Constitutionalism si parlamentarism in Romania?

Cine şi de ce afirmă că în România nu există o tradiţie democratică şi parlamentară pluripartidistă ?

Zorii epocii moderne, în această ţară, s-au ivit pe ferestrele deschise ale adunărilor reprezentative naţionale.

Unirea Principatelor (1359), Independenţa (1877), Marea Unire (1918), votul universal şi împroprietărirea ţăranilor (1864, 1923) ş.a. au avut toate, ca legitimitate, voinţa exprimată prin vot reprezentativ.

Răsfoiţi cărţile de istorie! Reamintiţi-vă, făcind conexiunile şi judecăţile gîndirii libere, de lecţiile în care erau evocate! Ascultaţi ce povestesc oamenii mai în vîrstă şi cărturarii, despre parlamentul şi parlamentarii din interbelic! Şi credeţi (sau verificaţi în biblioteci ), în mărturiile supravieţuitorilor care au plătit cu închisoarea lupta lor pentru normala şi democratica viaţă parlamentară, în această ţară! Vă veţi întări cunoştinţele, pentru că voinţa v-aţi manifestat-o şi aţi luptat pentru ea, dînd jertfă nouă- de vieţi, în Revoluţia din decembrie 1989 !

Din diferite medii — televiziune, presă, lozinci-manifeste — se lansează întrebări şi se dau explicaţii despre trecutul parlamentarismului şi pluripartidismului românesc. „Cererea" de informaţie istorică, aşa cum se manifestă în tumultul confruntărilor politice în curs, copleşeşte opinia publică după jumătate de secol de noapte spirituală şi minciună istoriografică.

Nimic nu mai pare a fi certitudine din ceea ce se credea că se ştie din istoria modernă şi contemporană a României! Fenomenul se datorează (printre alte cauze şi motivaţii reale) faptului că, deocamdată, au proliferat nu explicaţiile istorice, ci... acuzele de tot felul, folosite ca „armă" politică. Ele, acuzaţiile, au fie exacta formulare cu care au fost lansate în contemporaneitatea săvîrşirii lor (în interbelicul românesc, ele abundă în „volie" opoziţiei, într-un regim de mare libertate de opinie şi presă), fie în deliberata lor falsificare de către istoriografia „marxistă", "materialist-dialectică", impusă de forurile si directivele P.C.R., după 1944.

In ordinea cerută de informţia istorică imediată, se pare că cea mai la îndemînă carte din rafturile bibliotecilor este „Istoria R.P.R.", sub redactarea "academicianului" Roller, în 1952 (sau altă „ediţie" !), altfel nu se explică de ce, chiar reevaluările istoriografice ulterioare — atîtea cîte au fost — sînt ignorate, în bloc, sau aruncate la „coş"!

A prezenta adevărul istoric cerut de întrebările, dar, mai ales, de acuzele relansate la adresa interbelicului, desigur este încă necesar. Ceea ce pare bizar si paradoxal este absenţa adevărurilor istorice privind cei 45 de ani de dictatură comunistă, avînd în vedere că Revoluţia noastră din 1989 s-a ridicat contra acestei dictaturi, pe ea a măturat-o de pe scena istorică a României, şi nu mai-îndepărtatul regim dinaintea celui de-al doilea război mondial.

Ar trebui, poate, un curs "intensiv" de istorie (găzduit şi ţinut de cine?), pe care să-l urmeze, în primul rînd, mînuitorii de cuvînt şi imagine , semănătorii de idei, de convingeri, de confuzii şi diversiune. Ar trebui! Se vrea acest lucru ? Este timp pentru aceasta ? Da şi nu ! (răspund şi pot argumenta aceste afirmaţii.)

...Iată de ce, pentru o vreme opinia publică, „electoratul" dornic de lămuriri şi motivaţie in opţiunea politică, va trebui să-şi culeagă „adevărurile" alergînd după ziare, asistind la întruniri şi dezbateri, privind nopţile la televizor, trăgind cu urechea la „bâtrini", deoarece ar fi cinic să fie trimişi oamenii, acum, să cerceteze arhivele şi cărţile.

Sigur, aceasta nu înseamnă că istoricii pot fi scutiţi de datoria cetăţenească cerută de profesia lor, tăcînd sau proliferînd judecăţile false sau falsificante. Cu atît mai muit cu cit unele întrebări şi răspunsuri pot avea implicaţii pentru destinul spre care se îndreaptă poporul încercat al acestui pămînt. Numai spre exemplificare, cîteva din aceste întrebări, ale căror răspunsuri ar trebui pronunţate cu competenţă şi răspundere :

— Revoluţia din decembrie 1989, ce loc, rol şi semnificaţie poate avea pe linia progresului naţional social şi politic, reprezentat de marile momente ale anilor 1859, 1866, 1877, 1918, 1944?

— In ordinea etapelor istorice consumate (încheiate ca proces istoric), se judecă dictatura comunista (cu subdiviziunile ei "nominalizate") sau numai totalitarismul ceauşist?
20 de ani de regim democrat pluripartidist (1919—1940) sau 43 de ani de monopartidism
(1944—1989) ?

— Cum şi de unde se reînnoadă firul evoluţiei democraţiei române, a tradiţiilor istorice pozitive evitînd anacronismele şi racordînd societatea românească la dezideratele revoluţiei, în prag de secol şi mileniu ?

Din punctul de vedere al rolului conducătorilor politici ai statului român modern, sînt aduşi în judecata istoriei domnitorii şi regii, Brătienii, Maniu, Iorga, ş.a. sau...Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu?

Trepte spre parlamentarismul românesc (sec. XIX)

•Obşteasca Adunare" a fost constituită în ambele principate româneşti pe baza „Regulamentul Organic !", (în 1831) care stipula autonomia administrativă. Fără a avea o structură explicit bicamerală, ea a despărţit, pentru întîia oară, puterea legislativă, de cea executivă şi judecătorească. Pe lingă boierii mari şi cler — 20 în Moldova şi 16 în Valahia —, erau şi deputaţi de judeţe, dintre boierii mai mici (18 în Moldova, 16 în Valahia). Perpetuînd „suzeranitatea" turcă şi „protecţia" rusească, ea va fi declarată ilegiilă de către „Partida naţională" (1833) care va susţine unirea principatelor şi adoptarea unei Constituţii.

• Adunările Naţionale din 1848, din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, au stipulat în proclamaţiile lor revoluţionare dezideratele unirii şi suveranităţii poporului român. Infrîntă prin intervenţia armată a imperiilor oprimante (Austria, Turcia, Rusia) revoluţia paşoptistă, prin generaţia care a condus-o, va constitui fermentul, sămînţa roditoare pentru viitoarele evoluţii.

• Divanurile ad-hoc (1856 —1857), alese pe baza „Convenţiei de la Paris", au fost chemate să se pronunţe asupra organizării de stat a celor două principate româneşti.

Ele au fost constituite ca organe reprezentative ale tuturor claselor — colegiile proprietarilor, orăşenilor, ţăranilor — pe baza votulur cenzitar (după avere) direct şi indirect.

• Divanul Moldovei, ales de 2954 alegători pe colegii, a avut, pe lîngă reprezentanţii clerului, 77 de deputaţi: 28 proprietari mari, 14 proprietari mijlocii, 20 orăşeni şi 15 ţărani.

• Divanul Ţării Româneşti, ales de 10.141 alegători, a fost compus din 94 deputaţi: 34 mari proprietari, 17 mijlocii, 21 orăşeni, 17 ţărani. Ambele Divanuri au cerut unirea principatelor, pronunţîndu-se şi asupra viitoarei organizări legislative şi a reformelor dorite .

• "Adunările elective" (1859) au fost convocate pe baza "Convenţiei de la Paris" (1858) prin care "puterile garante" au impus menţinerea separată a Principatelor (domnitor, guvern şi adunarea legiuitoare proprie) sub titulatura de "Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti", sub suzeranitate otomană. Existenţa "Comisiei Centrale" a constituit o adevărată punte legislativă pentru unire. Adunarea electivă a Moldovei, formată din 64 de deputaţi, a ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza (5 ian.1859), Adunarea electivă a Ţării Româneşti, formată din 72 deputaţi, a ales tot pe Alexandru loan Cuza, punînd Europa în faţa faptului împlinit al Unirii (24 ianuarie 1859). Printr-o diplomaţie abilăşi o intensă activitate legislativă şi administrativă, la 24 ianuarie 1862, în faţa Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti reunite la Bucureşti, Alexandru loan Cuza a proclamat „Unirea definitivă a Principatelor".

• „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris" şi noua lege electorală, anunţate de Alexandru Cuza la dizolvarea Adunărilor elective („lovitura de stat" din 2 mai 1864), ratificate pe cale de plebiscit, au impus puterii otomane suzerane ratificarea acestei veritabile Constituţii româneşti. Prin „Statut", alături de „Adunarea Electivă" (a deputaţilor), s-a instituit un Corp ponderator (senatul) care, împreună cu domnitorul, deţinea puterea legislativă.

În această alcătuire, au fost adoptate o serie de legi organice fundamentale: administrative, judecătoreşti, rurale, de învaţămînt ş.a.

• În aceeaşi perioada, în Transilvaniau, s-au produs marile frămîntări revoluţionare, printre care, amintim :

— „Supplex Libellus Valacorum (1791) care revendica deplina egalitate în drepturi pentru românii transilvăneni.

— Adunările Naţionale de la Blaj (1848) care au proclamat suveranitatea naţională
a românilor şi dezideratul unităţii, urmate de revoluţiile înăbuşite şi anexarea Transilvaniei la Ungaria („Dieta din Cluj", mai 1848).

— „Patenta imperială" (Constituţie) a împăratului Austriei, care a acordat o relativă autonomie Transilvaniei (februarie 1861).

— „Dieta Transilvaniei" (Sibiu, 1863) în care românii au 46 de deputaţi (pe lîngă 43 unguri şi 32 saşi).

— Desfiinţarea "Dietei Transilvaniei" prin decret împărătesc, în septembrie 1865.

Constituţia României (1866)

Elaborată de „Consiliul de stat", după detronarea lui Alexandru loan Cuza, dezbătută de Adunarea deputaţilor şi recunoscută de noul domnitor, Carol I, care a depus jurămîntul pe ea.

Alcătuită după modelul Constituţiei belgiene, a fost primul act de suveranitate internă deplină, consacrînd: principiul separării puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească) ; sistemul bicameral (Adunarea deputaţilor şi Senat) ; votul cenzitar, pe colegii.

În ce priveşte politica externă, România a rămas sub suzeranitatea Porţii otomane şi garanţia marilor puteri, conform „Convenţiei de la Paris" (1858).

Succesivele revizuiri ale unor articole şi ratificarea unor hotăriri votate de Parlamentul Românesc în perioada regimului constituţional adoptat în 1866 (1866-1922), au reprezentat acte de o deosebită importanţă în istoria şi evoluţia parlamentarismului românesc modern.

• 9 mai 1877: Parlamentul votează moţiunea prin care proclamă independenţa de stat a României. Urmată de războiul de independenţă, şi recunoaşterea internaţională, prin hotărîrea Congresului de la Berlin (1881).

• 10 mai 1881 : Carol I este încoronat rege al României, după hotărîrea Parlamentului de a transforma România în regat (14 martie 1881).

• 1914—1918 : în timpul primului război mondial, în forme specifice stării excepţionale. Parlamentul îşi exprimă opţiunea „neutralităţii" (1914—1916) şi a int arii
în război (1916—1918), în cadrul „Consiliilor de coroană" convocate de Carol I şi, după
moartea acestuia, de Ferdinand I.

• 1917—1918 : Parlamentul refugiat la Iaşi, pe lîngă activitatea cerută de desfăşurarea razboiului şi acţiunile diplomatice, dezbate reforma electorală şi reforma agrară, pregătind adoptarea votului universal şi a împroprietăririi ţăranilor in România postbelică.

• 1918 (decembrie): Parlamentul românesc ratifică Hotărîrea de unire cu România, votate de Adunările Naţionale din provinciile româneşti dezrobite: Basarabia (Cnişinau), Bucovina (Cernăuţi), Transilvania (Alba lulia).

• 1919—1923 : Organizarea primelor alegeri parlamentare în România Mare, sub regimul votului universal (1919); convocarea Parlamentului constituant care a dezbătut şi a adoptat Constituţia din 1923.

• In aceeaşi perioadă, în Transilvania :

— 1867: prin crearea statului dualist austro-ungar, autonomia relativă a Transilvaniei este abrogată, fiind alipită regatului ungar.

— 1868—1869: se creează Partidele Naţionale ale Românilor din Banat şi Ungaria
(Timişoara) şi din Transilvania (Miercurea Sibiului), care vor boicota, prin pasivism
parlamentar, alipirea Transilvaniei la Ungaria.

— 1881: se crează Partidul Naţional Român (prin unificarea celor două), care adoptă
tactica activismului parlamentar.

— 1892: Conferinţa extraordinară a P.N.R., hotărăşte trimiterea Memorandumului
către împăratul Franz Joseph I, deschizînd marea mişcare memorandistă şi represaliile anti româneşti (1893—1894).

— aprilie 1918: „Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria" consacră dreptul fiecărei naţiuni de a se constitui ca stat independent sau de a se uni cu statul naţional
existent.

• 18 octombrie 1918: Declaraţia P.N.R. din Transilvania privind hotărîrea de autodeterminare suverană, citită de deputatul român Al. Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta.

• 1 decembrie 1918: în urma alegerilor de delegaţi sub forma unui autentic plebiscit
naţional, Adunarea de la Alba lulia votează unirea cu România , urmând cronologic, hotărîrile similare de la Chişinău şi Cernăuţi.

— va urma—

Livia DANDARA

doctor in istorie

Opus, 13-20 aprilie 1990