O O

O

Partea a doua

C A M E L E O N I I

Parca-am păşi pe capete de şerpi

Vârtejuri de pucioasă-măzărichea

iadului ne-ncolăcesc picioarele.

Prăpăstiile scuipă-n calea noastră

Şuier de năpârci (… )

( Lucian Blaga – Pustnicul )

CAPITOLUL I

“ Teroriştii ”

Studiind modul de acţiune a fiecăreia dintre forţele de reprimare implicate în evenimentele din perioada 17-22 decembrie ’89, ajungem la următoarea concluzie. Securita-tea, militarii din Direcţia de Informaţii a Armatei (D.I.A.) şi parte din miliţie au avut misiuni de culegere de informaţii, de dezinformare şi de diversiune, acţionând, în acest sens, conspirativ şi îmbrăcaţi unii în civil iar alţii în costume spe-ciale. Nu trebuie să omitem nici faptul că armata, miliţia şi securitatea au primit numeroase întăriri din alte localităţi, iar repartiţia pe misiuni, cât şi deplasarea la locurile de acţiune, a noilor veniţi, au fost făcute de şefii locali şi subordonaţii acestora.

Din Jurnalul acţiunilor de luptă, (Anexa 1), întocmit de comandamentul diviziei din Timişoara, se cunosc toate forţele ministerului apărării participante la represiune. De exemplu, conform acestui document, forţele D.I.A. s-au constituit în 8 grupuri de diversiune, a câte 5 militari fiecare, din care, un grup a acţionat, în 18 decembrie, la Spitalul ju-deţean din Timişoara. În schimb, securitatea şi miliţia nu au pus la dispoziţie documentele operative, întocmite în acea perioadă, necesare pentru depistarea locurilor unde au fost dispuse forţele care au îndeplinit misiuni de diversiune.

În ziua de 20 decembrie 1989, chiar dacă armata a intrat în cazărmi, Ceauşescu nu căzuse, iar atitudinea co-menzii militare am descris-o în capitolele precedente. Nu poate să creadă nimeni că securitatea şi miliţia au avut o altă atitudine, decât aceea de a pregăti, ca şi cei din armată, o nouă reprimare, iar starea de necesitate, decretată public la 20 decembrie 1989, a intensificat acţiunile de urmărire a demonstranţilor, de dezinformare şi de diversiune, pe toată perioada următoare, fiind folosite, în acest scop, trupe spe-cializate.

În concluzie, ziua de 22 decembrie 1989 a găsit securitatea, parte din miliţie şi unele grupuri de diversiune D.I.A. dispuse, pe baza unui plan, în diferite locuri fierbinţi din oraş.

A căzut Ceauşescu. A început panica în rândul for-ţelor de represiune. Cum au fost recuperaţi toţi cei care acţionau conspirativ în oraş, ştiind că populaţia începuse să facă minuţioase controale în diverse locuri suspecte? Câţi au fost prinşi? Câţi s-au predat armatei şi câţi şi-au croit drum cu focuri de armă pentru a se întoarce în sediile şi localităţile lor de reşedinţă?

Comanda armatei din Garnizoana Timişoara cunoş-tea foarte bine că în diverse puncte din oraş sunt amplasate grupuri de diversiune şi persoane care acţionează izolat, ştia că “viitorii terorişti”, conform modului lor de acţiune, vor dispărea în câteva ore de la locurile unde fuseseră ampla-saţi şi, de asemenea, ştia că părăsirea locurilor se va face prin acţiuni de diversiune.

Existenţa, încă, în localitate, a trupelor specializate, a fost barca de salvare pentru cei care au ordonat, cu câteva zile în urmă, reprimarea manifestanţilor. De aceea armata nu a acţionat, în primele ore, imediat după fuga lui Ceau-şescu. De aceea conducerea armatei îşi trimitea trupele să apere obiective fără muniţie de război. Dorea să fie perce-pută, ulterior, ca fiind salvatoarea revoluţiei şi, în acest scop, nu trebuia să conturbe acţiunile diversioniste, menite a pro-duce panică şi victime în rândurile populaţiei.

A fost o reuşită. Panica s-a produs. Grupurile de diversiune şi cei care acţionau izolat au executat foc asupra cetăţenilor care se aflau în prejmă, pentru a crea panică şi, astfel, să-i îndepărteze din zonă. Aşa au apărut victime în după amiaza zilei de 22 decembrie în Timişoara. Aşa au reuşit trupele speciale să părăsească nevăzute locurile în care se aflau şi, apoi, să se ascundă în alte locuri, însă, mulţi dintre diversionişti au fost reţinuţi, ca suspecţi, pe timpul deplasării lor spre sediile de reşedinţă sau ieşind din diverse clădiri, altele decât în cele în care au acţionat până în ziua de 22. Alţi componenţi ai trupelor speciale s-au predat direct Comenduirii de Garnizoană. Este de remarcat faptul că nici o persoană nu a fost reţinută ca urmare a unui schimb de focuri între armată şi “terorişti”, sau surprinsă executând foc de armă asupra populaţiei. Reţinerea şi predarea suspecţilor dovedeau clar că trupele specialle nu numai că şi-au părăsit locurile conspirative, ci au şi capi-tulat, nedorind să-şi mai pună pielea la bătaie pentru un dictator dispărut. De ce spun că au capitulat? Pentru că altfel nu ar fi putut fi reţinuţi. Erau prea bine antrenaţi pentru a fi prinşi de nişte civili fără pregătire antiteroristă.

Situaţia devenise mai mult decât periculoasă pentru conducerea armatei. Fără terorişti îşi pierdea obiectul mun-cii. Nu mai avea cu cine „să lupte”, şi, deci, nu mai putea să apară ca salvatoarea revoluţiei. De aceea, s-a hotărât elibe-rarea imediată a suspecţilor aduşi la Comenduirea de garni-zoană, făra a li se reţine acestora nici măcar armamentul găsit asupra lor şi, ca urmare, abia eliberaţi, mulţi dintre suspecţi erau din nou reţinuţi şi aduşi la Comenduirea de Garnizoană. Aşa s-a creat falsa idee că trupele fidele lui Ceauşescu sunt în număr foarte mare. Acest fapt s-a repe-tat până în 28 decembrie 1989. Certific această afirmaţie, referitoare la eliberarea suspecţilor, deoarece am fost ofiţer opertiv pe unitate. Mi-a rămas în imagine un episod destul de ciudat.

În după-amiaza zilei de 22 decembrie, un cetăţean ne-a anunţat, telefonic, să trimitem un echipaj pentru a ri-dica un individ înarmat care avea asupra lui, într-o geantă diplomat, mai multe paşapoarte în alb. Individul a fost ridicat şi predat garnizoanei. Toate aceste informaţii le-am înscris în registrul grupei operative. După trei luni, acelaşi cetăţean ne telefonează şi ne spune că l-a întâlnit pe acel individ, (cel cu paşapoartele), pe stradă. Dorind să-i aflăm numele şi data la care fost pus în libertate, locotenent-colonelul Dra-goş Pruteanu a luat legătura cu divizia. Cei de acolo au răspuns că nu-şi mai amintesc… nu au o evidenţă… Am dorit să le împrospătăm memoria cu date din registrul grupei operative, însă… acesta a fost distrus de biroul documente secrete. Foarte multe informaţii, importante pentru aflarea adevărului despre “terorişti”, erau înscrise în acel registru: ordinele primite, (data, ora, minutul, numele celui care semnează, numele celui care transmite, numele celui care primeşte), cât şi numele, adresele, numerele de telefon ale cetăţenilor care ne solicitau sprijin, ce echipaj a intervenit, ora plecării, ora înapoierii şi raportul despre misiune.

După acţiunile de diversiune, create de trupele spe-cializate, în Timişoara, începând cu seara zilei de 22 de-cembrie, nu au mai avut loc acţiuni diversioniste şi, deci, nu mai existau nici „terorişti”. Conducerea armatei nu putea accepta aşa ceva. Trebuiau fabricaţi alţii. Momentul era pri-elnic. Secretul despre arestarea soţilor Ceauşescu era păs-trat cu sfiinţenie, informaţiile despre deciziile de eliberare a suspecţilor erau tăinuite la fel de bine şi, deci, se putea invoca existenţa unor grupuri fidele dictatorului care luptau încă împotriva revoluţiei. Gândirea diabolică a unora şi in-competenţa altora au produs, după 22 decembrie, multe victime nevinovate.

Ca primă acţiune din scenariu, comanda diviziei din Timişoara trimite în oraş patrule exclusiv sub comanda ofi-ţerilor poltici şi a celor care dovediseră, cu câteva zile în urmă, exces de zel. De fapt, erau subunităţile organizate în noaptea de 21 spre 22, destinate să execute atac asupra celor aflaţi în Piaţa Operei. Fără a avea misiuni clare, fără a fi coordonaţi, militarii patrulau haotic prin localitate şi, în funcţie de cheful foştilor torţionari, executau trageri asupra unor clădiri presupuse a fi suspecte, rănind şi ucigând oa-meni nevinovaţi. Pentru credibilitate, cadre militare îmbră-cate în civil, secondate de un ofiţer în ţinută militară, opreau blindatele şi ţipau, să fie auziţi de cetăţenii aflaţi în zonă, că din clădirea cutare s-a tras asupra lor. Este de notorietate incidentul de la spitalul de copii din Timişoara. Un locotenet major, înconjurat de un grup de civili, a oprit blindatele sub motivul că dinspre spitalul de copii un grup de terorişti execută foc asupra mulţimii. S-a tras cu mitraliera de pe TAB-uri asupra clădirii, îngrozind bolnavii şi personalul medical. Din fericire nu au fost victime.

Cu timpul, populaţia îşi dă seama că se ciuruiesc diverse clădiri şi mor locatari fără să se prindă vreun terorist. Conducerea armatei a trecut imediat la a doua acţiune din scenariu. “Fabricarea” teroriştilor. În noaptea de 24 spre 25 decembrie am asistat la un asemenea caz…

*

Primisem aprobarea, în sfârşit, să mă deplasez în oraş cu un echipaj îmbarcat într-un transportor blindat. Până în seara zilei de 24 decembrie, n-am avut loc de ofiţerii politici şi de ofiţerii care şi-au dovedit cu câteva zile în urmă ticăloşiile. Nu trebuie să ne mire… Dacă până în 21 de-cembrie unii s-au ascuns sub trese de subofiţer, alţii au purtat mantale de soldaţi sau pufoaice, fără grade, pentru a nu fi recunoscuţi, iar alţii s-au ascuns în TAB-uri şi tancuri, de data aceasta, ieşirea în noianul de mulţime era mană cerească. Ticăloşii doreau să fie văzuţi, să aibă martori că luptă cu „teroriştii” pentru victoria revoluţiei. Dacă mergem mai departe şi analizăm listele cu revoluţionarii proveniţi din rândul armatei, vom afla, cu stupoare, numele multor ca-nalii. Deşi până în data de 21 decembrie au acţionat violent împotriva demonstranţilor, ucigând şi rănind mulţi oameni, iar în dimineaţa zilei de 22 decembrie, conform indicativului „Tunetul şi Fulgerul” erau capabili de alte cruzimi, au fost percepuţi ca fiind salvatorii revoluţiei. Este şi normal, atâta timp cât doar ei se aflau primii pe străzile Timişoarei, ei flu-turau steagul fără emblemă, ei se fotografiau cu mulţimea, ei apăreau pe paginile revistelor şi ziarelor vremii. Nimeni nu îşi punea problema că, în urmă cu câteva zile, aceiaşi netrebnici au ucis şi rănit oameni tocmai pentru existenţa acelui steag în rândurile demonstranţilor. Culmea este că după 22 au ucis şi rănit mai mulţi oameni decât în perioada 17-21 decembrie 1989.

Am ajuns cu transportorul blindat în faţa Catedralei. Comanda diviziei, folosind indicativul “Tunetul şi Fulgerul”, (parolă rămasă în vigoare), ne ordonă, prin staţia radio, să ne deplasăm urgent în Piaţa Operei, fiindcă acolo se duc lupte cu un grup de terorişti. Fiind aproape, în câteva clipe suntem la locul cu pricina. Aici, mitralierele blindatelor şi sol-daţii executau foc concentrat asupra unui balcon al clădirii “Palatul Victoria“. Reflectoarele iluminează, la un moment dat, un maieu legat de baioneta unui pistol mitralieră care se legăna în balconul vizat. S-a înţeles că este cineva care vrea să se predea. Prin megafoane se ordonă încetarea focului. Militarii care acţionau pe jos s-au conformat, dar nu şi blindatele. Se fac apeluri prin staţiile radio şi, în sfârşit, se aşterne liniştea… Acum se disting clar cuvintele rostite de un ofiţer prin megafon: “Predaţi-vă! Ieşiţi cu mâinile ridicate! Predaţi-vă!” Apelurile se repetă. Luminile refelectoarelor la-să balconul şi poposesc încrucişate să ilumineze poarta clă-dirii. Ţevile tuturor categoriilor de armament, existente la faţa locului, sunt îndreptate spre poartă şi gata să execute foc asupra celor care ies din clădire… Este prima mea mi-siune reală de luptă. Pe jumătate ieşit din transportor, am văzut în lumina refelectoarelor doi militari ieşind din clădire cu mâinile ridicate şi ţipând îngroziţi: “Nu trageţi! Vă rugăm, nu trageţi !“ Nu s-a tras… S-au apropiat de primul blindat şi şi-au declinat identitatea…

Cei doi, un subofiţer şi un soldat din Batalionul de Cercetare al Diviziei, se găseau în clădire din ordinul co-mandamentului diviziei, şi aveau misiunea de a cerceta şi, eventual, de a “curăţa” podul clădirii de terorişti. Fără să bănuiască rolul pe care îl vor juca, au spus “Am înţeles !” şi au pătruns prudenţi în clădire. Nici n-au intrat sărmanii bine în imobil şi noi am primit ordinul, tot de la acelaşi co-mandament al divizie, să-i nimicim ca fiind terorişti. Dacă ar fi fost ucişi, probabil cei doi ar fi fost prezentaţi opiniei pu-blice ca fiind terorişti îmbrăcaţi în haine militare. Din dez-văluirile ulterioare ale presei, s-au aflat cât de multe victime s-au produs datorită scenariilor puse la cale de cei care doreau să-şi recâştige privilegiile, nu cu demnitate şi onoare ci prin alte crime perfide, prin măcel. Este imposibil să se uite băile de sânge de la Otopeni ori cele din faţa Ministe-rului apărării, unde au murit militari nevinovaţi. Sunt convins că în cele două locuri, scenariile au fost identice cu cele din Timişoara.

Ca o ciudăţenie a soartei, aceia care s-au dovedit a fi în stare de orice mârşăvie au fost avansaţi generali şi puşi în fruntea armatei. De către noii aleşi ai naţiunii.