Teze si antiteze la
Bucureşti
Deturnarea Miracolului din Decembrie
OPINIE STRICT PERSONALA
Timpul de la revoluţie încoace a fost concentrat pînă la
maximum. Cele cinci luni care s-au scurs din decembrie 1989 prin încărcătura de
motivaţii la actele revoluţionare cuprind uneori acumulări de secole,
implicări de-o viaţă... Ar trebui atîtea paranteze deschise, atîtea digresiuni
făcute ca să explici ce se întîmplă azi în România, încît orice prezentare
riscă să fie unilaterală şi aproape de neînţeles — e şi normai din moment ce nu
ai posibilitatea de a aborda, în cadrul unul interviu, concomitent toate filoanele.
Important e că destinul fiecărui om, de la lider politic la simplu ţăran, este
implicat în ceea ce se întîmplă aici din decembrie trecut.
Pentru a realiza ce a avut loc în perioada postrevoluţionară
va fi nevoie de zeci şi sute de volume — şi sînt convinsă că acestea vor fi
scrise — pentru a putea fi confruntate diferite unghiuri de vedere. Ceea ce voi
spune eu, ca istoric, dar şi ca persoană cu propriul meu destin de român, de
femeie, de mamă, de om de cultură — totul va purta categoric o profundă pecete
subiectivă. Aşadar, părerea mea despre revoluţia română nu va fi exprimată în
numele unui grup, sau partid, sau eşantion social, cultural. Va fi efectiv
părerea mea personală.
MIRACOLUL S-A PRODUS DATORITA
TINERILOR
Nu e nevoie, probabil, să spun că acumulările de
nemulţumire, de indignare, de obidă, de nenorocire din ţara noastră îşi au
sursa în aproape jumătate de secol de dictatură comunistă. Din punctul acesta
de vedere, clanul ceauşescu doar personifica, simboliza dictatura. Picăturile
care au umplut paharul urii şi nemulţumiri mocnite, e adevărat, erau de genul:
nu mai aveai ce mînca, era frig în casă, oamenii ajunseseră la disperare în
toate domeniile, nu mai puteai suporta TV Română, care emitea doar două ore şi
încă aşa ceva de-ţi venea să spargi ecranul, văzînd bătaia de joc la adresa
acestui popor; nu mai puteai merge la un teatru; dacă erai student, nu puteai
audia o lecţie universitară normaiă, dacă erai istoric, nu puteai să scrii
adevărul etc, etc. Intre declaraţiile propagandei de partid şi viaţa de lagăr —
căci întreaga Românie se transformase într-un lagăr de exterminare fizică,
morală, culturală — exista un hău din ce în ce mai mare. Ura atinsese nivelul
paroxismului.
Insă cu toate acestea, era de neimaginat ca societatea
românească vlăguită, nenorocită să aibă putere să răstoarne dictatura, chiar şi
cu concursul moral al deschiderii spre democratizare din ţările vecine.
Aparatul opresiv din România era extraordinar de bine pus la punct, atingînd
aproape perfecţiunea. Românul era prizonier în propria lui casă, în propriul
lui oraş, în propria lui ţară, fiind practic anihilat ca persoană şi ca
cetăţean. Nu pot să-mi îngădui să intru în amănunte ca să explic miracolul ce
s-a produs la momentul cînd a izbucnit revoluţia din decembrie.
Pentru mine este cert un lucru: miracolul s-a produs
datorită tinerilor români, care au reuşit, spre deosebire de oamenii mai în
vîrstă — resemnaţi şi înfricoşaţi pînă în măduva oaselor — să declanşeze
această explozie de revoltă populară. Vorbesc de momentul incipient, după care
tinerilor li s-au alăturat şi părinţii lor, şi o parte din militari, care şi-au
pus armele jos şi n-au mai tras. Chiar şi aparatul represiv pe care conta
dictatura comunistă — poliţia, trupele de interne — au pactizat la un moment
dat cu poporul. In definitiv, fiecare a fost marcat de nemulţumirea exprimată
la rang de simbol în primul «Huooo!» şi în primele fluierături ce s-au auzit la
mi tingul înscenat de Ceauşescu pentru a condamna rebeliunea din Timişoara şi
pentru a primi «aprobarea unanimă» a represiunii revoluţiei ce începuse in
acest oraş din 16 dec.
DE CE — TIMIŞOARA?
La
Timişoara, unde mocneau aceleaşi nemulţumiri grave, nici măcar nu se poate
spune că la acel moment era o stare de foamete ca în restul ţării. In virtutea
structurii sade oarecum cosmopolite şi atenţiei deosebite din partea mediilor
de informare occidentale, Timişoara beneficia chiar şi de carne, de unt. Deci
nu se poate spune că oamenii de aici s-au ridicat pentru salam. Totul a pornit
de la decizia abuzivă a autorităţilor de a-l expulza pe pastorul reformat de
origine maghiară Laszlo Tokes, în apărarea căruia s-au ridicat enoriaşii lui.
Românii s-au alăturat maghiarilor, momentul de solidaritate dindu-le tuturor
puterea morală de a pune degetul pe răul esenţial. Astfel, de la bun început în
stradă s-a scandat «Jos comunismul! Jos tirania! Jos dictatura!»
Lumea a pornit în marş spre ceea ce simboliza acea
dictatură, spre sediul comitetului judeţean de partid. Este adevărat că în
această mulţime s-au aflat, ca de obicei în asemenea clipe, şi «corbi», care
profitînd de revolta mulţimii, au spart vitrine şi au prădat poate singurul
lucru la care mintea lor jinduia — un salam sau nişte băutură pe degeaba. Dar
masa de manifestanţi care s-a îndreptat spre sediul-simbol era animată de cu
totul alte mobiluri — de esenţă politică.
ORAŞELE
REVOLUŢIEI
La Timişoara şi Bucureşti se mai adaogă Sibiul, unde Nicu
Ceauşescu deţinuse fur.cţia de prim-secretar şi unde s-a împuşcat şi s-a murit,
plus Braşovul — oraş ce păstra tradiţia mişcării antitotalitare încă din 1977.
Deci au fost doar clteva oraşe In care
pe lingă pmulţumirea mocnindă exista o conştiinţă şi o solidaritate
anticomunistă. Iată de ce la Bucureşti, concomitent cu acel «Huooo!»
adresat lui Ceauşescu, care încerca să prezinte revolta de la Timişoara ca o
acţiune de huligani şi fascişti, ca o mişcare oarecum iredentistă, mulţimea a
scandat şi «Timişoara! Timişoara!», cerînd astfel încetarea masacrului din
oraşul de pe Bega. «Jos Ceauşescu!» şi «Timişoara!» au fost simbolurile cu care
Bucureştiul, apoi Braşovul, Sibiul s-au alăturat revoluţiei declanşate de
scînteia de la Timişoara.
Spre deosebire de aceste focare de revoltă cu un
potenţial revoluţionar sensibilizat, în celelalte judeţe lucrurile s-au
canalizat în principal spre despoţii locali. În multe cazuri nici n-a fost
nevoie să fie atacate cu forţa sediile partocraţiei — stăpînii acestora au
părăsit singuri localurile. Astfel se explică şi faptul că Ceauşeştii,
încercînd să se refugieze la Tîr-govişte, nu au mai putut găsi adăpost la
judeţeană de partid, oploşindu-se ca doi şobolani (părăsiţi la un moment dat de
toţi servitorii şi gardienii — e o chestiune simbolică şi astal!— ei, cu toată
puterea lor nelimitată de pînă atunci) într-o magazie a unei instituţii de
selectare a seminţelor.
E nevoie aşadar de subliniat că revoluţia română a
fost făcută cu adevărat de o minoritate conştientă de ce vrea şi de riscul la
care se expune. Tocmai această
minoritate de oameni neînfricaţi, cu spiritul treaz şi cu demnitatea verticală
şi-au adus sacrificiul de slnge pe altarul revoluţiei. Marea majoritate a
populaţiei a aflat din auzite şi
vizionate despre ciocnirile slngeroase, despre martirii revoluţiei. Foarte
mulţi au privit revoluţia în fotolii, în faţa televizoarelor, minunîndu-se:
«Vai, ce se întîmplă la Bucureşti!»
Apropo de acest fapt, intr-un ziar am găsit o chestiune de-a dreptul grotescă. Un
ţăran dintr-un sat anume a fost convins că vede un extraordinar film serial,
difuzat nonstop. E un fapt cit se poate de elocvent. Omului nici prin cap nu-i
trecea că era vorba de o revoluţie filmată în direct. Cazul e aproape anecdotic, dar poate fi
ridicat la rang de simbol: majoritatea au văzut revoluţia — nu au făcut-o, nu
au trăit-o.
CONFISCARE? DELAPIDARE?
Ce a urmat se ştie bine —
la putere se instaurează Frontul Salvării Naţionale. Admit versiunea că Frontul
s-a format înainte de decembrie
1989, mai ales că există suficiente probe în acest sens (se «scapă cu vorba»
însuşi generalul V. Militaru
chiar la prima şedinţă a noii structuri guvernamentale). Admit că a fost un
plan special de răsturnare a Iui Ceauşescu. Esenţialul e că acest plan nu a
fost aplicat, complotul nu s-a
materializat, pentru că le-a luat-o înainte revoluţia tinerilor, care a şi dus
la răsturnarea dictatorului. Virtualii complotişti au venit «cu făraşul» şi au
cules roadele acestei revoluţii, arogîndu-şi nişte merite exclusive de
combatanţi. Dar se ştie, sînt destule dovezi că frontiştii nu au făcut parte
nici din şuvoiul declanşator de revoluţie de la Timişoara, nici din şuvoiul
revoluţionar care a pornit manifestaţiile de stradă de la Bucureşti. Noua
putere apare în scenă abia pe 22 dec, seara, adică la momentul în care
dictatura fusese deja înlăturată. Perechea dictatorială fugise cu elicopterul,
cel ce au vrut să-i părăsească pe Ceauşescu s-au oploşit pe la diferite etaje,
alţii imediat s-au reconvertit şi l-au primit pe dl Iliescu, oferindu-i un
birou (în unul din filme se vede clar cum doi din sfetnicii apropiaţi al Iui
Ceauşescu îl servesc pe noul stăpîn cu telefoane şi adrese). Aşadar, concomitent cu extraordinara revoluţie a
tinerilor se produce o contralovitură şi o confiscare a revoluţiei.
(RE)VIN IN FORŢA NOII STAPINI
Spre uluirea oamenilor mai în vîrstă — tineretul nu prea
avea de unde să ştie, deoarece persoanele în cauză erau deja pensionate,
trecute pe linie moartă — în locul clicii dictatoriale au fost aduşi nişte
oameni la fel de odioşi, garnitura din perioada stalinistă-cominternistă. Cei
ce au făcut revoluţia n-au intuit de la bun început ce se pregăteşte. Bucuria
românilor de a-l fi răsturnat pe Ceauşescu era atît de mare, încît a anihilat
orice sete de vendetă şi orice suspiciuni faţă de vechile garnituri comuniste.
Chestiunea trebuie înţeleasă exact. Aici nu e vorba nici măcar de naivitate, ci
de sufletele pure ale acestor tineri, care erau bucuroşi de orice mînă întinsă.
Tocmai în această zăpăceală inimaginabilă în care se crease, e adevărat, un
vacuum de putere, apar în scenă Iliescu, Roman şi o seamă de foşti
nomenklaturişti, care se închid într-un birou şi pun la cale formarea noului
guvern. Pe o peliculă video se vede clar că revoluţia e încă în mers în
Bucureşti, încă se trage şi se
moare, Iar dumnealor adună un guvern în care
nu e cooptat nici un revoluţionari
Există banda sonoră a acelei prime întruniri care conţine
cîteva texte de o semnificaţie deosebită. De exemplu, la un moment dat, cînd
cineva (se pare că e vocea Iul A. Bîrlădeanu) zice: «Ar trebui neapărat să
comunicăm străinătăţii despre răsturnarea aceasta...», Iliescu răspunde
textual: «înainte de a veni aici în sediu am comunicat la ambasada sovietică
cine sîntem şi ce vrem». Deci grija lui nr. 1 a fost asta. Altceva: în timpul
discutării virtualului program al acestui guvern provizoriu, in vederea unei
declaraţii către ţară, cineva lansînd propunerea — «Să vină Mazilu, că are şi
el o declaraţie», se aude clar vocea Iul S. Brucan, care zice: «Nu, dom'le, să
nu vină, că ăsta vrea mai multe partide politice!»
DECLARAŢII ŞI PROMISIUNI
E adevărat, prima declaraţie a F.S.N. rostită
de Iliescu la TVR în noaptea de 22 decembrie este un document extraordinar de
frumos. S-a spus că în România comunismul, care n-a fost dorit niciodată de
popor, şi-a semnat sfîrşitul, că în ţară se va instaura un regim parlamentar,
constituţional, pluripartidist, cu separarea puterilor în stat. Declaraţia
satisfăcea doleanţele cele mai înalte ale acestui popor îngenuncheat şi umilit
atîta vreme de regimul comunist. Drept pentru care noii conducători au fost
priviţi cu simpatie. Se ştia că sînt nomenklaturlştll de ieri, dar s-a convenit
— odată ce azi vor nişte lucruri atît de bune, să lăsăm controlul la dosar —
faimosul procedeu de tristă amintire — şi să le permitem să-şi îndeplinească
promisiunile. In plus, conducerea a anunţat ţara că lista guvernului provizoriu
rămîne deschisă, ba chiar au şi fost incluşi în ea nişte disidenţi oameni de
atitudine anticeauşistă ca Doina Comei Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Radu
Filipescu, Gabriel Andreescu. A fost efectiv un moment de consens general.
Or,
după 25 decembrie lucrurile nu au mers spre promisiunile declarate, căpătind
treptat o turnură din ce în ce mai confuză. Noua conducere care promisese că
F.S.N. nu va fi niciodată partid, constituind o putere provizorie menită de a
ajuta să se organizeze viaţa pluripartidistă şi să se pună bazele unei societăţi
democratice constituţionale în România, in curînd, spre stupoarea tuturor,
declară Frontul partid şi începe să se înţepenească pe putere. Este faza în
care acele personalităţi real democratice de care am pomenit încep să se
retragă din componenţa F.S.N. Rămîn în esenţă nomenklaturiştii plus cîţiva, care
şi-au legat evoluţiile politice de aceştia. Apoi lucrurile se încurcă şi mai
mult într-o plasă încîlcită din care noi nu mai ieşim de cinci luni.
SEMNE DE???
Pe zi ce trece românii cu spiritul critic neadormit,
măcinaţi de îndoieli şi incertitudini, îşi pun noi şi noi întrebări:
VIZÎND ZILELE REVOLUŢIEI...
Care e cifra cel puţin aproximativă a
victimelor în urma reprimărilor singeroase? Se
ştiu doar cîteva fapte dispersate — că la Timişoara au fost descoperite
cadavre ale revoluţionarilor îngropate sub alte morminte mai
vechi, că la crematoriul din Bucureşti au fost incinerate pe ascuns 40 de
cadavre aduse din morga de la Timişoara...
Pînă în prezent nu se ştie cu exactitate cine şi din ordinul cui a tras în
populaţie? Mereu se dă vina pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Or nu ei au pus
mîna pe arme, există o întreagă ierarhie de ordine.
Cine sînt aşa-numiţii terorişti şi unde se
află? Cert e că mulţi din ei au
fost capturaţi de revoluţionari, predaţi autorităţilor militare, iar apoi...
dispăruţi! Nu mai sînt! In clădirea TVR teroriştii capturaţi erau aduşi în
studioul nr. 4, i-am văzut cu toţii pe micile ecrane, i-a văzut o Europă
întreagă. La vreo două luni de la revoluţie, cînd apărătorii televiziunii s-au
întîlnit pentru un fel de comemorare, au povestit printre altele că au predat o
mulţime de terorişti prinşi unui oarecare colonel Tudor. Ce a făcut dumnealui
cu aceşti terorişti? — se întrebau tinerii revoluţionari. Intre timp s-a aflat
că teroriştii au scăpat, iar colonelul Tudor a fost avansat la gradul de
general!
În toiul luptelor a fost adus la TVR şi Nicu Ceauşescu.
Arăta deplorabil, tremura înspăimîntat, cu ochii ieşiţi din orbite. L-au prins
doi tineri şi l-au predat patrulei militare. După cîteva ore se află că...a
dispărut. Apoi e prins a doua oară de aceiaşi revoluţionari — scăpat liber, se
rătăcise pe culoarele TVR! Cine l-a eliberat? Un oarecare Rădulescu, căruia
Nicu Ceauşescu i-a fost dat in pază — a văzut-o o lume întreagă —, dumnealui
este actualmente deputat în CPUN (Parlamentul provizoriu)! Nici nu a fost pus
în situaţie să explice cazul.
In zilele revoluţiei frontiştii declaraseră la TVR că printre teroriştii ceauşişti
erau şi mulţi străini — arabi, sirieni, libieni etc. Cînd a încetat în sfîrşit
focul, lumea s-a întrebat — cine sînt
aceşti terorişti străini? Ei
bine, nu s-a mai găsit urmă de vreunul,
mort sau viu. Au dispărut!
In această ordine de idei lumea se întreabă: cine au fost teroriştii care au tras în piaţa Palatului? Toate clădirile ce formează
perimetrul acestei pieţe sînt distruse, ciuruite, arse — Muzeul de arte. Biblioteca
centrală universitară ş. a. Doar balconul clădirii CC. P.C.R., pe care ieşeau
liderii proaspăt înscăunatului F.S.N. nu are nici urmă de glonţ! Cum de au
ţintit teroriştii ăia în populaţie — sînt atîţia morţi şi răniţi — şi nu i-au
atins pe cei de preluaseră puterea, care ieşeau la balcon şi făceau anunţuri,
apeluri etc?
La multe întrebări ar putea da răspuns materialul
documentar. Există o serie întreagă de casete video filmate în viitoarea evenimentelor
chiar de revoluţionari, de băieţl-cineaşti sau de lucrători de la TVR care
veniseră să filmeze mitingul organizat de Ceauşescu. Unele din aceste pelicule
au dispărut, altele s-au păstrat şi circulă în mod clandestin. Adevărul ar
putea fi reconstituit din fragmente (cineva a filmat în nişte birouri, cineva
a filmat strada, cineva — la o oră, cineva — la alta), filmele astea puse cap
la cap ar putea la un moment dat să dea ideea de ansamblu. Eu însămi, văzînd
fie şi o parte din aceste pelicule derulate de studenţii din Piaţa
Universităţii, mi-am clarificat foarte multe lucruri care s-au întîmplat în
decembrie '89. Însă TVR, care a rămas în continuare apendicele puterii, la
indicaţiile celor interesaţi ca adevărul să nu se ştie, se sustrage şi refuză
să dea pe post aceste filme în care au fost fixate secvenţe ale revoluţiei
române. Nu se face excepţie nici chiar pentru ceea ce s-a difuzat atunci în direct,
care dacă eventual ar fi reluat, ar ului lumea prin nişte amănunte ciudate.
...ŞI PERIOADA DE DUPĂ REVOLUŢIE
Ce e cu procesele celor care au operat
masacrul de la Timişoara şi Bucureşti? Se
tergiversează deja de cinci luni de zile, dar pînă azi adevărul nu e scos la
lumină — adevărul ce ar dezvălui mecanismul represiv care a funcţionat atît de
perfect, încît a fost posibil coşmarul din decembrie.
Poporul român a sperat că aceste procese politice vor
viza întregul sistem comunist, care, de cînd s-a instaurat în România, a fost
întovărăşit de crime, de genocid — nu doar fizic, uman, ci şi cultural, de
invăţămint ş. a. m. d. Deocamdată procesele respective se cantonează numai la
16-22 dec. în Timişoara şi 21—25 dec. în Bucureşti. Se discută aşa de parcă ar
fi vorba de o crimă de drept comun, fiecare din puţinii acuzaţi ascunzindu-se
după deget, chipurile, a primit ordin, dar na executat...
Apropo, procesul celor patru «gorile» securiste care l-au
însoţit pe Ceauşescu în fuga lui cu elicopterul, apoi cu maşina, a avut loc
deja, lăsîndu-ne înmărmuriţi prin turnura pe care a luat-o: s-a făcut o
asemenea înscenare, încît îţi venea să fii înduioşat — vai, sărmanii ofiţeri de
securitate, uite ce neşansă pe capul lor! Faptul că i-au părăsit din laşitate
pe Ceauşeşti aproape că-i scutea de nişte răspunderi grave în faţa poporului!
După procesul superficial şi sumar al Ceauşeştllor, care,
incontestabil, au dus cu ei în mormînt multe fapte importante, încep a se
întîmpla lucruri ciudate. Acel proces a fost condus de un judecător al tribunalului
militar din capitală, anume Gică Popescu. Ei, cum de se face aşa încît Gică
Popescu, ca prin minune, se sinucide după o lună, astfel dispărînd un martor
extrem de important la procesul perechii dictatoriale?! (Căci ce am văzut la
TVR se dovedeşte a fi fost trunchiat.) Dacă nu a fost nimic de ascuns, cum de a
dispărut tocmai figura aceasta? S-a sinucis! în sediul Ministerului de Justiţie
lăsînd o scrisoare foarte echivocă şi alambicată! Ministerul Justiţiei a dat o
declaraţie cum că Popescu s-a sinucis pentru că nervii lui au fost la pămînt şi
a făcut o stare depresivă etc, fapt la care soţia şi fiica defunctului au
protestat vehement în ziare, spunînd că nu îngăduie să-i fie profanată în felul
acesta memoria — el nu a avut o asemenea depresiune. S-a făcut vîlvă prin presă,
s-a spus că se cercetează acest caz, cert e că noi nu ştim şi, probabil, nu vom
şti de ce s-a sinucis şeful completului
de judecată care i-a judecat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.
După cum nu ştim de
ce s-au sinucis principalii executanţi ai genocidului de la Timişoara —
şefi ai securităţii locale. Unul
a fost arestat şi s-a sinucis în celulă — s-a strangulat cu o curea care —
iarăşi ca prin minune! — nu-i este luată, astfel încălcîndu-se grosolan o
condiţie absolut elementară în asemenea circumstanţe. Altul, generalul Nuţă de
la Interne, cu încă doi adjuncţi de-al lui, în nişte împrejurări ciudate,
sînt urcaţi într-un elicopter care — din nou minune! — în momentul decolării,
explodează. Iarăşi «întîmplător», desigur. Toţi aceşti martori au dus cu sine
adevăruri arhiimportante.
Pe cine
l-au incomodat aceste adevăruri?
Ce e cu aşa-numitul fond «Libertatea»? Răniţii, schilozii revoluţiei au ajuns să cerşească pe
la uşile CPUN-urilor locale mijloace pentru tratament — nu li s-a dat nimic din
fondul respectiv în care au curs mii şi mii de tone de alimente. Autorităţile
au fost interpelate de nenumărate ori să răspundă — unde s-au dus toate astea?
Răspunsul e tăcerea. In schimb, există destule mărturii că o parte din fonduri
au fost distribuite prin fabrici la fesenişti, altele au revenit contramanifestanţilor
angajaţi să-i ciomăgeascâ pe revoluţionarii indignaţi ieşiţi din nou în stradă,
S-a cerut în CPUN, se cere în presa partidelor de
opoziţie să se dea socoteală:
Cîtă valută a venit din străinătate în fondul «Libertatea»? Citi
bani s-au adunat de la poporul român în acest fond? Pentru
că foarte mulţi bani au dat şi românii. Din ăia din ultimul sat, înduioşaţi de
ce se întîmpla în centru, s-au dus la C.E.C.-ul local şi au dat care şi cît au
putut. Încît există în fondul «Libertatea» şi marea contribuţie benevolă,
chiar entuziastă, a ultimului moşneag care-şi aducea pensia zicînd: «Nu am
participat la revoluţie, mă rog, dau şi eu cît pot pentru copiii ăia care au
făcut revoluţia»,
Nici pînă în ziua de azi n-a fost dat un răspuns explicit — cum au fost gestionate
mijloacele din fondul «Libertatea»? Ce s-a făcut cu vagoanele de ajutoare
în alimente, în sucuri, în îmbrăcăminte?
În materie de gestiune, nu
se ştie pînă acum:
Ce s-a făcut cu întreaga avere a P.C.R.-ulul? De cinci luni se cere la disperare să se dea
inventarul averii P.C.R. (bani, fabrici, localuri ş. a.), care era cea mai
bogată instituţie din ţara asta.
Unde sînt banii CC. P.C.R. care provin din cotizaţii,
din presa, din toate instituţiile P.C.R.? Nu se ştie.
Ce s-a întlmplat cu casele nomenklaturiştilor mari? Asta
se ştie: două au fost făcute muzee, în restul... s-au mutat alţi noi
nomenklaturişti!
Ce este cu fosta securitate? Intîi au spus că nu mai
este, iar apoi au zis că totuşi o parte valoroasă dintre membrii ei au fost trecuţi
la armată — nu ştim, nici cine, nici cum? Vreau să spun cu toată certitudinea:
simţim securitatea în toate. S-a spus că s-a desfiinţat controlul telefonic şi
al corespondenţei. Nu-i adevărat. Bine, după ce lumea a ieşit în stradă şi a
cerut «Jos cenzura! Jos securitatea!», au fost arătate la TVR nişte aparate
deconectate — ca dovadă că în România nu se mai interceptează convorbirile
telefonice. Să se creadă chiar că poporul ăsta e atît de tîmpit? De parcă nu se
ştie că oamenii politici activi sînt ameninţaţi şi urmăriţi. De parcă băieţii
care au luptat la baricadă nu au văzut de atîtea ori în rîndurlle
contramanifestanţilor deghizaţi în muncitori şi dotaţi cu reteveie şi cu
radioemiţătoare, persoane care i-au arestat atunci, în primele zile ale revoluţiei,
şi i-au schingiuit în subsolurile securităţii?!
Iată de unde vine neliniştea şi revolta noastră la ora
actuală: e posibil oare ca cea mai radicală şi mai frumoasă revoluţie
anticomunistă, victorioasă şi splendidă, care a atras admiraţia întregii lumi,
treptat să se transforme în ceva ce aduce a operetă, în care se zice că s-a
murit, dar n-au murit, au fost terorişti, dar nu sînt, au fost vinovaţi, dar au
dispărut, s-a tras şi s-a murit, dar nimeni nu poate spune cine şi cum a
făcut-o!
F.S.N.-P.C.R?
Revoluţia română nu a fost o simplă revoltă de schimbare
a unor tirani. Asta putea s-o rezolve şi simpla lor dispariţie biologică —
veneau alţi doi tovi cîndva şi nu trebuia să se scurgă aUta sînge. Esenţa
revoluţiei române e categorica respingere a regimului comunist. Acest lucru e
atît de evident, încît nici chiar actuala conducere nu are curajul s-o nege —
declară că in România nu mai există comunism. Dar aşa se face că platformele
lor, prin tot ce cuprind, duc la conservarea acestui comunism, iar oamenii cu
care vor să-l conserve sînt tot «ăia». Aici e marea ipocrizie. Era mai bine şi
mai onest să se reconstituie într-un partid comunist, format din comuniştii
convinşi, să participe la o luptă politică pe picior de egalitate cu alte
partide — pluralismul politic ar fi fost respectat. Singura condiţie ce se
impunea era să se facă totul pe faţă, adică la scenă politică deschisă!
Personal n-am fost pentru ilegalizarea P.C.R. — eram doar de părere că
nomenklaturlştii vinovaţi de genocid trebuie traşi la răspundere, iar vechiul
aparat — lipsit de privilegii şi de puterea conducătoare. Apele tulburi s-ar fi
limpezit, în P.C.R. ar fi rămas doar aderenţii conştienţi. Dar anume s-a lăsat
situaţia cît mai confuză ca să se poată manipula opinia publică. Vezi bine că
mulţi oameni simpli şi naivi îi întrebau pe manifestanţii paşnici din Piaţa
Universităţii: «Dar de ce strigaţi jos comunismul, că doar şi F.S.N.-ul strigă
la fel?» Fapt ce scoate în vileag miopia şi eroarea în care se afla aceşti
simpatizanţi ai F.S.N.
Pentru că, spre deosebire de alte ţări est-europene, în
care partidul comunist, încolţit la scenă deschisă, a fost silit să se
scindeze, să se reboteze, să se reformeze, în România s-a procedat ingenios şi
diabolic: în urma unei mari mişcări pe stradă în care s-a cerut «Jos P.C.R.!»,
aşa pur şi simplu, printr-un fel de vorbă, s-a spus că P.C.R. nu mai există! Nu
s-a făcut nici un fel de act de autodizolvare, nici de transformare, nici de
sciziune. Nici o hotărîre a comuniştilor în acest sens. Totul a rămas în
suspensie... E adevărat că foarte mulţi din membrii acestui partid s-au dezis
de ideologia comunistă în conştiinţă şi chiar fizic — în Bucureşti au ars
ruguri de carnete de partid în faţa crucilor şi troiţelor ridicate în locurile
sfinţite de sîngele revoluţionarilor. Cu toate acestea, nu se poate vorbi în
numele a 3,5 milioane de comunişti români, precum a făcut-o dl Iliescu.
Deci a rămas să plutească acest echivoc: se spune că nu
mai există P.C.R., dar noi vedem că de cînd s-a declarat ca partid F.S.N. a
evoluat din Frontul Salvării Naţionale în Frontul Salvării... Nomenkla-turii.
Nu e un joc de cuvinte, corespunde unei realităţi. La început, prin citeva
ministere şi instituţii, în care s-au găsit şi o mînă de oameni oneşti, s-a
produs o parţială înlăturare a vechilor nomenklaturişti. Atît. Căci pe 5
februarie apare un decret ce interzice de a schimba vreo structură existentă de
stat, urmînd, chipurile, ca legile viitorului parlament să stabilească... etc.
Astfel a fost îngheţată însăşi posibilitatea ca oamenii să-şi înlăture
nomenklaturiştii de prin instituţii şi întreprinderi. Acum se constată cu
stupefacţie că foştii secretari de partid au devenit preşedinţi al F.S.N.,
foştii preşedinţi de sindicat, care au făcut jocul întregii nomenklaturi, sînt
preşedinţi ai sindicatului liber, dl director general poate e ministru, sau
adjunctul acestuia.
Cu alte cuvinte, s-a operat
o rotaţie a vechii nomenklaturi. Din judeţul în care s-a compromis
nomenklaturistul a fost mutat în altă parte, unde lumea nu-l cunoaşte. Avem
motive să credem că la fel s-a procedat şi cu cadrele securităţii.
NOII
STAPINI — CINE SINT El?
lată doar cîteva amănunte
selective.
S. BRUCAN, persoană cu rol mare în perioada Iul
Gheorghiu-Dej: redactor-şef la «Scînteia», ideolog de frunte (alături de
sinistra Ana Pauker) la începuturile instaurării regimului comunist în România,
cominternist cu o complicitate morală foarte gravă în perioada în care s-a
operat decimarea acestui popor din punct de vedere fizic, intelectual. Astăzi
— ideologul şef al F.S.N.
V. MILITARU: fost
ministru al armatei; a făcut studii la Moscova, ceea ce i-a determinat esenţa
pro-stalinistă, antinaţională; există dovezi că ar fi executat misiuni în
favoarea serviciilor de securitate sovietice. La presiunea obştimii şi armatei
e înlocuit cu
V. STANCULESCU: A
făcut parte din grupul celor cinci generali trimişi pe 16 dec. pentru a îneca
în sînge rebeliunea de la Timişoara. Pe 21 revine la Bucureşti, stă lingă
Ceauşeşti pînă în ultimele clipe, îi urcă în elicopterul cu care aceştia se
refugiază (astăzi domnia sa afirmă că ar fi făcut-o pentru a evita măcelul: e
un argument cusut cu aţă albă, pentru că fuga atît de bine organizată oferea
perechii dictatoriale o şansă în plus de a scăpa de justiţie; mă întreb, ce ar
fi spus domnul Stănculescu în caz că evacuarea reuşea?). In seara aceleiaşi
zile e făcut de către Iliescu ministru al economiei naţionale; ca mai apoi să-l
înlocuiască pe cominternistul Militaru în funcţia de ministru al armatei.
Depistăm o lipsă de logică elementară: generalii care l-au întovărăşit la
efectuarea represiunii din Timişoara sînt închişi şi judecaţi. Vor fi oare şi ei
puşi in libertate şi investiţi cu funcţii în structura F.S.N.?
M. CHIŢAC:
In momentul revoluţiei — şeful comenduiril bucureştene. A
fost trimis împreună cu alţi generali să suprime rebeliunea de la Timişoara; a
participat activ la operaţiunile de reprimare sîngeroasă. Acest M. Chiţac o
face azi pe rezistentul, zicînd că datorită lui măcelul a fost mai mic decit
putea fi. Culmea sfidării! — acest M. Chiţac e promovat in postul de ministru
de interne! Şi asta in ciuda zecilor de mii de manifestanţi care cer de mai
bine de patru luni demiterea lui Chiţac. Nici măcar nu i se cere capul. Să aibă
bunul simţ pur şi simplu să plece, chit că mai e şi la etatea de pensionare.
O chestiune gravă prin lipsa de scrupul s-a produs şi în
sfera cultelor. Printre ferventele telegrame de adeziune şi de aprobare a
genocidului de la Timişoara, telegramă adresată «iubitului conducător», a fost
şi cea a patriarhului TEOCTIST, care binecuvlnta în numele clerului
ortodox din România reprimarea (halal creştinism!) elementelor «huliganice» şi
«subversive». Peste o zi, deja după declanşarea revoltei la Bucureşti,
patriarhul Teoctist apărea la TVR, scuipînd
pe cine sărutase cu o zi înainte şi binecuvîntînd revoluţia anticomunistă!
Această neobrăzată schimbare la faţă a indignat zeci de mii de oameni — enoriaşi
şi preoţi au făcut manifestaţii la Mitropolie, cerînd lui Teoctist să aibă
decenţa de a se retrage din înalta-i funcţie, căci în afară de pomenita
telegramă, el mai avea pe suflet păcatul greu de a fi susţinut demolarea atîtor
lăcaşe sfinte din România! In fine, pretextînd că e bolnav, Teoctist îşi dă
demisia, se crează un sinod provizoriu — enoriaşii se liniştesc. Insă după două
săptămîni — stupoare! — este adus înapoi de guvern, de dl Iliescu şi înscăunat
din nou ca patriarh al ţării.
Este menţinut în post ministrul de finanţe, dl PAŢAN, care face parte din cohorta de bază
a lui Ceauşescu. In CPUN dl Roman a fost interpelat: Cum e posibil să fie
menţinut fostul ministru de finanţe, cînd se ştie că finanţele României au
ajuns la faliment total? La care dl Roman răspunde zîmbind senin că-l
consideră pe Păţan o mare capacitate financiară! Păi dacă a fost o asemenea
capacitate, ce s-a întîmplat cu finanţele ţării?!
Ministrul sporturilor e numit un oarecare ANGELESCU. Pe lîngă faptul că nu-i sportiv (a fost politrucul-securist care
întovărăşea în turnee echipele noastre de fotbal), e un prieten din cercul
intim al lui Nicu Ceauşescu, participant fidel la nenumărate orgii organizate
de acesta. Deci un tip compromis şt moral, şi politic, e făcut ministrul
sporturilor. Indignaţi de această neruşinare, sportivii au început a manifesta
şi a face greve. Reacţia? In urma presiunilor Angelescu îşi dă demisia, iar
după două zile., e numit din nou în acelaşi post!
ION ILIESCU — OMUL DE CUVÎNT...
GRATUIT?
a) In
cadrul unei conferinţe de presă imediat după revoluţie, somat să răspundă ce
atitudine are vis-à-vis de comunism, Iliescu evocă faptul că a
crescut într-o familie comunistă cu tradiţii şi că acel comunism instaurat de
Ceauşescu în România compromite ideea însăşi de comunism, idee ce nu trebuie
terfelită, etc. Pe urmă, împrejurările îl schimbă brusc la faţă, astfel încît
în toiul campaniei preelectorale el declară deschis — comunismul în România nu
mai poate fi! — dezicîndu-se astfel de propria opinie. Asta în vorbe, nu şi în
fapte.
b) Fiind
interpelat în CPUN apropo de privatizare, zice că e pentru, că nici n-o să se
poată fără privatizare. Apoi, în cadrul mitingurilor organizate de F.S.N prin
ţară «demască» vehement partidele politice că vor să facă privatizare, ceea ce
înseamnă, zice
el, «la un pol sărăcie şi la altul bogăţie».
c) întrebat
prin ianuarie dacă F.S.N. intenţionează să fie partid, răspunde clar şi
răspicat — Nu, deoarece «F.S.N. este emanaţia revoluţiei» etc. Peste puţin
timp îşi încalcă cuvîntul — F.S.N. se declară totuşi partid. In cadrul
ritualului de depunere a ce
rerii respective la Tribunal toată ţara îl vede la TVR pe Iliescu zîmbind în fruntea delegaţiei F.S.N.; în trebat
dacă face parte din F.S.N., spune — nu! Am venit pur şi simplu să-i
întovărăşesc pe cei cu care am lucrat împreună! Intenţionaţi să fiţi
preşedintele F.S.N.? — Nu! — Să candidaţi din partea F.S.N.? — Nu!
Trece o săptămînă — două şi aflăm noutatea: Iliescu e
candidat din partea F.S.N.! A fost intercalat în CPUN: totuşi aţi declarat
altceva dle Iliescu! Răspunde textual: Nu-i
adevărat!
d) Dl Iliescu e singurul lider de partid care
şi-a permis să încalce Legea electorală (promulgată de CPUN, adică practic de
acelaşi F.S.N. şi de Iliescu); a făcut mitinguri în marile fabrici şi uzine din
România. «Vizite de lucru», ca pe vremea lui Ceauşescu. Degeaba au protestat
partidele politice. S-a argumentat că «el e preşedintele provizoriu»...
(CONTRA) MANIFESTAŢII F.S.N.: EXISTA UN STIL
ŞI O REGIE'UŞOR RECOGNOSCIBILE
Manifestaţiile şi contramanifestaţiile organizate de
F.S.N. pot fi uşor deosebite de altele: muncitorii sînt mobilizaţi în curţile
fabricilor şi uzinelor, de unde pleacă încolonaţi, în timpul producţiei, cu
placarde şi alte accesorii foarte bine dichisite, vin docili, aliniaţi — se
vede de la o poştă că e organizare stil Ceauşeseu. S-a intrat de mai multe ori
în vorbă cu aceşti manifestanţi şi s-a descoperit un lucru destul de ciudat:
lozincile nu se fac la întreprinderea respectivă şi nici cei care le poartă nu
sînt din colectivul cu pricina — nu-i cunoaşte nimeni.
Cine sînt aceşti necunoscuţi? O ştim de pe vremea lui
Ceauşescu. La toate mitingurile acestuia, pentru a fi evitata orice surpriză,
primele rînduri ale coloanei erau completate cu strigători de lozinci şi cu
purtători de placarde care trebuiau să dea tonul şi care nu erau altcineva
decît securlşti deghizaţi în muncitori. Chestia asta se ştie de 25 de ani în România.
Iată că se continuă şi azi cu această practică. Există un stil şi o regie
foarte bine puse la punct în ce priveşte manifestaţiile şi mai ales
contramanifestaţiile menite să reprime un miting popular democratic.
ACTUL I
Prima manifestaţie şi, respectiv, contramanifestaţie au
avut loc deja pe 12 ianuarie... Tot ce s-a întîmplat atunci a fost atît de
confuz, încît am pus-o pe seama nelămuririi oamenilor. Unii strigau «Jos
Iliescu!», alţii strigau «Jos, Mazilu!», ceilalţi — «Jos comunismul!», erau
acolo o busculadă şi o învălmăşeală incredibile. N-am putut crede că e o
chestie regizată. Mi-am zis că o fi ceva normai ca populaţia aceasta oprimată
de 45 de ani să-şi exprime astfel opiniile. Mai tîrziu însă...
ACTUL II
Pe 28 ianuarie în Piaţa Palatului a avut loc o
demonstraţie paşnică anticomunistă, A doua zi, la apelurile TVR, care ţipa
disperată — «Revoluţia e în pericol! Vor să ne răstoarne!» — «detaşamente
proletare» de ciomăgari au atacat şi devastat sediile PNŢ (venind şi cu un
sicriu special pentru Coposu1), au
spart sediul societăţii «Pro Basarabia şi Bucovina», au dat buzna în Teatrul
Naţional şi în Institutul de Arhitectură, ştiind că vor găsi acolo demonstranţi
din ajun. In toiul furiei şi dezmăţului agresiv îndreptate asupra oricui părea
«suspect», apare dl Roman într-o tanchetă, urcă la balconul sediului PNŢ,
vorbind mulţimii exaltate: «Oameni buni, aţi văzut că au vrut să ne răstoarne
de la putere, dar s-au demascat! Vă mulţumim că aţi venit în ajutor!» După aia
l-a scos dintr-o fereastră pe bătrînul Coposu cocîrjat de spaimă, urmat de
cîţiva membri al PNŢ. Ciomăgarii urlau turbaţi: «La moarte cu el! Pleacă afară
din ţară!» Erau bine organizaţi, înarmaţi cu bîte şi lanţuri la fel, conduşi
de tipi informaţi perfect în privinţa adreselor şi persoanelor ce-i
«interesau».
(ANTRACT
DIALOGOFOB)
În februarie au avut loc mai multe demonstraţii şi greve
ale artiştilor care cereau autonomia pentru instituţiile de teatru şi
cinematografie. Dl Iliescu a refuzat orice dialog. La 14 februarie s-a
desfăşurat marea manifestaţie a ofiţerilor români care a stat neclintită trei
zile şi trei nopţi în Piaţa Victoriei — o manifestaţie exemplară prin ţinută,
prin memoriul lansat din 13 puncte vizînd democratizarea armatei. Dl Iliescu nu
a binevoit să coboare ca să întrebe — Ce vreţi, floarea armatei române?
Mai tîrziu de acelaşi tratament dlalogofob se vor bucura
şi «golanii» din Piaţa Universităţii.
ACTUL
III
Pe 18 februarie în Piaţa Victoriei s-au desfăşurat mai
multe demonstraţii autorizate care purtau un caracter civilizat, paşnic. Dl
Iliescu le ignora în continuare. Le ignora totalmente şi TVR. La un moment dat
însă micile ecrane, ca la comandă, s-au conectat la Piaţa Victoriei. Au început
să se perinde nişte secvenţe de-a dreptul absurdiste: cete de inşi desfiguraţi
de furie, cu feţe hidoase de bolnavi mental, înarmaţi cu nişte răngi şi
baroase, spărgînd geamurile sediului F.S.N. dînd buzna în interior. Era ceva halucinant!
S-a văzut cum demonstranţii paşnici se retrag, iar haitele demente asaltează
clădirea. După vreo cîteva ore TVR revine cu un reportaj în care deja nu se mai
vedeau feţe de nebuni: în sediul guvernului intraseră tot solul de gură-cască,
plimbîndu-se nonşalant pe culoare ca în ţara nimănui. Scenariul era clar — se
mizase pe curiozitatea oamenilor naivi, doritori să afle ce e acolo, în
clădirea devastată. Urmează comentariul TVR: demonstranţii din Piaţa Victoriei
au atacat sediul Guvernului şi l-au ocupat!
Apoi au arătat cîţiva din acei nebuni
atacanţi, prinşi deja, care legînd cu greu cuvintele, au «mărturisit» că au
fost... plătiţi de partidele politice pentru a da o lovitură de stat!
Apropo, nu se ştie pina in prezent ce e cu acei agresori
demenţi, care, chipurile au fost arestaţi. Unde au fost duşi şi cine i-a adus
în Piaţă? Cine în afară de poliţie şi securitate mai dispunea de asemenea
elemente declasate?)
Or, nimeni din comentatorii mass media oficiale nu s-a
sinchisit de lipsa de logică elementară: dacă partidele politice intr-adevăr au
organizat o răsturnare de guvern, unde au dispărut, de ce nu s-au instaurat
la putere? Doar sediul guvernului a fost vraişte la un moment dat! Adevărul e
că în acea zi în Piaţa Victoriei n-a fost barem o cît de mică manifestaţie din
partea partidelor politice!
Cererile insistente ale grupărilor democratice adresate TVR — să dezmintă calomniile la adresa
manifestaţiilor paşnice şi civilizate — au fost ignorate. Reacţia la această
provocare abominabilă n-a întîrziat — scenariul era de rutină. Căci ceea ce a
urmat a doua zi, pe 19 feb., amintea perfect contramanifestaţia din 29
Ianuarie, clarificîndu-se astfel un lucru: la
o simplă apăsare de buton se declanşează un dispozitiv de reprimare a mişcării
democratice.
Dis-de-dimineaţă (guvernul era în şedinţă şi discuta
semnificaţiile evenimentelor din ajun, partidele politice explicînd că nu au
fost implicate), în timpul dezbaterilor din CPUN, ca într-un film absurdist,
îşi fac apariţia peste opt mii de mineri încolonaţi — tropăind, mărşăluind — şi
se postează în Piaţa Victoriei, scandînd «Trăiască Iliescu!» şi «Jos partidele!».
lese domnul Iliescu în balcon — gest inedit, rezervat doar aleşilor «hegemoni»
— şi-i întreabă ce vor. «Să discutăm!» Se formează o delegaţie din rîndurile
minerilor revoltaţi de «contrarevoluţia din ajun», sînt primiţi în sediul
guvernului. Apoi urmează ceva de-a dreptul revoltător: nişte mitocani agramaţi
încep a ridica in picioare pe miniştri, pe şefi de partide, urlînd la ei cu
voci ameninţătoare — «Promiteţi să apăraţi revoluţia, că dacă nu, venim noi şi
le arătăm reacţionarilor din Bucureşti!» şi «N-avem nevoie de partide politice!
Afară cu ele!» — asta la încercările de a le lămuri că partidele politice n-au
avut nici o atribuţie la evenimentele din ajun. «Afară cu voi! — urlau minerii
— Aţi venit acu, după ce noi am făcut revoluţia!»
Adevărul e că minerii n-au făcut nimic în
revoluţia din decembrie. Singurul lucru l-au făcut după revoluţie: au obţinut
de la conducere dublarea salariilor.
Iar dl Iliescu le-a mulţumit şi l-a asigurat că «ceea ce
s-a întîmplat ieri a fost ultima lor zbatere». Adică, a lor, a colegilor lui
din CPUN.
F.S.N. a uzitat de practică perfidă: după dezinformările
neruşinate (să zicem, cu aceiaşi sceleraţi-ata-canţi), se mai făceau şi nişte
precizări, însă lumea derutată totuna nu putea să-şi clarifice situaţia.
Astfel încît întregul noian de calomnie şi minciună a crescut în continuare,
avînd ca efect declanşarea în întreaga, ţară a suspiciunii şi urii faţă de
partidele politice. Imediat după manifestaţia şi coniratnanlfestaUa din februarie
circa 50 de sedii P.N.Ţ. din ţară au fost atacate, devastate, distruse.
Populaţia era furioasă de «uneltirile P.N.Ţ., care a vrut să răstoarne
guvernul». Minciuna Iarăşi a prins.
In timpul campaniei electorale, care a fost de o inechitate crasă, manifestaţiile
partidelor politice au fost mereu intimidate şi împrăştiate cu brutalitate de
contramanifestaţille F.S.N. Au fost bătuţi grevişti al foamei (!), ameninţaţi
şi atacaţi liderii opoziţiei. Doar două exemple. Dl Ion Raţiu, preşedintele
P.N.Ţ., se duce la un miting aprobat în Brăila şi nu are posibilitate să se
întîlnească cu alegătorii lui, pentru că dau iama feseniştii înarmaţi cu ouă,
cu ciolane şi-l alungă în modul cel mai barbar şi primitiv. La fel a fost «întîmpinat» şi
preşedintele P.N.L. Radu Campeanu la Sibiu. Ceea ce s-a făcut ne coboară în
ochii lumii civilizate, în ochii noştri: aceşti oameni puteau să nu fie votaţi,
dar în nici un caz — trataţi astfel! Poporul român e un popor civilizat, cum de
s-au putut regiza asemenea acţiuni? Cine e autorul scenariului uşor
recogniscibil? O simplă sugestie: nici o manifestaţie F.S.N. nu a fost atacată
niciodată şi nicăieri. Nici un lider F.S.N. mu a avut de suferit.
E UŞOR A IMBLINZI UN MINER?
Mai multe categorii de oameni ai muncii s-au pomenit
într-o mizerie materială deplorabilă. Guvernul a operat selectiv nişte majorări
de salarii la detaşamentele «de şoc», care şi-au revendicat cu insistenţă bunăstarea
materială. Să zicem, minerii au cerut să li se dea un spor de toxicitate. E un
lucru normal, deoarece acest spor li se tăiase acum 20 de ani. Or ei nu s-au limitat
aici şi au cerut să li se ramburseze sporul respectiv pe toată perioada de 20
de ani. Dorinţa le-a fost executată (cu toate că productivitatea a scăzut cu
30% faţă de anul trecut), toată această sumă plătită minerilor făcînd o gaură
imensă în bugetul statului. Un miner are acum circa 8 mii lei; un inginer
electronist — doar 2500.
E o dovadă elocventă că ne întoarcem către nişte evaluări proletcultiste-staliniste. In
statul proletar era considerat mult mai valoros «hegemonul» care lovea cu
barosul decît intelectualul care-şi punea la contribuţie creierul. Deocamdată
nu s-a luat nici o măsură de ameliorare pentru vreo categorie de intelectuali.
Aceşti oameni încă nu au ieşit în stradă să ceară majorarea salariilor. Fiind
mai conştienţi şi avind bunul simţ elementar, ei nu pot să-şi permită să ceară
imediat ceva: ştiu prea bine că ţara e falimentară şi se află în plin dezastru
economic.
Or aceste majorări unilaterale au un suport pur propagandistic,
politic. E limpede ca bună ziua: dacă se
clamează SOS la Bucureşti, minerii cărora le-au fost satisfăcute toate
revendicările vin şi fac orice li se ordonă. Cum să nu-l apere pe tătuca din
mina căruia s-au înfruptat!
Tocmai de aceea în momentele cînd alte categorii sociale
sau profesionale şi-au revendicat — nici nu drepturile materiale! — ci
drepturile democratice care vizează binele întregului popor, de cine s-a servit
F.S.N. ca să reprime aceste mişcări, dacă nu de aceste detaşamente «de şoc»
privilegiate?!
CAMPANIA DE DENIGRARE — QUI
PRODEST?
Constatăm cu indignare că
In propaganda din presa oficială-fesenistă (ziare ca Adevărul, Dimineaţa, Democraţia, Azi, Românul ş.a.) se pun în circuitul ştiinţific
deja toate minciunile, toate calomniile şi acuzele la adresa marilor oameni
politici care au condus cîndva România pe căi democratice. Se vehiculează documente
falsificate de Ministerul de Interne în 1944 — 1959, cînd s-au înscenat
aşa-zisele procese politice care au servit la condamnarea, întemniţarea,
decimarea cadrelor ofiţereşti din armata română, a marilor oameni politici
democraţi, toţi aceştia fiind etichetaţi drept «leglonari-fascişti-agenţi al
imperialismului». Azi se repun în circuit pagini de istorie falsificată imediat
după 1948 de Roller, Ana Pauker, Silviu Brucan. Şi aceste calomnii au prins la
oamenii ignoranţi.
S-au pus în circulaţie teze xenofobe, jignitoare la
adresa românilor care au fost siliţi să-şi părăsească patria. Nu mă refer la
bişniţarii care trec graniţa pentru un profit material, ci la exilul românesc
politic — este cazul aceluiaşi Radu Câmpeanu, care a plătit cu toată tinereţea
în puşcărie, fiind apoi persecutat, maltratat de securitate şi silit în
definitiv să emigreze. Imediat după revoluţie s-a făcut apel la exilul românesc
de a reveni In ţară şi aceşti
oameni de valoare au început să se repatrieze — regizori de film, scriitori,
ziarişti, muzicieni — pentru a contribui flecare cu ce poate la renaşterea
României. La scurt timp după apelurile ipocrite F.S.N. prin propaganda lui reuşeşte să bage
zîzanie între românii din exil şi românii din ţară: repatriaţii sînt
denigraţi şi acuzaţi că au venit sâ-şi vîndă ţara moşierilor şi capitaliştilor,
că sînt legaţi de imperialiştii occidentali, că sînt legionari, ce mai, ştim
cu toţii faimoasele etichete din arsenalul stalinlst-ceau-şist. Mă întreb: cui
a ajutat faptul ca să fie discreditaţi în ochii poporului românii de valoare
ce s-au întors în ţară? Evident, românilor din non-valoare. Adică
nomenklaturiştilor, care au dus ţara în prăpastie.
Continuând gîndul, cine a avut interesul să discrediteze manifestanţii din Piaţa
Universităţii, aceştia fiind etichetaţi drept huligani, golani plătiţi
cu dolari şi adăpaţi cu whisky, vorba d-lui Iliescu? Cine a avut interes să
facă ţinta unor grosolane şi ignobile injunii din Ana Blandiana, care e un
simbol al rezistenţei anticomuniste şi anticeauşiste, o expresie a purităţii
morale şi a demnităţii non-conformiste? Cine a avut interes să-l defăimeze pe
Victor Rebengiuc, unul din actorii cei mai iubiţi din România («Pădurea
spunzuraţilor» după Rebreanu, «Moromeţii»
după Preda), pe Octavian Paler, scriitorul ce reprezintă recititudinea morală
şi politică, romanele căruia i-au făcut faima de rezistent-anticeauşist, pe
Gabriel Lilceanu, strălucitul filozof român, pe mulţi, mulţi alţii? Răspunsul e
invariabil.
Şi ce e mai grav, s-au găsit confraţi, unii chiar de
valoare, care au făcut jocul ăsta sordid.
S-a produs sciziunea intelectualităţii româneşti care imediat după decembrie a
fost unită. Erau doar cîţiva
barzi ai lui Ceauşescu (ca Eugen Barbu, ca Adrian Păunescu) prea compromişi
pentru a se putea integra în
acea unitate revoluţionară. Astăzi constatăm că şi aici F.S.N. a produs o
dezbinare totală.
DEZBINAREA SOCIETĂŢII ROMANEŞTI — QUI
PRODEST?
Trebuie să recunoaştem abilitatea propagandei oficiale
cu ajutorul căreia F.S.N. a reuşit în decurs de o lună să bage zîzanie între
categoriile sociale, să stîrnească ura şi suspiciunea împotriva partidelor
istorice, să distrugă extraordinara unitate ce s-a manifestat în primele zile
de după revoluţie. Societatea română este azi atît de periculos dezbinată,
încît nici nu ştii să spui ce e mai grav din această scindare. Uneori am
tentaţia să cred că cel mai grav lucru e totuşi incitarea urii fată de
tineretul care a făcut revoluţia. Tinerii
care şi-au riscat şi şi-au sacrificat viaţa stnt acum arătaţi cu degetul
făcuţi huligani, golani, fascişti, legionari. E o mare trădare la mijloc, e trădarea revoluţiei însăşi.
Lucru oripilant: s-a
reuşit plnă şi scindarea tineretului care a făcut revoluţia! Tineretul
muncitor a fost asmuţit asupra tineretului studios. Doar la o lună, după
revoluţie s-a ajuns ca aceşti contramanifestanţi, cum sînt muncitorii, minerii,
instigaţi de propaganda fesenistă, să se năpustească cu ciomegele asupra
studenţilor, strigind: «Noi muncim, nu
gîndim!», «Moarte studenţilor!», «Moarte intelectualilor!» Mai mult decit
atit, se strigă «Jos, Timişoara!». Adică practic, «Jos revoluţia!» Idealurile
revoluţiei nu numai că nu sînt urmate, ele sînt ţintuite la stîlpul infamiei.
Rămîi perplex cînd afli, bunăoară, că manifestaţiile de la Ploieşti în cadrul
cărora se cerea «Jos comunismul» au fost contracarate de grupuri de
contramanifestanţi feseniştl, care strigau «Trăiască comunismul!»
Şi atunci apare întrebarea: ce a fost în România? Pentru
ce s-a făcut acea revoluţie?
Aici e marele paradox al revoluţiei din
decembrie. O revoluţie anticomunistă victorioasă e urmată de parvenirea la
putere a comuniştilor din garnitura a doua şi legitimată prin primele alegeri
democratice din România. Există oare o deturnare mai odioasă a caracterului
unei revoluţii?
Din această cauză
aşa-numitele zone libere de neo-comunism de la Timişoara, Bucureşti,
Braşov, Iaşi, Constanţa sînt mult prea mici la scara ţării. Oficialităţile
reuşesc să domine şi să manipuleze majoritatea oamenilor simpli — ţinuţi atîta
timp în întunericul mizeriei şi ignoranţei — cu ajutorul presei şi TVR, cu ajutorul
unor decrete populare care nu sînt meritul F.S.N., ci al revoluţiei. Oricine
venea la putere era obligat să dea pensie ţăranilor, căldură, lumină, pîine. Or
F.S.N. încearcă să acrediteze, şi se pare că-i reuşeşte, ideea că toate acestea
au fost date de Front, ba mai mult chiar, de domnul Illescu. Exact ca pe vremea
lui Ceauşescu, tătucul bun din mîna căruia poporul român primea, dacă primea
ceva. Ca pe vremea lui Gheorghiu-Dej, ca pe vremea lui Stalin.
Românul conştient la ora actuală nu mai suportă aceste
lucruri: el îşi dă seama că dacă a recăpătat drepturile de a pleca peste
hotare sau de a se înscrie într-un partid ori altul, nu e meritul d-lui Illescu
— sînt nişte drepturi general-umane cucerite prin revoluţie.
ALEGERILE — LIBERE ŞI DEMOCRATICE?
Pentru a răspunde
la această întrebare, afirmativ, ar trebui să adjectivăm la fel şi campania
preelectorală care a precedat alegerile. Lucru imposibil din cîteva
considerente.
Mai întîi, campaniei preelectorale i-a fost rezervată o
perioadă de timp foarte scurtă, insuficientă pentru ca oamenii să-şi poată
clarifica propria poziţie şi să adere la nişte grupări politice care le-ar
exprima interesele şi doleanţele. De aceea, opţiunile alegătorilor nu au fost
făcute din discernămînt, din regăsirea propriilor aspiraţii (personale, de
grup, de clasă) în platformele unui sau altui partid. Lumea nu a avut răgaz
barem să priceapă aceste platforme, chestiunea fiind valabilă pentru toate
partidele. Normai că în acest caz simpatiile
au fost canalizate de mass media, de TVR, şi din moment ce pe micile ecrane s-a
oferit mai mult spaţiu F.S.N., iar presa fesenistă a inundat pînă şi cele mai
îndepărtate cătune (spre deosebire de cea a opoziţiei, care a fost blocată şi
sabotată) — respectiv s-au orientat şi sufragiile electoratului. Adică spre
F.S.N.
In plus, şi-a jucat rolul şi campania
deşănţată de denigrare şi calomniere a opoziţiei, precum şi intimidarea
brutală a simpatizanţilor acestei opoziţii — ameninţări,
antimanifestaţii, bătăi şi devastări de sedii, suspectarea tuturor persoanelor
cu păreri diferite de cele oficiale. Libertatea
de expresie a devenit delict de opinie.
Nu mai vorbesc de faptul că partidele din opoziţie
lipsite de bani, condiţii, atacate şi defăimate, au fost nevoite să înghită încă
un hap amar. Evenimentele sîngeroase din Tîrgu-Mureş, provocate şi speculate de
F.S.N. în ideea de a instaura o atmosferă de teroare şi psihoză au favorizat impunerea unei Legi electorale pline de capcane, convenabile partidului de
guvernămînt.
(Apropo, nimeni în
lumea civilizată nu alege preşedintele înainte de crearea Constituţiei
ţării în care se preconizează forma viitorului regim — prezidenţial sau
parlamentar. Şi nimeni — iarăşi în lumea civilizată — nu prevede regimul
prezidenţial în Legea electorală, care prin definiţie e un document pur tehnic
privind procedura votării propriu-zise. Din acest punct de vedere, Legea
electorală impusă în PCUN e o chestiune ridicolă, ce ne face de rîs la
capitolul teoriei dreptului constituţional.)
Astfel încît nu e de mirare că votul masiv al populaţiei a fost de partea F.S.N.
Majoritatea românilor, năuciţi,
bulversaţi, intimidaţi au votat efectiv cu Frontul. Faptul e valabil chiar
dacă punem în balanţă fraudele grosolane comise de F.S.N. la alegeri — urne gata
votate, includerea de «suflete moarte» în listele electoratului, falsificarea
voturilor,ş.a.m.d.
Aici e drama şi tragedia acestor alegeri «libere şi
democratice». La o analiză elementară se descoperă că oamenii cel puţin nu au
habar că structura conducerii F.S.N. e în fond structura veche a P.C.R., care
prin mentalitate, prin doctrină nu poate reprezenta forma cea mai înnoitoare în
domeniul social, economic, politic. De aici e şi dezolarea acelei pături
subţiri, mai avizate şi mai conştiente, care e consternată de orbirea cu care
electoratul român s-a pronunţat la urne în favoarea Frontului. 20
mai a fost cu adevărat Duminica orbilor.
Dacă pînă la această dată F.S.N. avea deja o structură
organizată în toate eşaloanele Ierarhice, partidele politice din opoziţie nici
nu au reuşit să se înfiripe bine. Ele au cerut amînarea alegerilor pînă la
toamnă tocmai ca să aibă timp să se organizeze, să-şi creeze structurile de
partid. Să-şi cunoască membrii, în fine. Păi nici nu s-au cunoscut ca lumea
unii între alţii — de aceea acum sînt surprize: s-a descoperit că în P.N.Ţ. şi P.N.L. s-au înscris foşti
comunişti, special cu scopul de a le roade pe dinăuntru, de a sabota
înfiriparea unor partide diferite ca esenţă de cel comunist. Dacă alegerile se
desfăşurau în toamnă, se mai cunoşteau oamenii între ei, îi cunoştea şi
poporul. Singurul partid interesat să nu se dezmeticească electoratul şi să
nu-i cunoască esenţa a fost F.S.N., care acum are tupeul să afirme că în
cazul amînărîi ţara ar fi fost destabilizată. Nu e adevărat: guvernul
provizoriu putea uşor executa funcţiile unui guvern legitim.
P.C.R., aidoma unei hidre căreia îl tai un cap şi îi
cresc şapte, a renăscut nu numai în expresia F.S.N., dar şi în formula altor
cîteva partide. Avem şi un partid socialist-democrat care mimează
social-democraţia, dar în realitate tot comunist e. Partidul liberal al lui
Brătlanu e de aceeaşi coloratură, fiind format şi el din vechea nomenklatură.
Aceştia sînt sateliţii F.S.N., cre
aţi
special paralel cu partidele autentice, Liberal (PNL) sau Social-Democrat
(P.S.D.R.)
Cineva ar putea să replice: de ce atîta lamentare
vis-à-vis de alegeri? Peste doi ani vor avea loc alte alegeri şi atunci...
Adevărul e că orientarea acestui Parlament nou ales periclitează grav însăşi
Legislaţia ţării, cadrul legal în care vor evolua societatea şi statul român
după revoluţie. Va fi votată o Constituţie, Legea fundamentală a acestui stat.
In primii doi ani se vor vota şi adopta nişte legi organice, care vor viza
structura proprietăţii în România, libertăţile de bază, căile de dezvoltare a
economiei naţionale. Există pericolul ca aceste legi fundamentale, votate de
un parlament lipsit de opoziţie semnificativă, nu vor reflecta voinţa şi
doleanţele păturilor largi ale poporului. E clar că F.S.N. oricînd îşi va
impune punctul de vedere printr-o majoritate zdrobitoare de voturi, lucru dezastruos
pentru orice societate: doar o opoziţie puternică poate crea un echilibru
necesar dezvoltării fireşti.
În plus, urmează să se creeze instituţiile economice şi
sociale ale noului regim. Cine va lupta împotriva justiţiei comuniste,
împotriva nomenklaturii comuniste din justiţie? Cine va curaţi justiţia atît
din punctul de vedere al slujitorilor ei, cît şi din punctul de vedere al
doctrinei şi al legilor ce reglementează această a treia putere în stat?
Parlamentul în care domină F.S.N.? Să nu fim naivi...
«GOLANIA» — ZONA LIBERA DE NEOCOMUNISM
Ce se întimplâ în Piaţa Universităţii din Bucureşti? In
această «zonă liberă de neocomunism» de o lună de zile continuă non-stop o mare
manifestaţie anticomunistă şi antinomenklaturistă. Participanţi: tineri care
au făcut revoluţia din decembrie, grevişti ai foamei, disidenţi politici (în
România postrevoluţionară — ce ironie amară!), o serie de grupări independente
ca «Grupul viitorilor deţinuţi politici» (iar ironie şi iar amară!), «21
decembrie», Liga studenţilor, G.I.D. (Grupul Independent pentru Democraţie),
G.D.S. (Grupul pentru Dialog Social), studenţi, intelectuali, muncitori,
vîrstnici şi tineri — uniţi într-o mişcare unanimă de protest împotriva
confiscării revoluţiei, împotriva înscăunării la putere a vechii nomenklaturi.
Numărul participanţilor: mult prea infim la scara ţării — de la cîteva mii
pînă peste o sută de mii. Esenţa: de fapt e o continuare a revoluţiei
anticomuniste sub o formă disperată, donquijotescă — în ideea de a trezi măcar
o parte a poporului român — scindat, minţit, intoxicat ca mentalitate.
Atitudinea oficialităţilor: lliescu i-a numit o ceată de golani ce nu merită
atenia — «să-i lăsăm să fiarbă în suc propriu» (o parafrază la reţeta propusă
anterior de M. Dinescu: «să-i lăsăm să se bronzeze la soare»).
Cel mai mare miting din istoria modernă este ignorat cu o
recalcitranţă sfidătoare de orice norme morale. Apelul «golanilor» la dialog
cu conducerea rămîne un vox clamantis in deserto. Mass media oficială şi TVR
blochează orice informaţie reală vis-à-vis de Piaţa Universităţii, lansînd
concomitent tot soiul de calomnii pe seama «golanilor». Singurul semn de
atenţie din partea autorităţilor a fost atacul brutal al poliţiei după două
zile de la începutul acestei manifestaţii paşnice care a reluat cuvîntul de
ordine al revoluţiei de la Timişoara -- «Fără violenţă!»
De aici e şi insistenţa cu care manifestanţii cer ca TVR
să oglindească cît mai obiectiv ceea ce se întîmplă în Piaţa Universităţii.
Dacă TVR ar fi oferit manifestaţiei în una din zile barem două ore, era
suficient ca nişte oameni dezinformaţi să deschidă ochii asupra multor lucruri.
Tocmai de asta se tem oficialităţile. Tocmai la asta face rezistenţă dl
lliescu: nu cumva să apară la TVR şi în
presă adevărurile ce se spun în Piaţă, nu cumva lumea să primească acces la
casetele video care probează clar confiscarea revoluţiei din decembrie. Tocmai
de aceea dl. Iliescu se eschivează cum poate de la dialogul cu manifestanţii,
punînd condiţia să nu fie televizat, să nu fie filmat etc. De fapt, refuză ca
adevărul să iasă la lumină. Atît.
Chestiunea are şi un aspect
profund moral. Pentru ce luptă «golanii» în Piaţa Universităţii? Pentru dreptul
la demnitate, la adevăr, la dreptate. Măcar acest drept naţiunea română trebuie
că şi l-a cucerit prin revoluţie. Tinerii care au purtat pe umerii lor revoluţia
română, aceşti tineri etichetaţi «huligani» în decembrie, «golani» în aprilie,
veghează zi şi noapte în Piaţa Universităţii, scandînd:
«Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă,
Pînă nu vom căpăta
libertatea noastră.»
INTELECTUALII «GOLANI» ŞI MINIMUMUL DE MORALA
Manifestaţia antitotalitaristă din inima Bucureştiului a
atras simpatia şi adeziunea în toate ţările democratice. Cele mai mari
universităţi ale lumii s-au declarat instituţii de «golani».
S-au declarat «golani»:
o cohortă întreagă de oameni de cultură şi intelectuali
români din străinătate, printre care şi marele dramaturg de la Paris Eugen
Ionesco;
scriitori din ţară ca Ana Blandiana, Ioan Alexandru,
Octavian Paler, plus mai bine de 3/4 din
actualul Consiliu al Uniunii scriitorilor;
colective întregi ale unor redacţii de ziare, de reviste
literare, cum e, să zicem, «Revista de teorie şi istorie literară» a
Institutului «G. Călinescu» — redactori, cercetători literari;
mari actori români: Victor Rebengiuc,
Leopoldina Bălănuţă, Ştefan Radov, Irina Petrescu;
regizori renumiţi ca Sterle
Gulea, ca Vaeni;
foarte multe senate universitare de la Institutul de
Arhitectură, Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti, de la mai multe
facultăţi ale Universităţii din Bucureşti, de la institute de cercetări cum e
Institutul de Istorie «A. D. Xenopol» de la Iaşi în frunte cu directorul
Petrescu-Dîmboviţa şi cu întreaga cohortă de savanţi istorici, Institutul de
Arheologie din Bucureşti, Institutul de Istorie «N. lorga», Institutul de
Fizică Nucleară de la Măgurele etc;
membrii G.D.S., incluzînd intelectuali de frunte ai
ţării: istorici ca Pippidi, poeţi ca Magda Cărneci, sociologi ca Alin
Teodorescu, scriitori ca Stelian Tănase, filozofi ca Gabriel Liiceanu, oameni
de mare cultură ca Alexandru Paleologu, care mai e ambasadorul nostru în Franţa
(nu mai e! - n. red.) ca Mihai Sora, care mai e deocamdată ministrul
învăţămlntulul (nici ăsta nu mai e! — n. red.);
compozitori, interpreţi români ca Gh. Zamfir, care a
venit special de la Paris şi a vorbit în Piaţa Universităţii, ca Ioana Radu,
care a vorbit şi a cîntat de la balconul Universităţii;
o serie de feţe bisericeşti, printre care părintele
Galeriu, un înţelept cu mare reputaţie în România, unul din cel mai stimaţi
ierarhi ai Bisericii române, spre deosebire de mitropolitul Teoctist, fostul
om al lui Ceauşescu, actualul om al lui Iliescu;
mari ziarişti, redactori şefi de la ziarele independente
ca «Expres», «Baricada», «Zig-zag», «România Liberă» — (P. Băcanu, G. Mărgulescu, C. Buzinschi.)
Vorbesc despre cei pe care-i cunosc, adică mai mult pe
umanişti. Dar mai există liste întregi de aderenţi matematicieni, fizicieni,
chimiştl, arhitecţi, medici. Lista de adeziune rămîne deschisă, ea e
completată zilnic.
Deci în momentul în care forţele democratice absolut
minoritare şi-au exprimat protestul în Piaţa Universităţii împotriva revenirii
în forţă a vechii nomenklaturt, floarea intelighenţiei române a aderat la mişcarea
«golanilor», probînd astfel o înaltă ţinută morală. Şi aici nu pot să-i trec cu
vederea pe cei cîţiva intelectuali de valoare, precum sînt I. Caramitru, M. Dinescu, D. Hăulicâ, A. Pleşu,
deasupra cărora planează un mare semn de întrebare privind poziţia lor civică.
Atîta lume s-a aşteptat la o luare de poziţie civică onestă de la A. Pleşu,
care prin profesie, prin crez, prin cartea pe care a scris-o — «Minima
moralia» — era obligat să se manifeste ferm, însă iată că un minim de etică dl
Pleşu deocamdată nu l-a aplicat în raport cu propria persoană.
E curios şi cazul d-lui R. Teodorescu (Preşedintele TVR),
istoric stimat, om de vastă cultură: ce s-a întîmplat cu el de face jocul
acesta nedemn al TVR(L), care numai liberă nu poate fi numită?
Nu ştiu cu ce ape se va spăla vreodată D. Novăceanu,
directorul ziarului «Adevărul», faţă de care am avut un timp o sinceră
admiraţie - dumnealui îi datorăm traducerile din marii scriitori
latino-americani. Dar iată că acest literat de valoare în prezent nu numai
conduce un ziar în care se vehiculează cele mai neruşinate minciuni la adresa
partidelor politice, persoanelor din opoziţia democratică, dar chiar scrie cu
mina lui nişte articole demne de un activist oarecare.
Cred că nu e suficient să fii om de cultură, oricit de
mare ai fi, dacă persoana ta nu are şi o conştiinţă structurată pe nişte
precepte etice foarte solide şi frumoase. Unii intelectuali pot susţine cu
brio examenul la specialitate, dar vor cădea la examenul de etică practică, de
conduită politică şi civică. Mai ales azi, cînd în România se încearcă a
se reclădi din ruine o societate practic distrusă, examenul moral e extrem de
important.
ROLUL
ACESTEI PIEŢE
În condiţiile în care a
fost blocat de TVR şi mass media oficială?
Cu timpul cred că va fi ca o chestiune de mare examen
moral, care va arăta că spre cinstea poporului român o minoritate conştientă a
atras la timp atenţia asupra erorilor care se comit, asupra confuziilor
existente, inclusiv asupra minciunii, dezinformării şi calomniilor — momentul
cel mai grav, probabil. Pe de altă parte, într-o lună şi ceva cît durează deja
acest maraton, în Piaţa Universităţii, pe lingă manifestanţii constanţi, a
venit şi un auditoriu fluctuant încît presupun că numărul absolvenţilor (sau
cel puţin al celor contaminaţi un pic) acestei Universităţi în aer liber este
mult mai mare decît se adunau într-o seară sau alta. Sub acest aspect văd Piaţa
Universităţii ca un curs intensiv de ABC al democraţiei. Nu intotdeauna
profesorii au fost cei mai indicaţi şi nu intotdeauna ceea ce s-a spus a fost
coerent şi limpede ca lacrima. Dar decît nimic, decît ceea ce s-a profera de la
TVR ş\ în presa fesenistă, tot
e de preferat.
În plus, fenomenul Pieţii Universităţii are un mare efect
psihologic. Dacă în ultimele cinci luni am fi trăit numai în faţa
televizorului sau cu un ziar în mînâ, ne-ar fi fost frică, ne-am fi simţit
însinguraţi, ne-ar fi apucat panica, în momentul în care constatam că e ceva
greşit şi fals în jur. Piaţa i-a ajutat pe mulţi să-şi elimine senzaţia
insuportabilă de solitudine şi de frică, să recapete sentimentul de
solidaritate şi de optimism. Să-şi încarce bateriile de rezistenţă sufletească.
In fine, în Piaţa Universităţii, în acest cadru limitat,
s-a reparat ceea ce a fost distrus la scara ţării; s-a refăcut coeziunea dintre
muncitori şi intelectuali, dintre tineri şi bătrîni, dintre oameni din
diferite partide politice care s-au pomenit cot la cot în faţa marilor probleme
ale democraţiei. S-a tămăduit, deci, ruptura operată de F.S.N. imediat după
revoluţie prin campaniile de ură care au scindat societatea românească în
toate sferele.
Ce ne mai rămîne? Doar speranţa: că autorităţile neocomuniste
vor accepta în sfîrşit un dialog cu opoziţia democratică; că lecţia alegerilor
va constitui un subiect de meditaţie serioasă pentru oamenii treziţi din
ignoranţa şi indiferenţa lor; că nişte partide mici vor fuziona şi vor corobora
opoziţia; că pe anumite platforme se va produce o unire între forţele
democratice care ar putea conduce la crearea unor opoziţii extraparlamentare,
din moment ce căile parlamentare au fost blocate. Doar speranţa...
22
mai, 1989. Bucureşti
Pentru conformitate: Adrian PREDESCU
P.S. Intre timp, după mai puţin de la o lună de la
dialogul în cauză, la 13—15 iunie în România au avut loc nişte evenimente
dezolante ce continuă, conform unei logici implacabile, linia degradării şi
delapidării revoluţiei române. Conducerea neoeomunistă şi-a dat definitiv arama
pe faţă. confirmînd temerile cele mai sumbre că e gata de orice pentru a se
crampona de o putere cucerită prin impostură. Se continuă sub nişte forme
monstruoase scindarea societăţii române, asmuţirea calomnioasă a unor categorii
sociale împotriva altora, se reînvie spectrul legionarismului pentru a-i compromite
definitiv pe revoluţionarii din decembrie, în fine, se apelează — a cîta oară?
— la forţa brutală a minerilor (condimentaţi abundent cu securişti), chipurile,
pentru a restabili ordinea, dar, de fapt, pentru a distruge definitiv embrionul
opoziţiei democratice. Actele de. teroare bestială asupra populaţiei paşnice,
atrocităţile patologice (soldate cu noi morţi şi răniţi) la care s-au dedat
«hegemonii» din adîncurile pămîntului. sediile partidelor din opoziţie
distruse, redacţiile presei independente devastate — toate astea prefigurează
absolut clar esenţa «democraţiei originale, cu faţă umană» pe care actuala
conducere a ţării o propune poporului român. Jumătatea de an ce s-a scurs după
revoluţia română confirmă elocvent că e mai uşor să răstorni un dictator decît
o dictatură.
Speranţele doamnei Ioana Văleanu s-au dovedit
a fi mult prea optimiste totuşi.
A.P.
Columna
nr. 9/1990