100 de zile sub semnul revolutiei!

Mi s-a cerut - şi am acceptat! - să schiţez o micro-istorie a Revoluţiei din decembrie 1989.

M-am pripit şi simt nevoia să mărturisesc acest lucru, chiar dacă, prin aceasta, îmi recunosc un eşec profesional.

...Din 16 decembrie, am umplut cîteva caiete voluminoase cu „note-fişe" din transmisiunile televiziunii, radioului şi diverselor posturi străine, despre revoluţia noastră. Zi de zi. Noapte de noapte. Deseori, ceas cu ceas.

...Am zeci de dosare cu „tăieturi" din presa românească (recunosc, din cea străină... o am trecută prin „filtrul" Rompres-ului !), atit de ascendent diversificată: Adevărul şi România liberă; Glasul şi Tineretul liber; Libertatea şi Baricada; Expres şi Viaţa Capitalei; Timişoara, Atlas (Cluj), Moldova, Dreptatea şi Dimineaţa, Oblio şi Eco, Zig-Zag, Opus, Strada, Secunda, Observator, 22, România literară şi Contemporanul, Dreptatea socială şi Democraţia; numeroase ziare judeţene etc. etc. etc.

...Mi-am organizat dosare "problematizate", pe „marile teme": ,"Revoluţia" (în direct, documentare, reportaje, dezvăluiri, mărturii, precizări, controverse); „Frontul Salvării Naţionale" (constituire, componenţă, evoluţie, confruntări, activitate) şi liderii săi; "Guvernul" (constituire, activitate, remanieri ministeriale); „Consiliul Provizorii al Unităţii Naţionale" (premise, formare, activitate, episoade semnificative, rezultat principal: legea electorală); „Partidele politice" (apariţie, platforme, manifestări, confruntări); „Justiţia şi noua legislaţie"; „Procesele"; Armata; Poliţia; P.C.R. şi structurile dictaturii comuniste (trecut, demontare şi „prezent" postrevoluţionar); Probleme economice (realităţi, tendinţe, soluţii, opinii); Ţăranii şi pămintul; Minorităţile etnice; Invăţămînt şi Cultură; Mijloacele de informaţie (presă, radio, tv); Politica externă; Starea de spirit: manifestaţii, greve, apeluri, revendicări, petiţii, episoade deosebite.

...Am văzut casete video document (notîndu-mi „scenariul") privind unele episoade deosebite din timpul revoluţiei şi al formării organelor provizorii ale noului regim.

...Am studiat cu deosebită atenţie interviurile, declaraţiile, explicaţiile şi contra-explicaţiile, precizările şi interogaţiile acordate (sau rămase fără răspuns!) de personalităţile ce s-au impus pe noua scenă politică a ţării, de exponenţi ai opiniei publice şi ai partidelor politice.

Lipsesc, desigur, „documentele de arhivă", în care istoricii văd principala sursă de materie primă în exercitarea profesiei lor. Sper ca ele să existe şi să se păstreze. Deocamdată, asistăm ,,în direct", simţindu-ne uneori martori, alteori coautori, la scrierea lor.

Am recitit totul. Am triat. Am confruntat. Am meditat. Am schiţat cîteva „variante". Am reconstituit un calendar. Am stăruit pe episoadele „cheie". Am încercat o abordare problematică. (O precizare: această străduinţă istoriografică s-a consumat în zilele cuprinse între 11-20 martie, fiind întreruptă de urmărirea unor serii de evenimente în plin proces de desfăşurare: dezbaterile Legii electorale in CPUN, pentru noi, în „nocturnă" şi cu întârziere de cîteva zile; Proclamaţia de la Timişoara şi ecourile sale; tulburările cu caracter naţional din Ardeal, culminînd cu zilele dramatice din Tîrgu Mureş ; polemicile din presă privind procesele, securitatea, structurile comuniste ale puterii, etc. etc.)

Şi atunci... am lăsat creionul jos, mi-am recunoscut pripeala jnui angajament pe care nu-1 puteam onora. Nu pot schiţa, încă, o micro-istorie a Revoluţiei. Pot formula, doar, cîteva certitudini istoriografice şi un şir de semne de întrebare la care poporul român urmează să dea răspunsul. Nu prin vorbe. Prin fapte.

Certitudinile pot fi formulate astfel:

- Revoluţia antidictatorială, anticomuristă, anticeauşistă din România a triumfat, prin lupta hotărîtă a poporului oprimat.

- Faza ei de confruntare violentă, plătită cu grele jertfe de vieţi omeneşti, s-a desfăşurat între 16-25 decembrie 1989, avînd ca centre de focalizare oraşele martir Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Braşov, Cluj ş.a., dinspre care a radiat şocul şi a cuprins întreaga ţară.

- Prinderea, judecarea şi executarea cuplului Ceauşescu au deschis o operă de justiţie istorică, la care poporul român are dreptul, după aproape jumătate de secol de dictatură comunistă.

- Poporul român si-a adjudecat misiunea de a-şi făuri un destin pe măsura dezideratelor sale.

- Democratizarea României este un proces ireversibil, dar nu încheiat, ci în plină evoluţie de afirmare şi instituţionalizare.

-Revoluţia a triumfat! Dezideratele revoluţiei se menţin în actualitate, pînă la victoria deplină.

Semnele de întrebare sunt numeroase, nu sunt emanaţii istoriogralice, ci conţin dezideratele celor ce s-au ridicat la luptă în decembrie 1989. În semn de respect, ele nu trebuie parafrazate, comentate, tălmăcite, răstălmăcite, denaturate, şantajate şi, mai ales, reprimate. Asupra lor, trebuie de meditat şi de răspuns.

Fără a nega sau minimaliza răspunderile ce revin actualelor organe provizorii ale puterii - CPUN şi Guvern ; fără a nesocoti raţiunile ce au stat la baza decretelor-legi privind desfăşurarea manifestaţiilor şi întrunirilor publice; fără a ignora rolul pe care partidele politice sunt chemate să-l joace, ca purtătoare de opţiuni ale opiniei publice privind căile şi soluţiile democratizării ţării; recunoscînd ponderea şi importanţa mijloacelor de informaţie in formarea şi canalizarea curentelor de opinie ; punînd o mare speranţă în stabilitatea cuceririlor revoluţiei prin Constituţia ce o va elabora viitorul parlament...

Îndrăznesc să afirm că, prin specificul Revoluţiei din decembrie 1989, manifestata populară, demonstraţia de stradă, reprezintă, din punctul de vedere moral-politic şi psihologic, forma cea mai vie de contact politic între conducători şi popor. Deocamdată. Ori, sub acest aspect, întrebările cuprinse în Apelurile şi Proclamaţiile marilor manifestaţii de după Revoluţie, au rămas, în majoritate, fără răspuns. In loc să scadă, întrebările sporesc. In loc să producă, prin răspunsuri şi rezolvări, destindere, ele sporesc tensiunile, acumulînd nemulţumiri şi dezordini. Să fie corecte, oare, contra-întrebările de genul : «Ce mai vor studenţii?!», «De ce sunt neliniştiţi ţăranii?», «Cui îi este frică de Securitate ? », «De ce este somată justiţia, să-şi facă datoria, cu procesele ?», «Cui mai trebuie adevărul privind victimele şi călăii revoluţiei?»», «Mai există P.C.R. ?» etc. etc.

Iată, la 25 martie vor fi trecut 100 de zile de la 16 decembrie timişorean. Consideră ea Revoluţia încheiată? Cum i se răspunde la Proclamaţia din 11 martie, de către organele învestite cu puterea, de către popor, prin revoluţie ? Adeziunile altor oraşe şi demonstraţii din ţară au reînviat tulburătorul refren din decembrie: „Astăzi Timişoara, mîine toată ţara !..."

Nu! Este prematur să se scrie o istorie a Revoluţiei din România.

Livia DANDARA

doctor în istorie

Opus, 23 martie 1990