CAPITOLUL VI

“Şi nici un general nu şi-a putut depăşi laşitatea !“

21 Decembrie 1989. Dimineaţa. Cazarma este în pli-nă agitaţie. Se va transmite, în direct, cuvântarea „tovară-şului” Ceauşescu la mitingul organizat în Bucureşti.

Comandanţii de subunităţi, secondaţi de politruci, pregătesc, cu fast, vizionarea cuvântării comandantului su-prem de către toţi soldaţii. Celelalte cadre militare suntem adunate în sala de şedinţe.

Începe mitingul. Tăcerea este apăsătoare… O pova-ră pe care mulţi dintre noi o suportă cu greu. Ceauşescu îşi bâlbâie discursul. Mulţimea scandează lozincile “epocii de aur”. Prin mijloace de sonorizare specifice, televiziunea creează impresia că întreaga mulţime scandează. Suntem dezamăgiţi. Credem că populaţia Bucureştiului nu a aflat despre revolta timişorenilor şi, de aceea, se comporta ca la un miting de rutină. Aflaţi în sală, politrucii şi cei fideli dic-taturii participă şi ei. Se ridică în picioare, scandează lozinci şi aplaudă frenetic… Deodată, un ţipăt din mulţime… Emi-siunea se întrerupe brusc. Pe chipurile noastre se citeşte încordarea şi speranţa. Zeloşii au căzut, parcă răpuşi, pe scaune. Tac şi privesc unii spre alţii cu ochii goliţi de expre-sie. Se reia emisiunea. Se aud huiduieli… Ceauşescu, dis-perat, vrea să liniştească nu numai pe cei adunaţi la miting, ci întregul popor… Începe tocmeala… Vă mai dau o sută… vă mai dau 150 de lei… Penibilul situaţiei este curmat de întreruperea definitivă a transmisiei.

După vizionarea cuvântării, ne-am deplasat, în gru-puri, spre birouri. Discuţiile se derulau pe o singură temă. Căderea lui Ceauşescu. Eram convinşi că armata va fi scoasă împotriva demonstranţilor din Bucureşti, dar speram cu toţii că trupele nu vor trage în populaţie.

Locotenent-colonelul Dragoş Pruteanu avansa ideea iluzorie că, în capitală, sigur generalii îl vor aresta pe Ceau-şescu şi, astfel, vor împiedica alte vărsări de sânge. Eram, în exuberanţa noastră, nişte naivi. În realitate, la Bucureşti se repeta povestea din 17 decembrie.

Deşi se făceau diverse scenarii posibile, nu ştiam ce se întâmplă cu adevărat, nu aveam nici o informaţie utilă. Telefoanele deveniseră mute. Eşaloanele superioare ne-au închis toate canalele de comunicare. Practic, ne-au izolat complet. Nu este de mirare. Nişte cadre militare, nesemni-ficative în ierarhia armatei, mai precis comandanţi de plu-toane şi de companii le-au dat planurile peste cap, le-au înşelat aşteptările. Au tras vagoane de muniţie anapoda, fără să reuşească reprimarea demonstraţiilor de pe malul Begăi, iar cei care au acceptat condiţia de criminali au fost puţini şi, totuşi, destui pentru a îndolia Timişoara.

Dramaticile evenimentele petrecute şi în Bucureşti dovedesc încrâncenarea conducerii superioare a armatei de a menţine, cu orice preţ, dictatura comunistă. Ministrul apă-rării şi clica lui de generali au scos din nou trupele şi blinda-tele pe stradă, cu speranţa demenţială că, în capitală şi în alte localităţi din ţară, se vor găsi mai mulţi executanţi zeloşi, gata să ucidă în numele dictaturii comuniste.

Şi nici un general nu şi-a depăşit laşitatea, nici măcar atunci, în sângeroasa zi de 21 decembrie… Nici comanda diviziei din Timişoara nu a fost mai brează. În noaptea de 21 spre 22 decembrie a ordonat comandanţilor de unităţi să întocmească un nou “Plan de acţiune” pentru a doua zi, având ca indicativ “Tunetul şi Fulgerul”. S-a hotărât o nouă formulă pentru ieşirea împotriva demonstranţilor. Cadrele militare care au permis fraternizarea cu populaţia să rămână în cazarmi, iar trupele să fie conduse doar de ofiţerii dovediţi a fi fideli. Se va încercui Piaţa Operei şi, din toate părţile, de pe fiecare stradă sau alee, blindatele şi militarii îi vor ataca necruţător pe cei aflaţi la miting. Fără milă! Să nu scape niciunul! Din fericire, planul nu a putut fi pus în practică. Evenimentele petrecute în ziua de 22 l-au stopat.