Până şi
ţintele, asupra cărora ne antre-nam la trageri, reprezintau posibili soldaţi
inamici şi nu po-pulaţie civilă…
*
Am fost şi eu membru al
Partidului Comunist Român, deşi momentul primirii mele în partid a însemnat o
mare dezamăgire, (aceasta în comparaţie cu imaginea aureolată care mi se
inoculase pe timpul şcolarizării), dar asta nu a însemnat că trebuie să ucid
civili în numele P.C.R…
Anul 1976. Tânăr locotenent, absolvent al liceului
militar şi al şcolii militare de ofiţeri activi, după şapte ani de internat, şi
convins de menirea mea de ofiţer, am fost re-partizat în Timişoara, la
Batalionul 51 geniu. Secretarul de partid al unităţii, maiorul Mihai Mucioniu,
mi-a cerut docu-mentele de partid. Am raportat că nu sunt membru de partid, iar
carnetul U.T.C. l-am pierdut… Grav, foarte grav! Modul în care am fost tratat
m-a speriat. Am crezut că voi fi trecut în rezervă. Ştiam că dosarul meu nu era
conform standardelor comuniste. Proveneam dintr-o famile de preoţi şi, pe
timpul şcolarizării, am simţit din plin atitudinea ostilă a secretarilor de
partid faţă de mine.
Am fost speriat degeaba. Maiorul Mucioniu a dorit
numai să îmi reamintească faptul că nu am “provenienţă sănătoasă” şi, de
asemenea, că partidul comunist este pu-terea absolută :
- Băiete, rezultatele la învăţătură şi cele obţinute
în muncă sunt egale cu zero, dacă nu eşti membru de partid. Nu vei putea
niciodată să promovezi în vreo funcţie de co-mandant de unitate, iar la
Academia Militară nici să nu te gândeşti. Fără carnetul de partid nu vei putea
fi selecţionat nici măcar pentru a participa la examen.
Am pornit, aşadar, în viaţa de ofiţer, cu o bilă
neagră. După un an, am fost reprimit în U.T.C. Până în anul 1979, datorită
detaşării mele, în fiecare ciclu de instrucţie la şcoa-la de gradaţi, deci, de
la o subunitate la alta, n-am avut un an încheiat în aceeaşi organizaţie,
neputând, conform in-strucţiunilor, să devin membru de partid. Din discuţii, am
aflat despre posibilitatea de a se trece peste impedimentele descrise anterior,
dar secretarul de partid considera că nu am încă maturitatea politică şi…
trebuie să mai aştept.
Eram dezorientat. Existau în unitate câţiva ofiţeri
şi subofiţeri beţivi, inculţi, chiulăi, dar aveau calitatea de mem-bru de
partid. Nu înţelegeam ce fel de maturitate politică îmi trebuie mie. Nu aveam
voie să urmez nici măcar cursurile de specialitate, datorită lipsei carnetului
roşu, darmite să fiu promovat. Despre şanse la Academia militară nici gând.
În sfârşit, un coleg, Renga Sorin, pe vremea aceea
locotenent, îmi şopteşte un pont. Să merg şi eu la maiorul Mihai Mucioniu, să
cumpăr de la acesta papagali şi totul se rezolvă. Nu îmi venea să cred. Am
tatonat terenul în jurul “papagalului şef” şi, găsind o portiţă, am reuşit să
pătrund în biroul lui. Timid, l-am rugat să-mi vândă un papagal. Mă aşteptam să
fiu dat afară din încăpere. Încă mai credeam că-i o glumă, însă, colegul
avusese dreptate. Am fost invitat de către secretarul de partid acasă la el, nu
înainte de a-mi preciza că trebuie să-mi cumpăr o colivie. Aşa am convenit.
Iată-mă cu colivia în apartamentul politrucului, unde, spre surprinderea mea,
în balcon se găseau zeci de papagali. Am plătit 150 de lei şi mi-a dat o
pereche. Gata! am gândit eu. Curând voi fi membru de partid. Nu ştiam ce-mi
rezervă viitorul apropiat…
În toamna aceluiaşi an “papagalicesc”, 1979, sunt
numit comandantul unui detaşament de lucru în campania agricolă, în comuna
Tomnatec, judeţul Timiş. Din partea co-menzii unităţii este trimis nimeni altul
decât locţiitorul politic, adică, maiorul Mihai Mucioniu. Nimic mai frumos.
Politrucul a aplicat urgent deviza-i caracteristică “Haidem să munciţi !” Eu cu
soldaţii la strâns recolta, el la chiolhane. Nu m-a interesat, deh, îmi era şef
şi, în plus, mi-a promis că după campania agricolă se va rezolva chestiunea cu
partidul şi că voi fi propus să urmez cursul de comandanţi de companie, curs
minim obligatoriu pentru a participa la examenul de admitere la Academia
Militară. Nu a durat mai mult de două săptămâni înţelegera noastră. L-am
surprins falsificând pon-taje zilnice, în vederea obţinerii unor foloase
personale. Nu am fost de acord, ne-am certat şi, atunci, mi-am dat seama că nu
voi putea să mă maturizez politic niciodată, că n-am să fiu un foarte bun
membru al partidului comunist. Îmi lipsea calitatea de bază, aceea de a fi
şarlatan. În fine, co-mandantul unităţii, pe atunci locotenent-colonelul Ioan
Filip, un om de mare caracter, sosit la faţa locului, a aplanat conflictul, iar
la jumătatea anului 1980 maiorul Mucioniu a fost trecut în pensie, iar eu am devenit
membru de partid.
*
„Adunarea „patriotică”, de
înfierare a “huliganilor”, s-a încheiat. Sunt contrariat de atitudinea
politrucilor şi, mai ales, de minciuna vehiculată precum că unitatea ar fi fost
atacată. Am revenit în birou. Aici l-am întâlnit pe căpitanul Constantin
Măescu. Relatările lui m-au îngrozit, mi-au dat certitudinea că trăiesc între
militari lipsiţi de scrupule, între colegi pe care nu i-aş fi bănuit vreodată
că pot fi criminali.
Măescu îmi este prieten bun. Lucram în acelaşi
bi-rou. Îl aşteptasem cu nerăbdare. Ştiam că în noaptea de 17 spre 18 a fost şi
el în oraş, ca transmisionist pe transportorul blindat al comandantului. L-am
găsit foarte abătut. Mi-a spus sec :
- Am fost la podul Decebal.
Nu ştia cum să înceapă. Era complet răvăşit. A trăit
o dramă care sigur îl va urma toată viaţa. A început să po-vestească…
*
În după amiaza zile de 17
decembrie, s-a primit ordin ca un detaşament din unitate să ocupe dispozitiv de
luptă la podul “Decebal”, cu misiunea de a opri, cu orice preţ, înaintarea
demonstranţilor spre Comitetul Judeţean de partid. Comandant de detaşament este
numit căpitanul Eu-gen Gheorghioiu, însă, acesta a mai produs un şoc
condu-cerii comuniste a unităţii. A refuzat! A cerut, în schimb, “să fie pus în aplicare Planul alarmei de
luptă şi, ca atare, să fie aduşi în cazarmă toţi miltarii, întrucât menirea lor
este să apere populaţia, nu să o măcelărească.”
“Rebelul” este înlocuit cu căpitanul Gheorghe Badea.
Pentru a nu avea şi alte surprize, în ce priveşte îndeplinirea misiunii
primite, comandantul unităţii, maiorul Mihai Bulai, însoţeşte trupele la podul
“Decebal”. Pentru asigurarea le-găturilor radio cu unitatea şi cu eşaloanele
superioare, este luat şeful transmisiunilor, căpitanul Constantin Măescu.
Ajunşi la podul “Decebal“, relatează Măescu,
militarii au realizat un baraj. În rândurile din faţă au fost puşi soldaţii
noştri şi, intercalat, transportoare blindate aduse, de aseme-nea, de la
regimentul nostru, (UM 01185), şi tancuri trimise, ca întărire, de la regimentul
de tancuri, (UM 01115). Înapoia lor, la 10-15 metri, erau cei de la miliţie. În
zonă erau dis-puşi, lateral, tot în primele rânduri, militari de la Brigada de
securitate din Timişoara. Dispozitivul format, prin efectivele de militari şi
puterea de foc, era capabil să ţină piept unui regiment mecanizat inamic.
S-a făcut întuneric. Măescu nu ştie ora. O coloană de
demonstranţi se îndreaptă spre dispozitivul de luptă scandând lozinci
anticeauşiste şi anticomuniste. Nu sunt violenţi... O masă imensă de oameni în
mişcare…
Căpitanul Măescu îi urmăreşte, curios, cu privirea,
de pe transportorul blindat. Deodată se aud nişte comenzi. Vocile
demonstranţilor le fac neinteligibile. A început răpăitul armelor… Cartuşe de
război… Oamenii se împrăştie îngro-ziţi… Se aud ţipete sfâşietoare… Se lasă
liniştea… Pe cal-darâm, câteva umbre nu se ridică. O adolescentă rămâne şi ea
tăcută, jos, lângă pod. Este întoarsă cu brutalitate de către un soldat.
Glonţul a lovit-o în inimă… Se fac glume si-nistre… „Ăştia acum sunt liberi”… Încep gemetele răniţilor… Cu toţii, morţi
şi răniţi, sunt încărcaţi într-o maşină care ia drumul spitalului…
*
Căpitanul Măescu a tăcut.
Şi-a prins capul în mâini şi priveşte în gol. Este mai liniştit. A reuşit să-şi
descarce din povara sufletească. Nu îndrăznesc să spun nimic. De fapt,
rămăsesem fără grai. Chiar dacă aş fi vrut, nu ştiam ce să-i spun. Îl priveam
şi atât. S-a scuturat, parcă înfrigurat, s-a ridicat şi, înainte de a pleca,
mi-a zis :
- Cred că ordinul de tragere a fost dat de maiorul Bulai
sau de căpitanul Badea… unul dintre ei…
A avut dreptate. Ordinul a fost dat de căpitanul
Ba-dea Gheorghe, comandant de batalion la regimentul nostru. Acest ofiţer nu ar
fi putut să acţioneze de capul lui. Acolo se afla comandantul regimentului,
maiorul Mihai Bulai şi, fără acordul acestuia, nu ar fi putut ordona
deschiderea focului.
*
(Anexa 3)
“ COMISIA GUVERNAMENTALĂ
JUDEŢUL TIMIŞ
REFERAT
(luna mai 1990)
Din datele
culese până în prezent de Comisia Guvernamentală, instituită la nivelul
judeţului Timiş, a reieşit că în zona podului Decebal, din Timişoara, în seara
zilei de 17. 12 1989, s-a deschis foc împotriva demonstranţilor şi au rezultat
mai mulţi morţi şi răniţi. În urma verificărilor făcute, s-au stabilit
următoarele :
Din cadrul
M.U., (Divizia
18 Mecanizată Timişoara, n.a.), în după amiaza zilei de 17.12 1989, în
zona podului Decebal s-au
dispus, în cordoane, militari de la U.M. 01185, de la U.M. 01008, ambele din
Timişoara. În zonă erau dis-puşi, de asemenea, şi militari de la Brigada de
securitate Timişoara.
Aceste forţe
au avut misiunea de a împiedica acce-sul demonstranţilor spre Comitetul
judeţean al P.C.R. Timiş. În jurul orelor 19.30-20.00, cordonul de militari,
dispus în partea dreaptă a podului, a deschis focul de armă împotriva unei
coloane de demonstranţi care se deplasa pe strada Splaiul Galaţi, dinspre
Complexul studenţesc spre podul De-cebal.
Din audierile
militarilor aflaţi în zonă, rezultă că dis-pozitivul care a deschis focul de
armă era format din militari de la U.M. 01185 Timişoara, sub comanda
căpitanului Ba-dea Gheorghe şi din militarii de la Brigada de securitate, sub
comanda locotentului major Zepa Anbrozie. Acest aspect rezultă din declaraţiile
locotenent-colonelului Andrei Ilie, ale maiorului Dragomir Marin, ambii din
cadrul U.M. 01008 Timi-şoara, ale maiorului Ghibea Dorel, din U.M. 01115
Timi-şoara şi ale căpitanului Lăzăroiu Ioan de la U.M. 01024 Timişoara, filele
30-33 şi 3-12. Din declaraţiile locotenentului major Zepa Anbrozie şi ale
soldaţilor Brâncoveanu Gheor-ghe şi Ţibocu Iulian, toţi din cadrul Brigăzii de
securitate, reiese că ordinul de a se deschide foc spre demonstranţi a fost dat
de căpitanul Badea Gheorghe.
Fiind audiat
căpitanul Badea Gheorghe şi alte cadre de la U.M. 01185 Timişoara, rezultă că
au deschis numai foc de avertisment, în plan vertical, însă, la faţa locului,
s-au înregistrat morţi şi răniţi. Totodată, acesta susţine că s-a deschis focul
din altă direcţie, aspect care este infirmat de declaraţiile date de maiorul
Dima Viorel, din aceeaşi unitate, fila 28, de căpitanul Lăzăroiu Ioan, de la
divizie, de căpitanul Ghibea Dorel, de la U.M. 01115, filele 3-12, precum şi de
declaraţia numitului Bindeleu Gelu, persoană prezentă în rândul
demonstranţilor, fila 1-2.
Faţă de cele
mai sus, Comisia Guvernamentală pro-pune cercetarea penală, de către
Procuratura Militară Timi-şoara, a căpitanului Badea Gheorghe.
Semnează şi
ştampilează membrii comisiei “
*
(Anexa 4)
“
COMISIA GUVERNAMENTALĂ
JUDEŢUL TIMIŞ
Către Procuratura militară Timişoara
Alăturat,
vă trimitem, spre competentă soluţionare, referatul întocmit de Comisia
Guvernamentală, instituită la nivelul judeţului Timiş, prin care s-a propus
cercetarea pe-nală a căpitanului Badea Gheorghe. Dosarul conţine 53 de file.
Semnează şi ştampilează membrii comisiei. Semnează de primire şi ştampilează
Procuratura militară“
*
Relatarea căpitanului Măescu,
privitor la crimele săvârşite la podul “Decebal”, mi-a întărit şi mai mult o
anu-mită hotărâre.
Căpitanul Ştefan Ştefan, şeful de stat major, revenit
şi el în cazarmă, a prezentat, într-o manieră de război, mo-dul acţiunilor
viitoare în oraş, mai precis pentru seara zilei de 18 decembrie 1989. Întreg
corpul de cadre al regimen-tului era adunat pentru primirea misiunilor de
luptă. Dacă, la început, nu se ştia
amploarea demonstaţiilor din oraş, acum totul era cunoscut. Căpitanul
Ştefan ne-a prezentat, succint, situaţia, ca pe timpul aplicaţiilor de luptă,
cu o precizie de ofiţer de stat major bine instruit :
- Situaţia internaţională, ne informează căpitanul,
este complexă şi defavorabilă ţării. Imperiile capitaliste vor să destrame
comunismul, iar Ungaria este pregătită să ne atace şi să cucerească
Transilvania. Deja, la graniţa Româ-niei, sunt trupe ungare gata să intre pe
teritoriul ţării. În ce priveşte situaţia internă, s-a decretat, în secret,
starea de necesitate şi s-a primit alarma de luptă Radu Cel Frumos, ca urmare a
manifestaţiilor anticomuniste, declanşate de pastorul Tökeş, în vederea creerii
unei diversiuni menite să ajute trupele ungare să ocupe Transilvania. Inamicul
nostru din Timişoara, este cunoscut: demonstranţii! Scopul aces-tora este de a
destrăma societatea noastră socialistă. Modul de acţiune a inamicului,
respectiv, a demonstranţilor, este şi el ştiut: deplasarea coloanelor pentru
miting în Piaţa Operei. Armament şi tehnică de luptă folosite de inamic :
probabil bâte, pietre şi alte obiecte contondente. Modul de acţiune a trupelor
proprii : atac asupra Pieţei Operei pentru împrăş-tierea celor prezenţi şi
pentru descurajarea altor acţiuni vii-toare, cât şi blocarea accesului spre
Piaţa Operei. Efective militare participante la misiune : detaşamente
organizate pe companii, plutoane şi grupe însoţite de tancuri şi transpor-toare
blindate. Putere de foc: mitralierele de pe tancuri şi transportoare, pistoale
mitralieră pentru soldaţi şi subofiţeri, pistoale TT pentru ofiţeri. Dacă este
nevoie, ofiţerii care do-resc pot lua pistoale mitralieră. Muniţia folosită va
fi cea de război. Modul de aprovizionare cu muniţie : nu se va execu-ta pe companii,
ci se va face centralizat, prin grija regimen-tului. Consumul de muniţie : în
funcţie de situaţie, însă se recomandă multă economie în folosirea acesteia,
întrucât este făcută cu sudoarea poporului nostru muncitor. De fapt, am
convingerea că sunteţi bine instruiţi şi veţi folosi eficient muniţia alocată.
Mare atenţie! Se vor folosi substanţe chimi-ce de luptă împotriva
demonstranţilor. Verificaţi-vă măştile contra gazelor! Măsuri pentru mascarea
misiunilor de luptă : se acţionează noaptea, iar cadrele militare să nu poarte
grade. Se recomandă pufoaicele şi căştile din oţel, pentru a nu fi recunoscute
cumva de vecini ori cunoştinţe. Prieteni, să fie foarte clar, nu avem! Nu poate
fi numit prieten un ins care se găseşte în rândul demonstranţilor. Toţi cei
ieşiţi în stradă trebuie trataţi ca duşmani şi exterminaţi pentru tot-deauna.
Cooperarea cu celelalte forţe : acolo unde se acţio-nează împreună cu miliţia
şi cu trupele de securitate, întregul dispozitiv va fi subordonat nemijlocit
comandantului militar. Securitatea informativă nu este subordonată, dar are
misiunea de a informa permanent trupele aflate în dispozi-tive. Pentru
recunoaştere se va folosi parola “Bucur-Bucu-reşti”. Este bine să nu avem
întrebări deplasate şi să executăm întocmai ordinele primite, indiferent care
ar fi acestea, fiindcă neexecutarea lor întocmai va duce la distru-gerea muncii
de o viaţă a clasei noastre muncitoare. Organi-zarea detaşamentelor pentru
luptă : detaşamentul format din militarii Batalionului 2 infanterie va fi comandat
de căpi-tanul Durac şi va acţiona…
- Tovarăşe căpitan, intervin eu, refuz să execut
ase-menea ordin. Consider că trebuie să fiu trimis la graniţă, fiindcă, după
cum aţi precizat, suntem pe punctul de a fi atacaţi de Ungaria. Este bine să-i
lăsăm pe cei îndreptăţiţi să restabilească ordinea şi liniştea publică în
localitate…
- Tovarăşi, mă întrerupe căpitanul Ştefan adresându
-se celorlalţi, iată un exemplu de insubordonare. Cu aseme-nea ofiţeri nu putem
învinge! Iată în cine a avut încredere partidul. Este o ruşine pentru
regimentul nostru. Voi raporta eşaloanelor superioare şi, sigur, va fi deferit
Curţii marţiale, fiindcă suntem în stare de război. Pleacă de aici, domnule! Nu
mai poţi fi numit tovarăş. Să fie dus
în birou şi păzit în permanaţă de un militar. Să predea pistolul la ofiţerul de
serviciu.
Am plecat spre birou, însoţit de un soldat. Nu mă
gândeam la ce a spus Ştefan şi nici nu aveam de gând să predau pistolul. Mă
gândeam cu îngrijorare la familia mea. Am o fetiţă şi un băiat. Ulterior,
grijile mele s-au dovedit, a fi îndreptăţite. Am aflat, după evenimente, că
nişte copii, pu-teau fi ai mei, au fost răpuşi de gloanţele unor ticăloşi.
Chiar pe strada Negoiu, unde locuiam, o fetiţă în vârstă doar de doi ani, Lungu
Cristina, a murit în braţele disperate ale tatălui ei, împuşcată în cap.
*
Nu am fost deferit Curţii
marţiale, iar refuzului meu nu i s-a dat prea multă importanţă, deşi, până în
22 de-cembrie, am fost păzit în permanenţă de un soldat înarmat. Acesta, fără
nici o vină, era obligat să mă însoţească peste tot. La masă, la Wc… Nu s-a
întocmit vreun document pentru pedeapsa primită şi nici nu am fost dus la
arestul garnizoanei, fiindcă acesta era plin cu arestaţi proveniţi din rândul
populaţiei civile, iar arestul unităţii nu intra în calcul. Era prea periculos.
S-au gândit că pot influenţa soldaţii aflaţi în gardă. Devenisem o altă pacoste
pe capul comuniştilor. Aveau destule probleme cu căpitanul Eugen Gheorghioiu.
De teama de a nu fi molipsiţi şi alţii, şefii ierarhici au decis să nu se mai
mediatizeze cele două cazuri de insubordo-nare şi, totodată, s-a hotărât ca
toţi şefii de arme, deci, in-clusiv eu, să rămână în cazarmă. Comandantul
unităţii a intervenit şi el. A cerut tuturor “să se supună ordinelor şi să se termine odată cu conflictele
personale”, lăsând a se înţelege că între mine şi şeful de stat major ar fi
avut loc o ceartă banală, probabil pentru soldaţii de plumb cu care ne jucam
de-a războiul.
Prin intervenţia sa, comandantul a dorit să
liniş-tească spiritele din unitate şi nu neapărat să mă protejeze pe mine.
Plutonierul Nicolae Diaconu mi-a spus că, la puţin timp după refuzul meu, a
asistat la o discuţie purtată între şeful de stat major şi ofiţerul de
contrainformaţii militare, căpitanul Vasile Joiţoiu, discuţie care avea ca
obiect per-soana mea, iar ca intenţie, arestarea în mod secret şi du-cerea mea
la penitenciarul din localitate. Nu îşi făceau griji dacă se va observa
dispariţia mea din cazarmă. Se va spu-ne că am primit o misiune secretă şi am
plecat din localitate. Fiind adânc implicat în evenimente, acţionând izolat, cu
precădere noaptea, şi noaptea de 18 spre 19 decembrie era prielnică pentru
acţiunile sale dubioase, ofiţerul de contra-informaţii a amânat arestarea mea.
Norocul meu!
*
După evenimente, căpitanul
Joiţoiu Vasile a fost judecat şi condamnat la 18 ani de închisoare pentru omor
deosebit de grav. Martorii, precum locotenent-colonelul Şte-fan Balasz şi
locotenet-colonelul Constantin Rogin, ambii din comandamentul diviziei, au
declarat că l-au văzut pe in-culpat când a executat foc de armă, cu un pistol
mitralieră, asupra unei familii care trecea paşnic prin Piaţa Libertăţii,
provocând moartea mamei, Lepa Bărbat şi rănirea tatălui, Vasile Bărbat. Fetiţa
a scăpat nevătămată, căzând peste trupurile însângerate ale părinţilor.
Culmea este că Joiţoiu se află în libertate. A făcut
recurs şi tribunalul militar l-a achitat… Dar să revenim la desfăşurarea
evenimentelor din seara şi noaptea zilei de 18 decembrie 1989.
*
“Paznicul” meu, un militar în
termen, avea bun simţ. Nu raporta căpitanului Ştefan despre plimbările mele
prin bi-rouri şi nici nu intra cu mine în încăperi pentru a asculta ce se
discută acolo. Aştepta disciplinat la uşă. Această liberta-te, oferită de
soldatul care mă păzea, mi-a permis să iau legătura cu mulţi colegi. Astfel că,
împreună cu căpitanul Ion Tătaru, cu căpitanul Constantin Măescu, şi cu
căpitanul Eu-gen Gheorghioiu, am reuşit să convingem şi alte cadre mili-tare
despre ilegalitatea acţiunii armatei în oraş. Devenisem un nucleu mic, dar
important. Majoritatea eram din comanda regimentului şi, prin funcţiile
deţinute, am reuşit să influen-ţăm pozitiv multe alte cadre militare, care, la
rândul lor, au influenţat subordonaţii. Iată numele celor care ni s-au ală-turat
şi au riscat atunci: maior Emil Berianu, şeful de stat major al artileriei
regimentului; locotenent Constantin Mirea-nu, ofiţer 4 la şeful geniului;
căpitan Teodor Matea, ofiţer 4 la şeful transmisiunilor; căpitan Nicu Stan,
ofiţer 4 la statul major al artileriei; maistru militar Mihai Botoca,
specialist la compania transmisiuni; plutonier Mihai Diaconu, şef de de-pozit
materiale explozive şi chimice; locotenent major Ionel Ciobanu, comandant
subunitate transmisiuni; locotenent
major Constantin Moldovan, comandant companie apro-vizionare şi
transport.
*
Când a început să se
însereze, monştrii blindaţi, sub comanda zeloşilor, au plecat din nou în
căutare de car-ne şi sânge. Celelalte cadre militare rămase în cazarmă, adunate
în sala de şedinţe, asistam la o “extraordinară“ lecţie de educaţie politică şi
„patriotică”, ţinută de un politruc, locotenent-colonelul Aurel Neron.
Absolvent al facultăţii de filologie, membru marcant
în consiliul politic al diviziei, fost secretar al comitetului de partid din
regimentul nostru, bun orator, dar îndobitocit de propagandă, Neron s-a apucat
să ne otrăvească sufletele în stilul său comunist, fără mustrări de conştiinţă.
Printre altele, ne-a reamintit, şi el, încă o dată, “necesitatea îndeplinirii ju-rământului militar faţă de patrie şi faţă
de comandantul nostru suprem cât şi datoria apărării cuceririlor revoluţionare
ale socialismului”, uitând să ne spună că pe străzile Timi-şoarei sunt
ucişi oameni nevinovaţi. A continuat, apoi, cu vizita tovarăşului Ceauşescu în
Iran, care reprezenta, în viziunea lui Neron, “un nou câştig pentru ţară şi care de-monstrează clarviziunea politică
a preşedintelui republicii, arătând, astfel, lumii întregi, prin vizita făcută
chiar pe timpul evenimentelor, mersul ferm şi ireversibil al ţării spre
socie-tatea comunistă, iar tulburările de la Timişoara nu vor putea abate
poporul român de la drumul just trasat de gloriosul partid comunist.”
Vorbea de parcă nu se întâlnea cu “jus-teţea” partidului pe fiecare dintre
străzile însângerate ale Timişoarei.
L-am întrebat de ce se acţionează noaptea şi nu ziua.
A răspuns, pe ton confidenţial, “că în
Timişoara există elemente ale unor agenturi străine, capabile să filmeze şi să
fotografieze acţiunile armatei, iar noi nu trebuie să le înles-nim acestora
prilejul de a da evenimentelor o amploare mai mare decât o au în realitate.
Capitaliştii, a continuat să spu-nă politrucul, vor să facă propagandă anticomunistă, când, în fapt, în localitate sunt doar câteva bande de
huligani”.
Din nou îl întrerup şi îl întreb de ce se folosesc
gloanţe şi nu se folosesc megafoanele. Răspunsul a venit parcă telegrafic: “cu huliganii, cu derbedeii, cu elementele
declasate nu trebuie dialogat.”
Iată, deci, cum gândeau ofiţerii politici. Ucidem
pen-tru a nu afla alţii despre proasta guvernare comunistă şi nu trebuie
dialogat cu cei care te contestă. Mai mult, contes-tatarii merită etichetaţi
drept răufăcători, pentru a putea să-i exterminăm în linişte. Acest nărav nu
s-a putut elimina nici după revoluţie.
Am renunţat să mai dialoghez cu impertinentul
poli-truc. L-am ascultat, în schimb, relatând un episod petrecut în Piaţa
Libertăţii. Un grup de cadre militare, în frunte cu locotenent-colonelul Zeca
Constantin, şeful de stat major al diviziei, care asigura prin cumul de funcţii
şi funcţia de comandant al diviziei, a descoperit în mulţime un om între două
vârste, cu ochelari, cu trăsături de intelectual, care părea a fi cel care
însufleţea marşul demonstranţilor. La comanda dată de Zeca, grupul de ofiţeri a
făcut imediat o manevră de învăluire, l-a izolat pe ins şi Zeca, folosind o
figură de judo, l-a trântit lovindu-l necruţător cu cizma. Bietul om! De unde
să bănuiască faptul că atâtea “personalităţi” militare sunt capabile să se
adune în haită şi să se com-porte ca nişte bătăuşi de cartier.
*
Nu m-au mirat apucăturile
neonorante ale locote-nent-colonelului Constantin Zeca. Acest ofiţer, înălţat
la gra-dul de sublocotenent la “apelul de seară“, întrucât nu a absolvit vreo
şcoală militară de ofiţeri, ci numai una regi-mentală, de sergenţi, cu durata
de câteva luni, a rămas în gândire şi acţiune sub nivelul unui subofiţer. De
fapt, comu-niştii aveau nevoie de comandanţi care să le facă treburile murdare
şi nu aveau nevoie de specialişti educaţi în spiritul onarei şi demnităţii
militare. Constantin Zeca este tipul de ofiţer care aminteşte de perioada când
unii generali, (nu puţini), mai întâi au “absolvit” academii, cu precădere
“Frun-ze”, în fosta U.R.S.S. şi după aceea şi-au terminat şcoala generală şi
liceul. Locotenent-colonelul Constantin Zeca este absolvent al Academiei
militare de doar doi ani. Ce a înţeles fostul sergent, pe timpul studiilor lui
academice, a povestit, cu lux de amănunte, politrucul Neron. Dar ce con-tează,
la o casă mare nici nu se vede.
Îmi amintesc despre o întâmplare nostimă, petrecută
în toamna anului 1989. Eram de serviciu. Comandantul, ma-iorul Mihai Bulai, era
şi el prezent în unitate. A venit în con-trol Zeca. I s-a dat raportul, după
care, acesta cere să fie condus în dormitoarele soldaţilor. Am înţeles! Intrăm
în pri-mul pavilion. Zeca începe să pipăie pereţii. Eram miraţi. Nu ştiam ce
caută. Se întoarce brusc spre comandant şi îl
întreabă răstit :
- Bulai, de ce pereţii nu sunt netezi? Ce-s cu
gâlmele astea, tovarăşe ?!
- Aşa sunt pereţii, tovarăşe colonel, sunt defecte
din construcţie, nu se pot îndrepta, încearcă să explice coman-dantul, surprins
de neghiobia şefului.
- Nu sunteţi buni de nimic! a conchis marele sergent
strateg.
Săracu’, nici nu i se putea cere mai mult. El atât ştia,
atât făcea. Nu se uita prin documentele de pregătire de luptă, ferească
Dumnezeu! Nu venea în cazarmă pentru a verifica nivelul de pregătire de luptă a
cadrelor militare, nu punea întrebări de specialitate subordonaţilor. În
schimb, căuta hârtii, chiştoace, pereţi strâmbi, aduna oamenii, îi beş-telea
cum se pricepea mai bine şi, apoi, ca un cocoş ţanţoş, după ce a scurmat în
gunoi, pleca spre maşină. Cei slabi cu duhul îl admirau : “Băi, frate, da’ exigent mai e !…”
Acum, “sergentul” Zeca are gradul de general şi este
comandant de divizie în Dobrogea. “Merită” din plin recom-pensa, fiindcă în
decembrie şi-a făcut exemplar datoria faţă de dictatură, iar acum, actualul
regim are nevoie de oameni ca el, fiindcă, după revoluţie, armata are
obligaţia, prin lege, să participe, împreună cu trupe ale Ministerul de
interne, la restabilirea ordinii şi liniştii publice.
*
Lecţia politică a lui Neron a
fost întreruptă. S-a dat alarma. Alţi presupuşi huligani atacă unitatea. Din
nou dis-pozitiv de luptă în lanţ de trăgători, din nou se trag mii de cartuşe
aiurea, îngrozind populaţia civilă vecină cu unitatea.
Încep vociferările. Cadrele militare sunt
nemulţumite. Aleargă bezmetice de la un post de santinelă la altul. Când se aud
răpăiturile armelor în oraş, atunci suntem şi noi alar-maţi. Se ordonă
încetarea. Este târziu, spre dimineaţă. Alte alarme nu se mai dau. Dar nici în
oraş nu se mai trage. Pro-babil că trupele au obosit…
*
Revenim în birouri. Încercăm
să ne odihnim. Fiecare cu gândurile lui. Eu nu pot să adorm. Imaginea familiei
mă obsedează. Nu ştiu dacă îi voi mai revedea. Eram convins că voi fi judecat
de Curtea marţială pentru insubordonare şi, mai grav, pentru propaganda pe care
o fac împotriva folosirii armatei ca instrument de reprimare.
Soţia mea este şi ea ofiţer. Are gradul de căpitan.
Nu a participat la evenimente. A rămas acasă cu copiii. Era în concediu medical
de recuperare, în urma unei intervenţii chirurgicale pentru extirparea unei
tumori hipofizare. Înainte ca eu să plec la cazarmă, a fost de acord ca în
cazul în care voi primi ordine, contrare principiilor mele, să le refuz.