Din istoria parlamentarismului universal

 

Parlamentul este organul caro exercită puterea legisla­tivă, fiind una din compo­nentele prin care se realizea­ză principiul separării pu­terilor în stat.

In evoluţia democraţiei mo­derne, principiile votului uni­versal şi al reprezentării na­ţionale (prin deputaţi) stau la baza constituirii Parlamentului, iar principiul naţiunii su­verane îi legitimează funcţia instituţională.

Aceste principii au fost ridicate la rang de deviză po­litică în revoluţia franceză din 1789, cel dintîi Parlament în această accepţiune fiind Adunarea legislativă franceză din oct. 1791.

Tradiţia parlamentară, ca organizare instituţională, este de origine anglo-saxonă, începînd cu organizarea corpului legislativ bicameral din 1295, la Londra, alcătuit din Camera Comunelor (de­putaţii oraşelor şi comitate­lor) şi Camera Lorzilor (desemnaţi de rege sau cu drep­turi ereditare).

In evoluţia eşafodajelor me­canismelor politice moderne, unele state au continuat sau au adoptat sistemul bicame­ral, paralel cu introducerea votului universal (Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Italia, statele scandinave ş.a.). Statele federale au edificat un sistem bicameral specific (S.U.A., Germania, Elveţia, Austria, Ungaria ş.a.).

Cîteva state naţionale, con­stituite sau desăvîrşite după primul război mondial, au adoptat sistemul bicameral şi votul universal simultan (ex. Polonia, Cehoslovacia, ţările baltice). U.R.S.S. şi-a edifi­cat propriile structuri (fede­rative şi unionale) izvorîte din ideologia şi doctrina comunistă, a dictaturii proleta­riatului, îndepărtîndu-se de sistemul european occidental.

România a avut propria evoluţie istorică, în sec. XIX-XX, pentru ca, para­lel cu treptele unităţii na­ţionale de stat, să-şi perfec­ţioneze regimul parlamentar, culminînd ou introducerea votului universal în România Mare (1919), după terminarea primului război mondial.

După al doilea război mondial, ţările care au intrat in "sfera de influenţă" sovietică, păşind pe calea "socialistă", sub conducerea parti­delor comuniste, au înlăturat organizarea parlamentara de­mocratică, incriminata a fi burgheză, după modelul so­vietic. "Adunarea Naţiona­lă" (cu denumiri direrse în statele respective) - din Germania de răsărit, Ceho­slovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, Mongolia, Cuba ş.a. -, prin reprezen­tare unipartidistă şi printr-un întreg mecanism totalitar, a devenit un simplu instrument de ratificare a legislaţiei ela­borate de forţa politică con­ducătoare în stat: partidul comunist.

Revoluţiile anului 1989 din aceste state, anul „electoral", în plină desfăşurare, sub care debutează primăvara anului 1990, sunt dovezile istorice cele mai puternice ale viabilităţii parlamentarismului democratic, ale pluralismului politic, ale pluripartitismului.

Argumentele sunt de prisos.

Livia DANDARA

doctor în istorie

Opus, 6 aprilie 1990