LECŢIILE ISTORIEI: Alegerile din 1946

A. Calendar politico-diplomatic (23 August 1944-1948)

1944

— 23 august: înlăturarea (arestarea) lui Ion Antonescu de la conducerea ţării; întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste; formarea guvernului de coaliţie al Blocului Naţional Democratic (B.N.D.) sub conducerea generalului Sănătescu, din reprezentanţi ai P.N.Ţ. — Maniu, P.N.L. — Brătianu, P.S.D. — Titel Petrescu, P.C.R. — Lucreţiu Pătrăşcanu. Toate cu acordul şi sprijinul regelui Mihai I.

— 31 august : decret-regal de revenire la Constituţia din 1923, ceea ce semnifică repunerea în funcţiune a mecanismelor democratice ale regimului parlamentar,
pluripartidist din perioada interbelică. Intrarea trupelor sovietice în Bucureştiul deja eliberat prin insurecţie.

— 6 septembrie : constituirea Frontului Patriotic Antihitlerist (F.P.A.) prin coalizarea P.C.R., P.S.D. Uniunea Patrioţilor, Partidul Socialist-Ţărănesc şi Frontul
Plugarilor, marchează începutul destrămării B.N.D.

— 12 septembrie: la Moscova, semnarea „Convenţiei de armistiţiu" între Puterile Aliate (U.R.S.S., S.U.A., Anglia) şi România. Reprezentantă a coaliţiei, pentru România, Uniunea Sovietică, care, în fapt introduce un regim de ocupaţie militară, cu amestec direct în organizarea politică.

— 12 octombrie: constituirea Frontului Naţional Democrat (F.N.D.) în care se alătură F.P.A.: Sindicatele Unite, Apărarea Patriotică, U.T.C., Madosz (maghiari) ş.a. (organizaţii legale sau semilegale conduse de P.C.R., în interbelic).

— 4 noiembrie: al doilea guvern Sănătescu (remaniere), în care poziţiile F.N.D. se întăresc sensibil; Petru Groza (vicepreşedinte). Lucreţiu Pătrăşcanu (justiţie), Gheorghe Gheorghiu-Dej (transporturi), începe înlocuirea primarilor şi prefecţilor cu reprezentanţi locali ai F.N.D.

— 6 decembrie: formarea guvernului Rădescu, tot în formulă de coaliţie B.N.D., dar cu întărirea poziţiilor F.N.D.

1945

— 28 ianuarie: publicarea Programului de guvernare al F.N.D., cu puternică tentă de atac a guvernului Rădescu şi a partidelor democratice (taxate ca reacţionare).

Începutul marilor manifestaţii (organizate în Bucureşti şi judeţele ţării) sub deviza F.N.D., cu continuarea înlocuirii administraţiilor locale.

— 5—13 februarie: Conferinţa de la Ialta a celor trei mari puteri (Stalin, Churchill, Roosevelt), consacrată reorganizării postbelice a Europei. In fapt, împărţirea sferelor de influenţă. Declaraţia oficială prevedea dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernămînt, prin organizarea de alegeri libere.

— februarie-martie: puternice lupte politice vizînd instaurarea regimului democratic, în funcţie de poziţiile susţinute.

— 24 februarie : uriaşă demonstraţie antiguvernamentală, sub devizele F.N.D. sub conducerea P.C.R., cu sprijinul forţelor de ocupaţie sovietică.

— 6 martie: instaurarea guvernului Petru Groza, expresie politică a F.N.D, căruia i
s-au alăturat dizidentele din P.N.L. (Gh. Tătărescu) şi P.N.Ţ. — Anton Alexandrescu.

— 9 mal: sfîrşitul războiului mondial; victoria coaliţiei antihitleriste.

— 6 august: recunoaşterea unilaterală a guvernului Groza de către Uniunea Sovietică, urmată de înfiinţarea primelor „Sovromuri".

— 21 august: regele Mihai somează guvernul Groza să-şi dea demisia. Refuzul acestuia marchează declanşarea grevei regale, constînd în refuzul de a semna decretele-legi şi de a colabora cu guvernul.

— 16—21 octombrie: Conferinţa Naţională a P.C.R. Noul CC. alege ca secretar general pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ulterior, el este ales şi preşedinte al „Consiliului Superior al Economiei".

— 8 noiembrie: punctul culminant al manifestaţiilor antiguvernamentale organizate de
opoziţia democrată. In Bucureşti demonstraţia reprimată prin forţă de guvernul Groza,
sprijinit din culise de autorităţile militare sovietice.

— DECEMBRIE: Conferinţa de la Moscova a miniştrilor de externe aliaţi. Anglia si S.U.A. condiţionează recunoaşterea guvernului Groza de cooptarea în guvern a reprezentanţilor partidelor de opoziţie (P.N.Ţ. şl P.N.L.) şi de anunţarea alegerilor libere.

1946

— 7 ianuarie: Guvernul Groza admite ca subsecretari de stat, doi reprezentanţi al opoziţiei (Emil Haţieganu —P.N.Ţ.; M. Romniceanu,P.N.L.). Opoziţia şi regele in dilemă şi derută, datorită poziţiilor anglo-americane, acceptă.

— 8 ianuarie: sfirşîtul „grevei regale". Regele Mihai reia colaborarea cu guvernul Groza.

— 5 februarie: Anglia şi S.U.A. recunosc guvernul Groza, reluind relaţiile diplomatice cu România.

— MAI: procesul „Marii trădări naţionale", intentat lui Ion Antonescu şi colaboratorilor săi, se desfăşoară la Bucureşti, într-o atmosferă de tensiune şi intimidare a oamenilor politici chemaţi ca martori. Presa guvernamentală sporeşte campania de calomniere, adăugind la etichetele de „fascişti" şi pe cea de „spioni", în slujba Angliei şi S.U.A.

— 17 mai: formarea Blocului Partidelor Democratice, (B.P.D.) ca alianţă electorală alcătuită din P.C.R., disidenţe din P.S.D.R., P.N.L., P.N.Ţ., Frontul Plugarilor şi P.N.P.

Micările de tineret, femei şi Madosz-ul maghiar, din alcătuirea F.N.D., vor oferi, în continuare, tot sprijinul B.P.D.

— 1 Iunie: execuţia lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor condamnaţi la moarte.

— 15 iulie : noua lege electotorală prin care se desfiinţează Senatul, instituindu-se Parlamentul unicameral (Adunarea deputaţilor). Votul universal se extinde prin includerea femeilor, militarilor, magistraţilor ş.a.

— IULIE — NOIEMBRIE : campanie electorală deosebit de virulentă, secondată de o serie de decrete-legi, care prin fixarea unor „indemnităţi" abuzive, au exclus de la exerciţiul votului şi candidatură numeroase grupări şi personalităţi ale regimului trecut.

— 19 noiembrie: alegerile pentru Adunarea Deputaţilor. Oficial, B.P.D. a obţinut victoria cu 76,60% din voturi. În realitate „succesul" s-a bazat pe violenţe, fraude, abuzuri, fără precedent în istoria electorală a României.

1947

— 10 februarie: Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate şi România, la Paris.

României nu i se acordă statut de cobeligerantă, i se impun grele datorii de război dar i se recunoaşte drepturile asupra Transilvaniei.

— 29 iulie: dizolvarea P.N.Ţ. — Iuliu Manlu, prin hotărîrea Consiliului de Miniştri.

— 5 noiembrie: gruparea P.N.L. — Tătărescu, înlăturată din guvern, prin votul de neîncredere al Adunării Deputaţilor.

— 30 decembrie: abolirea monarhiei. Mihai I, silit să abdice, părăseşte ţara.

Proclamarea R.P.R.

1948

— anul marilor procese politice intentate partidelor, personalităţilor opoziţiei democra
tice.

— 23 ianuarie: noua lege electorală.

— 4 februarie: „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală" româno-sovietic.

— 21—23 februarie: Congresul I P.M.R. (VI-a al P.C.R.) consfinţeşte unificarea P.C.R. cu P.S.D.R.

— FEBRUARIE : contopirea P.Ţ. — Alexandrescu, în Frontul Plugarilor.

— 27 februarie: constituirea Frontului Democraţiei Populare (F.D.P.). Alianţă electorală formată din P.MJR., Frontul Plugarilor, P.N. Popular, Uniunea Populară Maghiară (Madosz), la care, ulterior, aderă toate organizaţiile de masă.

— MARTIE: destituirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (Justiţie) urmată de proces, condamnare şi execuţie.

— 28 martie: alegeri pentru Marea Adunare Naţională. - F.D.P. obţine 405 mandate. P.N.L. — Bejan şi P.T.D. — Lupu (singurele tolerate) obţin 7, respectiv 2 mandate.

— 13 aprilie: Constituţia R.P.R., urmată de o suită de legi (naţionalizarea industriei, reforma învăţămîntului ş.a.).

1949

— IANUARIE: crearea C.A.E.R. România, membru fondator.

— MARTIE: lichidarea completă a exploatărilor agrare de 50 ha (lăsate la reforma din 1945).

Plenara C.C. al P.C.R. hotărăşte transformarea socialistă a agriculturii ş.a.m,d.

B. Alegerile din 1946, verigă într-un proces, nu simplu episod electoral

Se invocă, din ce in ce mai des, alegerile din 19 noiembrie 1946. Din diferite unghiuri şi pe diferite voci. Mai ales de către partidele „istorice" şi oamenii vîrstnici. Tinerii sînt ori curioşi, ori enervaţi, ori indiferenţi la invitaţia de a nu le uita. Nu poţi uita ceea ce nu ştii. „Trimiterea" la respectivele alegeri este nu numai legitimă, dar chiar imperios necesară.

Revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat PCR de la putere. Comunismul în România, este în agonie, dar încă nu şi-a dat obştescul sfîrşit. Or, dacă perioada 23 august 1944 — noiembrie 1946 reprezintă procesul de gestaţie a regimului comunist, alegerile din noiembrie 1946 au legitimat actul său de naştere, după care nou-născutul a trecut prin toate vîrsţele omului, ajungînd la o bătrîneţe urită şi rea, cramponîndu-se de viaţă (putere), refuzînd iminenţa înfrîngerii, a decesului. Să ne fie iertată recurgerea la metaforă. Am folosit-o pentru a suplini absenţa judecăţilor istorice (care cer mult spaţiu de argumentare) şi pentru a releva existenţa istorică a unui proces, în care alegerile din 1946 nu sînt un simplu episod electoral, ci o verigă importanţă din biografia regimului comunist din România. Nimic mai firesc — pe scară umană şi social-politică — s-ar putea spune, decît un „proces", o „evoluţie" o „creştere" o „devenire". Cu o condiţie : dacă „naşterea" ar fi fost normală. Or din acest punct de vedere, „naşterea" şi „actul de naştere" al acestui regim au fost anormale, făcute cu forcepsul, animînd un nou-născut creat în eprubete străine, substituindu-l celui adevărat şi dorit de părinţi (poporul român), comportindu-se şi ulterior, ca un bastard hain.

Considerăm, de aceea, o datorie a tuturor forţelor politice, născute DIN şi DUPĂ revoluţie, de a se delimita faţă de regimul totalitar comunist, începînd de la acest act de naştere. Nu numai partidele „istorice" ; nu numai „bătrînii". Dar chiar şi puternicul FSN (partid ? mişcare ?) şi generaţia tînără a revoluţiei trebuie să-şi spună opiniile faţă de ideologia şi strategia politică inaugurată atunci de PCR fie şi pentru a da credibilitate prevederilor Platformei cu care a debutat victoria Revoluţiei şi care promitea acestui popor încătuşat : regim democrat, alegeri libere, parlament bicameral, pluripartidism, separarea puterilor în stat ş.a.m.d- — toate suprimate prin legea electorală şi suita de legi (şi procese) care au urmat (1946—1948). Mai există un motiv la fel de important, care cere această delimitare politică. El îşi are originea în lunile ce s-au scurs deja după revoluţie, în care nimeni nu mai poate şti exact care este regimul juridic şi politic al PCR? Singura certitudine este înlăturarea de Ia putere, de către Revoluţie, cu judecarea principalilor vinovaţi de represiunea sîngeroasă la care au recurs, între 16—24 decembrie 1989. In rest, pentru PCR, ca partid politic totalitar, n-a mai urmat nimic. Doar vorbe prin care se afirmă că este : „autodizolvat", „pulverizat", „marginalizat", „autoexclus", „terminat", etc, într-un cuvînt că... „nu mai există !" Dacă prin gesturi şi declaraţii individuale s-ar fi putut realiza acea „autodizolvare", cit de simplu ar fi fost totul ! Sigur, milioane de membri ai acestui monolit aberant, şi-au rostit sentinţa faţă de dictatura şi partidul comunist : au ieşit în stradă s-au alăturat tineretului şi au săvîrşit miracolul revoluţiei ; şi-au aruncat simbolic, carnetela roşii, in rugurile revoluţiei sau ale proceselor de conştiinţă determinate de ea ; devenind liberi şi-au exprimat opţiunile politice, înregimentîndu-se (sau nu) în formaţiunile politice create legal ; fiecare după cum i-au dictat conştiinţă, experienţa, cultura politică, interesele, intuiţia, sentimentele reprimate atîta vreme, speranţele. Este mult, este bine, este normal, este tonic. Dar nu este suficient. Nu pot dispare, cu vorbe şi mistificări realităţile politice atît de perfectate în 46 de ani de dictatură comunistă. Ideologie, mentalitate, structuri, tactici şi strategii experimentate, sprijinite pe un aparat (de partid şi de stat acaparat), solidarităţi şi complicităţi de castă conducătoare (1944-1989), nevoia de reciprocă disculpare şi apărare în procesul istoric deschis de Revoluţie totalitarismului, dictaturii, comunismului — complică sau blochează edificarea regimului democrat în România. La întrebarea „Ce-i de făcut ?" se caută şi se dau răspunsuri. Se apelează la experienţa altor ţări, la doctrine de partide democratice, la opiniile politice cu autoritate, la experienţele din trecutul democratic al României, la biblioteci şi amintiri. Toate sînt inerente răsturnării de amploare care a avut loc in societatea românească.

Dar se şi tace. Nu se răspunde. Se eludează. Şi, ceea ce este şi mai grav, chiar inadmisibil pentru acest popor martirizat, se inversează rolurile, vinovăţiile, cauzalităţile, cronologiile, încît omul neavizat să nu mai poată înţelege nimic.

Se recomandă, pe diferite voci de „candoare", de „bună-credinţă" şi de „iubire creştină" calm şi răbdare, luptă electorală loială, ne-atacul la persoană (mai ales la cele metamorfozate în democratice, din fosta nomenclatură comunistă) deoarece, totul se va hotărî la urnă, pe 20 mai !

Este greu de apreciat forţa numerică a celor eare, în cele 4 luni de revoluţie, prin regrupare, reactualizează metodele, strategiile, lozincile, acuzaţiile, înscenările de care s-a folosit PCR în anii 1944—1948. Oricum nu mai poate fi vorba de 1000 de comunişti-activişti ! Este adevărat, de armată de ocupaţie străină nu mai este nevoie, sau nu mai este posibil, ceea ce este totuna.

Dictatura comunistă şi-a construit un aparat represiv foarte perfecţionat care, chiar dacă înfrînt şi timorat de Revoluţie, şi-a regrupat invizibil forţele, apărînd în manipulările de „masă", cu aceleaşi metode de intimidare, diversiune şi violenţe.

Contra-manipulaţiiie din 28/29 februarie, 20/24 martie ş.a. din Bucureşti şi alte localităţi din ţară, inclusiv din Tîrgu-Mureş, au relevat cu duritate fenomenul, chiar dacă ceaţa dezinformării le-a atenuat amploarea sau le-a falsificat semnificaţiile.

Şocată, consternată sau lucidă, lumea a început să murmure : ca în 1946 ! Ceva este schimbat totuşi, în scenariu : PCR nu mai acţionează legal, la scenă deschisă (ca în, 1944—1946) iar cursa contra cronometru şi-a schimbat cursul acelor, este grăbită, precipitată, pentru a nu îngădui organismelor democratice să demonteze structurile sistemului edificat.

Invizibilul PCR a devenit, astfel, forţa conservatoare, reacţionară, în cel mai strict şi ştiinţific sens politic al cxivîntului.

Intre 1944—1947, PCR şi-a urzit plasa acaparării puterii în trei ani, bizuindu-se pe ocupaţia militar-politică sovietică.

De la Proclamaţia către ţară a regelui Mihai şi formarea primului guvern Sănătescu, la 23 august 1944 (cu reprezentanţi ai celor patru partide din BND — PNŢ, PNL, PSD, PCR) ; la loviturile succesive date coaliţiei, prin întărirea ponderii FND, în care PCR avea rolul conducător (al doilea guvern Sănătescu, guvernul Rădescu — 6 dec. 1944) ; la instaurarea guvernului Petru Groza, de expresie exclusiv penedistă (6 martie 1945), PCR a forţat toate căile şi mijloacele pentru a se debarasa de aliaţii democraţi, împingîndu-i în opoziţie, în circa şase luni.

De la lansarea primei platforme politice (26 sept. '44), la crearea FND (12 oct. '44) şi, apoi, a BPD ca bloc electoral coalizat contra opoziţiei (17 mai '46), PCR a reuşit să producă breşe importante în partidele existente, pentru a-şi întări suprafaţa de captare a electoralului, în aproape un an şi jumătate.

De la revenirea la constituţia din 1923 (31 august '44) la noua lege electorală (mai '46), PCR a legiferat distrugerea, în etape a regimului constitulional-democratie, secondînd-o cu alte acte politico-juridice (procese politice, în special al lui Ion Antonescu) de intimidare şi compromitere a opozanţilor.

Şi cînd totul a fost "perfectat"(inclusiv preluarea primăriilor şi prefecturilor, prin forţă, nu prin alegeri locale), a organizat peste 6 luni o formidabilă campanie electorală, uzînd toate metodele demagogice şi violente posibile.

Nereuşind, nici cu ele, la 19 noiembrie 1948 a falsificat pur şi simplu rezultatul alegerilor.

C. Istoria devine „lecţie" numai dacă...

Comunismul a înlăturat evoluţia democratică a societăţii româneşti postbelice, PCR şi-a trădat „aliaţii" trecători. Comunismul a lichidat, succesiv, adversarii politici. PCR a decimat nu numai personalităţile opozante ci şi pe aderenţii lor. Comunismul s-a folosit de demagogie, minciună, diversiune, teroare şi crimă pentru a-şi impune dictatura. Toate aceste propoziţii cuprind adevăruri cutremurătoare care în perspectivă istorică, nu se pot plasa în categoria luptei politice, ci, depăşindu-şi graniţele, ajung în zona eticii politice degenerate în politicianism, imoralitate şt genocid.

O reconstituire a biografiei unui asemenea organism politic anormal, nu poate fi făcută descriind numai „boala", dînd vină numai exclusiv pe „microbul" care a provocat-o. În pofida virulenţei şi cronicităţii ei, „boala", a fost învinsă. Revoluţia din decembrie 1989 deschizînd, pentru România, perioada unei convalescenţe dătătoare de speranţă de viaţă. Dar, pentru a consolida această însănătoşire, trebuie înţelese şi cunoscute condiţiile, cauzele, formele şi factorii favorizanţi care au generat această teribilă boală.

Cu grija de a nu pune sub semnul egalităţii călăii cu victimele, hoţii cu păgubaşii, complicitatea cu miopia, minciuna cu onestitatea, fărădelegea cu greşeala. Trebuie să avem curajul a-bordării sincere a complexului de factori care au contribuit la instaurarea dictaturii comuniste. Or, din aceasta perspectivă, „lecţia" de istorie a anilor 1944—1948 (capitolele ei ulterioare au decurs din această primă etapă) este mult mai bogată în învăţăminte, decît cum este evocată, deocamdată, în polemicile şi pasiunile reactualizate.

Pentru a răsturna pe Ion Antonescu de la conducerea statului român, la 23 august 1944, coaliţia „Blocului Naţional-Democratic" (BND), în numele unui consens naţional cerut de situaţia tragică a României, a reunit sub aceeaşi acţiune politică : monarhia. PNŢ—Maniu, PNL— Brătianu, PSD—Petrescu, PCR, exponenţi ai armatei şi ai altor organisme de stat. Faptele sînt in general cunoscute. Mobilul si motivaţia conduitei fiecăruia sînt şi acum sub semnul controversei, mai ales în ce priveşte „tratamentul" aplicat generalului Antonescu şi variantei de arministiţiu susţinută de el.

Participînd ca partener BND, în primul guvern Sănătescu, PCR şi-a început manevrele de ştirbire a coaliţiei, la 26 septembrie 1944 publicînd Platforma CC al PCR pe baza căreia, la 12 octombrie 1944 s-a creat „Frontul Naţional Democrat" (FND) delimitat de partidele „istorice" (PNL, PNŢ). Prin enunţuri radical-democratice, exploatînd realele distanţări doctrinar-politice existente în sistemul partidist renăscut dar şi unele animozităţi subiective din interbelic, PCR a reuşit să atragă în FND nu numai fostele sale organizaţii „legale" (Frontul plugarilor, Sindicatele Unite, UTC şi Madosz-ul maghiar) dar şi Partidul social-democrat şi Partidul socialist-ţărănesc, deschizînd asaltul pentru puterea politica în stat, reprezentată de guvernul BND. Ceea ce îi şi reuşeşte : în al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie 1944), Petru Groza este vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, o treime din portofoliile ministeriale sînt deţinute de FND, dintre care justiţia şi transporturile sînt încredinţate lui Lucreţiu Pătrăşcanu, respectiv lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Îmbinînd lupta politică de „sus" (spre exemplu contra ministrului de interne, naţional-ţărănistul N. Penescu) cu cea de „jos" (luarea cu asalt a primăriilor şi a prefecturilor cu ajutorul maselor manipulate cu promisiuni şi diversiune), PCR a mai parcurs o etapă în acreditarea taxării poziţiilor „reacţionare", „fasciste" ale celor două partide, într-o vreme cînd respectivele etichete atrăgeau ura şi furia populară.

Din nou, intervine întrebarea privind moralitatea politică a grupărilor coalizate cu PCR care s-au lăsat antrenate într-o atare tactică. Miopie sau duplicitate politicianistă ?

Guvernul Rădescu (6 decembrie 1944), în pofida eforturilor ce le-a depus pentru susţinerea războiului antihitlerist, în pofida străduinţelor de a menţine o stabilitate economică-socială cerută de împrejurări, devenit ţinta unor atacuri şi presiuni din ce în ce mai virulente pînă cînd, cu ajutorul direct al autorităţilor sovietice „aliate" a fost răsturnat.

Programul de guvernare al FNDului (28 ianuarie 1945) publicat la cîteva zile după Conferinţa de la Yalta (5-13 februarie) care recomandase convocarea de alegeri libere pentru hotărîrea guvernului politic-dorit de popor, nu mai avea nici o reţinere în a indica ca duşmanul "numărul 1" al ţării, partidele istorice, liderii lor, alianţele lor si sprijinitorii lor externi (respectiv statele democratice apusene). Aceasta nu a împiedicat unele partide şi personalităţi politice "necomuniste" să facă jocul PCR, contribuind prin compromisuri şi strategii politice la instaurarea guvernului Petra Groza (6 martie 1945) în componenţa preponderent FND. FND deţinea preşedenţia şi 12 ministere (din totalul de 17), PCR fiind reprezentat de Gheorghiui-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu. PSD prin Lotar Răducanu ,Ştefan Voitec şi Tudor Ionescu, Frontul Plugarilor prin Petre Groza, Mihail Ralea (care fusese membru marcant şi deputat activ al PNŢ pînă în 1938) şi Romulus Zăvoni, Uniunea Patrioţilor prin Petre Constantinescu-Iasi si Dumitru Bogdazar (cunoscuţi prin comunismul lor camuflat), PNŢ (dizidentă) prin Anton Alexandrescu. Nu discutăm oportunismul (sau fripturismul) politicianist al persoanelor ci fenomenul politic care a produs o atare metamorfozare la unii din aceşti politicieni. Evoluţiile ulterioare i-au şi condus spre înregimentare efectivă în partidul cu care s-au aliat atunci.

Mai discutabilă apare participarea în această guvernare a dizidenţei PNL conduse de Gh. Tătărăscu pentru cele 3 ministere grele:Finanţe, Industrie-Comerţ şi Afaceri Străine (D.Alimăşteanu, P.Beian, Gh. Tătărăscu), deşi intenţiile cu care gruparea a acceptat colaborarea a fost din unele puncte de vedere, de salvare naţională a ţării, aflată într-un greu impas.

Din unghiul de analiză promis, cel al eticii politice fată de trunchiurile din care s-au desprins acele dizidente, fată de atitudinile lor trecute privind metodele si scopurile urmărite de PCR, nu se poate presupune că nu le-am cunoscut. Mai ales Gh. Tătărăscu ! Si totuşi mezalianţa s-a făcut şi a continuat, pînă ce după „Conferinţa de pace" (Paris. 10 febr. 1947) gruparea Tătărăscu a împărtăşit, şi ea, soarta „tovarăşilor de drum" ai PCR : înlăturarea din guvern (5 nov. '47) si represiunea.

Pînă atuncî însă, în România au fost puse bazele unui nou regim parlamentar iar, prin alegerile din noiembrie 1946, PCR si-a "legitimat" puterea în stat, prin falsificarea scrutinului, ceea ce este de presupus, a fost cunoscut şi de către partenerii de coaliţie elecorală şi guvernamentală.

A urmat apoi un eveniment de mare semnificaţie politică: "greva regală" prin care regele Mihai I a cerut guvernului Groza să demisioneze. Prin constituţia repusa în vigoare, acest act trebuia să fie luat in seama. Si nu s-a întîmplat aşa ! Sfidînd legile ţării, bizuindu-se pe sprijinul "autorităţilor" sovietice şi pe recunoaşterea sa oficială de către URSS (6 august '45), guvernul Groza a guvernat în continuare în aceeaşi formulă. De la 22 august 1945 pînă la 8 ianuarie 1946.

Sigur, pe această evoluţie şi-a pus pecetea o intersecţie de "imoralităţi politice" sau de „fatalităţi conjuncturale" interne si internaţionale. Ele trebuiesc cunoscute pentru a servi drept subiect de meditaţie si izvor de învăţăminte. Fie si sub forma unor întrebări puse astăzi, zilei de ieri, pentru a veghea la ziua de mîine :

— Au considerat, Anglia şi SUA, suficiente condiţiile puse la "Conferinţa de la Moscova" (septembrie 1945) pentru recunoaşterea guvernului Groza ? (coontarea in guvern a cite unui reprezentant in PNŢ şi PNL ; alegeri libere).

— Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, liderii celor două partide istorice din opoziţie, trebuiau să accepte acest compromis, după experienţele prin care au trecut ?

— Regele Mihai trebuia să înceteze „greva regală", (fără să o mai reiai pînă la abdicarea din decembrie 1947), să dea gir constituţional guvernării si tuturor actelor samavolnice care au prefaţat si culminat cu alegerile din noiembrie 1946 ?

Atîtea partide demoorallce (mari si mici, fie din opoziţie, fie din FND) să nu fi intuit spre ce era împinsă România ?

În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări (care pot îmbrăca forma unor motivaţii foarte diversificate), întrebarea fundamentală: a fost implacabil destinul României atunci? Ce greşeli nu mai trebuiesc, acum, în 1990, repetate, pentru a feri ţara de eventualităţi nefaste, atît de scump plătite în patru decenii de dictatură comunistă?

D. Opoziţie democrată sau „reacţionară" ?

Să se recitească cîteva pasaje din documentele de epocă emise de autorităţile guvernamentale. Spre exemplu, Comunicatul Ministerului de Interne despre manifestaţiile opoziţiei din 8 noiembrie 1945 care ar fi urmărit: „să nu se recunoască de către Naţiunile Unite regimul democratic din România, să nu se încheie pace cu România şi să nu se stabilească relaţii diplomatice şi economice între Naţiunile Unite şi România", faţă de Comunicatul privind marile manifestaţii şi mitinguri FND din capitală şi alte oraşe ale ţării în care manifestanţii şi-au declarat „hotărîrea de a sprijini guvernul de largă concentrare democratică pentru a nimici cuiburile de ucigaşi şi reacţionari ai lui Maniu şl Brătianu (...), pentru construirea unei Românii libere, puternice şi independente".

In spiritul adevărului, care nu trebuie ocolit, mulţimile participante, la ambele manifestri, au fost de ordinul sutelor de mii. Convinse sau manipulate, minţite sau disperate, conştiente sau aţîţate, masele populare şi-au avut, şi ele, partea lor de răspundere în crearea atmosferei politice a acelor ani. Muncitorimea, ţărănimea, intelectualitatea, tineretul, studenţimea, armata (abia ieşită din război, supusă unei radicale epurări de cadre, cu procese sumare, urmate de condamnări grele, pentru războiul din răsărit) s-au aflat intr-o etapă de mare efervescentă politică, dînd curs devizelor politice lansate.

Timpul istoric, scurs de atunci, a adus însă, în prim-planul Revoluţiei din '89 o altă generaţie, pentru care amintirile şi experienţele de atunci sînt mute. Această generaţie a cunoscut doar "fructele amare" ale dictaturii totalitare comuniste, nu şi promisiunile "raiului comunist" anunţat în anii 1944—1948.

La 17 mai 1946, în vederea alegerilor din noiembrie, prin „stăruinţele" P.C.R., s-a creat alianţa electorală a Blocului "Partidelor Democrate" (B.P.D.) formate din: P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor, Partidul National-Popular (fosta Uniune a Patrioţilor), P.N.L.-Tătărăscu. P.N.T.-Alexandrescu.

B.P.D. şi-a asigurat, în continuare, sprijinul organizaţiilor de masă din F.N.D.: de femei, de tineret, Sindicatele Unite (ieşite din Confederaţia Generală a Muncii), organizaţii ale minorităţilor, în special Madosz-ul maghiar.

Despre ele, în culegeri de documente şi în istoriografia „marxistă", s-a vorbit mult, falsificîndu-se şi mistificîndu-se adevărul, în funcţie de conjuncturile ulterioare.

Ce nu se ştie aproape deloc sau a fost total deformat, este o organizare partidistă, platformele politice şi lupta electorală prin care s-a manifestat opoziţia, pînă la reducerea ei la tăcere totală. Spaţiul nu îngăduie abordări detaliate. Semnalăm doar existenţa ei istorică reală, schiţînd un cadru de referinţă spre îmbogăţirea informaţiei. Astfel :

— Încă din decembrie 1945, preşedintele P.S.D.R., C. Titel-Petrescu, a ieşit din echivocul sprijinirii P.C.R. şi guvernului Groza, hotărînd participarea la alegeri pe liste separate. Congresul din 10 martie 1946 a consfinţit scindarea definitivă a P.S.D.R. (reeditînd parcă, scindarea din 1921, la cererea P.C.R.). P.S.D. din B.P.D. (cu Lotar Rădăceanu şi St. Voltee) a reprezentat aripa colaboratoare a P.C.R., care, în 1948, se va topi în P.M.R. Tradiţia autentic social-democrată a fost continuată de P.S.D.I., condus de Titel Petrescu. Asupra lui se va exercita represiunea ulterioară, soldată cu ani grei de temniţă, persecuţii şi decimare fizică.

— La începutul anului 1946 s-a format în Transilvania Partidul Socialist Democrat Român, condus de unionistul Ion Flueraş, care, prin acordul electoral încheiat cu P.N.Ţ. („Grupul Partidelor Unite") a reeditat, pe un alt plan, alianţa din Transilvania anului 1918, dintre P.S.D.R. şi P.N.R.

— P.N.Ţ. — Iuliu Maniu, cel mai puternic partid din opoziţie, cu larg sprijin în masa ţărănească şi intelectualitate, a cunoscut (la fel ca în interbelic) unele ruperi de rînduri, fără a i se slăbi, prin aceasta coeziunea.

— La începutul lui '46, s-a desprins (ca în 1926—1934) gruparea ţărănistă a
dr. N. Lupu, intitulîndu-se Partidul Ţărănesc-Democrat, cu o efemeră şi tolesată existenţă ulterioară.

— La începutul lui '45, se desprinsese şi gruparea lui Anton Alexandrescu, intitulată nelegitim P.N.Ţ., care a fost o ficţiune de partid, cu misiunea de a „demasca" cercurile „reacţionare" maniste, primind drept răsplată un portofoliu în guvernul Groza, participînd în alegeri în B.P.D., topindu-se, ulterior, în Frontul Plugarilor.

— P.N.L. — Brătianu, partid de solidă tradiţie şi realizări în istoria modernă a României, a fost confruntat (ca un fenomen avîndu-şi originea tot în interbelic) cu o scindare mai substanţială, care i-a diminuat rolul şl puterea de prim rang în Ierarhia partidelor demo
cratice.

— P.N.L. — Tătărăscu, rupt din trupul liberal la sfîrşitul anului '44, cu un rol ponderator şi de oarecare echilibru în guvernul Groza, prin concesiile făcute, prin miopia şi duplicitatea în guvernarea respectivă, dar, mai ales prin eşecul diplomatic din timpul Conferinţei de pace (februarie 1947), reprezintă un alt caz tragic în împlinirea unui destin politic românesc. (Din această galerie tragică amintim pe I. Gh. Duca, Armand Călinescu, Ion Antonescu, Iuliu Maniu).

— In perioada 1945—1946, participînd Ia alegerile din noiembrie 1946, au mai
existat circa 20 de partide politice, unele cu origină în interbelic, altele nou-create. Printre ele amintim: Partidul Popular Românesc (fostă dizidentă "H" în P.N.L.), condus de Petre Ghiată: Partidul Liber Democrat (apărut prin 1932, ca partid antilegionar, după începerea războiului din răsărit militase pentru alăturarea la coaliţia antihitleristă);
Partidul Românesc al Luptătorilor (fondat în 1938); Partidul Unităţii Naţionale (fondat în 1937); Partidul Democrat-Muncitoresc din România (fondat în iulie 1946); Partidul Socialist Român (fondat în septembrie 1944 cu titulatura de „Umanitarist"); Partidul Muncii Raţionalizate din România (fondat în octombrie 1946) ş.a.

— Din alianţele electorale ale opoziţiei, cea mai importantă a fost Acordul din 21 oct. 1946, prin care P.N.Ţ. — Maniu, P.N.L. — Brătianu şi P.S.D.I. —Petrescu s-au obligat la ajutor reciproc, fără alte angajamente politice.

Alegerile din noiembrie 1946 s-au soldat — în împrejurările şi prin metodele folosite — cu înfrîngerea opoziţiei. Platformele politice şi electorale (devenite documente de intenţii) sînt foarte interesant de studiat, deoarece relevă faptul că, după terminarea celui de al doilea război mondial, societatea românească era hotărîtă să continue regimul democratic parlamentar pluripartist, fără a se închista dogmatic în doctrinele şi strategiile "interbelice", reevaluînd teze, îmbunătăţind programele în spiritul cerut de evoluţiile economice, sociale şi politice ale Europei postbelice.

...Istoria devine lecţie, numai dacă este cunoscută în spiritul adevărului.

E. Din propaganda electorală a PCR în alegerile din 1946

Platforma electorală a B.P.D. a fost dată publicităţii la 20 mai 1946. Printre principiile şi prevederile enunţate, se promitea electoralului: asigurarea regimului democratic (în cîţiva ani numai, respectivul „regim" n-a mai existat); suveranitatea deplină a Statului Român (ea s-a tradus prin aservirea totală faţă de U.R.S.S.); respectarea libertăţilor democratice (încălcate grosolan, încă de atunci, apoi suprimate); respectarea proprietăţii individuale (încălcată succesiv, suprimată prin naţionalizare şi colectivizare); libertatea credinţelor religioase (urmată de o formidabilă represiune contra bisericii, clerului, credincioşilor); grijă pentru ţărani prin consolidarea împroprietăririi, micşorarea impozitelor (a urmat deposedarea de pămînt cu toate consecinţele ei); clasei muncitoare, forţă de bază a societăţii, salarizare, pensii, asigurări sociale etc. (a urmat ceea ce se cunoaşte, acum, prea bine); stimularea învăţămîntului culturii, artei, ştiinţei (aplicarea „stimulării" a dus la distrugerea tradiţiilor şi instituţiilor lor); politică de sinceră prietenie şi colaborare cu Uniunea Sovietică (promisiune nu numai respectată, dar transformată în aservire totală, politică, economică, diplomatică, culturală) ş.a.m.d.

Nu mal insistăm. Cei ce vor să preia tezaurul ideologic al comunismului „necompromis", pot să facă o mai largă analiză.

Dacă legea electorală (11 iulie 1946) prevedea desfiinţarea Senatului, legea privind organizarea Adunării Deputaţilor (13 iulie) a introdus acel faimos art. 7 prin care se interzicea „duşmanilor poporului" dreptul de a alege şi de a fi aleşi sau de a participa în propaganda electorală. Cine intra în categoria acestor indemnităţi?: cei cu funcţii de răspundere în aparatul de stat din timpul dictaturii antonesciene; legionarii şi alte elemente fasciste; voluntarii de pe frontul din răsărit; cei epuraţi din aparatul de stat şi din armată, după 23 august 1944. Acest articol a constituit o adevărată sabie cu care au fost eliminaţi de-a valma mulţi cetăţeni cu drept de vot, în condiţiile în care „indemnităţile" s-au hotărît arbitrar şi abuziv, avînd ca fundal politic desfăşurarea procesului „Marii Trădări Naţionale", în care Ion Antoneseu, armata, partidele istorice şl personalităţile vremii au fost puse la stîlpul Infamiei printr-o propagandă deşănţată, calomnioasă, incitantă.

La mitingul din 14 mal din Capitală, organizat de P.C.R. în Piaţa Universităţii, „masele populare" au votat o „moţiune" în care cereau condamnarea la moarte a lui Ion Antoneseu şi a complicilor săi, angajîndu-se să continue lupta pînă la nimicirea definitivă a reacţiunii, în frunte cu Maniu şi Brătianu. („Scînteia", 16 mai 1946).

In acest cadru s-a deschis oficial campania electorală, la 2 iunie 1946, avînd ca baza propagandistică Platforma B.P.D. şi Legea electorală. Marile mitinguri electorale, organizate sub directa conducere a P.C.R., s-au desfăşurat cu ritualuri şi lozinci asemănătoare la marile întruniri judeţene, luînd cuvîntul membrii marcanţi: Emil Bodnăraş, Gheorgiu-Dej, Gh. Stoica, Lucreţiu Pătrăşcanu, Miron Constantinescu ş.a. Nu am cercetat personal arhivele, dar, „istoriografia" ceauşistă îl indică pe Nicolae Ceauşescu ca participant şi orator la Craiova (c.f. ziarului „Înainte" din 26 şi 27 iulie 1946) iar, prin alegeri, în Adunarea Deputaţilor.

Concomitent, P.C.R. a organizat o puternică acţiune propagandistică în oraşe şi sate, cu ajutorul „echipelor de îndrumători".

Aceeaşi istoriografie citată exemplifica această activitate : comit, judeţean Timiş — 102 echipe; comit. jud. Cluj — 99; comit. Jud. Dunărea de Jos — 522 de echipe, cu peste 2275 de propagandişti. Statistica adunărilor electorale indică şi ea cifre impresionante. In ce priveşte presa, „Scînteia" şi oficiosul „Frontul Plugarilor", s-a dedicat campaniei electorale cu toată forţa ei de „convingere" şi de „pătrundere".

Din numeroasele exemple posibile, iată un eşantion propagandistic pe problema „naţională".

In articolul „Patriotism de tarabă" se demasca „falsul patriotism" al „reacţiunii române*: „Pitulaţi după acest paravan intangibil, întreg statul maior al lui Iuliu Maniu împarte de ani de zile milioane de pengo şi lei cu marii magnaţi unguri din Transilvania si Budapesta" (, Scînteia, 6 iulie 1946).

Sau, eşantion propagandistic în problema „ţărănească": Ţăranii români nu-l pot socoti pe MihaIache drept unul de-al lor, pentru că Mihalache a trecut de mult cu conştiinţa şi cu iţarii cu tot în tabăra duşmanilor ţărănimii şi naţiunii române". (Scînteia, 19 iulie 1946).

Se spune că, în această campanie electorală, numărul membrilor P.C.R. a depăşit jumătate de milion, devenind un partid „de masă". Se mai spune că avea peste 13000 organizaţii de partid. S-a recunoscut, mai tîrziu, că în acea perioadă au pătruns în partidul comunist elemente „carieriste", „compromise", „duşmane" etc.

Adevărul despre alegerile din 1946, după părerea noastră, zace încă în arhive.

Deocamdată, au reapărut sloganuri folosite şi atunci, tot felul de calomnii la adresa partidelor democratice şi a personalităţilor de atunci. Cine şi de ce le lansează?

Livia Dandara

dr. în istorie

Opus, 21-27 aprilie 1990