Etapa IV. România, sfârşitul dictaturii comuniste?

„Epoca Iliescu”: valorificarea prăzii şi împiedicarea judecăţii (1989- 2005 )

1. ) Lucian Boia *, Mitul democraţiei, Bucureşti, Humanitas,( Polis), 2003
( LE MYTHE DE LA DÉMOCRATIE, Editions Les Belles Lettres, Paris, 2002 )

[LD: Lucian Boia –autor rar şi aparte printre istoricii de profesie - aş spune de filozofia istoriei şi istorie comparatistă - din România. Când îi citeşti lucrările, te întrebi: unde a trăit omul acesta? unde şi-a desăvârşit profesia de istoric? Cum şi-a salvat gândirea liberă în atâtea decenii de comunism? Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în lucrările sale.
Pentru tematica circumscrisă problematicii „ Procesului comunismului”, se găsesc în lucrările lui afirmaţii nuanţate, în care întrebarea, îndoiala, căutarea, analogia şi spiritul critic se îngemănează. Fără să -şi adjudece monopolul “adevărului absolut”, Boia provoacă la un exerciţiu de logică , propune rigoare ( şi reformulare ) în limbajul istoriografic ( şi politic ) - încremenit în etichete golite de conţinut -şi oferă o posibilă busolă valorică pentru prezent şi viitor.
Fără prejudecăţi sau complexe, fără oportunism “occidentalizant”, el detectează părţile pozitive ale “democraţiei comuniste”, ale “egalitarismului comunist” , oferind explicaţii şi răspunsuri care diferă mult faţă de superficialitatea cu care sunt taxate “mentalităţile nostalgice”, în noua epocă de tranziţie. Dacă oamenii politici, formatorii de opinie, ziariştii din România , ar consulta lucrări de acest gen, poate ar fi scutiţi de imitaţia găunoasă de limbaj şi insensibilitatea la realităţile societăţii româneşti.
Recomandând procurarea cărţii ca pe o achiziţie substanţială pentru specialişti şi pasionaţi, pentru a nu recurge la parafrazări ipocrite, pentru a ne abţine de la insinuarea unor opinii proprii neconcordante ( pentru că, în unele cazuri, ele există! ) am preferat citarea unor fragmente cărora, din raţiuni vizuale , le vom da forma unor termeni de dicţionar.
Sperăm ca această „inovaţie” să nu deranjeze pe autor:

¤ Mitul democraţiei ¤ Trilogia umanităţii: Progresul, Democraţia şi Naţiunea ¤ Democraţie

¤ Suveranitatea poporului ¤ Balanţa puterilor ¤ Iluzia plebiscitară

¤ Libertate şi egalitate ¤ State democratice ¤ Excluşii democraţiei

¤ Rasismul „democratic” ¤ Naţiune- minorităţi ¤ Războiul „democratic”

¤ Valori şi contravalori „democratice” ¤ „Stânga” – „Dreapta”

¤ URSS – SUA ¤ Inversarea „semnelor ”? ¤ „Familii politice”

¤ Democraţia comunistă ¤ Egalitarismul comunist ¤ Dictatura proletariatului

¤ „ Nomenklaturiştii ” ¤ „Extrema dreapta” ¤ Genocidul comunist

¤ Simbolistică manipulată ¤ Democraţiile contemporane

* * *
-----------------------------------

* L..B-Născut în Bucureşti,1 febr. 1944 ); carieră universitară – Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, din 1967, prof. titular din 1990; secretar general apoi vicepreşed. al Comisiei Internaţionale de Istorie a Istoriografiei ( 1980-1990); director fondator al Centrului de Istorie a imaginarului ( 1993 – azi).
Bibliografie selectivă:

La Mythologie scientifique du communisme, Paradigme ,Caen-Orl éans, 1993; Les Belles Lettres,Paris, 2000;
Miturile comunismului românesc, Nemira, 1998;
Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr şi ficţiune , Humanitas, Bucureşti, 1998;

Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1999;
Două secole de mitologie naţională, Humanitas, Bucureşti, 1999
Entre l’Ange et la B et e: Le mythe de l’Homme différent de l’Antiquité a nos jours,Plon, Paris 1995 ( ed.spaniolă, 1997);

Istorie şi mit în conştiinţa românească , Humanitas, Bucureşti, 1997 ( ed. maghiară, 1999; ed. engleză, 2001 )

Pour un histoire de l’ imaginaire , Les Belles Lettres,Paris 1998 ( ed. coreeană 2000 )

Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, Bucureşti, 2000 ;
Romania. Borderland of Europe , Reaction Books,Londra, 2001

România, ţară de frontieră a Europei , Humanitas, Bucureşti, 2002;

Le Mithe de la démocratie , Les Belles Lettres, Paris, 2002
---------------------------

Cuprins:
Prefaţă la ediţia românească
Introducere

I.Marile principii
/ Procesul absolutismului / atenieni, francezi, americani / iluzia plebiscitară / guvernaţi şi guvernanţi /
/ Libertatea şi egalitatea: un tandem dificil / Profeţiile lui Tocqueville /
II. 1900

/ Excluşii / Sfântă dragoste de ţară / Valori şi contravalori /
III. Stânga şi dreapta

/ Virtuţile stângii şi păcatele dreptei / Cealaltă democraţie: comunismul / În căutarea extremei drepte /
IV. 2000

/ Strategia egalitară / Sfârşitul naţiunii? / O democraţie fără obiect? / O libertate bine temperată /
/ Pâine şi circ / Bilanţ şi perspective /
Concluzii. Bibliografie.
----------------------------------------
¤ Mitul democraţiei: „ În discuţie nu este şovăelnica democraţie românească, ci modelul împlinit de democraţie, cel al lumii apusene. Judecata mea ar putea să apară unora excesiv de aspră. Doar acesta este modelul de democraţie spre care ne îndreptăm , unica noastră salvare!

Să aibă chiar atâtea impefecţiuni?
Cred într-adevăr că le are. Dar asta nu înseamnă că există alternativă. Cu toate defectele ei - defectele oricărei realităţi în raport cu condiţia ideală a lucrurilor - democraţia occidentală este nu numai cea mai bună dintre soluţii , ci singura soluţie raţională.
Însă o dată ce alegem un drum, nu înseamnă că trebuie să mergem cu ochii închişi. În ce mă priveşte , nu sunt dispus să confund realitatea cu mitologia. Am încercat, şi în cazul democraţiei, să le disociez ( constatând în acelaşi timp şi interdependenţa lor ) , aşa cum am procedat şi în celelate cărţi ale mele.

Mitul democraţiei se află în strânsă legătură cu Două secole de mitologie naţională […] şi, pe de altă parte, cu Mitologia ştiinţifică a comunismului. Pot fi considerate ca formând la olaltă o trilogie consacrată miturilor politice moderne.”

¤ Trilogia umanităţii: „ Progresul, Democraţia şi Naţiunea , iată cele trei mituri mari ale erei moderne, cele trei mari compartimente ale aceleiaşi religii: <religia umanităţii >.
În accepţiile sale restrânse , cuvântul mit înseamnă fie <povestire fabuloasă >, fie pur şi simplu < neadevăr >. Dar, într-o interpretare mai cuprinzătoare , funcţia mitului este aceea de a pătrunde esenţa fenomenelor cosmice şi sociale şi de a exprima valorile şi proiectele unei comunităţi.

Mitul nu e nici adevărat , nici neadevărat.El defineşte , într-o manieră concentrată şi simbolică , o credinţă şi un obiectiv de atins. Şi pune astfel societăţile în mişcare.”

¤ Democraţie: „ Potrivit sensului literal al cuvintelor, nu există nici absolutism nici democraţie. Oamenii Revoluţiei [franceze ] aveau nevoie de un cuvânt , sau de mai multe, pentru a exprima democraţia şi de un alt cuvânt pentru a exprima principiul opus [….]
Absolutism şi democraţie: nici mai mult nici mai puţin decât două figuri ale imaginarului.[….]
Dar ce este democraţia? Întrebarea se impune de la sine, răspunsul însă mai puţin.

Biblioteci întregi s-au scris despre acest subiect. Fapt este că democraţia refuză să fie închisă într-o formulă simplă şi univocă. Este o figură mobilă, cu faţete multiple şi contradictorii. Nu este un „lucru” , nici măcar o „ idee”: ea este o mitologie. Mitologiile nu au nimic cartezian. [….]

Ele nu ascultă de logica obişnuită. Sunt polivalente şi succeptibile de lecturi divergente. […..]
În primul rând, democraţia înseamnă „suveranitatea poporului”.E sensul său literal, sensul său dintâi.
[….] Cele trei principii merg aşa dar împreună: suveranitatea poporului, egalitatea şi libertatea.

Este formula ideală a democraţiei.La drept vorbind, cam prea ideală. [……]

Revoluţia franceză a tratat problema suveranităţii în termeni absolutişti. [….]
Pur şi simplu, atribuţiile regelui au fost transferate poporului.[….] Astfel, republica este proclamată „ una şi indivizibilă”.Suveranitatea nu se împarte.Orice interes particular trebuie să dispară în faţa voinţei naţionale. Teoretic este aici un „surplus” de absolutism, în raport cu absolutismul regal. […..] După cum Bastilia simboliza atotputernicia regală, ghilotina a fost unul din simbolurile democraţiei abia născute.” [….]
¤ Suveranitatea poporului: „ Nu ar fi corect să asimilăm democraţia ghilotinei. Între timp, majoritatea ţărilor democratice au abolit pedeapsa cu moartea şi se remarcă tocmai prin respectarea drepturilor omului. Logica ghilotinei merită totuşi reflecţie.

Suveranitatea poporului e un principiu abstract , ceva ce nu există în sine. Poate fi invocată în bine sau în rău. […. ] Teroarea bolşevică s-a exercitat în numele poporului.Fascismul şi nazismul au invocat la rândul lor poporul. Iar războiele” democratice” , care timp de două secole au însângerat lumea ( incomparabil mai ucigaşe decât războiale „ aristocratice” de altă dată ) şi-au aflat justificarea în acelaşi principiu înalt , deşi ne-am putea îndoi că popoarele, sau măcar o majoritate de bărbaţi şi femei , ar fi dorit vreodată asemenea masacre. ”

¤ „Balanţa puterilor”: „ Organismul politic francez rămâne integrator şi suspicios faţă de interesele specifice ale minorităţilor şi grupurilor de presiune. […..] francezii au inventat statul maximal şi americanii statul minimal ( după o formulă aproape anarhistă , erodată apoi prin consolidarea progresivă a instanţelor federale, dar păstrând şi astăzi ceva din spiritul său originar ) [….]

Dacă apreciem alegerea ca piatră de încercare a democraţiei , America conferă incontestabil cel mai avansat dintre modele. O întreagă varietate de funcţii sunt eligibile, inclusiv în sistemul judiciar şi în poliţie , acolo unde , după modelul francez, singurul criteriu este numirea.

Din acest punct de vedere, pentru un american, se manifestă în Franţa un deficit de democraţie şi o insuficientă, dacă nu inexistentă, separare a puterilor. Părinţii fondatori ai Statelor Unite au conceput o „balanţă a puterilor” , al cărui scop era tocmai ca o putere să se opună celeilalte.
Puterea ca obstacol al puterii. Ceva de negândit dinspre partea franceză: cum să se opună poporul sie însuşi? Pare-se că americanii ştiau că nu poporul ci conducătorii sunt cei care conduc. Interesul poporului este ca aceştia să nu se înţeleagă chiar de minune! Relaţiile complexe şi uneori delicate dintre Casa Albă şi Congres sunt o constantă a istoriei politice americane; adesea, ele complică lucrurile , dar cel puţin le ţin în echilibru. În plus, grupurile de presiune sunt omniprezente. În Franţa , pare aproape ruşinos să faci presiune asupra reprezentanţilor poporului; în America , dimpotrivă, conceptul de „lobby” face parte din sistem.”

¤ Iluzia plebiscitară: ” Piatra de încercare a democraţiei este problema reprezentării. Idealul ar fi ca această problemă să nu existe. Cine ar putea să decidă şi să acţioneze mai bine în numele poporului decît poporul însuşi? Dar democraţia directă a anticilor nu mai era aplicabilă în marile organisme statale moderne. […] Nu-i rămînea poporului decît să-şi delege puterile: să acţioneze prin reprezentanţi aleşi. […] Strategia referendumului se înscrie în aceeaşi logică , a suveranităţii efective şi direct exprimată de popor. [….] Unele regimuri s-au sprijinit pe această metodă de „ apel la popor” , diminuând astfel rolul puterilor intermediare.
Aparent, democraţia e în câştig, ea pierde însă din substanţă. Masele sunt mai uşor de manipulat decît adunările restrînse. [ ex. „cezarismul” lui Napoleon al III-lea; constituţia lui De Gaulle ] Astăzi, problema guvernării directe prin popor pare tehnic rezolvată [….]
Graţie computerului şi internetului , s-ar putea organiza acum fără nici o dificultate un sistem de consultări permanente.[….] Din nefericire, democraţia directă suferă de câteva neajunsuri. […] democraţia nu înseamnă numai „ vot” ci şi, mai ales, dezbatere.

Marea problemă este de a apropia punctele de vedere şi nu de a le bloca definitiv la polii opuşi ai lui „da” şi „ nu”. De altfel, filozofia referendumului dispreţueşte minoritatea. Cu 51 % din voturi se poate câştiga totul; şi se pierde totul cu 4 9 %! Este în joc şi problema competenţei […] întrebarea e dacă poporul are suficientă competenţă pentru a se pronunţa asupra celui mai mic detaliu? De fapt însă, discutăm de dragul discuţiei. Dintotdeauna guvernanţii au guvernat şi nu poporul. Şi ar fi naiv să credem că exact în momentul când actul de guvernare a devenit extrem de tehnic şi specializat, tehnologia electronică va întoarce lucrurile în favoarea unei largi democraţii participative.”
¤ Libertate şi egalitate: ” Alăturate suveranităţii poporului, libertatea şi egalitatea sunt cele două mari axe ale construcţiei democratice. Suveranitatea pune deja probleme aproape insolubile, dar dificultăţile ei pălesc în comparaţie cu cele ale „însoţitorilor” săi.
Este aproape inutil să definim libertatea şi egalitatea: sunt concepte extensibile la infinit.
Luate în sens absolut, ele ating utopia. O stare desăvîrşită de libertate sau de egalitate nu va exista niciodată , şi încă şi mai puţin o sinteză completă a celor două. […]

Dacă libertatea şi egalitatea prezintă fiecare dintre ele dificultăţi uneori de nerezolvat , o societate liberă şi egalitară totodată atinge imposibilitatea absolută. Tandemul „libertate-egalitate” funcţionează într-un fel cu totul special. În doză restrânsă, cele două principii se susţin reciproc. […..]

În condiţiile unei libertăţi fără limite, orice urmă de egalitate ar dispărea.

O lume liberă n-are nici cea mai mică şansă de a deveni egalitară, aşa cum greşit credea Marx. Egalitatea nu e dată, ci impusă. Dacă ar fi posibil să se construiască o societate pe deplin egalitară, aceasta ar elimina complet libertatea. Cazurile extreme menţionate sunt evidente modele abstracte ; o societate absolut egală sau liberă nu are cum să existe.
Se poate merge mai mult sau mai puţin departe într-una din cele două direcţii.
Liberalismul „sălbatec” al primei revoluţii industriale este tipic pentru prima tendinţă.
„Îmbogăţiţi-vă!”, acest îndemn cam cinic al lui Guizot, exprima o întreagă filozofie.[….]

În ce priveşte a doua tendinţă, materializarea cea mai avansată aparţine comunismului: egalitatea , dealtfel destul de relativă, pe care a instaurat-o prin abolirea proprietăţii private n-a putut fi menţinută decât cu preţul omniprezenţei partidului unic şi al statului totalitar.”

¤ State democratice: „ Spre 1800, semnalul era dat: cursa democraţiei se pune în mişcare.

În cea mai deplină confuzie , dealtfel. Nu există nici o reţetă care să garanteze concretizarea unor principii abstracte.[….] N-au fost două ţări care să urmeze acelaşi drum. [….]

America e promptă , Anglia lentă , iar Franţa instabilă […] Cum să compari , pe la 1850, o Americă , în acelaşi timp, democratică şi sclavagistă, o Franţă democratică dar autoritară, o Anglie liberală dar nu şi democratică şi o Rusie absolutistă? [… ] În ajunul primului război mondial , cele mai multe dintre statele europene, ca şi statele Americii de Nord ( fără a uita îndepăratele Australia şi Noua Zeelandă ) par a fi optat pentru modele politice , desigur nu identice , însă convergente. Se schiţeză deja un proces de globalizare , atât în sfera economică cît şi la nivelul principiilor şi practicilor politice.
Cel mai bun indicator de tendinţă este votul universal. În jurul anului 1900, se află cam peste tot la ordinea zilei , fie ca obiectiv iminent.”
¤ „Excluşii democraţiei ”: „ …în ciuda numelui său, este foarte departe de a fi universal!
Ca la Atena în vremurile de demult, democraţia de la 1900 îşi avea legiunile ei de „invizibili” […]
Femeile, mai întâi. O absenţă mai mult decît suficientă pentru a coborî „ universalul” la 50 %. [….]
Însfârşit , inferioritatea femeii era dovedită ştiinţific! [… ] Nu prea inteligentă, aproape infantilă, prizonieră a unor impresii schimbătoare, dominată de sex şi fundamental instabilă (la donna e mobile ) femeia n-ar fi cazul să iasă , liberă şi nestingherită, în afara spaţiului domestic. Cu o asemenea sumă de „ calităţi” , participarea ei la viaţa publică ar fi de-a dreptul un risc pentru comunitate. […]
Şi astfel , misiunea de a reperezenta familia revenea exclusiv bărbatului. [ …]
Dar nici bărbaţii nu sunt toţi egali. Principiul egalitar al democraţiei se împiedică nu numai de o împărţire socială foarte inegalitară , dar totodată şi mai cu seamă de concepţia inegalitară asupra condiţiei umane: concepţie afirmată deschis , fără falsă pudoare. Inegalitatea biologică , intelectuală sau culturală a indivizilor , reală sau presupusă, nu ar fi incompatibilă cu respectul egal datorat fiecăruia şi nici cu egalitatea civică şi politică. […..analfabeţii, săracii, bolnavii ş.a …]

¤ Rasismul „democratic”: „ Elitistă, epoca este şi rasistă. Şi asta fără probleme de conştiinţă. Dacă omul din popor avea toate perspectivele să fie considerat ca „mai puţin egal” , exemplarele exotice şi cît de cît „colorate” ale speciei umane n-aveau nici cea mai mică şansă să fie tratate pe picior de egalitate. […] Rasismul este o veche figură a imaginarului , ieşită firesc din discuţia dintre „ noi şi ceilalţi”. Atitudine în acelaşi timp exacerbată într-un Occident propulsat de revoluţia tehnologică şi industrială în poziţia de stăpân incontestabil al planetei , şi sistematizată de spiritul ştiinţific al epocii Pe scara umană, omul alb urcă în vârf , împingându-l pe negru pe treapta de jos [….]

Spre 1900, europenii erau încă departe de a gândi că democraţia ar fi şi pentru „ceilalţi”. Metropolele şi coloniile rămâneau lumi aparte.”

¤ Naţiune- minorităţi: „ În secolul al XIX-lea, democraţia şi naţiunea înaintează umăr la umăr.
Nimic mai natural. Naţiunea este o creaţie democratică , expresia voinţei generale a poporului, a suveranităţii acestuia. […] Naţiunea este - sau a fost - o religie , una din religiile secularizate ale timpurilor moderene. Nimic nu se află deasupra naţiunii , totul îi este subordonat.[….]

Fuziunea cu statul a fost momentul decisiv în cariera naţiunii. […] Concepţia în sine e, fără îndoială , democratică , dar corespunde sensului globalizant al democraţiei , unei viziuni monolitice asupra comunităţii. […] Unificatoare şi omogenizatoare , naţiunea a împins minorităţile într-o zonă marginală urmărind să şteargă particularismele […] Statul –naţiune a erodat constant minorităţile”
¤ Războiul „democratic”: „ Războiul se democratizează.Evident, în sensul globalizator şi unanimist al democraţiei. Este făcut în numele poporului şi pentru popor. Opţiunile individuale n-au nici cea mai mică şansă de a fi luate în considerare. Fiecare „copil” al patriei trebuie - dacă patria îi cere – să se sacrifice pe altarul mitologiei naţionale. […] Războiale între naţiuni sunt războaie totale. Nimeni nu are dreptul să stea deoparte.[….] Ca şi naţiunea, armata naţională este democratică prin filozofia sa, dar mai puţin democratică în fapte. În acest caz , alegerea poartă un nume simplu: trădare. […] În 1914, milioanele de civili obligaţi să îmbrace uniforma au simţit pe pielea lor că la război s-a terminat cu democraţia. [….] Şi mai ideologizat , şi încă pe mai multe planuri , al doilea război mondial, s-a remarcat prin multiplicarea divergenţelor dintre „imperativele” naţionale şi „opţiunile” individuale şi de grup; mii şi mii de persoane au plătit un greu tribut fiindcă au gândit sau acţionat contrar ideologiei afirmate în ţările lor. […]

O întreagă serie de „mici” războiae au urmat celor două mondiale. […] Câţi tineri francezi au murit „pentru patrie” în Indochina şi în Algeria , câţi tineri americani în Vietnam!

„Patria” însă nu vorbeşte , nu cere niciodată nimănui nimic.
În numele patriei se exprimă elita conducătoare , un guvern sau altul.”
¤ Valori şi contravalori „democratice”: „ Primul model democratic este aşezat pe valori sigure. Adevărul, Binele, Frumosul sunt uşor de recunoscut. […] Nu proclamă toţi aceleaşi adevăruri, dar sunt convinşi că trăsătura specifică a unui adevăr - a adevărurilor lor – este aceea de a fi absolut.
Ştiinţa e absolută: ea dă , sau va da mâine, răspunsuri la toate. Religia e absolută; şi ea dă , evident, răspunsuri la orice.Absolute , cel puţin potrivit ideologiei şi moralei dominante, sunt statul , naţiunea şi familia. Morala sexuală se aşază şi ea între limite strict definite […]

Canoanele literare şi artistice sunt la fel de bine fixate.[…] Este şi un exces de ideologie.

Din momentul când filozofii s-au lansat în critica Vechiului Regim , şi până la prăbuşirea comunismului -două secole şi jumătate de istorie – Occidentul , şi lumea o dată cu el, a trăit la ora ideologiilor şi utopiilor. […] Se explică astfel şi valorizarea extraordinară - în toate variantele ideologice - a timpului, trecut şi viitor totodată. Evoluţia şi progresul - descoperiri noi - aveau darul să farmece pe oameni.

Istoria este una din ştiinţele majore ale epocii. Ea arată drumul deja parcurs , cu toate concluziile ( evident contradictorii ) care se impun. Pe de o parte, justificare a configuraţiilor prezente : societate burgheză şi stat- naţiune ( acesta din urmă proiectat fără complexe în Evul Mediu şi, la nevoie, prefigurat chiar din preistorie ) , iar pe de altă parte, din perspectiva revoluţionară , condamnarea a unui trecut nedrept , pentru a deschide calea unui viitor diferit […..]

Democraţia , definită în primul rând ca un ideal, pare mai bine reprezentată prin ceea ce se petrece în imaginar. Mai mult decât o stare de fapt, ea este tensiune şi mişcare. Mai mult decât ceva stabilit, ea este speranţă. [….] Dominaţia burgheziei este contestată de proiectul socialist.
Dominaţia masculină, prin mişcarea feministă. Religia, prin ştiinţă şi ştiinţa prin religie.[…] Oamenilor le plăcea să se consacre unor cauze , mergând, pentru o credinţă, până la sacrificiul vieţii , într-o tranşee sau pe o baricadă. A fost o epocă pasionată. A fost era marilor proiecte.
Ideologie şi angajare: sunt două ingrediente ale democraţiei.”
¤ „Stânga” – „Dreapta”: „ Democraţia este de stânga. Ea presupune o mişcare progresivă dinspre un model social şi politic bazat pe inegalitate şi autoritate [ Vechiul Regim, Franţa ] , spre un model construit pe egalitate şi libertate. […] Dar apoi jocul politic s-a complicat , ceea ce n-a împiedicat totuşi stânga şi dreapta să continuie o strălucită carieră , tot mai puţin conformă realităţilor , însă tot mai mult valorificată în imaginar.

Tandemul acesta mitologic se potriveşte cu o viziune la fel de mitologică a progresului: progresul văzut ca o mişcare uşor de recunoscut , simplă coerentă şi rectilinie.

Dinamizat de stânga şi împiedicat de dreapta. Dar cine ar putea spune cu siguranţă ce înseamnă „ înainte” sau „înapoi”? Cum poţi recunoaşte la prima vedere ocolişurile şi fundăturile?

Istoria nu este un marş triumfal. […] Înscriem Teroarea iacobină la rubrica „progres”?
Sau comunismul? Şi unde este progresul astăzi: în globalizare sau în antiglobalizare ( sau poate în cu totul altă parte , într-un alt proiect încă neformulat )?
Şi apoi, ce progres e în discuţie? Progresul economic ( tehnologie, productivitate , producţie, profit ), progresul social ( atenuarea inegalităţilor ), progresul politic ( libertăţile , participarea ), progresul etic ( respectul celuilat , perfecţionarea raporturilor interumane )? [….]

Din păcate , lucrurile nu merg chiar atât de simplu. Mecanica progresului e destul de contradictorie. Libertatea poate jena egalitatea , şi invers. […] Nu există reţetă garantată ; succesul economic şi social nu e asigurat dinainte de nici un scenariu , fie el de dreapta sau de stânga.”
¤ URSS – SUA: „ Cel mai uşor experiment , dacă vrem să inversăm rolurile […] ar fi să punem faţă-n faţă defuncta Uniune Sovietică şi Statele Unite ( încă în plină sănătate )

Comunismul sovietic a fost de stânga , cu greu i s-ar putea nega apartenenţa.
Statele Unite sunt evident […] sensibil orientate spre dreapta: individualism, implicare foarte limitată a statului în economie, puternice disparităţi sociale , vitalitate a valorilor tradiţionale ( ţara cea mai religioasă a Occidentului ) , naţionalism, mesianism şi imperialism.
Americanii aproape au ignorat nu numai comunismul , dar şi social-democraţia de tip european.

Acest context de dreapta a permis, totuşi, şi chiar a încurajat, manifestarea , mai mult chiar, înflorirea unor valori de stânga. Inegalităţile sociale sânt oarecum atenuate graţie unei mentalităţi şi unui comportament marcate de egalitarism. Americanii nu sunt egali dar se comportă ca şi cum ar fi. Nicăeri în lume spiritul de întrajutorare nu e atât de prezent ca în societatea americană. […….]
La antipodul modelului american , Uniunea Sovietică a mizat pe egalitarism şi pe controlul absolut al statului , principii de stânga împinse la extrem. Rezultatul s-a dovedit dezastruos , în raport chiar cu obiecivele stângii. A fost sărăcia generalizată. Clasa muncitoare - „clasă conducătoare” - a fost sacrificată. Pentru prima dată în istorie , toată lumea avea de lucru. Doar salariile nu se prezentau prea bine. Era cu siguranţă mai profitabil să fii şomer în Statele Unite decât să lucrezi ( inclusiv ore suplimnetare ) într-o întreprindere sovietică. Cât despre libertatea intelectuală - atât de dragă stângii - nivelul ei se afla şi mai jos decât salariile. Statul înghiţise totul.

Era domnia imobilismului: o societate încremenită într-un proiect iluzoriu.

Remarcabil sfârşit de cursă pentru o stângă îmbătată de succes!”
¤ Inversarea „semnelor ”?: „ Cu atât mai proplematică este identificarea dreptei sau a stângii în situaţiile când istoria face cale-întoarsă ( logica „pe dos” neprevăzută de teoria progresului ).
În principiu, ar trebui inversate semnele. Ieşirea din comunism pune exact acest tip de problemă.
Iată aşadar societăţi care revin dinspre o stângă extremă , la capitalism şi liberalism.
Dar în acest caz, conservatorii , cu alte cuvinte apărătorii „Vechiului regim”, care fac tot ce pot pentru a opri sau încetini mişcarea , sunt chiar comuniştii ( sau ex-comuniştii). Mai sunt ei de stânga , sau, cine ştie , au devenit între timp de dreapta , poate chiar de extremă dreapta?
Teoretic, stânga ar putea fi recunoscută după sensibilitatea sa socială ; pusă în situaţia de a alege sau de a defini priorităţi, este mai atrasă de egalitate decât de libertate. […] Pentru a îndeplini acest proiect , stânga alege soluţia mişcării , a schimbării structurilor, iar la nevoie chiar a revoluţiei.
Ea se pronunţă pentru o politică intervenţionistă , punând statul şi puterile publice în slujba scopurilor sale. Paradoxal, şi pentru a complica tabloul, ostilitatea sa faţă de liberalismul economic pare a fi compensată într-un fel prin ataşamentul pe care-l arată libertăţilor de ordin intelectual şi moral; [ libertatea de spirit, deschidere în materie familială şi sex, anti-autoritarism, ant-inaţionalism ]
”Ceilalţi” sunt instalaţi , evident la dreapta.Ceea ce dă dreptei un aspect extrem de compozit , dar nu mai puţin inevitabil, fiind că omul , neavând decât două mâini , nu există decât o stângă şi o dreaptă, fără nici o posibilitate suplimentară.

Tot ce nu e de stânga [….] se regăseşte automat aşezat la dreapta.

La început , dreapta grupa forţele conservatoare. Pe atunci, liberalismul era de stânga; a urmat democraţia creştină; nici ea n-a avut altă alegere decât să se situeze la dreapta.
Conservatori, liberali, creştin-democraţi , se văd obligaţi să împartă aceeaşi casă , pentru simplul motiv că nu sunt decât două, iar casa din stânga este ocupată.

Şi asta nu e tot; mai trebuie să găzduiască - ruşinos de-a dreptul – o aşa-zisă rudă nu tocmai recomandabilă , care este extrema dreaptă! Cât despre calităţile sau, mai bine zis ,defectele dreptei , e greu să stabilim o listă, din pricina compoziţiei ei eterogene.

Dreapta mizează pe individ, încurajează concurenţa şi profitul, şi rămâne ataşată valorilor tradiţionale precum naţiunea, familia, religia”
[….] Frumoasă colecţie de clişee , ieşite în cea mai mare parte din laboratoarele stângii , pentru bunul motiv că, sub aspect intelectual, stânga este dominantă în societăţile democratice - rolul intelectualilor fiind acela de a critica insuficienţele prezentului şi de a imagina soluţii alternative , inclusiv utopii - funcţie socială şi culturală care se potriveşte mai bine cu stânga decît cu dreapta.”

¤ „Familii politice”: „ Există cu siguranţă stângi mai bune decât cea din Uniunea Sovietică şi drepte mai rele decât cea din Statele Unite. Există stângi mai bune decât unele drepte şi invers.
Dar tocmai această fluiditate contrazice simplitatea simbolurilor: stângă generoasă - stângă utopică, dreaptă pragmatică, dreaptă cinică ….

Nimeni nu deţine monopolul progresului , încă un cuvânt simbolic, interpretabil în funcţie de ideologii şi reunind o mulţime de scenarii.[…]
Este simptomatic faptul că dreapta şi stânga sunt puţin prezente în manualele de ştiinţe politice; unele nici măcar nu le pomenesc.

Specialiştii preferă să grupeze ideologiile şi partidele în „familii politice”.

Linia orizontală , mergând de la extrema stângă la extrema dreaptă , nu există decât imaginar.

Dar asta nu o face să fie mai puţin reală , pentru simplul fapt că imaginarul e la fel de real ca şi realitatea , poate chiar mai real atunci când în discuţie se află alegeri umane. Cât timp le vom invoca, stânga şi dreapta vor răspunde cu promptitudine.”
¤ Democraţia comunistă: „ A aşeza comunismul în raport cu democraţia este o operaţie extrem de elastică. Astăzi sîntem cât se poate de tentaţi […] să-i refuzăm comunismului cea mai mică pretenţie de acest gen. Să nu uităm totuşi că în epoca sa de glorie ( nu e prea mult de atunci ) , nu numai propria propagandă , dar şi nenumăraţi „directori de conştiinţă” , peste tot în lume , îl prezentau ca materialaizare însăşi a idealului democratic.
Şi invers, democraţia „burgheză” era denunţată ca o simplă faţadă, menită să ascundă dominaţia efectivă a marii burghezii şi exploatrea proletariatului. Nu exista altă democraţie autentică decât democraţia socială , cu alte cuvinte, munca şi pâinea ; […]
Insolită idee, o democraţie totalitară , unde votul universal dădea invariail aceiaşi câştigători , cu 99% din voturile exprimate ( pentru a părea mai credibil ), în lipsa oricărei opoziţii sau alternative! O democraţie supravegheată cu poliţie politică , unde delictul de opinie te ducea direct la închisoare! [……] Cum să apreciezi un asemenea comunism ca fiind democratic?
Şi totuşi a fost. Comunismul are dreptul să figureze printre experimentele democratice în aceeaşi măsură cu democraţiile occidentale. O asemenea afirmaţie poate să pară curioasă dacă nu vrem să privim lucrurile decât în perspectiva valorilor democratice ale Occidentului , uitând astfel polivalenţa cuvântului „democraţie”. […..] Democraţia este bună. […] Rău face doar deficitul de democraţie ; supradoza ar fi mai curând benefică. Dar pentru Occident , democraţia a devenit treptat aproape un sinonim al libertăţii; a trăi în democraţie, înseamnă a trăi în libertate.
Celelalte două conotaţii originare: puterea poporului şi egalitatea socială , fără să fie şterse din proiectul democratic , au devenit totuşi dependente de axa principală a valorilor care este acea a libertăţilor. [….] Într-adevăr, comunismul a fost departe de a excela la capitolul libertăţilor.
Este responsabil de crime cumplite şi nenumărate. A zdrobit milioane de destine şi a zdrobit mai ales structuri sociale imperfecte dar funcţionale , pentru a pune în locul lor un angrenaj suprarealist.

Toate aceste păcate nu l-au împiedicat însă să fie democratic în felul său, tot aşa cum şi Occidentul este democratic în felul său.
Democratic nu „ în felul său” , ci în sens absolut , nu e decât modelul abstract de democraţie , realizabil doar în Utopie.”

¤ Egalitarismul comunist: „ Mai conformă cu modelul egalitar ar fi fost Democraţia din Rusia Sovietică […] Trebuie totuşi de recunoscut că sistemul comunist a mers mai departe în această direcţie decît oricare alt sistem politic şi social. A fost mai întâi de toate o extraordinară mobilitate socială sau, mai bine zis, o răstrurnare. Mobilitate ascendentă şi descendentă, deopotrivă.
Cei care se aflau sus au coborît până jos pe scara socială. „Masele”, în schimb, au urcat.
Însă ascensiunea socială a fost un fenomen mai masiv decît prăbuşirea privilegiaţilor.
Dealtfel , comunismul s-a instaurat - din motive evidente - în acele societăţi unde domneau mari discrepanţe între o elită economică , politică şi intelectuală restrânsă, şi categoriile sociale inferioare ( cu o clasă mijlocie puţin dezvoltată ). O politică masivă de industrializare forţată a avut ca efect transformarea , într-o perioadă scurtă, a unei părţi semnificative a ţărănimii sărace şi marginalilor citadini , în „ clasă muncitoare”. Acest proces a fost resimţit ca o promovare: promovare efectivă , într-o anumită măsură , dar mai ales promovare simbolică , clasa muncitoare fiind „ clasă conducătoare” a socieăţii. S-a instituit un întreg ansamblu de privilegii în favoarea păturilor care se ridicau.Începând cu accesul la învăţământ, inclusiv şi mai ales universitar.
Sistem birocratic şi autoritar, comunismul a recrutat un număr impresionat de funcţionari, activişti de partid, militari, poliţişti … evident din aceleaşi categorii ale populaţiei. […]
Dar procesul în sine a fost democratic. Pentru un „burghez” care cobora , urcau o duzină de ” foşti exploataţi. […].

Eşecul material a fost acela care a deranjat punerea în operă a proiectului.

Câte crime pentru nimic ( sau, până la urmă, pentru promovarea unei noi clase! )

Această eroare istorică a avut totuşi meritul de a demonstra că drumul glorios pe care aparent se pornise nu era decît o biată fundătură. O fi sau nu logic, dar o societate egalitară ( chiar imperfect egalirtară, precum comunismul ) pare incapabilă să funcţioneze. […]
Eşecul comunismului nu a fost eşecul unei derive antidemocratice; a fost eşecul unei maniere de a înţelege democraţia pe care istoria a refuzat să o ratifice.”
¤ Dictatura proletariatului: „ Egalitatea promisă de comunism a fost imperfectă , ca orice lucru în această lume. [….] Majoritatea oamenilor au trăit într-un fel de egalitate. Iar privilegiile s-au ferit să se arate ce erau. [….] A fost o dictatură , şi cu siguranţă cel mai complet şi mai rigid sistem totalitar care a existat vreodată. „Dictatură a proletriatului”, la nivel pur simbolic, în fapt dictatura unei „ nomenklaturi” ieşite din proletariat , ceea ce nu e acelaşi lucru [….]

Problema comunismului a fost eşecul său. Un eşec fără drept de apel. Fără acest eşec , avea toate şansele să fie susţinut de o majoritate ( probă , astăzi, şi nostalgiile care se manifestă cu o intensitate neaşteptată în ţările ex-comuniste.Se aştepta o orientare masivă spre dreapta ; nici vorbă de aşa ceva! ) Majoritatea locuitorilor lumii comuniste nu au avut impresia de a fi fost persecutaţi; dimpotrivă, au avut sentimentul ( justificat sau nu, puţin importă ) al unei promovări.”
¤ „ Nomenklaturiştii ” – capitaliştii tranziţiei: „ Odată cu abolirea proprietăţii , toţi cetăţenii au ajuns, într-un fel sau altul, dependenţi de stat. A fost o societate de salariaţi.[...] Noua clasă conducătoare rămânea totuşi destul de aproape de originile ei muncitoreşti şi ţărăneşti [….]

Nu era o clasă de proprietari ( proprietatea privată neexistând ) , ci o aristocraţie de putere.

Beneficia de tot, fără a poseda propriu-zis mare lucru , şi asta crea o iluzie optică.

Ideologia egalitară a comunismului îi interzicea să-şi afişeze prea mult condiţia deosebită. [……] Una peste alta, bogăţiile acumulate de nomenklatură erau cu totul modeste în raport cu marile patrimonii burgheze.
Sub acest aspect, în mod paradoxal, căderea comunismului a fost profitabilă pentru aceşti privilegiaţi ; mulţi dintre ei au reuşit - graţie poziţiei pe care o aveau în aparatul economic sau în serviciile secrete - să devină în sfârşit oameni cu adevărat bogaţi , în deplină proprietate , tăindu-şi partea cea mai mare din tortul unei economii pe cale de privatizare.
Istoriceşte , trecerea lor prin nomenklatură ( cu privilegii schimbătoare în funcţie de barometrul politic ) nu pare a fi fost decît o etapă în ascensiunea lor, de la starea originară de proletar sau de ţăran sărac la statutul actual de capitalist.”
¤ „Extrema dreapta”: ” Sintagma „extrema dreapta” figurează printre cele mai ingenioase descoperiri ale stângii. [….] Extrema dreapta se găseşte , cu totul logic s-ar spune, la dreapta dreptei , şi la o distanţă apreciabilă de stânga. [….] Ar fi totuşi puţin superficial

să tragem de aici concluzia de neclintit că n-ar avea nimic de-a face cu democraţia.

Extrema dreaptă este deficitară atât la capitolul libertăţii cît şi la cel al egalităţii.
Pentru democraţia de tip occidental , prima referinţă a devenit individul; pentru extrema dreaptă este însă corpul social şi politic, în vreme ce comunismul se află împărţit între aceste două repere , cu un accent egal pe individ şi comunitate […]

Nu trebuie totuşi considerată filozofia „comunitară” ca străină democraţiei.

Este una dintre componentele acesteia , nu mai puţin decît individualismul.

Încă de la naşterea sa, democraţia a navigat , destul de contradictoriu , între drepturile individuale sau de grup şi „ interesul general”.[….]
Nu vorbesc însă decît prin pură convenţie de o „extremă dreapta” , a doua chestiune fiind tocmai aceea de a şti dacă extrema dreapta înseamnă pur şi simplu o dreaptă extremă ( altfel zis , dacă cuvântul exprimă o realitate sau dacă nu cumva , invers, o anumită realitate a fost construită printr-un cuvânt )
Mai întâi, singularul este înşelător; aşa cum nu există o dreaptă , ci mai multe drepte, tot aşa nu există o extremă dreapta , ci extreme drepte. Apoi, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de un amalgam: mişcări şi regimuri politice avînd poate cîteva trăsături comune , dar în rest de o mare diversitate , unele doar autoritare, altele pronunţat totalitare, unele conservatoare, altele revoluţionare , sunt numite fără discriminare de „extremă dreaptă” sau mai explicit” fasciste”.
Acest ultim cuvânt a încetat de mult să fie utilizabil intelectual, devenind un soi de etichetă şi o manieră de a apostrofa adversarii politici.[…….]
Mişcările fascistă şi nazistă şi ideologiile lor originare erau net anticapitaliste , sensibilitate relativ apropiată de anticapitalismul socialist sau comunist. [………]
Proiectul global, revoluţionar şi, chiar mai mult, utopic: o lume nouă , un om nou etc, şi-ar găsi cu greu raţiunea de a fi la dreapta ; în general, utopismul se acordă mai bine cu o sensibilitate de stânga […] De altfel, mulţi „ fascişti”, şi printre cei mai eminenţi, şi-au început cariera la stânga ;bagajul lor cultural nu era deloc de dreapta. [ … Mussolini, Deat Doriot şi lista e lungă …. ]
Nici cuvântul „socialism” în sintagma „naţional –socialism” nu poate fi eludat, invocîndu-se pura demagogie […..] Suntem foarte departe de caracterizarea făcută de Dimitrov ( şi totuşi atît de bine fixată în conştiinţe! ) la congresul Kominternului din 1935, care denunţa fascismul ca expresie a cercurilor celor mai reacţionare şi agresive ale capitalismului, altfel spus, exact inversul ideologiei comuniste.”

¤ Genocidul comunist: „ Ar fi indecent să procedăm la o contabilitate macabră pentru a stabili o „ierarhie” între represiunea nazistă şi cea stralinistă , date fiind , de ambele părţi , amploarea crimelor şi dispreţul absolut al demnităţii umane.

Dar, la capitoluil exclusiv al „ libertăţilor” , orice comparaţie între Rusia stalinistă şi Italia mussoliniană , făcută fără prejudecăţi, s-ar întoarce în favoarea celui din urmă ( chiar şi în rău există gradaţii , cum sunt cercurile infernului în Divina Comedie ).[……]

I s-a imputat lui Mussolini asasinarea socialistului Matteotti , dar cîţi Matteotti ruşi figurează pe lista lui Stalin!

Gramsci [… ] a fost aruncat în închisoare pentru a rămâne acolo ani îndelungaţi [ …..]

Nu este mai puţin adevărat că în celula sa a putut să citească , să gândească şi să lucreze; [….]

Într-o închisoare comunistă , indiferent care, şi nu numai din timpul lui Stalin, o asemenea „ carieră” intelectuală ar fi fost zdrobită de la primul cuvânt scris în mod clandestin pe un capăt de săpun sau pe o aşchie de lemn.”
¤ Simbolistică manipulată: „ Treapta cea mai înaltă a rafinamentului este atunci când sunt proclamate de extremă dreapta mişcări ieşite din comunism şi chiar partide ex-comuniste abia detaşate de condiţia lor originară. Orice comportament naţionalist pare să impună de la sine o asemenea etichetă. Înseamnă să uităm cam repede faptul că , mai peste tot ( începând chiar cu Rusia, ţara lui de origine ),comunismul a alunecat spre un naţionalism uneori la fel de excesiv ca cel manifestat de anumite „ extreme drepte” [… Miloşevici, de extremă dreapta?! …....]
„ Acestui joc simbolic îi cam lipseşte simetria. Stânga denunţă fără menajamente extrema dreaptă, pe care şi dreapta se vede obligată să o ţină la distanţă , ceea ce tot n-o spală de bănuiala unor simpatii secrete; în schimb aceeaşi dreaptă nu îndrăzneşte să pună în discuţie legitimitatea extremei stângi.
[… ] ( pare-se că din extrema stângă iese fiecare când vrea , libertate de mişcare interzise extremei drepte ).Nu mai rămân la extrema stângă decît grupurile anarhiste , troţkiste etc, mai mult pitoreşti decît periculoase …”

¤ Democraţiile contemporane: ” Democraţiile actuale sunt departe de a fi democraţii efective.
Ar fi mai concret caracterizate drept plutocraţii liberale cu tentă socială. Nu e cazul să disperăm; nimeni nu va trăi niciodată într-o democraţie autentică.
Democraţia nu poate să existe ca atare: e un model ideal.
Nu va reuşi niciodată , cu aspiraţia sa spre egalitate şi libertate , să supună , şi încă mai puţin să anuleze , celelate dorinţe înscrise în sufletul omenesc şi în dinamica societăţilor , în primul rând bogăţia şi puterea. [……]

„ Şi iată paradoxul esenţial: într-o lume tot mai complexă , unde totul cîştigă în diversitate şi în amploare , sporesc , în acelaşi timp, libertatea şi bunăstarea „supuşilor” şi bogăţia şi puterea „dominanţilor”: cu altre cuvinte, atît expresia democraţiei cît şi mijloacele pentru a o limita. Pe acest drum , viitorul pare a promite din ce în ce mai multă democraţie şi din ce în ce mai puţină.”
_______________________________________________________________________

2. ) Constantin Bucur, cpt ( r. ) SRI, Poliţia Politică în acţiune.

Un scandal public din România postdecembristă: „interceptările telefonice ilegale”.

Editura Evenimentul Românesc,Bucureşti, 2000.
[LD: volumul prezintă dezvăluirile cpt. SRI Constantin Bucur, fost ofiţer de Securitate ( din 1980 ), în legătură cu dosarele de urmărire telefonică de către Securitate ( înainte de’89 ) şi SRI (după dec.’89 ).

Nu ne vom ocupa de cazul în sine – dezbătut de masmedia pe parcursul anilor 1996-1999 - ci vom extrage câteva opinii politice interesante ale autorului în legătură cu unele instituţii- Securitate, SRI, Justiţie - evenimente şi episoade - revoluţia, procesul Ceauşescu, lovitura de stat, mineriadele - personalităţi - Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Emil Constantinescu ş.a

Într-un fel, cartea poate fi considerată ca un prototip de mărturisire, atât de cerut şi dorit de societatea românească, din partea foştilor securişti, după 1989. Dar o precizare este absolut necesară: ea vine de la un ofiţer securist ( apoi s.r.i- ist ) aflat pe o treaptă relativ insignifiantă în ierarhia numitei instituţii. Fără a intra în amănuntele dezvăluirilor, redăm câteva extrase, sub formă întrebări, redăm câteva răspunsuri:

- De ce a ales această meserie? - În ce departament a lucrat? - Care erau atribuţiile sale?
- Ce a făcut în timpul revoluţiei din dec.’89? - Ce a făcut după desfiinţarea Direcţiei a IV-a?
- Cum a fost reangajat la SRI? - Ce sarcini îndeplinea la Unitatea Specială „T”?
- Activitatea ilicită a lui Măgureanu? ¤ Cazul Berevoieşti ¤ Cazul Patapievici ¤ Cazul Terasa Anda

¤ Implicarea în jocuri politice ¤ Trimiterea celor doi copii la studii în străinătate

¤ Implicarea în afaceri ilegale ( traficul de benzină în Iugoslavia, etc )

¤ Sustragerea din instituţie şi vânzarea unor documente ¤ Publicarea propriului dosar de informator

¤ Scandalul amoros cu ziarista Florina Juncan ¤ Sustragerea de materiale de construcţie din SRI şi repararea

şi construirea unor case personale , cu salariaţii instituţiei

¤ Eliminrea pe criterii ilegale a unor cadre de valoare.
- Pe ce criterii se interceptau telefoanele?

- Mineriada din 1999?

* * *

¤ Corneliu Vadim Tudor, Cuvânt înainte (3 dec.1999 ):
„ Ce a făcut, în fond, Constantin Bucur? […] El a fost primul ofiţer activ al unui Serviciu Secret din România care a avut curajul să demaşte „Poliţia Politică”. Urmarea? În loc să fie lăudat şi ocrotit , el a fost … condamnat de Parchetul Militar la 2 ani închisoare , cu suspendare.
Aşa ceva numai în România se poate petrece şi, eventual, s-o mai fi petrecut în URSS-ul lui Stalin şi în Uganda lui Idi Amin. […..]

În România acestui secol XX a avut Servicii Secrete cine a vrut şi cine n-a vrut. […]
Cum era să nu fi avut un Serviciu Secret al lui , personal, un individ care are conspiraţia în sânge , un complotist care a participat la mascarada de proces împotriva lui Nicolae Ceauşescu , finalizată cu împuşcarea acestuia în sfânta zi de Crăciun a anului 1989? Evident mă refer la fostul căruţaş ungur Virgil Azstaloş , care avea să-şi schimbe numele în neaoşul… Măgureanu. [….]

Nesănătos şi incorect a fost comportamentul preşedintelui de atunci al Ţării,Ion Iliescu, care l-a luat în braţe pe acest Mengele unguresc din Giurtelecul Hododului, şi, drept pedeapsă, a dat ordin să-mi fie ridicată imunitatea parlamentară, în ziua de 22 aprilie 1996! ”
¤ G-ral de divizie ( r) Neagu Cosma, Curaj şi civism:

„Sunt de admirat curajul şi civismul căpitanului ( r) Constantin Bucur. El şi-a sacrificat cariera, liniştea sa şi a familiei sale […] fiind transformat din ofiţer activ într-un tânăr în căutarea unui loc de muncă. […] El, care a demascat încălcarea gravă a Constituţiei şi a unor legi speciale privind drepturile omuluii , a fost trimis în boxa acuzatului , iar făptuitorii i-au râs în nas , de pe poziţia de acuzator. Halal justiţie! Halal dreptate!”

¤ Constantin Bucur, Argument:

„ Dictatura comunistă a fost hulită ; în parte, pe bună dreptate. Dar să nu uităm că, după 45 de ani , românul a rămas singurul proprietar al întregii ţări ; adică mii de blocuri de locuit, o industrie ce exporta în aşa măsură încît visteria ţării se umplea cu miliarde de dolari în fiecare an , o agricultură ce asigura hrană , inclusiv pentru export, au fost realizate Canalul Dunmăre-Marea Neagră , metroul, hidrocentrale, autoturisme, avioane , parcuri, spitale, şcoli , staţiuni, etc. […] Mă înspăimântă totuşi modul în care românul a ajuns într-un termen atât de scurt , din proprietar, şomer şi sclav.”
----------------------------------

Cuprins
I. 13 mai 1996 [conferinţa de presă PRM ]

II.Fragmente din înregistrări
III.Reacţia presei
IV. Poziţia oamenilor politici

V. Declaraţiile lui Virgil Măgureanu relatate de presa internaţională
VI.Audierea lui Virgil Măgureanu de către Comisia de control şi supraveghre a SRI
VII. Scurtă autobiografie

VIII. Motivaţia acţiunii mele

IX: 1997: Comentarii , articole de presă, proces
X. 1998: Comentarii, articole de presă

XI. 1999: Comentarii , articole de presă

În loc de încheiere:
------------------------------------
- De ce a ales această meserie?

„Din proprie iniţiativă , considerând că a face parte din organele Minisaterului de Interne este ceva deosebit , înălţător chiar. Consideram atunci - şi consider şi acum – că este o meserie prin care contribui nemijlocit la securitatea ţării şi a poporului tău. Nu am regretat niciodată. ( Un singur moment de derută am avut, cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989. ) […..]

- În ce departament a lucrat?

„ Am fost repartizat la Direcţia a IV-a din cadrul fostului DSS, ca ofiţer de contrainformaţii militare. [….] Am avut onoarea să asigur contrainformativ Clubul Sportiv „Steaua”, inclusiv echipa de fotbal în perioada de mare glorie 1984-1987 şi, deşi indicaţiile profesionale spuneau altceva, băieţii nu au avut probleme cu vizele. În schimb , eu am avut probleme la notările de serviciu din fiecare an , când mi se spunea: <Ai muncit foarte bine , dar ţi-a rămas ilegal în străinătate Otto Telman( 1984), Cristinel Ştefănescu ( 1985) sau Szabo Vilmos ( 1986) > [……….]
- Care erau atribuţiile sale?
„ La sugestia prietenului meu col.Dincă şi ajutat de col. Petanca , am reuşit să iau în răspundere [iul.’89 ] o unitate de construcţii din Direcţia Lucrări în Economia Naţională - bineînţeles, ca ofiţer de contrainformaţii.[…] Unitatea de care răspundeam asigura cu rezervişti şi soldaţi lucrări la Centru Civic: Casa Poporului, hotel, ministere, etc.[…] Interesa în mod deosebit , să nu scrie soldatul trivialităţi şi alte lozinci pe pereţii construcţiilor enumerate , având în vedere că Nicolae Ceauşescu le vizita de dou - trei ori pe săptămână. [……]
- Ce a făcut în timpul revoluţiei din dec.’89?

„ Spre deosebire de alţi colegi – care au fost legaţi, închişi, bătuţi etc – nu am avut probleme în decembrie 1989 şi nici în continuare, până în februarie 1990. Nu pot să trec uşor peste faptul că comandantul unităţii , azi SPP-ist , a dat unor subordonaţi cîteva zeci de mii de cartuşe care nu au mai fost returnate. La acest lucru mă gândesc când îmi aduc aminte că în acele zile au murit oameni împuşcaţi de gloanţe rătăcite … Dar la război ca la război.

Culmea este că nici o comisie nu şi-a făcut timp pentru a ne chestiona şi pe noi , ofiţerii de contrainformaţii.[…..] Oricum, e păcat că am pierdut prieteni buni ca Năstase, Durbac , Murariu , care au murit în mod stupid, iar col. Trosca , cpt.Cotuna şi nefericiţii soldaţi de la Otopeni au fost ucişi într-un mod foarte dubios.”
- Ce a făcut după desfiinţarea Direcţiei a IV-a?
„Cert este că , în februarie, desfiinţîndu-se şi Direcţia a IV-a , dar şi Direcţia de Lucrări în Economia Naţăională , eu am rămas al nimănui , fiind trecut în rezervă.
În luna martie 1990, am reuşit să ne adunăm aproape 20 de ofiţeri de contraspionaj , trecuţi în rezervă, şi să mergem la g-ralul Victor Anastasie Stănculescu, în audienţă. Sub presiunea psihică a acelui grup , am fost primiţi de g-ralul Ciubancan.[…….] În toamna anului 1997, g-ralul Ciunbacan a venit la PRM şi a devenit membru de partid. Într-o delegaţie la Cluj, la sfârşitul lui noiembrie 1998, g-ralul Ciunbacan şi-a cerut scuze că s-a comportat urât cu ofiţerii de contrainformaţii , motivând gestul său prin ordinul pe care îl primise de la Parte Roman:

< Daţi afară toţi ofiţerii de securitate! >. Nu vreau să înţeleg cum un general de armată a putut executa ordinele unui presupus agent străin.”

- Cum a fost reangajat la SRI?
„ Şi deodată, total întâmplător, un mare general al Securităţii române, un profesionist de excepţie şi om de suflet, generalul Neagu Cosma, îmi întinde o mână şi totul se rezolvă. […..]
După un curs intensiv de limba engleză, în septembrie 1991, am fost încadrat la Unitatea Specială de Transmisiuni.”
- Ce sarcini îndeplinea la Unitatea Specială „T”?
„În anul 1994, s-a ordonat repunerea în funcţiune a aparaturii de interceptare a convorbirilor telefonice. [….] În anul 1994, obiectivele interceptate au fost de ordinul zecilor.
A venit anul 1995 şi treptat, treptat , lună de lună, obiectivele interceptate au ajuns la câteva sute. Astfel că, în 1996, numărul persoanelor interceptate depăşea 1000, numai în Unitatea Specială „T”.Dacă mai adăugăm la aceasta şi posibilităţile de interceptare din fiecare judeţ, ne este clară

anvergura poliţiei politice ordonată şi controlată de tandemul Iliescu –Măgureanu.”

- Activitatea ilicită a lui Măgureanu?

„ Alte motive determinante ale acţiunii mele au fost activitatea ilicită şi scandalurile în care Virgil Măgureanu a implicat SRI , aducându-i grave prejudicii.

Am să redau pe scurt faptele grave comise de Măgureanu:
¤ cazul Berevoieşti ¤ Cazul Patapievici ¤ Cazul Terasa Anda ¤ Implicarea în jocuri politice
¤ Trimiterea celor doi copii la studii în străinătate ¤ Implicarea în afaceri ilegale ( traficul de benzină în Iugoslavia, etc )

¤ Sustragerea din instituţie şi vânzarea unor documente secrete lui Corneliu Vadim Tudor, Sorin Roşca Stănescu şi altora

¤ publicarea propriului dosar de informator ¤ Scandalul amoros cu ziarista Florian Juncan

¤ Sustragerea de materiale de construcţie din SRI şi repararea şi construirea unor case personale , cu salariaţii instituţiei

¤ Eliminrea pe criterii ilegale a unor cadre de valoare.”
- Pe ce criterii se interceptau telefoanele?

„ Cum a fost criticat Iliescu de ziarul „Ziua” , la câtvea ore după apariţia ziarului , am primit ordine de interceptare a cinci telefoane ale redacţiei respective. Cum a fost criticat Măgureanu de „Academia Caţavencu” , am primit ordin de interceptare a două telefoane. Cum a fost criticat Măgureanu de către „România Mare”, am primit ordin de interceptare a cinci telefoane.
Cum făceau valuri regaliştii, s-a primit ordin de interceptare a Siminei Mezincescu şi a poetului Mircea Ciobanu, regalist. Şi tot aşa. ”
„ Cert este un lucru. În decembrie 1989, România a intrat sub ocupaţia unor forţe ostile neamului românesc. Clasa politică , în frunte cu Ion Iliescu şi Emil Constantinescu , nu a fost decît o servitoare blestemată în mâna ocultei internaţionale ce urmăreşte în această zonă un singur scop: < Frumoasă ţară.Păcat că este locuită.> Nu mai este un secret pentru nimeni că „opera” de distrugere a ţării a început imediat după asasinatul din 25 decembrie 1989, a continuat cu deschiderea frontierelor şi apoi, pas cu pas, nu a urmărit decât secătuirea şi înfeudarea neamului românesc.”
- Mineriada din 1999?
„ [….]după ce şi acea flacără a revoltei naţiei române s-a stins la Cozia şi Vâlcea , o mare satisfacţie am avut în timpul grevelor studenţeşti de la sfârşitul lui octombrie 1999… ”

__________________________________________________________

3. ) Ruxandra Cesereanu *, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii.

Ed. Polirom, Iaşi, 2004

-------------------------------

* Ruxandra Cesereanu. Facultatea de Litere din Cluj; redactor la Echinox apoi la Steaua din Cluj;

conferenţiar la catedra de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice din Cluj;

burse şi stagii de cercetare în domeniul universului concentraţionar ( Praga, Fundaţia Soros, Barcelona,

Fullbright - New-York, Paris, Lyon ; doctoratul ( 1997 ) cu o teză despre

“Infernul concentraţionar reflectat în conştiinţa românească “ ).

-------------------------------

[ LD: această carte ar trebui să aibă atâtea “replici” câte ipoteze de interpretare a inventariat şi analizat autoarea. Dacă Ruxandra Cesereanu a avut imboldul şi disponibilitatea intelectuală să citească peste 120 de cărţi , presa timpului şi câteva seriale despre revoluţia din decembrie, toţi cei preocupaţi de subiect ar trebui, dacă nu să-i răspundă , măcar să-şi verifice şi să-şi reargumenteze tezele, în calitate de „formatori” de opinie, spre folosul cititorilor.

Altfel, toată această veritabilă „bibliotecă” pe profilul revoluţiei din decembrie, va rămâne, ca şi până acum, un dialog al surzilor, şi, în loc de adevăr, românii vor avea atâtea „revoluţii” câţi autori au scris despre ea!

Ca istoric, am adunat şi eu, în zilele desfăşurării revoluţiei şi în anii ce i-au urmat ,mormane de articole de presă, documente, cărţi , casete; urmăresc cu deosebit interes - încă! - volumele ce mai apar, disputele televizate, soarta proceselor neterminate, protestele revoluţionarilor care continuă , şi după 15 ani, să ceară , nici mai mult nici mai puţin, decât… ADEVĂRUL.

Din această preocupare, izvorăşte şi contribuţia mea la acest spaţiu dedicat “ Procesului Comunismului “. Am intenţionat, am renunţat, iar am reluat cercetarea, în speranţa că voi reuşi să formulez şi eu o variantă de interpretare despre o revoluţie trăită, în care m-am simţit uneori ( modest dar sincer ) implicată. În loc de clarificare, semnele de întrebare sporesc, explicaţiile se bat cap în cap, impasul devine blocaj.

Un gând se insinuiază tot mai stăruitor: dar dacă… revoluţia română a fost pur şi simplu înfrântă?; dar dacă … de 15 ani în România se petrece o contrarevoluţie sui-generis - pe care noi o numim TRANZIŢIE - căutând zădarnic în ea “semne” ce ar semnifica o “întoarcere” de la comunism la capitalism?; dar dacă … pe fond , ultima „ispravă” a ceea ce numim etapa ”post-comunistă”, nu este altceva decât un travesti cameleonic în spatele căruia se produce doar un transfer prădalnic de avuţie, de la statul comunist la foştii săi stăpâni?; dar dacă… rezultatul acestui proces va fi transformarea României într-o neo-colonie de tip bananier ( sau se va găsi, într-o zi, un alt nume pentru fostele state comuniste europene )?

Cu atâţia „ dacă”, istoricul nu se încumetă să tragă concluzii.

Răspunsurile aşteptate la aceste semne de întrebare m-au determinat să acord un deosebit interes pentru cartea Ruxandrei Cesăreanu. O recomand cu insistenţă. ]

* * *

Ruxandra Cesereanu: “ Această carte îşi propune să treacă în revistă , să conceptualizeze şi să sistematizeze diferitele interpretări care au fost date , în ultimii cincisprezece ani, “revoluţiei” din decembrie 1989. Am pus intenţionat între ghilimele termenul de revoluţie ,

nu pentru că nu aş crede în realitatea revoluţiei române, ci pentru că analiştii pe care îi inventariez şi interpreţii politologi ( dar nu numai ) ai evenimentelor din decembrie 1989 au pus-o adesea sub semnul întrebării , decretând-o a fi o revoluţie ( lista calificativelor este extrem de amplă şi nunaţată ) uzurpată, deturnată, avortată, furată, răpită, confiscată, manipulată, reciclată, ratată, profanată, desacralizată, trucată, machiată, cosmetizată, poluată, umbrită, teleghidată, regizată, impurificată, pulverizată, controversată, omorâtă, asasinată, împuşcată, măsluită, acaparată, abandonată , neterminată, nedefinitivată, alterată, dubioasă, ambiguă, încâlcită, etc.

O revoluţie acuzată a fi avută multe componente de schow , de unde şi alte formule care i-au fost aplicate , precum: revoluţie de operetă, revoluţie-farsă, revoluţie-spectacol, piesă de teatru, tele-revoluţie, mascaradă, parodie, cacealma, caricatură, etc.

Există şi alţi termeni inventivi: Thimothy Garton Ash vorbeşte despre refoluţiile ( revoluţie + reformă ) din 1989 în fostele ţări comuniste , fără să includă şi România între acestea ( întru cât revoluţia din România i se pare confuză ), iar un cârcotaş precum eseistul Luca Piţu utilizează termenul de loviluţie pentru a indica amestecul de revoluţie şi lovitură de stat , hibrid pe marginea căruia s-a glosat contrapuntic în literatura de specialitate - şi nu numai - apărută în post-comunismul românesc. Istoricii români s-au ferit să scrie pripit o sinteză asupra revoluţiei , considerând că o explicaţie globală a evenimnetelor şi încercarea de a stabili adevărul integral constituie întreprinderi hazardate , singura acceptabilă fiind discutarea ipotezelor asupra revoluţiei “

C u p r i n s

Precizare.

Înainte de 1989

1.Greva minerilor din Valea Jiului , 1977.

/ Începutul / Măsuri înainte de venirea lui Ceauşescu în Valea jiului / Întâlnirea cu Ceauşescu /

/ Represiunea / Spălarea creierului / Sensul mişcării din Valea Jiului / Concluzie / Post-scriptum /

2. Revolta muncitorilor din Braşov, 1987

/ Cauzele şi începutul revoltei / Desfăşurarea revoltei / Şedinţele de înfierare a manifestaţiei şi de destituire a conducerii IABv. / Represiunea / Ameninţări verbale / Tortura fizică / Tortura psihică / Transportul la Bucureşti / Reeducarea / Rezistenţa la anchetă / Declaraţiile false şi cosmetizarea istoriei / Ecouri studenţeşti / Procesul / Deportarea şi urmările revoltei / Concluzie /

Timişoara ( 15-20 decembrei 1989 ) şi Bucureşti ( 21-22 decembrie 1989 )

Puriştii ( susţinătorii ideii de revoluţie pură )

1. Cei din afara Puterii
2. Cei din interiorul Puterii
3. Alte voci

Teoria conspiraţiei

1. Teoria complotului extern
2. Teoria complotului intern

Teza revoluţiei hibride cu o lovitură de stat

Addenda.

Procesul şi execuţia lui Ceauşescu “Teroriştii” Armata

.---------------------------

Ruxandra Cesăreanu ( În loc de încheiere ): “ Opinia mea despre evenimentele din decembrie 1989 se înscrie în teoria hibridării revoluţiei cu o camuflată lovitură de stat urgentată de împrejurări , catalizată de un accept extern al Marilor Puteri, în cea din urmă fiind implicate grupuri de putere alcătuite din comunişti anticeauşişti ( cu filiere de sprijin în Armată şi Securitate ) care au găsit oportunitatea de a înlocui vidul de putere lăsat de fuga şi capturarea lui Ceauşescu şi au negociat cu facţiunile loiale dictatorului. Aceştia au preluat revoluţia şi i-au modelat finalul în stilul lor , cu riscurile inerente ale unor victime în plus, cu demonizarea fostului dictator. […]

Sensul ei a fost trădat nu în timpul, ci după încheierea ei , atunci când structurile comuniste de putere au fost desfiinţate doar teoretic.

Din această cauză un proces al comunismului nu a fost posibil.”

____________________________________________________________________

4. ) Adrian Cioroianu * , Focul aprins în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Colecţia Ego, 2002

[ LD: capitolele cărţii lui Adrian Cioroianu sunt articole publicate în „Lettre Internationale”, în „Dosarele istoriei”, în ziarele şi revistele la care a colaborat, în perioada 1998-2002.

Aşa se explică diversitatea lor ( spaţială şi temporară ), aşa se explică aparentul eclectism tematic.

Şi totuşi , ele sunt străbătute de „un fir roşu” ( s-ar putea spune „obsesie” sau „scânteie aprinsă”, ca să folosim metafora autorului ) care traversează etapele oricărei aventuri intelectuale: de la curiozitate la preocupare, de la cunoaştere la reflexie, de la ipoteze la convingeri,

de la „eu cred ” la … „ aşa a fost”. În cazul său , fără trufii a-tot-ştiutoare, fără sentinţe definitive, cu întrebări spuse şi nespuse , cu răspunsuri definitive sau intenţionat deschise.

Adrian Cioroianu încearcă ( şi reuşeşte ) să elaboreze atât suportul teoretic, cât şi aplicarea punctuală concretă la unele momente din istoria României secolului al XX –lea , prin prisma raportului între Memorie, Uitare şi Istorie şi „alte vanităţi”….

Cercetând structurile fiecăreia, comparând teritoriile comune şi graniţele interferenţelor şi diferenţelor, istoricul le luminează specificitatea, virtuţile şi limitele în procesul de cunoaştere a trecutului istoric. Firesc ( cronologic şi tematic ) , el proiectează o privire critică asupra epocii comuniste (istoria propriuzisă şi istoriografia epocii ) schiţând caracteristicile, demontând capcanele, semnalând falsurile, devoalând manipulările. Concluziile sale pot fi reale sau ipotetice, pot fi aprobate sau respinse, pot fi asimilate sau discutabile. În toate, ele sunt deschise dialogului.

Considerăm de aceea că mini-eseurile lui Adrian Cioroianu ar putea fi utile –ca subiect de reflecţie - atât venerabililor memorialişti ai gulagului comunist cât şi analiştilor, politologilor, mediatorilor din televiziuni, ziariştilor şi tinerilor istorici la început de carieră, cu preocupări fie de recuperare a memoriei şi a istoriei, fie a vindecării de uitarea colectivă.

Şi cum nu vrem să-i facem un deserviciu de imagine apologetică - de ce nu?! – şi o provocare la controversa cordială, atât de necesară spaţiului cultural românesc. Consecvenţi metodologiei adoptate, vom reda câteva extrase de interes pentru spaţiul dedicat „ Procesului Comunismului ”, dându-le subtitluri orientative:

¤ „Uitare programată” - „Memorie inventată” – „Memorie individuală”

¤ Regimul comunist: memorie prefabricată , istorie falsificată

¤ Istorie nesedimentată - 23 august 1944 - aventurile identitare.

¤ Decembrie 1989: „revoluţie”?

¤ Istoricii: valorizare obiectivă? uniformizare? falsificare?

¤ Memoria generaţiilor: dreptate? răzbunare? vindecare?

* * *

------------------------------

* A.C.( n.1967 ),Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie; doctor în Istorie al Universit.Laval din Québec, Canada;

lector univ. la Facult. de Istorie ( cursurile „Sovietizarea României”, „Intelectuali şi societate în România postbelică”,

„Construcţia unicităţii Conducătorului: cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu” ); redactor la rev. „Dilema” şi

„Sfera politicii” ; realizator de emisiuni TV cu subiect istoric ; apariţii editoriale ( singur sau coautor ): „ Scrum de secol.

O sută una de poveşti suprapuse” Curtea Veche, 2001; „Manual de Istorie”, cls. XII-a, Rao, 2000;

„Archive of Pain” / „Arhiva durerii ” / -o introducere în istoria comunismului românesc- ed. bilingvă ( engleză7română )

Pionier Press, Stockholm, 2000; „The Impossible Escape: Romanians and the Balkans”, în „ Balkan as Methaphor …” ,

The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 2002 ; deputat PNL în actuala legislatură parlamentară.

-------------------------------------------

Cuprins

Prolog

I. O istorie în umbra memoriei

/ Istoria ca lecţie, memoria ca formă a învăţării / Războiul mondial al secolului XX nu a fost primul /

/ Memoria generaţiilor, istoria noastră / Incertitudinea istoriei, certitudinile memoriei /

/ O memorie vastă , dar nesedimentată ( de la Burebista la Ion Antonescu via Nicolae Ceauşescu /

/ Mărturisitori, istorici, comentatori / Avatarurile memoriei în faţa uitării salvatoare /

/ Ce uităm pentru a ne aduce aminte? / Şi totuşi, o şansă a memoriei /

II.„Cavalerii memoriei” şi „Partizanii uitării”

/ Democratizarea istoriei / Un secol, o superputere, un singur război /

/ Două probleme ale sec. al XX-lea românesc: sistemul politic … şi personajul politic excepţional /

III.Acum ştim: fişe dintr-o istoriografie a secretului

/ Un costum nou, din piaţa din Sarajevo / Al cinccilea deget al mâinii / Un secret numit Verona /

IV.Din valea endemică.Europa de Est între Războiul Rece şi cartografia imaginară.

/ Cartografia imaginară / Uh - uh –uh – toţi sunt morţi / Bizanţul Roşu /

/ We in the Balkans – condamnarea la libertate şi la determinism / Există viaţă după Războiul Rece?/

V.Războiul postmodern şi istoria premodernă ( un manual poate fi mai tăios decât o baionetă )

/ Războiul „ post –eroic” / Manualul „post –eroic” /

VI. Regimul politic leninist faţă-n faţă cu erezia.

Ar fi dus „Primăvara de la Praga” la reformarea comunismului?

/ Prologul „primăverii pragheze” / Modelul cehoslovac – un amalgam de modele /

/ „Primăvara pragheză” în contextul mondial / Putea fi reformat comunismul? /

VII. M@$$- media: informaţie şi putere

/ Temeri şi speranţe privind revoluţionarea comunicării / Candidaţi şi paşi pe lună /

/ Ne lipsesc conceptele sau reperele? / Media creiază evenimentul sau invers? /

/ Forţele Răului ( s-ar zice ): Mogulii Franţei /

/ Epilog: noul Big Brother sau de unde vine salvarea ori neantul /

VIII. Visul Yvonei. Stare de fapt şi stare de spirit în Anul Marelui Haos [1940 ]

/Iarna: jurnalul, memoria / Primăvara: un zid din foc şi din ziare / Primăvara-vara: Clujul /

/ Vara: Parisul şi Basarabia / Scrisori şi semne / Cedarea / detalii / Universul copiilor /

IX.Episoade din cronicul unei letargii asumate

/ Radicalitatea poliică - sau autoritatea ca proiect , miraj şi decepţie /

/ Un caz, în paranteză: magia şi statuia unirii noastre / Amnezia perversă /

/ Retorica sângelui şi a lacrimilor ( sau nu numai cum, dar şi ce învăţăm )

/ Monarhia la români - dezbateri de formă , indiferenţă de fond / Despre argumentul istoric /

/ Regele Mihai vs.mareşalul Antonescu / Regele Mihai vs. preşedintele Iliescu /

/ Regele Mihai vs. Regele Mihai /

/ Interesul naţional fără egoismul naţional e zero /

/ Ce-am avut , ce-am pierdut, ce (n-)o să mai avem /

X. Alibi sau culpă. Dreptul la naivitate al intelectualului.

/ Locomotiva din Grozăveşti / Un Ketman de serviciu / “Intoxicaţi” cu propria fericire /

/ Intelectualul în plină iarnă / Cum am iertat /

XI.Intelectualii şi fantasmele lumii de mâine.

/ Autorul , vremurile … şi oamenii care animă vremurile / Lumea de mâine văzută în 1945 /

/ Multe spaţii culturale şi o singură morală /

XII.Secera, ciocanul şi cfrucea. Biserica Ortodoxă Română la 1945

/ Argument / Reluarea legăturilor cu Biserica Rusă / Primul gest politic /

/ Delegaţii şi aniversări / B.O.R. şi primul congres al prieteniei româno-sovietice /

/ Biserica şi “greva regală “ / Sfârşit de an, început de epocă /

XIII. Rivali în lupta pentru partid. Cei patru fantastici au fost doar trei:

Gheorghiu –Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu

/ Cui aparţine umărul din dreapta lui Dej? / Un cuplu imposibil /

/ “A doua zi după ce ne-am fotografiat “ / Un glonţ l-a tras chiar Nikita Hrusciov /

/ Ca la teatru ( sau regretaţi împreună )

XIV.Sub norii Canadei franceze.Student român pe un tărâm descoperit de alţii.

/ Oraşul vechi şi campusul universitar / Yann, Dany, Judit, Julie şi Clemance /

/ Fotografia din bibliotecă / Probleme reale, probleme inventate / Cerul Canadei /

XV.”Nu se poate civilizaţie fără conformism” – un dialog cu Alexandru Paleologu.

------------------------------------------------------

¤ „Uitare programată” - „Memorie inventată” – „Memorie individuală”

„ Din acest motiv, poate, în ultimul deceniu, „ce uităm” şi „ce ne amintim” , cum , de ce şi după ce reguli o facem - au devenit disciplină universitară peste tot în lume, au devenit subiect de cărţi polemici , complimente şi acuze. […]

Chiar societatea românească a trecut prin câteva ediţii succesive ale acestui experiment -să ne gândim doar la istoriile în care, între Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Ceauşescu , era un fel de pată pe cale de-a deveni albă, în care abia se mai vedeau câteva contururi ,

chipuri şi nume, toate pe cale de dispariţie şi contopire într-o uitare programată.

Este, bunăoară, unul dintre motivele pentru care extrem de puţini români mai ştiu astăzi numele regilor României, deşi dinastia ţării a avut , cu totul , doar patru regi […]

Pe de altă parte, s-au văzut - şi noi am văzut - şi istorii hipermemorizatoare: istorii care, nepermiţându-şi să uite, chiar încercau să inventeze memorie acolo unde urmele acesteia nu erau suficiente. Rezultatul procesului ar putea fi foarte bine numit „memoria de partid şi de stat” ; chiar dacă partidul respectiv şi statul adiacent acestuia au intrat , cum se spune, „ în istorie” , memoria pe care ele au secretat-o dăinuie încă; şi aşa cum era normal să se întâmple, acestei memorii produse la modul propriu de către fostul regim , i se adaugă acum rememorarea trecutului recent , reprezentată prin experienţele individuale a milioane de români; […..] nu toţi oamenii ce au amintiri sunt în mod obligatoriu şi partizani ai memoriei ; pentru unii , o nostalgie incurabilă ( şi fără o altă logică decât cea simplă, a inerţiei intelectuale ) ţine loc de orice reflecţie asupra trecutului; pentru alţii, curiozitatea post-1989 a fost cu totul efemeră , uitarea instalându-se ca un fel de izbăvire precoce. […] Pe de altă parte, păstrez convingerea că, dintre aceste două moşteniri oricând sesisabile ale vechiului regim, falsa memorie „ istorică” inculcată la scara câtorva generaţii , timp de decenii , este cu mult mai dăunătoare - în societatea de azi - decât izbucnirile incurabililor ( dar nimic mai mult ) nostalgici , ce îşi aduc aminte de multe ori lucruri care , la drept vorbind, nu au existat niciodată.”

¤ Regimul comunist: memorie prefabricată , istorie falsificată

„ Căzuţi în capcana propriei lor memorii prefabricate în funcţie de necesităţi , spre mijlocul anilor’50 nici măcar comuniştii -este cazul celor români - nu mai cunoşteau propria lor istorie - de unde începutul unor investigaţii oficiale, dar discrete , referitoare la acele evenimente care, pe firul geopoliticii postbelice , îi aduseseră la putere. Într-o încercare disperată de a se sustrage clişeelor pe care ei înşişi le creaseră - dar şi de a găsi repere ale culpabilităţii , necesare într-o continuă luptă pentru putere - comuniştii români ai epocii Dej au avut dorinţa de a se apropia de istoria „luptei revoluţionare” din anii’30 sau de istoria loviturii de stat din 23 august 1944 - subiecte de mult îngropate , chiar şi atunci , sub un strat confortabil de memorie frauduloasă.

La fel Ceauşescu , când a rânduit după 1965 o comisie pentru a afla dedesubturile „afacerii Pătrăşcanu” - şi a lovit astfel în rivalii săi efectivi , precum Alexandru Drăghici , sau potenţiali.

[…] Chiar dacă mergem spre împlinirea a 40 de ani de la accederea lui Nicolae Ceauşescu în poziţia de lider al Partidului Comunist în România - şi, prin aceasta, la funcţia de conducător al ţării – şi în privinţa acestui eveniment ne aflăm cu mult mai aproape de memorie decât de istorie.

Încă o dată, sântem în plasa memoriei - cel puţin dacă acceptăm ( şi discursul de nuanţă istorică de după’90 a făcut-o ) interpretarea pe care memorialistul Ion Gheorghe Maurer a dat-o alegerii lui Ceauşescu drept succesor al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cu interesatul său concurs. ( cf. Lavinia Betea,”Maurer şi lumea de ieri.Mărturii despre stalinizarea României”, 1995 ) [….]

Majoritatea rememorărilor ulterioare au preluat această versiune – chiar şi Gheorghe Apostol, cel care nu avea nici un motiv să-i fie recunoscător lui Maurer pentru propunerea lui Ceauşescu ( cf. Gh.Apostol, „Eu şi Gheorghiu Dej” , 1998 )semn al subiectivităţii definitorii a memoriei, dar şi a imposibilităţii de a face abstracţie de ea atunci când sursa arhivistică , în sens rankeian, nu oferă nici o versiune alternativă. […. ]

Această memorie a rămas câştigătoare de la un capăt la altul al regimului comunist, în timp ce istoria a fost o Cenuşăreasă căreia de cele mai multe ori i s-a refuzat şi şansa balului de rigoare.Profesionişti ai unei uitări programate , dar şi a unei constant puse în practică prefabricări a memoriei,personajele din elita partidului s-au simţit mereu mai bine alături de memoria lor; oricum, istoria lor, nu avea alt rol decât să le confirme această memorie.”

¤ Istorie nesedimentată - 23 august 1944 - aventurile identitare.

„ În fond, războiul mondial al secolului al XX-lea ( 1914 -1945 ) – privit într-o perspectivă dezinhibată, dezideologizată şi oricum proprie unui viitor nu foarte îndepărtat – nu ar fi decât un alt război de 30 de ani din istoria Europei. […] Din punctul meu de vedere, nu este o întâmplare faptul că toate momentele de ruptură istorică – cu traumele majore produse de ele - din deceniile postbelice ale României au probleme născute din această plasare niciodată împlinită între memorie şi istorie. […] În luna mai a anului 2001, în dezbaterea politico-parlamentară născută de proiectul de lege privind acordarea unor facilităţi foştilor conducători ai statului român ,

s-a pus iarăşi în discuţie - a câta oară? - ziua de 23 august 1944.

În primii ani de după 1944, meritul principal pentru ruperea alianţei cu Hitler, i-a revenit fără nici un dubiu regelui Mihai ; […]

după 1948, 23 august 1944 a trecut pe planul secund al rememorărilor istorice , pentru a face loc „eliberării” aduse de către Armata Roşie ; ulterior, 23 august a revenit iarăşi în atenţie , dar fără regele Mihai - în locul lui figurând , ca un veritabil deus ex machina, partidul comunist.

Despre aventurile identitare ale acelei zile de 23 august - de la ”lovitura de stat” la „revoluţie naţională de eliberare socială şi naţională , antifascistă şi antiimperialistă” şi la „complot de palat” ş.a.m.d. – studenţii de la Istorie fac astăzi lucrări de diplomă cu răsturnări de situaţii demne de romanele de foileton ale sec. al XIX –lea. […] Ca într-o paranteză fie spus , în aprecierea postumă a lui Antonescu contează enorm detaliile dispariţiei sale ; martirizat de o condamnare la originea căreia s-a aflat , fără îndoială, forţa sovietică de ocupaţie , Ion Antonescu nu este decât unul dintre martirii memoriei „istorice” româneşti. […] Dintre foarte veneratele victime ale istoriei noastre , memoria are din plin de unde alege repere. Există , nemărturisită, nerecunoscută , dar sesisabilă, predispoziţia comunităţilor de a se aduna a posteriori în spatele victimelor, poate mai mult decât în spatele eroilor victorioşi”

¤ Decembrie 1989: „revoluţie”?

„În fine, şi în 1989, tot memoria a fost mai puternică decât istoria. Am strania şi neplăcut de detaliata convingere că revoluţia română din decembrie 1989 a intrat în istorie forţat , pe când mai avea probleme de acomodare în memoria românilor. Invocarea ei ritual-politică atât de către forţele reformator-gorbacioviste , cât şi de către firava opoziţie ce s-a prefigurat în anii 1990-1992, ca şi un întreg spectacol de litanii pe care inabila televiziune de stat - populată de reminiscenţe umane şi profesionale ale unei epoci de supunere necondiţionată - i-a dedicat acestui eveniment fondator al ( inevitabil ) noii Românii postcomuniste, toate acestea au condus treptat la mortificarea orgoliului revoluţionar al celor îndrituiţi să-l aibă şi la rapida ieşire la rampă a legatarilor nedeclaraţi ai ceauşismului.

Neşansa majoră a acestei Românii postrevoluţionare a fost că Ion Iliescu şi Corneliu Coposu - principalii doi oameni politici ai anilor’90 care au rostit , fără reţineri , sintagma „revoluţia din’89” - au fost în tabere opuse; toţi cei care au contestat revoluţia au devenit , în primul deceniu postcomunist al ţării, terţul atât de necesar în lupta politică pentru putere.

Tocmai cei imuni la istoria revoluţiei şi cei mai dependenţi de memoria comunismului rezidual au devenit , prin aceasta , arbitrii jocului. Această stare de fapt sună a paradox, dar tocmai în el se află explicaţia manierei spectaculoase în care România şi-a ratat ieşirea din comunism, deşi avea la un moment dat - printr-o dictatură doborâtă cu preţul a peste o mie de victime - cele mai valabile acreditive democratice.”

¤ Istoricii: valorizare obiectivă? uniformizare? falsificare?

„ Printre <cavalerii memoriei> se numără , cel puţin declarativ, şi istoricii. Este drept că, prin însăşi natura profesiunea lor , ei preferă cel mai adesea să treacă şi la nivelul următor al analizei , acolo unde se ajunge , automat, la disjuncţia dintre memorie şi istorie.

După unele interpretări, memoria este ( doar ) dimensiunea subiectivă a istoriei , în timp ce istoria este suma , valorizată obiectiv, a memoriei comune ; după altele , istoria este o uniformizare ( şi deci o falsificare ) a memoriei.

Iată, aşadar, una dintre dilemele cu care istoricii au trecut pragul mileniului III. [……]

„ Memoria noastră, a fiecăruia dintre noi, este alcătuită preponderent din lucruri aflate mai presus de îndoială. În cazul istoriei, situaţia se complică: fie ea denumită ca rezultat sistematizat al memoriilor celor ce alcătuesc ( simultan, dar şi succesiv ) o colectivitate,

istoria este inseparabilă de dubiu, de variante, de maniere de a o înţelege şi povesti sau transmite mai departe. O corectă istorie nu se poate despărţi de semnul întrebării , ca şi de perpetua deschidere către o altă posibilă interpretare.Or, nu toţi cei ce, într-un fel sau altul, intră în contact cu disciplina numită istorie , agreează această limită a ei.”

¤ Memoria generaţiilor: dreptate? răzbunare? vindecare?

„ Poate fi povestirea vremurilor grele o formă a răzbunării asupra acestor vremuri?

Chiar dacă invariabil , omul este sub vremuri, poate ieşi , totuşi , omul învingător asupra timpului său prin simplul act al depănării memoriei sale?

Şi ce se întâmplă atunci când totul pare a fi , din ce în ce mai mult, un joc al generaţiilor?

Şi ce se întâmplă atunci când intelectualul generic intră pe firul acestei poveşti atât de greu de depănat?”

_________________________________________________________________

5. ) Mihnea Columbeanu, studiu asupra Violul mulţimilor prin propaganda politică

de Serghei Ceahotin. Ed. Antet XX Press *, 2002

[ LD: Mihnea Columbeanu repune în circulaţie ( explicând, extrapolând )ideile unui autor a cărui carte a avut un destin aparte. Cartea fusese dedicată celei de a 150-a aniversări a Marii Revoluţii Franceze. Cenzurată în Franţa , în 1939, înainte de declanşarea războiului , pentru pasajele defavorabile lui Hitler şi Mussolini; editată integral, în primăvara’40, când Franţa era expusă presiunilor hitleriste; confiscată şi distrusă , în vara’40, de autorităţile de ocupaţie germane, la căderea Parisului ; reeditată în 1952, în forma ei integrală şi adăugită.

Demersul lui Mihnea Columbeanu este extrem de anevoios ( cum singur mărturiseşte ) , dar ilustrează impactul pe care poate să-l aibă „povestea” sau „esenţa” unei cărţi, în formarea unui curent sociologic ( uneori ), a unei mişcări politice ( alteori ) sau în fecundarea ideatică a unui autor din altă epocă ( deseori ). Cred ( sper, aştept, sugerez ) că ar putea fi descoperite şi în bibliografia românească autori şi cărţi cu destine similare ( ex. PPNegulescu, Gh.Brătianu, MManoilescu ş.a.) a căror idei au fost îngropate de cenzura comunistă peste jumătate de secol.

Acesta nu este un reproş făcut iscoditorului cercetător român! Cu atât mai mult cu cât, după citirea volumului, te întrebi: în fond, a cui este această carte, a lui Ceahotin sau a lui Columbeanu? Răspunsul poate fi cunoscut prin parcurgerea studiului.

Cum noi vom selecta câteva pasaje interesante pentru tema “ţintă” a cercetării noastre – procesul comunismului românesc – evident că ele vor aparţine lui Mihnea Columbeanu.

Subtitlurile ( formale ) ne aparţin:

¤ Propaganda ceauşistă ¤ “Moştenirea” lui Ceauşescu şi Saddam …

¤ “Violul” propagandistic al maselor ¤ „Masă” şi „mulţime” [ Golania şi Mineriadele ]

¤ Despre tribuni … ¤ Charisma liderilor [ rev. din dec.’89 ]

¤ Despre „ linşajul” mineriadei din 13-15 iunie ¤ Migraţia imaginilor din Golania

* * *

Cuprins:

Prefaţă. ( Ceahotin ) Cuvânt înainte ( Columbeanu )

Introducere: De la viol la orgie

/ Un „caz” al istoriei [ Ceauşescu ] / … şi încă unul [ Saddam ] / Ole, ole, oleee /

/Nici Saddam nu mai e! / Şi atunci unde e? / Dar sforile curcubeului? Lumea în care trăim /

Refelexologie individuală aplicată

/ În-pas-de-gâscă la Kremlin / Educaţie şi propagandă / Delirul / ş.a.ş.a.

Psihologia socială

/ Activitatea politică / Teoriile sociologice / Psihologia mulţimilor / Masele şi mulţimile / Stările gregare / Mulţime, mase, public / Contagiunea psihică prin imitaţie / Exemple extrase din Revoluţia rusă / Mulţimea pariziană / ş.a.

Pulsiunea numărului unu ( instinctul combativ )

/ Lupta / Instinctul de agresivitate / Profesiunile agresive / Agresivitatea proletariatului / Violenţa fizică / Ameninţarea / Mimetismul terorii / Migraţia imaginilor din Golania / Extazul şi entuziasmul / ş.a.

Simbolismul şi propaganda politică

/ Simbolismul, caracteristică a epocii noastre / Simboluri sonore / Duelul audio-vizual / Mitul / ş.a.

--------------------------------

¤ Despre propaganda ceauşistă

” …< pe drumul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism!!! > Semnalul implicit , conţinut în aceste cuvinte repetate cu o precizie mecanică transcendând cu mult funcţiile raţionale conştiente ale emitentului şi ale receptorilor,declanşa orgia: un torent amorf de urale şi aplauze care se organizau rapid într-o mecanică sacadată a ritmului. Ambianţă sonoră dezumanizată a obsesiv -repetatelor < Cea-u-şes-cu –Pe-Ce-Re-! Cea- u-şes-cu – şi –po-po- rul! Cea-u-şescu –pa-ce! Stima noas-tră şi mândria - Cea-u-şes-cu -Ro-mâ-nia! >, se suprapunea peste pavuazurile cu drapele, portrete, lozinci, flori.

Urmându-şi inexorabil mecanismul intern, delirul gregar se înscria într-un ciclu auto-consumat , marcând interludiile spectaculare dintre fragmentele discursurilor intitulat politice ale conducătorilor ţării în perioada 1965-1989.

În lunile care au urmat Revoluţiei din Decembrie ( mai bine zis , în săptămânile , zilele, orele, imediat următoare căderii dictatorului ), o firească răbufnire adversă generalizată a răsturnat complet panorama ( şi “panarama” ) exemplificată mai sus , procedând la o grabnică demitizare ( în fond, un fel de “remitizare” negativă ) a tuturor elementelor. […….]

< Cel mai iubit fiu al poporului? > < Cel mai urât fiu al poporului! > […ş.a ş.a ]

Este interesant că Ceauşescu , după ce a preluat aceste procedee din metodologia propagandistică a lui Dej, la rândul ei copiată de la Stalin, le-a actualizat şi perfecţionat prin împrumuturi din Extremul Orient ( fatidica vizită din 1971 în China , unde tocmai se dezlănţuia aşa –zisa „Revoluţie Culturală” şi vizitele ulterioare în Coreea de Nord. ) Examinând răspândirea geografică a fenomenului , observăm că leagănul său a fost Rusia , iar sursa secundară, Asia. În lagărul comunist european, România, cea mai răsăriteană ţară, l-a asimilat la nivelul cel mai receptiv”

¤Despre “moştenirea” lui Ceauşescu şi Saddam …

“ La nivel personal , asemănările dintre Saddam şi Ceauşescu sar în ochi şi ar fi redundant să le reiterăm aici. […]Nici chiar răvăşirea sediilor partidului Baas de “masele revoluţionare” n-a fost prea diferită de scenele din România lui Decembrie’89, Germania anului 1933 , sau Rusia lui 1917.”

¤Despre „masă” şi „mulţime” …

„După cum demonstrează şi istoria României post-comuniste: chiar neaccedând la nici o formă de „putere”, fie anarhică , fie democratică ,masele populare , uneori cristalizate ca „mulţimi difuze” , alteori degenerând în „gloate” , au creat suficiente complicaţii , scăpând adeseori de sub controlul manipulatorilor - să ne amintim , numai de Mineriadele III şi IV , din lungul şir al celor şase

( 1990-1999 ) sau celebra Golania , care a reorientat decisiv fluxul evoluţiei politice din primul an post-decembrist. )

¤ Despre tribuni …

„Masa difuză” , pasivă, supusă, devine „mulţime” , care trece cu multă uşurinţă la acţiune: e agitată şi-şi dă frâu liber pornirilor , dacă acestea nu sunt controlate şi canalizate de către un tribun , un om care , fiind alături de mulţime în aspiraţiile sale, ştie să exploateze forţele deslănţuite şi să le dirijeze spre un scop care să se confunde cu mântuirea.

Aceasta este sarcina marilor conducători ai umanităţii , în aceste perioade de frământare şi de revoltă mai mult sau mai puţin coştientă a sufletelor , să ştie să folosească energiile care se deslănţuie [….] Aceştia sunt adevăraţii profeţi ai unor vremuri mai bune.

Şi, din păcate, după cum ştim, România revoluţionară a fost lipsită tocmai de un asemenea personaj mesianic. Toţi candidaţii semnificativi au suferit de imperfecţiuni decisive.”

[ portrete pentru Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Câmpeanu, Marian Munteanu, Petre Roman, Vadim Tudor, Gh.Funar ]

E adevărat că o mulţime poate fi adusă la paroxism , la o explozie, la veleităţile ei pentru violenţă , ca şi la un entuziasm delirant ; e adevărat că e capabilă de laşităţi inedite sau de eroisme sublime.

Dar ceea ce îi e caracteristic este că nu acţionează decât atunci când este condusă , atunci când există protagonişti care-i manipulează reacţiile, „ ingineri ai sufletelor”. Le Bon spune de altfel el însuşi că < fără conducător, mulţimea estre o entitate amorfă , incapabilă de acţiune > [……]

¤ Despre „ linşajul” din 13-15 iunie….

“ Ne amintim cu toţii , desigur, spectacolul macabru din timpul Mineriadei a III -a , cu violenţele de masă dezlănţuite în plin centrul Bucureştiului , în zilele de 14-15 iunie 1990. Desigur, climatul politico-social din România acelei perioade era extrem de inflamabil,

în primul rând datorită polarizării între momentul exploziv al Revoluţiei din Decembrie şi cel relativ liniştitor al alegerilor din 20 mai , care aveau să cristalizeze , de bine de rău, majoritatea tendinţelor ivite, conturate şi dezvoltate în lunile imediat post-revoluţionare.

Perioada campaniei electorale exacerebase aceste tensiuni, convergând mai ales în jurul Golaniei , epicentrul lor geografic şi psihologic, unde se concentrau energiile cele mai acute ale opoziţiei populare , înconjurate de cercul ostil al simpatiilor feseniste.

Revoluţionarii frustraţi de înlăturarea lor abuzivă de la guvernarea provizorie, s-au regrupat în Piaţa Universităţii , susţinuţi mai tacit sau mai făţiş de opoziţia politică , iar puterea provizorie fesenistă , ţintind permanentizarea sa prin alegeri , a smuţit în jurul lor o mulţume mult mai numeroasă , mai amorfă şi mai uşor de manipulat. Practic , ecuaţia formată se structura între o “masă” ( Golanii ) şi o “mulţime” ( simpatizanţii fesenişti ).

Victoria FSN în alegeri , disproporţionat de mare şi culminând cu înfrângerea exagerat de ruşinoasă a contracandidaţilor prezidenţiali , departe de a da semnalul unei destinderi neîntârziate , n-a făcut decât să prilejuiască o exacerbare a celor două stări contradictorii:

frustrarea Golanilor şi revolta feseniştilor.

Mai puţini numeric şi mai individualizaţi, Golanii au început cei dintâi să-şi revină, părăsind treptat ( la propriu şi la figurat ) baricadele din Piaţa Universităţii , unde au rămas doar cele mai înverşunate elemente militante , înconjurate de o mică mulţime derizorie de simpatizanţi aflaţi încă sub efectul inerţiei. Profitând de această tensiune remanentă, încă extrem de acută la suprafaţă dar care în profunzime începuse să se decronicizeze cu repeziciune, Frontul Salvării Naţionale a orchestrat complexa înscenare din 13 iunie , urmărind nu atât eliminarea reminiscenţelor Golaniei, deja condamnată la dezagregare şi moarte naturală, cât o naivă compromitere a opoziţiei parlamentare, prin maşinaţiile de la sediile PNŢCD şi PNL, şi alte scamatorii la fel de stângaci improvizate. Lovitura de maestru urma să fie aducerea minerilor la Bucureşti care a şi prilejuit panorama de cvasi-linşaj pe care o potenţaseră factorii determinanţi analizaţi în rândurile de mai sus: mulţimea simpatizanţilor fesenişti din Bucureşti , “ violată psihologic” prin propaganda electorală extrem de agresivă şi bazată pe abile procedee de condiţionare subliminală , s-a alăturat minerilor în vânătoarea unor adversari politici care încetaseră să mai existe atât ca masă ( Golania fusese eradicată ), cât şi ca mulţime. Lipsiţi de punctul lor de convergenţă din Piaţa Universităţii, Golanii declaraţi sau simpatizanţi erau risipiţi sub formă de indivizi încă nepregătiţi pentru o nouă coagulare.

Acest dezechilibru marcant între cele două forţe a făcut ca pulsiunea combativă a minerilor şi feseniştilor să se defuleze asupra a sute şi sute de ţapi ispăşitori aleşi arbitrar pe străzi, sub cele mai mici pretexte, şi identificaţi gregar ca “duşmani”. Conform mecanismului clasic al linşajului, un singur deget îndreptat spre un trecător era deajuns pentru a declanşa atacul gloatei.

Prima lovitură de bâtă sau târnăcop a unui miner era prompt imitată de imitări, la care participau nenumăraţi cetăţeni altminteri perfect” urbani” şi “onorabili”. […] Era doar o reacţie în lanţ scăpată de sub control , în urma unui conflict electoral care deja îşi încheiase ciclul “

¤ Migraţia imaginilor din Golania

“ Cât de departe de realitate pot fi viziunile şi concepţiile imprimate prin asemenea sugestii , se poate constata reamintind cazul faimoasei “casete” vehiculate în perioada manifestaţiei –maraton din Piaţa Universităţii. Frontul Salvării Naţionale , după ce-şi înlăturase abuziv partenerii la guvernarea de tranziţie, pregătea o uriaşă manipulare electorală pentru a-şi asigura puteri nelimitate – în scopul de a instaura o formă de neo-comunism cosmetizat după reţeta “perestroika” , în condiţiile în care Uniunea Sovietică încă mai exista ( agonizând, de fapt: după numai trei luni , fantomatica lovitură de stat a grupului Ianaev, avea să şubrezească definitiv autoritatea lui Gorbaciov , propulsându-l în prim plan – via turela tancului - pe Boris Elţân şi, odată cu el, dispariţuia URSS ) Conştienţi de acest lucru, dar incapabili să-l dovedească Golanii se agitau în jurul unei videocasete cu imagini presupus incriminatoare: printre altele, generalul Nicolae Militaru afirmând, în seara zilei de 22 decembrie , că Frontul Salvării Naţionale există de şase luni ( ceea ce contrazicea flagrant teoria iliesciană a < FSN - emanaţie a Revoluţiei din decembrie >, părând să confirme totodată şi intenţiile perestroikiste ale grupării ) şi Ion Iliescu, ca tânăr lider UTC, ţinând un discurs înflăcărat la un congres PCR. Caseta era proiectată seară de seară pe peretele facultăţii de arhitectură , iar manifestanţii erau convinşi că, dacă ar fi difuzat-o la televiziunea naţională < să vadă toată ţara > , victoria FSN în alegeri ar fi fost compromisă. Din partea lor, guvernanţii tranziţiei tăceau mâlc, aprobând apariţia Golaniei la televiziune, de ochii lumii , dar fugind ca dracu’de tămâie de caseta buclucaşă şi ocolind orice referire la imagini.

În după-amiaza tulbure din 13 iunie, după ciocnirile din Piaţa Universităţii ulterioare desfiinţării Golaniei şi premergătoare Mineriadei a III-a, manipulatorii înscenării care urma să-i aducă pe mineri la Bucureşti , au îndreptat cu mare uşurinţă mulţimea golanilor şi a simpatizanţilor debusolaţi spre televiziune,, instigând” la luarea acesteia cu asalt şi difuzarea casetei. Nu peste mult, intervievat la rândul său în cadrul circului de rigoare care a urmat , Emanuel Valeriu, pe atunci director adjunct al televizunii şi unul dintre cei mai conformişti susţinători ai hegemoniei FSN, în mass-media audio-vizuale, minimaliza la rândul său fenomenul , afirmând despre cei câţiva demonstranţi care făcuseră agitaţie la televiziune: < Tot vociferau să dăm pe post nu ştiu ce casetă … > [……..]

Şi totuşi, întreaga ţară a reuşit să vadă până la urmă caseta ( sau, cel puţin, cele două imagini “mere ale discordiei”: Militarul afirmând existenţa ante-revoluţionară a FSN şi Iliescu juisând la congresul PCR. Nu o dată, nu de două ori, ci de zeci de ori… Unde credeţi? În clipurile electorale ale PDSR ( moştenitorul de facto al FSN ) din vara anului 1992 - după numai doi ani! [……] Două imagini care puseseră o ţară întreagă pe jăratec , în doar doi ani, migraseră dintr-o tabără în cea adversă! Sic tranzit gloria Golaniei “

---------------------------------------------------------
* În aceeaşi editură , în seria Ştiinţe politice / Istorie / Comunicare / au apărut:

Hannah Arendt, Între trecut şi viitor;

Wilhelm von Angelsdorf, Secolul XX, secol al minciunii dirijate;

Gustav Le Bon, Psihologie politică / Psihologia mulţimilor /

Zygmunt Bauman, Globalizarea;

Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformării

Radu C.Cristescu, Serviciile secrete din România şi scandalurile de corupţie dintre 1989-2001;

Robert D.Kaplan, Fantomele Balcanilor ;

Vladimir Volkoff, Defectele democraţiei.De ce nu sunt decât pe jumătate democrat ;

_______________________________________________________________

6. ) Daniela Veronica Guşă de Drăgan, Condamnat la adevăr. General Ştefan Guşă.
Editura Rao, 2004.
[ LD: la seria de documente privind evenimentele din dec.’89, se adugă un nou volum atestând implicarea generalului Ştefan Guşă în revoluţia română. Cunoscut în diverse ipostaze televizate localizate laevenimentele din Timişoara sau Bucureşti ; dând şi primind telefoane vis-a -vis de g-ralul Iulian Vlad; rostind apeluri sau dând ordine într-o atmosferă tensionată şi confuză ;

autor al unor interviuri şi declaraţii ulterioare… controversatul general Ştefan Guşă, taxat de unii „vinovat de genocid”, de alţii „erou naţional” , prin destinul său prematur şi tragic, devenise legendă.
Prin volumul înmănunchiat şi încredinţat tiparului de fiica sa, mărturiile generalului intră într-un circuit din care se va putea, poate, extrage adevărul.

O istorie controversată, o istorie înecată în „adevăruri” subiective paralele, o istorie cu lacune şi „mistere” nedeslegate, despre o revoluţie mai mult invocată ca legitimare decât cunoscută, etichetată de unii ca „revoltă”, de alţii ca „lovitură de stat”, aniversată rutinier şi încă manipulată politic.
La întrebările scandate de atunci şi până azi: <Cine-a tras în noi, 21 –22 >? < Aţi minţit poporul cu televizorul! >, <Iliescu pentru noi, este Ceauşescu 2! >, după 15 ani, încearcă să răspundă acestor întrebări, prin fiica sa, generalul Guşă.

----------------------------

Cuprins

Cuvânt înainte – Daniela Veronica Guşă de Drăgan
Repere ale carierei militare a generalului inginer Ştefan Guşă

Carte exemplară despre un destin exemplar - prof univ. dr.Gh.Buzatu
Postfaţă - Alex. Mihai Stoenescu
Documentele:

Cuvântul rostit la Televiziunea Română în ziua de 22 decembrie 1989.

Cuvântul rostit în ziua de 22 decembrie 1989, de la balconul sediului CC al PCR
Mesajul adresat naţiunii române pe postul de radio şi televiziune, din sediul CC al PCR,
în nopatea de 22 / 23 dec. 1989.

Extras din Registrul Unic al MAN privind convorbirea telefonică cu g-ral sovietic Moisev,

din 23 dec. 1989.
Greva ofiţerilor , ianuarie 1990

Scrisoare către preşedintele României, 18 februarie’90
Apel către poporul român

Convorbiri , partea I, II, III, 22, 26, 27 febr.’90
Interviu - acordat col. Valeriu Pricină , 20 mart.’90
Interviu – acordat col. Valeriu Pricină, ca replică la declaraţiile lui Silviu Brucan

Declaraţia de martor a g-ralului Ştefan Guşă în „Procesul Timişoara”
Declaraţia de martor a lui Constantin Zeca în „ Procesul Timişoara”

Dialog cu Pavel Coruţ
Audierea g-ralului Guşă în Comisia Senatorială pentru cercetarea evenimentelor din dec. 1989,
la 21 sept. 1993.
---------------------------------------------------------------

Daniela Veronica Guşă Drăgan: „ Evenimentele care au avut loc în România la sfârşitul lunii decembrie 1989 îl vor găsi la comanda Marelui Stat Majoar al Armatei. Între 17 şi 23 decembrie este pus în situaţia de a lua hotărâri de o importanţă fără precedent pentru ţară, armată şi pentru propria viaţă. Pe 17 decembrie 1989, ajunge la Timişoara, când în oraş se trăgea. Va sosi la timp, pentru a opri
ceea ce părea că fusese planificat să devină un masacru. […] Pe 20 decembrie, s-a dus la întreprinderea „Elba” pentru a discuta cu muncitorii răsculaţi.A retras armata în cazărmi. Atunci s-a scandat pentru prima oară < Armarta e cu noi! > Pe 20 decembrie Timişoara era un oraş liber.

Dacă Ceauşescu trăia, gestul său l-ar fi costat condamnarea la moarte. [ ……]

După întoarcerea în capitală , de la Timişoara , generalul Guşă , potrivit regulamentelor şi legislaţiei militare , a condus şi dirijat , în calitate de şef al Marelui Stat Major, acţiunile armatei în apărarea revoluţiei. Va rămâne în amintirea noastră , ca un gest de curaj şi datorie faţă de ţară , opoziţia sa categorică faţă de acceptarea „ajutorului prietenesc” cu trupe sovietice , dispunând, totodată, anihilarea oricărei pătrunderi de forţe armate din afară. […….]

În data de 28 decembrie 1989,este eliberat abuziv din funcţia de şef al Marelui Stat Major , fără nici o explicaţie sau motiv întemeiat. […..] La 23 aprilie 1993 avea să descopere că este bolnav. Este de luat în seamă că moartea generalului Guşă [ 28 mart’94] nu de la Dumnezeu a venit, ci de la oameni. […….] Moartea generalului-locotenent inginer Ştefan Guşă , în circumstanţe ciudate, a lăsat câteva din cele mai fierbinţi probleme ale „Revoluţiei” ( lovitură de stat) fără răspuns. Mulţi cred că a dus cu sine, în pământ, soluţia enigmelor din decembrie. [……]

Viaţa generalului Guşă s-a jucat la ruleta rusească , de mai multe ori. Ceauşescu, dacă mai trăia, putea să-l condamne la moarte. Noua putere, să-l trimită la închisoare. Cei cărora nu le-au ieşit socotelile, în decembrie 1989, au dezlănţuit împotriva sa o virulentă campanie de presă.

Ziarele de scandal s-au hrănit din suferinţele sale. Străinii l-au apreciat.
Revoluţionarii l-au înţeles. Armata l-a adulat.Vrem sau nu, generalul Guşă a intrat în istorie.”

Gh.Buzatu: „ … în tumultul evenimentelor cardinale din decembrie 1989, s-a impus, incontestabil, drept omul de fier şi de onoare al României Eterne. […] a ajuns, după moartea brutală a lui Nicolae Ceauşescu şi Vasile Milea, să ţină în mâinile sale pentru cel mult 150 de ore, soarta României întregi.
[…] Reuşita Doamnei Daniela Veronica Guşă de Drăgan este deplină , cartea de faţă situându-se, chiar din clipa apariţiei, între lucrările de bază consacrate lui decembrie 1989, iar cititorul trebuie să ştie că bibliografia acoperind subiectul este, de-acum, enormă!”

Alex. Mihai Stoenescu ( Postfaţă)
„ [….] O femeie puternică -doamna Veronica Daniela Guşă de Drăgan - fiica generalului Ştefan Guşă şi soţia celui mai bogat român din lume, publică un volum de documente în memoria tatălui său, volum care depăşeşte însă prin consistenţă nivelul operei biografice şi se înscrie în categoria operelor revelatoare, pentru orice anotimp politic şi pentru orice secol. […] Volumul de faţă este valoros nu numai pentru cunoaşterea publică , ci şi pentru istorici şi cercetători, fiind vorba de una din puţinele mărturii autentice rămase pe urma evenimentului. [….] A fost şi cea mai rapidă răsturnare de imagine înregistrată de un personaj al revoluţiei - de la acuzat de genocid, la erou naţional.”

_________________________________________________________________

7.) Victor Ion Frunza, Teapa si spaga, Ed. Victor Frunza, 2004
Scrisoare deschisa catre membrii Uniunii Scriitorilor din Romania, 26 sept.2004

[ LD: la târgul de carte « Gaudeamus » , întâlnirea cu dizidentul, editorul şi autorul anticomunist Victor Frunză, m-a tulburat. Am prezentat în Bibliografie I, contribuţia sa directă la demascarea comunismului din România şi acţiunile sale de animator al unor acţiuni internaţiomnale până la căderea « Cortinei de Fier » … În dec. 2004, parcă rătăcit în tranziţia românească, stătea pe treptele târgului cu o sacoşă de cărţi - din care mi-a dat broşura ce o prezint - deoarce (aşa mi-a mărturisit! ) nu avusese bani să-şi închirieze un spaţiu pe un stand al Târgului.

Nu numai că l-am crezut , dar i-am mărturisit la rându-mi ( cu jenă şi umilinţă ) sacrificiul pe care-l fac românii pentr a-şi procura o carte dorită. Şi am discutat despre fenomenul treptatei dispariţii a « bibliotecii personale » , sau a prezenţei lor decorative doar în palatelor celor ce nu citesc.

Şi m-am întrebat: oare Guvernul, Ministerul Culturii, editorii, autorii, bibliotecarii, profesorii … se întreabă care este consecinţa acestui regres catastrofal? Oare intelectualii acestei ţări pot scrie şi publica cărţi fără să se întrebe în mâinile cui ajung? Oare trebuie să ne obişnuim ( şi să ne consolăm ) cu ideea de a avea o naţie de analfabeţi ( sau inculţi )? Oare trebuie să adăugăm, la atâtea « nostalgii » - de care

ne mirăm sau pe care le dispreţuim - şi nostalgia după timpul lui Ceauşescu, când cartea nu era un aricol de lux?! Acesta este motivul prezentării acestei broşuri şi solidaritatea cu mesajul transmis de Victor Frunză. ]

* * *

¤Dispariţia ( sau schimbarea profilului ) editurilor emblematice ale Romaniei - Univers, Eminescu, Minerva - volatilizate prin actiuni de « privatizare – improprietarire »  dubioase ( cazul Crupenski ) , sub minesteriatele Culturii de dupa 1989.

¤Dispariţia colecţiei « Biblioteca pentru toti » ( ministeriatul Ion Caramitru ).

In 1995 implinise 100 de ani de existenta neintrerupta  ( a doua ca vechime in Europa, după Germania ). Condusă din 1954 de eminentul om de cultură Mihail Şora, Be-Pe –Te ( red.sef, Tiberiu Avramescu ) devenise o institutie, o biblioteca naţională si universală

( publicase peste 1500 de titluri! ), in care preţul cărţii era accesibil tuturor ( 5 lei! ), programul ei acoperind cronologic intregul ax al timpului , iar geografic, întreg mapamondul. Relansată festiv, în 2000, de Uniunea Scriitorilor ( Eugen Uricaru si preşed. Emil Constantinescu ), reinaugurată festiv, cu apriţia primelor trei titluri ( Eugen Uricariu si preşed. Ion Iliescu ), asupra Be-Pe- Te –ului s-a asternut tăcerea.
¤ Privatizăr e? Pedeserizare?

« Minerva » - care edita literatura clasică – si « Eminescu » -care edita literatura contemporană, fuseseră moştenitoarele mobilierul de artă al Fundaţiilor Regale Carol II ( transferate , in 1948, Editurii pentru Literatură si Artă ).

¤ Bibliotecile publice, cu bugete reduse drastic, nu mai achizitionează carte, făcând ca inaccesibilitatea românilor la carte sa devină o boală cronică.

In lucrarea sa « Istoria stalinismului in Romania » ( reeditata sub titlul « Istoria comunismului in Romania » ), el, Frunză, descrisese fenomenul cameleonismului practicat de comunisti.

In scrisoarea deschisă el afirmă: „ Nu numai că acest stil nou de acţiune politică, schimbarea de limbaj, nu pot ascunde scopul: recucerirea de către « inexistentul PCR » a redutei mare cât ţara , pierdută la 22 decembrie 1989 şi cu totul provizoriu, la alegerile din 1996.
Presa a numit procedeul < pesederizarea instituţiilor statului >, < Partidul stat > etc.

Realitatea este că, în spatele PSD-ului, se ascunde PCR-ul, reînviat şi modernizat”
In Scrisoarea deschisă el afirmă, argumentează şi exemplifică această constatare, în cazul breslei scriitoriceşti: „ Convingerea noastră este că Uniunea Scriitorilor se află în plin proces de acaparare de către fostul partid comunist , numit astăzi în mod oficial partid social-democrat, prin metodele cele mai diverse, de la învăluirea discretă , la cumpărarea unor publicaţii şi a conducerii societăţii. Ba, în măsura în care îi ţine punga, şi a unor conştiinţe individuale.” ( funcţii, sinecuri,delegaţii, subvenţii, îndemnizaţii de merit, titluri onorifice, decoraţii - Anexă doc. Grupa scriitori )

________________________________________________________________

8.) Tom Gallagher*, Furtul unei naţiuni.România de la comunism încoace.
( Theft of nation. Romania since communism, Ed. C.Hurst & Co.)

Editura Humanitas, Bucureşti , 2004.

[LD: ca istoric, mărturisesc o invidie colegială faţă de performanţa istoricului englez: realizarea unei sinteze de istorie recentă, şi încă a unei ţări depărtate geografic şi atât de diferită ca destin istoric de ţara sa.

Consider că editura Humanitas a făcut, prin traducerea lucrării, un valoros act ştiinţific şi cultural.
Pe coperta de recomandare se spune: „ România văzută de Tom Gallager e una fără retuşuri.

În instrumentarul cercetătorului nu există nici minciuni cosmetice, nici partipriuri de conjunctură.

Miza unei asemenea cărţi stă tocmai în capacitatea autorului de a rămâne echidistant şi de a trata subiectul cu detaşarea specifică profesioniştilor. […] Cititorul român avea nevoie de un demers neutru şi meticulos, de un ghid prin trecutul îndepărtat sau recent , de o minienciclopedie a succeselor şi eşecurilor naţionale.”

Nu atât cartea – întru totul îndreptăţită la o viziune personală, deci tot subiectivă - cât această recomandare, ne-a trezit oarecari rezerve. Mai ales când am constatat că ea se înscrie într-o preocupare istoriografică integratoare asupra zonei sud-est europene,

adică balcanice, în care plasează şi istoria geo-politică a României.

Dacă istoriile scrise de istoricii „naţionali” păcătuesc prin raportări subiectiv-egocentrice, nu înseamnă că cele scrise de istoricii „ universalişti ” sunt absolvite de subiectivism şi partipriuri.

Cum sarcina ce mi-am asumat-o în acest Spaţiu este aceea de prezentator de bibliografii, nu-mi voi depăşi atribuţiile, deşi cred că unele omisiuni, unele argumentări, unele accente şi unele concluzii generalizatoare ( sau parţiale ) ale istoricului Gallagher

sunt amendabile, şi, în orice caz , discutabile.

Cartea istoricului englez trebuie citită: de istorici, de pasionaţii de istorie şi politică.

Văzută cu ochi exteriori, România pare a fi , deseori, altceva decât se crede.

Fără să închidă ochii , fără să-şi astupe urechile, fără să manifeste false orgolii, fără complexe, românii trebuie să-şi cunoască şi să-şi înţeleagă trecutul şi prezentul.

Nici într-un caz , însă, printr-o nouă destructurare (re-re- interpretare ) a propriei istorii, pe scheme ce se potrivesc altor spaţii spirituale sau geo-politice

Deocamdată, cu grija ( dar nicidecum cu frică! ) de a nu fi taxaţi de „naţionalism istoriografic ” , de „ autohtonism cultural”, de „xenofobie…” sau cine mai ştie cu ce etichete cu prefixul „neo” … ne îngăduim doar marcarea unor rezerve cu sigla [!?-LD ] în sumar, la argumentele şi concluziile autorului, pe care le considerăm susceptibile de preluare critică sau dezbatere. ]

---------------------
* Thomas Gerard Gallagher ( n.1954) profesor la Universitatea din Bradford, Marea Britanie,
şeful catedrei de studii despre pace, manifestă un interes statornic pentru Europa de sud-est,

pentru Balcani, pentru România. Lucrările sale atestă acest interes:
România după Ceauşescu: politica de intoleranţă ; Democraţie şi naţionalism în România, 1998-1998;

Europa proscrisă: Balcanii de la otomani la Miloşevici ; De la tiranie la tragedie: Balcanii după războiul rece;

Balcanii în noul mileniu: în umbra păcii şi a războiului.
Împreună cu G.Pridham - Experimentul democratic:schimbările de regim în Balcani;
Împreună cu A.Williams - Socialismul sud-est european.
-------------------------
Sumar
1. ÎNAPOIEREA – UN OBSTACOL ÎN CALEA DEMOCRAŢIEI.
/ Înapoierea ca moştenire / Drumul către independenţă /

/ Un început promiţător: monarhia constituţională / Oligarhia şi masele /

/ Agitaţiile reformiste şi furia ţăranilor / Primul război mondial şi înfăptuirea României Mari/

/ Vechile obiceiuri subminează noua Românie [!?-LD ] / Absenţa consensului [!?-LD ] /
/ Intelectualii României:duşmani ai libertăţii [!?-LD ] / Ascensiunea Gărzii de Fier /

/ Drumul către dictatură şi război / Note.
2. ÎNTOARCEREA LA SUBDEZVOLTARE. IMPUNEREA ŞI CONSECINŢELE
STĂPÂNIRII COMUNISTE.
/ Comunismul românesc: de la sectă la forţa conducătoare / Sovietizarea /

/ Aspecte ale culturii politice care au dus la preluarea puterii [!?-LD ] /

/ Dej şi apariţia unui tip de comunism românesc / Ieşirea de pe orbita sovietică /

/ Deschiderile prudente spre Occident / Triumful celei mai mari nulităţi /

/ Păcălirea democraţiilor naive [!?-LD ] / / Faraonul comunist de la Dunăre /

/ Puterea în familie şi greşelile politice catastrofale / Jucarea cărţii etnice [!?-LD ] /

/ Socialism într-o familie , totalitarism la toate nivelurile /
/ Obedienţa Bisericii Ortodoxe / Vechii soldaţi ai partidului îl sfidează pe Ceauşescu /

/ Note /
3. TOVARĂŞII SE LEAPĂDĂ DE IDEOLOGIE , DAR PĂSTREAZĂ PUTEREA.
/ Căderea lui Ceauşescu / / Intră în scenă FSN /

/ Dreptul minorităţilor întunecă agenda schimbărilor [!?-LD ] /

/ FSN devine un competitor pentru putere / / Fabrica conflictului interetnic [!?-LD ] /

/ Violenţele de la Târgu Mureş şi urmările lor [!?-LD ] /

/ Debutul electoral furtunos al României / O opoziţie cu spinarea frântă [!?-LD ] /

/ Triumful în alegeri al FSN /Violenţa postelectorală şi izolarea internaţională /

/ Spiritul autoritarist persistă / Criza din septembrie 1991 şi căderea lui Roman /
4. ROMÂNIA ÎN DERIVĂ,1992-1996.
/ Stilul de conducere al lui Iliescu / Oamenii din jurul lui Iliescu / Virgil Măgureanu - omul secretelor /
/ Ostilitate faţă de reformă la vârf / Noua oligarhie / PDSR şi naţionaliştii /

/ Lenta ieşire din izolarea internaţională / Întărirea democraţiei româneşti /

/ Normalizarea relaţiilor româno-maghiare şi integrarea euro-atlantică [!?-LD ] /

/ Naţionaliştii se revoltă , în timp ce dificultăţile sociale sporesc / Marea plată a corupţiei /
/ Înfrângerea electorală / Anatomia deplasării electoratului din 1996 în România /

/ Note /
5. „ÎN FUNCŢIE , DAR NU LA PUTERE” LUNA DE MIERE A LUI Constantinescu , 1996-1998
/ CDR devine eligibilă / Coaliţia capătă contur / Ciorbea şi Constantinescu /

/ Cuvântul de ordine este reconcilierea [!?-LD ] / / Uciderea balaurului corupţiei /

/ Maghiarii sunt scoşi la lumină [!?-LD ] / Principiul algoritmului /
/ Himera NATO [!?-LD ] / / Introspecţie şi disensiune [!?-LD ] /

/ Capitularea în faţa intereselor de grup / Guvernul Ciorbea în chinurile morţii /

/ Radu Vasile / / Quis custodet custodes? Ţigareta II /

/ Note /
6. O COALIŢIE CU SPINAREA FRÂNTĂ.
/ Deziluzia externă / Un FMI neînduplecat [!?-LD ] /Cine guvernează România? Cazul Renel /

/ Privatizare cu încetinitorul [!?-LD ] / Guvernul în derivă /

/ Un sistem juridic ambivalent cu privire la statul de drept /
/ Confruntarea cu moştenirea totalitară / UDMR: o forţă constructivă la guvernare [!?-LD ] /
/ PD: calul troian din coaliţie / / Societatea îşi pierde răbdarea faţă de coaliţie /

/ Gafele în relaţia cu minerii din Valea Jiului / Cea de-a cincea mineriadă /

/ Temeri post-mineriadă /

/ Note /
7. CONSTANTINESCU ÎN CRIZĂ DE TIMP.
/ Nici un nou început după mineriadă /

/ România şi conflictul din Kosovo: momentul de vârf al coaliţiei? /

/ România şi Kosovo: o ocazie pierdută [!?-LD ] /

/ Pactul de stabilitate: mai puţin decât se vedea la suprafaţă? /
/ Kosovo stimulează o revenire a PDSR / Constantinescu la ananghie /

/ FMI sporeşte necazurile României / / Privatizarea prinde puteri

/ Demiterea lui Radu Vasile /

/ Mugur Isărescu şi cererea de integrare a României în Uniunea Europeană /

/ Presiunile Uniunii Europene pentru reformă dau roade [!?-LD ] /
/ Demersurile lui Isărescu la guvernare / Isărescu la ananghie: scandalul FNI /

/ Iliescu dezminte orice legătură cu afacerea Costea /

/ Note /
8. MĂSURI RADICALE. ALEGERILE DIN 2000 ŞI REZULTATELE LOR
/ Alegerile locale din iunie 2000 / Lovitura de teatru a lui Constantinescu /

/ Sinuciderea centrului /
/ Alienarea alegătorilor de rând în faţa pericolelor / Noua imagine a PDSR /

/ PRM exploatează înstrăinarea maselor [!?-LD ]

/ Noul peisaj electoral al României / Blocarea lui Vadim[!?-LD ] /
/ România se retrage de pe marginea prăpastiei /

/ Note /
9. UN MESIA PENTRU ROMÂNIA?
CORNELIU VADIM TUDOR ŞI PARTIDUL ROMÂNIA MARE.
/ Vadim în galeria extremismului european / PRM şi moştenirea comunistă /

/ O lume plină de conspiraţii antiromâneşti [!?-LD ] / Nemulţumiri care pot fi exploatate /

/ Adversari şovăitori şi aliaţi nemiloşi [!?-LD ] /

/Vadim scapă de sub controlul sponsorilor săi / / Antisemitism recurent [!?-LD ] /

/ România Mare: formula succesului /

/ Vadim şi Iliescu / Călcâiul lui Ahile / Succese şi controverse post-2000 /

/ Note /

10. PRĂDĂTORII STATULUI CU VOIE DE LA BRUXLLES
REVENIREA SOCIAL-DEMOCRAŢIEI, 2001 –2003
11. CONCLUZIE. ROLUL CRUCIAL AL U.E.

Note. Bibliografie. Indice.
____________________________________________________________________

9.) Aurora Liiceanu, Rănile memoriei.Nucşoara şi rezistenţa în munţi.

Ed.Polirom, Seria “Psihologie aplicată”, Iaşi, 2003.

[LD: Un demers făcut de un psiholog profesionist implicat în descifrarea istoriei recente, pentru care „materia primă” este bazată pe propria investigaţie ( interviuri realizate în Nucşoara , în anii 2001-2002 ), pe investigaţiile echipei de cercetare a Institutului de Istorie Recentă, condusă de Alina Mungiu-Pippidi ( „ Secera şi buldozerul.Scorniceşti şi Nucşoara”, Polirom, 2002 )

pe informaţiile selectate din cartea Ioanei Raluca Voicu-Arnăuţoiu ( „ Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu.Grupul de la Nucşoara.Documente ale anchetei, procesului, detenţiei”, Vremea, 1997 ) şi a Irinei Nicolau şi Theodor Niţu ( „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi”, Humanitas, 1993 ), pe „Memorialul durerii” realizat la TVR de Lucia Hossu-Longin şi pe alte contribuţii istoriografice.

Mai este cazul, oare, să subliniez importanţa acestei lucrări care face posibilă reconstituirea atmosferei din Nucşoara, sat emblematic pentru rezistenţa anticomunistă a satului românesc?

Vom cita câteva pasaje din primul capitol - Astăzi: Nucşoara -, cu convingerea că ele vor stârni curiozitatea citirii cărţii în întregul ei. Subtitlurile ne aparţin:

¤ Teroare + obedienţă = „omul cuminte” ¤ Schimbarea fiinţei psihologice

¤ Nucşoara - simbol al rezistenţei … ¤ Nucşoara – loc bântuit de securişti …

¤ Nucşorenii, azi: tabere, contestări, invidii … ¤ Iertarea …Memoria… Uitarea …

* * *

Cuprins

I.Astăzi: Nucşoara

II. Trecutul recent: rezistenţă şi sat

1.Colonelul Arsenescu / Arsenescu se proclamă conducător / Ritual de aparteneţă: haiducii /

/ Ambivalenţa lui Arsenescu / Reorganizarea grupului şi perspectivele sale / Rupturi reciproce /

/ O plecare dificilă , dar pregătită / Ethos militar şi autoritate: loialitate sau obedienţă? /

/ Zvonurile din jurul dispariţiei lui Arsenescu /

2.Toma Arnăuţoiu / Capitalul de prestigiu moştenit: tatăl / Nedezlipit de sat şi de valorile lui /

3.Maria Plop

4.Psihologii diferite şi moarte controversată

5.Lumea satului / Prudenţă şi sincronizare: reguli ale cotidianului / Două surori şi un agent /

/ Preoţii / Arme în podul unei biserici / Sfârşitul: de la şantaj la trădare

( Scăpau „aşa cum scapă un fir de iarbă când tragi cu coasa” )

III. Contextul: ţărănimea

/ Amăgirea / Transferul violent de putere: Lică Puţinelu , primarul emblematic /

/ Patru ani mai târziu / Chiaburimea: „elementul duşman” / Pământul şi complexul ombilical /

/ Colhozul şi groaza de abandon / Cotele şi după ele /

/ Pământul,criteriul reuşitei sociale.Sacrificii / Legătura de sânge şi legătura de pământ /

/ Altul semnificativ: străinul / Alţii semnificativi: fruntaşii satului /

IV.Epilog

----------------------------------

¤ Teroare + obedienţă = „omul cuminte”

„ Teroarea şi obedienţa au fost realităţi psihologice care au caracterizat spaţiul românesc

în perioada comunistă. Toată Europa de Est a cunoscut aceste stări. În mentalul românesc persistă convingerea că România a avut un statut de excepţie , că teroarea în societatea românească a cunoscut forme extreme.

Dacă iniţial teroarea a funcţionat ca instrument al puterii , obedienţa a fost o stare consecutivă terorii.

Calea spre obedienţă a fost deschisă de teroare , iar teroarea a instituit frica generalizată.

Prin teroare s-a structurat treptat credinţa larg răspândită după care nimeni nu se putea sustrage represiunii , fiecare individ fiind prins într-un sistem de supraveghere duşmănoasă care-l obliga la supunere şi tăcere. Teroarea a produs omul social ”cuminte” , a declanşat un mecanism subtil al cenzurii sinelui , a transformat pasivitatea în reflex al supravieţuirii şi a modelat relaţiile interpersonale şi sociale într-un mod în care frica era dublată de suspiciune şi laşitate , dând substanţă obedienţei.

Terorii anilor 1945-1964 i-a urmat obedienţa ce a durat până în 1989.”

¤ Schimbarea fiinţei psihologice

„ Societatea românească învăţată cu frica devenise o societate înfricoşată , manifestându-se printr-un reflex de apărare în care împotrivirea era cu totul anulată din repertoriul de raportări la putere.

Epoca Dej a inculcat oamenilor o certitudine: oricine putea deveni peste noapte un duşman al liniei partidului. […] < Cum a fost posibil? > […]

Este o întrebare evitată de unii şi ridicată cu insistenţă de alţii , ce încearcă să înţeleagă modul în care o societate omenească şi-a schimbat fiinţa psihologică.

Au existat şi nemulţumiri, au existat revolte şi mişcări populare , dar ele au fost reprimate cu atâta brutalitate încît reacţia puterii comuniste a descurajat şi anihilat în timp orice ieşire din algoritmul obedienţei. […] Exista o singură lege, violenţa, şi un singur creier , partidul.”

¤ Nucşoara - simbol al rezistenţei …

„ Cartea prezintă drama unui sat ai cărui oameni au fost prinşi într-o aventură umană demnă de respect. Satul Nucşoara [ în nordul jud.Argeş ] a devenit un simbol al rezistenţei faţă de comunism. Am încercat, în cuprinsul cărţii , să conturez Nucşoara ca personaj colectiv, chiar dacă nu putem vorbi despre o motivaţie omogenă a celor care s-au mobilizat în mişcarea de a contesta şi refuza regimul comunist.

Există , de sigur, personaje cu grade diferite de implicare, participare şi sacrificiu, dar, dincolo de diferenţe, satul în ansamblu său a răspuns prin rezistenţă , contestând puterea comunistă. […]

Împreună şi numai împreună ei au construit o Nucşoară mitizată , un loc care s-a încăpăţânat să reziste şi să hărţuiască forţele de Securitate timp de zece ani. Şi totul s-a petrecut într-un context în care se tăcea atât de straşnic , frica era atât de bine instituită , încît doar după 1989 tăcerea a fost spartă. Nucşoara, devenită publică, a provocat despărţiri de ape , reproşuri, ură , învinovăţiri reciproce. Au fost dezgropate şi aduse la lumina zilei slăbiciunile omeneşti, limitele naturii umane.

Reconcilierea întârzie. ”

¤ Nucşoara – loc bântuit de securişti …

„… cum a fost posibil ca, într-o comună de munte , Ministerul de Interene să trimită în perioada 1949-1958 cel mai mare număr de securişti pe cap de locuitor? Şi cât de mare a fost rezisetenţa locală , încât eforturile de prindere a grupului de partizani Arnăuţoiu - la care au conlucrat Miliţia, Securitatea şi Trupele de Securitate - să dureze aproape zece ani? […]

Nucşoara , sat de munte, dintre ai căror locuitori aproape jumătate au fost bătuţi , anchetaţi cu brutalitate , urmăriţi şi unii chiar executaţi din cauza opoziţiei faţă de regimul comunist , face parte dintr-o zonă care a cunoscut de timpuriu represiunea. [… ] Totul s-a petrecut cu puţin înaintea alegerilor din noiembrie 1946 şi imediat după. […] Satul a devenit multă vreme un loc bântuit de securişti, armată, miliţieni şi informatori.”

¤ Nucşorenii, azi: tabere, contestări, invidii …

“ Cel pe care Gheorghe Şerban [ fost prizonier de război, ex-primarul comunist, ] l-a invitat să intre în Partidul Comunist după întoarcerea din război, Constantin Paşol [ fost prizonier de război ], este şi mai ferm. El neagă întreaga mişcare de rezistenţă din Nucşoara: < Păi ce, a luptat Nucşoara împotriva comuniştilor? Nu a luptat nici Arnăuţoiu împotriva comuniştilor! Este o păcăleală asta! Că dacă s-ar fi luptat contra lor, împuşca zece comunişti din comună. Pe mine de ce nu m-a împuşcat? Că le-am spus lor, mie niciodată nu mi-a fost frică! > […] Dacă pentru Gheorghe Şerban rezistenţa Nucşoarei este o < păcăleală >, prietenul lui este şi mai îndârjit în atitudinea sa.El, pur şi simplu , îşi doreşte să demonstreze cu “acte”: < Uite, domne, cine e Arnăuţoii şi ce a făcut , să nu le mai spuneţi eroi, escrocii nu sânt eroi, criminaliui nu sânt eroi … > […]

Foştii prizonieri politici nu numai că pretind pământul care le aparţinuse, evident , <în mod nedrept>, dar, mai mult, confiscă prestigiul pe care cei în pericol de a-l pierde îl merită, ca < adevăraţi eroi >. Ei s-au simţit umiliţi de faptul că Elisabeta Rizea a fost vizitată şi de rege , şi de fostul preşedinte Constantinescu , că a apărut la televizor, că memoriile ei au fost publicate , că, din tot satul, ea a devenit figura cea mai cunoscută şi că toţi ceilalţi nu contează , nici măcar ceilalţi dintre foştii prizonieri. […]

Doctoriţa pretinde că […] deşi o admiră pentru curajul de care a dat dovadă în trecut, Elisabeta Rizea era mulţumită şi pe vremea lui Ceauşescu, ba chiar declara că este convinsă că < dacă venea Ceauşescu la ea acasă ar fi ieşit în faţa porţii şi ar fi strigat“ Trăiască Ceauşescu!” >[…..]

< Când a venit Constantinescu aici s-a dus la Elisabeta Rizea, că acesta este năduful nostru >, o spune chiar cineva dintre foştii deţinuţi politici , care afirmă lucruri grave, şi anume faptul că ea este < cu două f eţe >. Fiecare, se pare, a avut un interes.

Preotul , susţinut de < toţi comuniştii din sat > nu i-a lăsat pe deţinuţii politici să pună o cruce în memoria victimelor rezistenţei , ai celor 18 executaţi, < zicând că este crucea bandiţilor >.

El a făcut parte însă din suita regală , a stat la masă cu ei, şi a mai şi obţinut 60 de milioane ajutor pentru întreţinerea bisericii , la care <ţine slujba cu zece babe >.

Ei [ deţinuţii politici ], în schimb, au fost refuzaţi , plimbându-se cu crucea de la Nucşoara la Sboghiţeşti , unde i-a întâmpinat alt refuz. Pusul crucii în sat a împărţit oamenii în două tabere:

< unii vroiau, mulţi nu, pentru că nu-i agreau pe deţinuţii politicii la început. Au mai suferit şi din cauza lor, până la urmă s-au împăcat , că din cauza asta a fost, cu pământul. >

Până la urmă , crucea a fost pusă la Poinărei, satul în apropierea căruia s-a aflat ultima ascunzătoare a partizanilor.[….] cel care, scăpând din închisoare, jurase să ridice această cuce în memoria luptătorilor, avea lacrimi în ochi: < Nu a fost corect să se spună că vine regele să o viziteze pe Elisabeta Rizea şi nu vine regele să viziteze grupul de rezistrenţă >. [… ]

Singularitatea Elisabetei Rizea a jignit ambele părţi , dar cele mai jignite au fost victimele represiunii comuniste , pentru că < toată lumea vine s-o viziteze şi să-i aducă plocoane, dar de noi nu aminteşte niciodată > […] Chiar < unii dintre cei care au fost închişi nu o văd cu ochi buni >, se grăbeşte să adauge cineva din tabăra celor care regretă anii comunismului, speculând rivalităţile din grupul foştilor deţinuţi politici , care < nici ei nu au fost la un consens >, întrebându-se < de ce fata lui Arnăuţoiu nu o vede bine pe Elisabeta? > […]

Totuşi, Elisabeta Rizea are susţinători - şi chiar şi acei care se abţin de a o “eroiza” , recunoscându-i curajul , apreciază avantajul care i se datorează: asfaltarea unei porţiuni importante de drum. Ba chiar mai mult, unii spun că < nu am ştiut să beneficiem de pe urma imaginii ei, dacă eram mai deştepţi făceam mai multe lucruri , dar e bine că am rezolvat cu drumul. > [……]

Nucşorenii au simţit însă că economia psihologică va face astfel încât , într-un asociativ spontan, într-o reptrezentare a Nucşoarei rezistente , vor rămâne ca repere:

Nucşoara, rezistenţă, Rizea, rege, poate Constantinescu, asfalt.“

¤ Iertarea …Memoria… Uitarea …

“ Rămâne însă problema iertării.Dacă iertarea ar fi posibilă , ea ar constitui un rău moral, pentru că ar pune libertatea la dispoziţia lui Dumnezeu , ofensând mândria umană.

Etica nu este imunizată contra infiltrării misticului. Iertarea are o aură religioasă şi are, cel puţin în discursul profan, un rol important. Iertarea este recomandată prin cultură, prin prescripţii religioase ; ea este o parte a moştenirii noastre religioase.

Iar în Nucşoara nimeni nu a rostit cuvântul eliberator al iertării şi nimeni nu are o memorie fericită. De o parte, există un abuz de memorie, iar de cealaltă parte, un abuz de uitare.

Ceea ce unii cultivă cu delectarea pe care frustrarea o întreţine, şi ceea ce alţii evită cu conştiinţa încărcată , este această formă de memorie-repetiţie care se refuză eliberării şi reconcilierii.

< Dacă nu ai duşmani, degeaba trăeşti! > , spune un ţăran de la Nucşoara. Şi cum să nu ai duşmani?

Nu-i poţi duşmăni pe cei care , bătuţi samavolnic, au spus ce ştiau. Una dintre cele mai importante persoane de legătură ale rezistenţei , care a supravieţuit , afirmă liniştită că este un noroc că unul dintre fiii săi nu ştia nimic şi deci nu putea , anchetat de Securitate , să dea niciun fel de informaţii , pentru că , dacă ar fi ştiut , cum este fire slabă, <m-ar fi dat >[…] Nu, nu aceştia sunt duşmanii , ci aceia care , din zel, şi micime omenească, s-au bucurat de necazurile altora , < au sărit pe bunurile altora >, cum spune, cu resemnare în faţa umbrei unui om , Ion Preda. […] Nucşoara s-ar fi putut bucura de o glorie colectivă dacă oamenii şi-ar fi dat mâna şi omeneşte s-ar fi reconciliat. […]

Marinica Chirca, poate cel mai interesant personaj în viaţă dintre supravieţuitori, una dintre cele două surori care au stat ascunse cinci ani în podul unei case , după ce nimeni , de frică, nu le deschidea poarta, nu doreşte decât să vadă că aceia care – nu de frică , ci din oportunism - au greşit faţă de ea au remuşcări. Marea scenă a regretelor nu a avut loc şi, oricum, nu regretele contează. [….]

Ea rămâne tăcută, cu o fixitate de sfinx, declarând definitiv şi sentenţios:

< Îi iert, dacă-i iartă Dumnezeu! > […]

Nucşoara emană o memorie rănită. În “vastele palate ale memoriei” , conştiinţele individuale se mişcă dureros. Pentru a-ţi aminti, ai nevoie de alţii. Raportul extern dintre memorie şi istorie şi raportul intern dintre memoria individuală şi cea colectivă, nu se împacă.

Conştiinţa colectivă se deplasează cu o ruptură greu de ţesut în trecutul său, afectând prezentul.

Între abuz de memorie şi abuz de uitare , încet şi sigur îşi face loc mitul, lăsând la o parte - şi trecând pe lângă ei - indivizii. “

_________________________________________________________________

10.) Marius Oprea *, Moştenitorii Securităţii, Editura Humanitas, Seria Istorie, 2004
[LD: Ce-ar mai fi de spus despre un tânăr istoric consacrat ca specialist în „Istoria Securităţii”?

Poate nu ar fi lipsit de interes să semnalăm, propria-i confruntare cu Securitatea ( în anii studenţiei, în Braşovul revoltei din 1988 ) şi importanţa unor întâlniri care i-au schimbat traiectoria ştiinţifică.

Ar mai trebui să precizăm că analiza lui Marius Oprea se opreşte cronologic la anul 2004, în plin „ regim Iliescu ” căruia, pesimist, îi întrevedea o posibilă dăinuire prin alegeri ca … în 1946!

Dar toate acestea cititorul le află parcurgând cartea pe care el o dedică acelor persoane care au renăscut „ca oameni onorabili” după 1990, an în care „şi-au croit din uniformele Securităţii costume Armani”. Cartea aceasta a fost foarte aşteptată şi este un argument solid care confirmă şi consacră, ca o dură realitate , sintagma perpetuării „regimului securi-comunist”, în România.

Redăm câteva extrase la care subtitlul orientativ ( pus de noi ) indică conţinutul. De sigur, un spaţiu mult prea redus pentru importanţa temei. De aceea, doar citirea cărţii poate fi edificatoare: ]
¤ Dec.’89 - Structura Securităţii

¤ Schimbarea la faţă a Securităţii

¤ Proclamaţia de la Timişoara: punctul 8

¤ SRI: secretizarea trecutului

¤ Perpetuarea Securităţii ( structuri şi personal )
------------------------------
* M.O. Născut în 1964, la Târgovişte; absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti;

teză de doctorat: „Rolul şi evoluţia Securităţii ( 1948-1964 )” ; articolele despre poliţia politică din România,

publicate în presă şi difuzate la „Europa Liberă”, incluse în culegeri de studii;
volumul „Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989”( Ed.Polirom, 2002)
a fost premiat de Asociaţia Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului.
Împreună cu Stejărel Olaru, a publicat „Ziua care nu se uită” , cuprinzând interviuri cu participanţii
la revolta anticomunistă de la Braşov din 15 noiembrie 1987 ( Ed.Polirom, 2002 );

împreună cu colegii de la Institutul Român de Istorie Recentă ( IRIR ), unde lucrează în prezent,
a publicat volumul „Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică”
.( Ed. Polirom, 2002 ). Acestora, se adaugă prezentul volum.
----------------

Iată opiniile unor mari personalităţi despre om şi cărţile sale:
Vladimir Bukovski: „Când l-am cunoscut pe Marius Oprea la Sighet, în 2001, am constatat că vorbim aceeaşi limbă - amândoi urâm comunismul, poliţia politică, delaţiunea şi lipsa de fermitate pe care ”sistemul” o inoculează în oameni. [……] Datorită curajoasei lui acţiuni de deconspirare a Securităţii , a avut şi are probleme - dar i-am promis ( şi eu mă ţin întotdeauna de cuvânt ) că îi voi sări în ajutor oricând are nevoie.

Ţin la Marius pentru că priveşte ferm şi critic atât spre trecut , cât şi în prezent.El s-a dovedit în toate cărţile şi articolele sale un perseverent şi curajos istoric al Securităţii. Faptul că acum, în acest volum, împinge cercetările sale până la analiza rolului pe care-l joacă Securitatea şi foştii activişti comunişti în România de astăzi, îmi arată că nu am greşit în judacata mea, socotindu-l pe Marius Oprea printre prietenii mei apropiaţi.”
Andrei Pleşu: „ Câtă vreme am fost mebru al Colegiului CNSAS, cercetările lui Marius Oprea m-au umplut de o cordială invidie. Acoperea, cu expunerea lui singuratecă dar fermă, bâlbâiala unei întregi instituţii.[… ] Toţi vrem adevărul , dar Marius Oprea îl caută, şi, adesea, îl identifică. [….] El demonstrează că , în România, trecutul imediat e, totodată, prezentul imediat.
Cartea se citeşte , de aceea, cu un insolit amestec de îngrijorare , melancolie şi năduf.
E o etapă inevitabilă în încercarea noastră de a aşeza istoria contemporană sub o judecată dreaptă şi vindecătoare.”
Dennis Deletant: „ El nu a obosit să dezvăluie trecutul dubios al câtorva foşti ofiţeri de Securitate , care ocupă astăzi poziţii importante în serviciile postdecembriste. Unui oficial UE, care s-a interesat în cursul unei vizite la Braşov, cine este opoziţia din România, cineva, un român, i-a răspuns:
< Marius Oprea! >. Oprea a avut curajul , asumându-şi acest risc deloc neglijabil pentru el şi familia lui, să descâlcească modul în care , în România de azi, Securitatea, privatizându-se, şi-a întins tentaculele până în cele mai ascunse cotloane ale puterii. Cartea de faţă analizează acest proces.”
-----------------------------------------
Cuprins
Argument
Introducere Eu şi securitatea mea.
Capitolul I Securiştii lui Ceauşescu

Capitolul II Securitatea la 1989
Capitolul III Noii stăpâni
Capitolul IV Pentru liniştea noastră

Capitolul V Sindromul Berevoeşti
Capitolul VI Privatizarea Securităţii
Capitolul VII A cincea putere

Epilog Noi şi ei
Note. Mulţumiri. Indice de nume.
---------------------------------------------------------

Marius Oprea:
¤ Dec.’89 - Structura Securităţii

„ La 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului avea un efectiv total de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3.179 subofiţeri şi 1.228 personal civil. […..] Lor li se adăugau 23.370 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi din trupele de Securitate , un munte de arhive , o reţea de peste 400.000 de informatori şi o puzderie de afaceri dubioase. […]

Şeful DSS esr, în decembrie 1989, general-colonelul Iulian Vlad, care avea şi rangul de ministru secretar de stat în Ministerul de Interene. [….] el era secondat la conducerea Securităţii de către Aristotel Stamatoiu, general-locotenet, de asemenea cu rang de ministru adjunct la Miniesterul de Interene ( coordonator al acţiunilor de spionaj), de Gianu Bucurescu şi Ştefan Alexie, ambii generali-maiori şi subsecretari de stat la Interne ”

/ Centrul de Informaţii Externe - CIE, ( UM 0544 ) - Aristotel Stamatoiu ;
adj. g-ral Ştefan Alexie;

/ Unitatea de Contrainformaţii a CIE ( UM 0195 ) – comand. g-ral maior Ioan Moţ;
/ CIE ( UM 0110 ) - comand. g-ral maior Victor Nicolcioiu; adj. col.Vasile Lupu ;

/ Cifru ( UM 0525 ) - comand. g-ral maior Gheorghe Radu
/ ICE Dunărea ( UM 0107 ) – comand. col. Constantin Gavril;
/ Direcţia I de Informaţii Interne ( UM 0610 ) – comand. Gheorghe Raţiu; adjuncţi Ilie Merce,
Gabriel Anastasiu , Elena Moca
/ Direcţia a II-a de Contraspionaj Economic ( UM 0617 ) – comand. G-ral maior Emil Macri;

adj. Vergiliu Ionescu, lct.col. Constantuin Stan, locot.col. Claudiu Bucur;
/ Direcţia a III-a de Contraspionaj ( U M 0625 ) - comand. G-ral Aurelian Mortoiu ; adjuncţi
col. Filip Teodorescu, lt.col. Emil Rădulescu, lct.col. Gheorghe Diaconescu.

/ Direcţia a IV-a de Contraspionaj Militar ( UM 0632 ) – comand. Vasile A.Gheorghe;

adjuncţi, lct.col. Mihai Uţă, lct.col. Dumitru Patanca.
/ Direcţia a V-a , Securitate şi Gardă , de Protecţie a conducerii PCR ( U.M. 0666 ) -
comand. G-ral maior Marin Neagoe.
/ Direcţia a VI-a de Cercetări Penale - comand. col. Gh.Vasile , adj. Pătru Murariu
/ Unitate Specială de luptă Antiteroristă ( UM 0620 ) - comand. col. Gh.Ardeleanu ;

Adjuncţi, lct.col. Gh.Trosca, lct col. Ion Bleorţ, maior Gh.Gherghina
/ Unitatea Specială de Filaj „F” – comand. col. Ion Băjenaru , adj. locot.col. Paula Stanciu;

/ Servicil Special pentru Protejarea Secretelor de Stat ( U M 0500 )- subordonat dir.II, III;
/ Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior (UM 0650 ) - comand. col. Alexandru Ştefan;

/ Centrul pentru Informatică şi Documentare (CID) – comand. lct.col. Dan Nicolici

/ Serviciul „D” ( Dezinformare ) - comand. col. Dumitru Tatu

/ Serviciul Independent , Secretariat - Juridic – comand. col. Florică Dobre;

adj. lct-col. Aurel Rogojan

/ Comendamentul pentru tehnică operativă şi transmisiuni - comand. g-ral maior

Ovidiu Diaconescu

/ Unitatea Specială „ R” ( comunicaţii între conducerile centrale şi teritoriale de partid,

guvernamentale, şi între DSS, Miliţie şi trupele Securităţii ; administrarea staţiilor de bruiaj
al posturilor de radio occidentale ) - comand. col. Remus Dan , adj. Tiberiu Lopatiţă.

/ Unitatea Specială „S” ( intreceptarea corespondenţei şi depistarea autorilor „înscrisurilor
periculoase”; colabora cu Miliţia la înregistrarea caracterelor tuturor maşinilor de scris
de pe teritoriul României ) – comand. col. Constantin Marinescu ; adj. lct.col.Eugen Grigorescu ,

lct col. Aurora Negoiţă

/ Unitatea Specială „T” ( U.M. 0639; instalarea „tehnicii operative”, adică a microfoanelor ,
la domiciliile şi locurile de muncă ale celor urmăriţi, supravegherea telefoanelor , monitorizarea
video a celor deveniţi „obiective” pentru Securitate – comand. g-ral maior Alexandru Ţencu;

adj. lct.col. Gh.Busu , lct.col. Toader Ştefan.
/ Serviciul „C” ( transportul documentelor secrete ) - comand. Mircea Ştefănescu
/ Unitatea Specială „P” ( producţie specială şi cercetare ) – lct. Col. Teodor Hristea
/ Unitatea Specială de Aviaţie ( flotila DSS, asigura călătoriile peste hotare a cuplului Ceauşescu ,

şi, în situaţii speciale, al comandanţilor Securităţii )
/ Serviciul de Cadre, Invăţământ şi Organizare –Mobilizare ) – comand. col. Maria Petrescu

/ Comandamentul Trupelor de Securitate ( 1387 ofiţeri, 136 ifiţeri ingineri şi tehnicieni,
924 subofiţeri, 536 angajaţi civili, 20.387 soldaţi ) - comand. g-ral maior Grigore Ghiţă
¤ Schimbarea la faţă a Securităţii

„ Securitatea a avut o soartă aidoma cu a partidului comunist pe care l-a servit,

a dispărut de la sine , fără ca dispariţia ei şi problema „succesiunii” să fie statuate în vreun text de lege. Şi în cazul partidului, şi al Securităţii , miza a fost privatizarea regimului comunist după modelul care se pregătea atunci şi în URSS , trecerea de la cizma bolşevică la pantoful capitalist - păstrându-şi aceeaşi ciporapi cazoni.
<Schimbarea la faţă a Securităţii > , camuflarea epoleţilor albaştri sub costumul Armani al parlamentarului , ofiţerului din serviciile secrete, funcţionarului public , omului de afaceri de succes - ba chiar sub roba magistratului - a fost un proces discret.[…..] Procesul e în plină desfăşurare.
Aparatul de propagandă comunist a fost înlocuit de cel pesedist, poliţia se remiliţianizează, justiţia e de partid şi de stat, opinia publică este manipulată şi manelizată, avuţia statului s-a privatizat discret în folosul noii oligarhii postcomuniste, tot mai arogantă şi pasionată de vânătoare - ca şi defunctul dictator.

Mai lipseşte doar consfinţirea acestei realităţi prin noi alegeri libere … Ca - n ‚46! [……]
Complicitatea între noile autorităţi şi structurile fostei Securităţi a fost precedată de acţiuni menite să le pună pe cele din urmă în mod necondiţionat în slujba puterii , profitându-se de incertitudinile şi temerile securiştilor.”

¤ Proclamaţia de la Timişoara: punctul 8

„ După sumbrul revelion 1989/1990, marcat de reculegere , îngrijorare şi speranţe, zilele s-au scurs una după alta şi tensiunile create de teama „teroriştilor” au fost dezamorsate. La fel şi cele interne. […..] Era un îndemn scurt, de încredere, adresat prin „presa liberă” echipei conduse de Ion Iliescu

.[…] <Să-i lăsăm să lucreze> citeam, vedeam şi ascultam. […. ]
Tensiunile dintre partidele aflate atunci în opoziţie şi Frontul Salvării Naţionale , autoproclamat „emanaţie a revoluţiei”, erau deja acute când, la 11 martie, la Timişoara , oraşul simbol al libertăţii românilor, nişte oameni cinstiţi şi curajoşi au scris şi apoi au citit din celebrul balcon al Operei o Proclamaţie în care se cerea, practic, dezmembrarea noului sistem de putere care prinsese contur pe ruinele celei vechi. După o revoluţie reală, şi într-o democraţie reală, Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990, ar fi ţinut loc de Constituţie. [……]

Proclamaţia cerea , prin punctul 8, înlăturarea din viaţa publică a foştilor activişti şi securişti pentru trei legislaturi.[…..] Nimeni nu a avut timp să gândească serios asupra acestor cuvinte , aşa că ele au intrat doar în istorie.”
¤ Secretizarea trecutului

„ Una dintre condiţiile esenţiale ale perpetuării sistemului comunist a fost secretizarea eşecului.Realitatea nu trebuia să fie cunoscută cu exactitate şi nici descrisă corect.

Tot ce nu era permis să se ştie devenea automat secret de stat , protejat de Securitate. […..]

Aceasta a fost situaţia până în 1989 şi ne-am fi aşteptat ca ea să se schimbe.

Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, nici măcar în zilele noastre, dar „moştenitorii Securităţii” au trecut în mod direct la distrugerea secretelor trecutului. [….] Prin astfel de acţiuni tenebroase [ Berevoieşti ] au fost distruse iremediabil , începând din 1990, documente esenţiale pentru investigarea trecutului comunist al României. Alte documente au fost bine zăvorite , departe de orice ochi curioşi.

Cine avea un asemenea interes este de la sine înţeles: cei care se temeau de trecut , pentru că viaţa lor se confundase, în mare parte, cu fostul regim. [….] Arhivele Securităţii , ca şi cele ale fostului partid comunist, nu îi privesc pe oamenii de rând, ci pe cei care ne-au condus înainte de 1989 şi o fac şi azi.
De aceea , până azi, ele sunt ascunse privirilor”
¤ Perpetuarea Securităţii ( structuri şi personal )

„Cei ce au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securiatea şi-au făcut iluzii.

Securitatea din România , la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste, este organizată în aşa fel încât , chiar dacă unii dintre şefii ei dispar, funcţionează mai departe fără ei.
Ierarhia este organizată pe principiul şirului indian. Când unul dintre şefi dispare, şirul face un pas în faţă şi locurile sunt ocupate automat. [….] După cum s-a văzut pe parcursul acestui volum, lungi şiruri de securişti au fost recuperate şi folosite de puterea provizorie încă din primele luni ale anului 1990, fiind integrate în structura „noilor” servicii de informaţii şi în aparatul guvernamental , la interne, justiţie, externe şi comerţ exterior. [….]

În România, în conformitate cu Legea nr 51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională, funcţionează ( oficial ), nu mai puţin de şapte servicii secrete, după cum urmează:

Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi alte trei, dezvoltate - potrivit art. 6 al legii - la Minisaterul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei , prin structuri interne specializate.

La acestea se adaugă Serviciul de Telecomunicaţii Speciale , ca structură separată , de protejare a comunicaţiilor oficiale.”

11. ) Mihai Pelin , Trecutul nu se prescrie. SIE & SRI, Editura Kullusys,Bucureşti, 2004
[ LD: Autorul anunţă că acesta este un prim volum „anuar” - debutând cu 2002 - privind activitatea serviciilor speciale din România. Cartea este densă, meticuloasă, plină de date, nume, episoade, dezvăluiri şi afirmaţii şocante, interpretări şerpuitoare, sentinţe dure, dând impresia unui atotştiutor şi chiar a unui implicat nu în istoria , ci în activitatea SRI.
Că Mihai Pelin este un harnic „şoarece” de arhivă, putem confirma fără rezerve: aşa l-am cunoscut, înainte de 1989. Că este pasionat de istoria politică „de culise”, ţesută în laboratoare de spionaj şi diplomaţie secretă,o atestă lucrările sale de până acum. Mai ştim că Mihai Pelin, pentru a-şi susţine „ ipotezele ” şi a-şi argumenta „tezele” ( din proprie iniţiativă sau silit de alţii ) nu se dă în lături în a inventa sau recomanda documente colegilor din cercetare, ca, peste ani, să afirme cu seninătate că au fost …”contrafăcute” , răsturnând radical interpretarea extrasă din ele.

( Şi asta ştiu din propria-mi experienţă şi a unor colegi care au ascultat de „recomandarea” sa…. ).

Şi de data aceasta, lucrarea lui Mihai Pelin va face „valuri”. Multe şi din diverse direcţii.

Parcurgând cartea, poţi spune fără riscul erorii: după 15 ani de tranziţie, sintagma „ regimul securi-comunist ” este o prezenţă evidentă.

Prezentându-se ca în zicala populară drept „ aceeaşi Mărie , cu altă pălărie”, bazându-se pe tactica „ şirului indian” în care avansează securiştii ( despre care vorbeşte Marius Oprea în cartea sa ) el pare a funcţiona perfect. Şi deşi suntem în anul 2005, anul unui nou regim, şirul îşi vede de înaintarea sa. În loc de moto, selectăm din cartea lui Mihai Pelin o concluzie:

<Cu securiştii în NATO şi corupţii în UE >.

El urmăreşte câteva personaje din acest şir , până în anul 2002:

¤ De la Virgil Măgureanu la… Costin Georgescu

¤ Dekaghebizarea SRI, SIE? – „ridicol!”
¤ Radu Timofte – din suspect KGB- ist, director SRI.
¤ SRI= vechea Securitate

¤ Directorii SIE - securişti ”reciclaţi” sau incompetenţi: Caraman, Talpeş, Harnagea,Rotaru , Fulga

¤ CNSAS = „instituţie legată de mâini şi de picioare”

* * *
-----------------------------------------------

Cuprins

ANTECDENTE
SRI sub Virgil Măgureanu SRI sub Costin Georgescu SRI sub Radu Timofte
SIE CNSAS 2002
DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ-N TOAMNĂ

/ Armagedonul securiştilor / Reacţia cetăţenilor şi a ziariştilor / Ca la noi la nimeni /
/ Reacţia clasei politice / Patimile lui Ioan Mircea Paşcu / Lista lui Sergiu Nicolaescu /
/ Din confuzie în confuzie / Seminarul de la Sinaia / Scandalul telefoanelor ascultate /

/ Opinii din Occident / SRI versus CNSAS / SRI din primăvară pânăn toamnă( I)

/ Cazul A.T. Mirică ş.a / De ce se pleacă şi nu se mai vine? / SIE, din primăvara până-n toamnă /

/ Afacerea BIR / Priboi cu patru foi / CNSAS versus SRI /
/ De la ANS la ORNISS / SRI din primăvară …. ( II ) / Servicii paralele şi înrudite /
/ CNSAS în luptă cu sine / Reuniunea de la Snagov / Două interviuri discutabile /
/ Alte opinii din Occident / Cazul Kurt Treptow / O pace imposibilă /
/ Fantomele trecutului / EPILOG /
ANEXE
/ Nu de securişti să ne temem, ci de intrarea lor în NATO / Ruperea pactului cu Securitatea /
/ De la conjuncţie la frăţietate / Foşgăiala secuimii /

/ Un cadavru în fundaţia democraţiei / Portret robot al securistului la bătrâneţe /

/ Conspirarea Securităţii -politică oficială / Cine îi citeşte pe spionii Pleşu şi Patapievici? /

/ Restaurarea Securităţii şi ticăitul NATO / Proces –verbal de contravenţie /
/ Imunitatea politică a Securităţii / Nu ne este puţin ruşine:Adrian Năstase se-cu-rist? /
/ Cu priboii în frunte / Scenariul „Cu securiştii în NATO şi corupţii în UE”/
----------------------------------------------------------------

¤ De la Virgil Măgureanu la… Costin Georgescu

: „ Virgil Măgureanu a întemeiat Serviciul Român de Informaţii în martie 1990 şi l-a condus timp de şapte ani. În 1992 a pretins că în noua structură de siguranţă naţională a României numai 15 % din efective ar fi provenit din fosta Securitate , fiind vorba de ofiţeri cu atenţie verificaţi , care nu au practicat poliţie politică. Afirmaţiile sale au fost în mod repetat reiterate şi susţinute de şeful biroului de presă al SRI , Nicolae Ulieru. Şi unul şi altul minţeau, ponderea securiştilor din noua structură informativă era mult mai mare şi în rândurile lor nu se operase nici o selecţie în funcţie de activităţle din trecut. […] După apariţia volumului „Culisele spionajului românesc”, în care l-am dovedit ca escroc pe Mihai Pacepa, atacurile împotriva mea au sporit în intensitate şi mereu eram tratat în tandem cu Virgil Măgureanu.[…] Generalul dezertor contribuise din plin la campania electorală în favoarea lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democratice din România. [....]
„ După demisia lui Virgil Măgureanu , funcţia a fost preluată de inginerul Costin Georgescu , un personaj cumsecade şi de condiţie, dar potrivit pentru această misiune exact ca nuca într-un perete. Sub directoratul „kaghebistului” Virgil Măgureanu , cel puţin 20 sau 30 de oameni studiau zi de zi în arhivele fostei Securităţi. În schimb „democratul” Costin Georgescu , sub presiunea securiştilor din subordinea sa, a închis cu severitate accesul la un fond documentar într-o mare măsură terifiant.”

¤ Dekaghebizarea SRI, SIE? – ridicol!
„ Premierul Victor Ciorbea a declarat sus şi tare că dekaghebizarea era un fapt împlinit , reprezentând un succes important al guvernării sale. S-a produs cu această tâmpenie nu numai pe plan intern, ci şi pe plan internaţional , expunându-se unui ridicol total […]
Sub un preşedinte năuc, cu picioarele dezlipite de sol, şi sub un premier literalmente ceva mai deştept ca noaptea, securiştii din SRI s-au simţit în sfârşit dezlegaţi să se reorganizeze după bunul lor plac şi conform propriilor lor concepţii , deduse din practica lor din vechea Securitate.
Au fost readuşi în serviciu ofiţeri trecuţi în rezervă sub mandatul lui Virgil Măgureanu. SIE şi SRI au apelat la ofiţeri abandonaţi în decembrie 1989, recuperându-i din starea de pensionari verzi ca bradul sau din diverse instituţii civile în care îşi completau cu veselie veniturile.”
¤ Radu Timofte – „candidat” la SRI (din opoziţie, succesor )
„ După unele aprecieri , Radu Timofte s-a lansat în cursa pentru şefia SRI încă din 1992, când a început să vehiculeze primele vorbe în dungă despre Virgil Măgureanu. […]

În 1996, formaţiunea politică a lui Ion Iliescu nu a mai câştigat scrutinul electoral şi nerăbdarea din Radu Timofte a început să dea pe afară. Atacurile lui s-au purtat cu o vehemenţă sporită împotriva noilor conduceri ale SIE şi SRI şi a consilierului prezidenţial de resort, Dorin Marian , pe care l-a implicat în tot felul de tranzacţii murdare, fără a dispune de dovezi concludente.”

Pe neaşteptate, George Şerban a redeschis o discuţie iniţiată încă din vara lui 1998 şi a anunţat şi opinia publică , şi Parlamentul, că Radu Timofte ar fi fost cândva în relaţii cu nişte agenţi KGB , calitate în care fusese urmărit de fosta unitate specială UM 0110.

[…..] după alegerile câştigate de PDSR , chiar în primele zile ale lui ianuarie 2001, subiectul părea uitat: Costin Georgescu a fost numit ambasador în Cipru şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării l-a desemnat pe Radu Timofte drept succesor.

Între timp, după demisia lui Cătălin Harnagea , conducerea SIE era asigurată de generalul Constantin Rotaru, alt securist de nădejde din regimul căzut în decembrie 1989.[….]

Apoi atenţia ziarelor a fost reţinută şi de primul conflict dintre Radu Timofte şi CNSAS, însă toate aceste mizerii au dispărut din prim plan, la 11 aprilie 2001, când Virgil Măgureanu a ieşit iar la rampă cu afirmaţia surprinzătoare că dosarul relaţiilor lui Radu Timofte cu KGB fusese elaborat chiar în cadrul diviziunilor SRI , fiind un fals ordinar.”

¤ SRI= vechea Securitate

„ Într-adevăr, după tot ce s-a întâmplat şi se mai întâmplă în interiorul şi în jurul lui , după toată gargara rapoartelor lui de activitate inodore şi incolore prezentate în timp Parlamentului, este cert că SRI reprezintă şi azi ceea ce a reprezentat şi vechea Securitate: o oficină de dezinformare , o structură într-un perpetuu conflict cu legile ţării şi un scut al intereselor unor persoane aflate temporar la putere. Pe scurt, un tripou care în orice ţară civilizată ar fi scos automat în afara legii , la prima descindere a poliţiei.”

¤ Directorii SIE - securişti ”reciclaţi”: Caraman, Talpeş, Harnagea,Rotaru, Fulga

Mihai Caraman ( 18 ian. ’90 – 9 apr.’92 )
” Conform unor rumori de culise, îndepărtarea sa din serviciul de spionaj de la Bucureşti , ar fi fost cerută imperativ de secretarul general de atunci al NATO , Manfred Worner, care şi-a reamintit aportul lui Mihai Caraman la subminarea organizaţiei , în anii 1959-1969.
[….] Şi astăzi se discută în presă despre cine putea să-l numească într-o funcţie din care, prin însăşi trecutul său, periclita interesle României. Ion Iliescu sau Petru Roman?”

Ion Talpeş ( 9 apr.’92- 31 iul.’97 )

„ În toată această perioadă a reuşit să evite implicarea subordanaţilor săi în scandalurile curente din presa acelor ani [… ] Mai merită să semnalăm şi metamorfoza traversată de personaj , în anii trăiţi alături de securiştii din SIE [….] La ora actuală,este unul dintre cei mai îndârjiţi avocaţi ai foştilor ofiţeri de securitate, însă partizanatul necontrolat, al lui Ioan Talpeş, le face acestora mai mult rău decât bine.”
Cătălin Harnagea ( 31 iulie 1997 - )

„… a îndeplinit oficiul de consilier al preşedintelui Emil Constantinescu. La 31 iulie 1997, a fost numit director al Serviciului de Informaţii Externe , cu rang de ministru, deşi era totalmente străin de asemenea preocupări.”

Constantin Rotaru (? )

„… alt securist de nădejde din regimul căzut în decembrie 1989”

Gheorghe Fulga (? ian. 2000 )

„ Privind mereu în pământ, într-o admiraţie neţărmurită faţă de propriile încălţări, Gheorghe Fulga a ajuns director al Serviciului de Informaţii Externe , după ce a frecat timp de aproape un an clanţele cabinetului lui Ion Iliescu.”
¤ CNSAS = instituţie legată de mâini şi de picioare

„ Întreaga ipocrizie a vieţii politice postrevoluţionare s-a etalat în toată splendoarea ei, cu scopul de a lega instituţia de mâini, de picioare sau de orice mădular capabil să mişte lucrurile din loc. De pildă, au fost obstrucţionaţi, la intrarea în CNSAS, Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu , sub motivul pueril că făcuseră parte din PCR în regimul expiat în decembrie 1989.
Adică Ion Iliescu , fost înalt demnitar comunist , putea să conducă statul român, dar nişte membri de rând ai fostului partid-stat nu puteau să răsfoiască nişte dosare intrate de-acum în desuetudine. La toate s-a adăugat şi comoditatea a trei dintre cei consideraţi îndeobşte de presă ca parte a elitei intelectuale din România.

În loc să-şi asume , prin unul din ei , conducerea instituţiei, ceea ce nu era deloc uşor, recunoaştem, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici au preferat să-l împingă în faţă pe Gheorghe Onişoru , convinşi că acesta se va lăsa controlat de opiniile lor”

__________________________________________________________________

12. ) Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu,

Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips.

Interviu-fişe pentru un posibil roman. Ed. Rao, Bucureşti, 2005.

[ LD: este prima carte lansată în 2005 dedicată Revoluţiei din decembrie’89.

Lansarea a avut loc la librăria Eminescu ( 1 februarie ), a fost transmisă de Vartan Arachelian ,

la „România actualităţi”, spunându-şi părerea despre carte … Ion Cristoiu, Răzvan Theodorescu, Alex.Stoenescu ( Vezi pe sit la Semnale, 5 februarie ). Cartea face „valuri” şi reprezintă o nouă tentativă de reabilitare ( ajustare, reevaluare, adjudecare de merite ) a armatei, în revoluţie.

Cine, când, cum, a întors armata cu spatele la dictator şi cu faţa la revoluţie?

A fost lovitură militară? Ea a fost anihilată de lovitura lui Iliescu?

Iliescu a confiscat revoluţia? Dar atunci…ce-a mai rămas din revoluţie?

Poate răspunsurile generalului ne aduc unele lămuriri.

În cele ce urmează, câteva fragmente privind „strategia şi tactica” generalului „cu piciorul în ghips”.

Sumarul, întrebările şi răspunsurile, aparţin celor doi interlocutori.

Titrarea pasajelor extrase, formulează întrebările noastre retorice. ]

¤ Timişoara ( alibiul „criză biliară” ) – curaj sau laşitate?

¤ Bucureşti ( alibiul „ picioru-n ghips” ): balans sau trădare?

¤ Ordin „conspirativ” versus mimarea „loialităţii”: debusolare sau dedublare?

¤ Fuga cuplului Ceauşescu: salvare sau capcană?

¤ Adjunct sau ministru al Apărării?

¤ “Noaptea generalilor “: haos sau concurenţă?

¤ L-a ales pe Iliescu: copărtaş la complot sau tactică dublă?

¤ Iliescu l- a ales pe Militaru: neâncredere sau calcul?

¤ Iliescu: <Să dispară Ceauşescu! >

¤ “…Am asistat la spectacol: un film de groază … “

¤ “… sentimentul că ai puterea lui Dumnezeu … ”

¤ Raport după o execuţie: “ Uite, domne, ne-am întors!”

¤ “Testamentul “ generalului

¤ Victor Stănculescu - “ înclinător de balanţă “ sau “oportunist ”?

Moto ( coperta IV ): < Numai morţii sunt eroi!

Eu n-am vrut să mor şi de aia nu sunt erou! Reţineţi! >

* * *

-----------------------

Cuprins

O posibilă prefaţă la un posibil roman - Dinu Săraru.

Fascinanta biografie ascunsă , sau dubla biografie

„Am rezolvat toate problemele conform programului care s-a stabilit la Bucureşti”

„ Am vrut să scap de mulţime , dar am vrut să scap şi mulţimea de ei”

O problemă care nu se lămureşte: Timişoara.

SCHIŢE DE PORTRET

Ion Iliescu Silviu Brucan Petre Roman

Gelu Voican Voiculescu Virgil Măgureanu Corneliu Coposu

DOCUMENTE

/ Rapoarte către I.Iliescu / Documente din procesul „Timişoara”: Recursul în anulare /

---------------------------------------------

Dinu Săraru: „ Mă aflu, aşa dar, în faţa celei mai importante victime a Revoluţiei ,

care a şi început să-şi devoreze copiii. Prima victimă de anvergură!” (p. 15, prefaţă )

¤ Timişoara ( alibiul „criză biliară” ) – curaj sau laşitate?

DS: „ În afară de Ilie Ceauşescu , la conducerea armatei nu mai era nimeni?”

VS: „ Nu, nu era! De ce? Pentru că eu i-am spus lui Milea în seara lui 20- cât era? 20,19, 20? –

că n-am ce mai face la Timişoara şi vin la Bucureşti. < Nu! Mai stai , mai stai, că vine Dăscălescu , că vine Bobu … > - ăia speriaţi! - pe care eu i-am scos la Timişoara , de la Comitetul Judeţean , cu paraşutiştii pe geam şi i-am suit direct într-o dubă şi i-am trimis la aeroport , altfel nu aveau cum să dispară , să iasă din sediul Judeţenei! Ei bine, de atunci am început să mă gândesc care va fi situaţia mea când ajung la Bucureşti. Nu mă gândeam la bine, mă gândeam la rău. […]

De aia am scris undeva, în însemnările mele, că am fost de două ori între două plutoane de execuţie , la Timişoara, între revoluţionari şi partid, la Bucureşti între partid şi armată.

Două plutoane de execuţie! Pentru că eu, la Timişoara, când au început masele , pe ziua de 19, să iasă din uzine … eram într-o încăpere din spatele biroului primului secretar, împreună cu ministrul adjunct al Justiţiei -Brahaciu – şi procurorul adjunct al procurorului general, Diaconescu. Şi eu atuncea mi-am scris demisia, pe care am motivat-o prin faptul că nu sunt de acord ca armata să se opună brutal unei mişcări care este reală! …Le-am arătat scrisoarea şi Brahaciu a zis:

< Tovarăşu’, cu ce aţi scris , v-aţi încheiat viaţa! Vă condamnă în tribunal … în stare de urgenţă… Nici să nu o arătaţi , daţi-o deoparte , aruncaţi-o! ” Diaconescu l-a aprobat şi mi-a dat acelaşi sfat.

DS: “ Către cine era scrisoarea , memoriul , demisia asta? “

VS: “Către preşedinte! Către Ceauşescu! Era de fapt un raport militar. Şi atunci m-am dus în WC-ul camerei de odihnă a primului –secretar , am rupt raportul şi am tras lanţul… Îmi pare rău şi astăzi că am tras lanţul… trebuia măcar să păstrez raportul… dar atunci nu ştiam ce se va întâmpla, apropo de cele două plutoane de execuţie [….] Am sosit la Spitalul Militar, unde era medic de gardă chiar comandantul spitalului: < Uite, dragă, ce s-a întâmplat! Sunt numit comandantul militar al Timişoarei …. Eu nu pot şi nu sunt de acord să fiu comandant militar! Găseşte-mi o soluţie să stau până la prânz să dorm! > Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foiae de observaţie că am o criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: < Unde e ăsta? > Şi doctorul spunea: < E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină! > … Între timp, Coman îl pusese pe Chiţac comandant militar: < Du-te şi citeşte tu! > Şi Chiţac a citit din balcon , afară, în faţa mulţimii , decretul care a declarat starea de necisitate. …Şi deabia pe la 7 seara [Milea ] mi-a spus: < Poţi să vii! > Şi atunci eu am plecat, spunându-i lui Coman că mă cheamă ministrul.... am ajuns la Bucureşti pe la două nopatea …

La Bucureşti m-au aşteptat aghiotantul , lct Mateiciuc, şi cu şoferul şi ei mi-au spus ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii , care este starea de spirit a populaţiei , pentru că eu n-am văzut la televizor chestia cu ruperea aceea între discursul lui Ceauşescu şi acel uriaş huoo, agitaţia din piaţă şi aşa mai departe “

¤ Bucureşti ( alibiul „ picioru-n ghips” ): balans sau trădare?

DS: „Am să vă întreb din nou , când aţi luat decizia să vă puneţi piciorul în ghips?”

VS: ….A fost un complot de familie … Eu sunt foarte conştiincios, am vrut să plec de dimineaţă.

… pentru că, după ce am venit la 4 acasă, m-a cam lămurit şoferul de ce se întâmplă acolo, în piaţă.

… Nevasta zice: < Nu pleci! Mai bine îţi dau cu vaza în cap -aveam o vază de cristal- îţi dau cu vaza asta în cap şi te pun jos! > … Aici a fost intervenţia , cum se zice, dumnezeiască, a soţiei…

< Du-te la spital , la cine este de serviciu, şi găseşte o soluţie acolo , să-ţi facă un control, să-ţi facă o internare , să facă ceva! > Eu povestesc de momentul când am venit de la Timişoara , chemat… Fusese hotărât să mă pună comandantul militar al Timişoarei şi i-am refuzat şi m-am dus şi la Timişoara la spital. …. La spital în Bucureşti, când am ajuns, am întrebat cine este medicul de gardă -era răposatul general Niculescu , şeful secţiei de traumatologie.

M-am dus la el şi i-am spus: < Uite situaţia este următoarea… Nu vreau să ajung acolo , găseşte o soluţie! > …Nu vroiam să ajung într-un moment ca acela la minister…

< Vă pun piciorul în ghips! > ….< Ce spun dacă cineva mă întreabă de ce mi l-am pus? >

< Spuneţi că aveţi ceva la menisc, şi asta nu poate fi verificat radiologic … le spuneţi că eu v-am pus ghipsul! > ….. Niculescu a murit , săracul, şi n-a spus niciodată nimic! A plecat în mormânt cu acest moment! “ [….]

DS: “Simţeaţi că este un act de curaj? “

VS: “ Nu simţeam că este un act de curaj, ci simţeam că nu trebuie să mă bag în focul ăsta care nu mirosea a bine , de fapt nu era… mirosea rău , pentru că armata se băgase rău la…

DS: “La Timişoara! “

VS: “ … la Timişoara şi la Bucureşti , la Bucureşti se băgase rău , atunci, cu ce s-a întâmplat la Universitate … şi şoferul şi aghiotantul ştiau multe , au umblat nopatea prin oraş şi ştiau ce s-a întâmplat.Cert este că, la un moment dat, m-am pomenit la uşă cu maşina …. “

¤ Ordin „conspirativ” versus mimarea „loialităţii”: debusolare sau dedublare?

DS: „ …vreau să vă întreb: până în momentul când v-aţi întâlnit cu Ceauşescu , la Comitetul Central la intrarea în biroul lui,în ziua de 22 decembrie dimineaţa, l-aţi cunoscut personal pe Ceauşescu?”

VS: Nu! […]

DS: ” Nici cu Elena Ceauşescu nu aveaţi…. Nu aţi avut nici un contact , nici odată direct?”

VS: Nu! [...]

DS: „ Deci nu se poate pune problema să vi se spună: <Victoraş, ai grijă de copiii mei! >

VS: “Asta în nici un caz! Nu, pentru că n-a fost niciodată acest dialog inventat de presă […]

DS: “ Dar este foarte important să precizăm acest lucru , că până în secunda aceea din 22 decembrie, dimineaţa, dumnevoastră n-aţi avut o întrevedere directă cu ei în care să primiţi , de la ei personal, vreun ordin!”

VS : Nu! [....]

VS : “ … A treia chemare a fost… a venit o maşină trimisă de Curticeanu , cu doi băeţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a, îmbrăcaţi în civil…< Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede, să mergem la sediu. > Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a murit şi cam atât.

Am ajuns la CC şi am intrat pe poarta din dreapta … […]

Curticeanu mi-a spus: < Vezi că te aşteaptă tovarăşii! >,dar , de fapt, ei nu mă aşteptau în birou , erau deja în camera aia, unde se afla de fapt secretariatul.

M-au întrebat: < Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa de târziu? >. Am spus: < Am avut un accident la picior, sunt cu piciorul în ghips > … < Milea ne-a trădat şi s-a sinucis! > Cam aşa a fost discursul lor scurt, sec. Erau deja panicaţi , pot să spun. < Vezi care este situaţia. Sunt nişte unităţi care trebuie să vină în piaţă. Vezi unde sunt, când vin şi mai repede! > […]

Generalii m-au informat că două regimente , unul de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei , au plecat la ordinul lui Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul de transmisiuni , am găsit un căpitan , acelaşi Tufan Marius şi l-am întrebat conspirativ:

<Ai legătură cu cele două unităţi aflate în marş? >.La confirmarea lui , i-am spus:

< Transmite-le numaidecât ordinul meu să s e întoarcă în căzărmi >.

M-am întors să raportez şi din nou am intrat şi a fost tot afară pe coridor. […] Am spus:

< Vă raportez că cele două unităţi s-au pu s în mişcare. >….

< Du-te mai repede , vezi mai repede, trebuie să vină mai repede! >

M-am întors şi aici a fost momentul când m-am întrebat ce să fac acum? Mă duc să dau alt ordin!

M-am întors şi l-am găsit din nou pe Tufan Marius, ofiţerul care avea legătura cu unităţile şi cu armata în general , şi i-am spus: < Tufane, du-te direct acum la staţia radio şi, fără să mai vorbeşti cu nimeni , transmiţi direct următoarele:

Am dat ordin ca cele două unităţi să se întoarcă în căzărmi! > [….]

¤ Fuga cuplului Ceauşescu: salvare sau capcană?

VS: ” M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am raportat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem , părerea mea este că < Mai bine ar fi să plecaţi din sediu! > < Cum să plecăm, cu ce? > < Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc , e cu elicopterele > , neştiind că pe acoperiş , de fapt, nu era spaţiu deschis , ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit să le dărâme ca să poată să aterizeze un elicopter; al doilea nu a mai putut să aterizeze , n-a mai avut unde.

Ceauşeştii s-au întors în birou “ [….] Ceuşescu m-a întrebat: < În cât timp vine elicopterul? >

<Dacă aprobaţi , vine într-un sfert de oră! > A fost de acord. Atunci i-am dat telefon lui Rus, comandantul aviaţiei [… ] …eu i-am condus pe ei până la lift , au intrat ei doi , trei însoţitori şi parcă, nu ştiu, chiar nu ştiu , parcă a intrat şi Mănescu cu ei …

D S: “ Şi s-a închis uşa la lift şi a pornit liftul şi dumneavoastră unde eraţi? “

VS: „Am rămas jos […] Ceauşeştii au ieşit pe geam … De la etajul şase. Liftul nu ajungea pe terasă. S-au urcat pe un geam de ăsta mare , I-au ajutat , nu-mi dau seama cine… probabil i-au ajutat cu un scaun să se urrce la înălţimea geamului şi au ieşit direct pe treasă …. Când adjutantul Mateiciuc mi-a spus că s-au urcat în elicopter, m-am suit şi eu în lift , m-am urcat la etajul şase , să scăpăm de pistoale şi pe urmă să ieşim! “ […]

¤ Adjunct sau ministru al Apărării?

VS: “ Ceilalţi generali şi ofiţeri nu au ieşit nici unul din biroul lor afară să … n-au venit să mă întrebe nici unul ce facem şi aşa mai departe. Eu, în general, vă spun , i-am evitat pentru că , dacă am fost atâta timp la Timişoara , în acţiunea armatei de la Bucureşti,

nu ştiam ce rol a jucat fiecare. […]

DS: “Să vorbim despre ieşirea din CC , cum aţi ieşit? Pe ce uşă, pe ce poartă? Nu v-a recunoscut nimeni? Nu v-a întrebat nimeni cine sunteţi? “

VS: “Am coborât în stradă şchiopătând , cineva din mulţime mă întreabă dacă sunt cu ei, am răspuns ”da” … se repetă întrebarea: < Ce aveţi la picior? > < Sunt în ghips! >

şi atunci sunt felicitat: < …. Că aţi avut curajul şi tăria să fiţi aici cu noi! >

M-am retras încet prin mulţime spre intrarea D - strada Ministerului… Scopul - ajungerea în Drumul Taberei , la minister, pentru a putea comanda armata. […]

¤ “Noaptea generalilor “: haos sau concurenţă?

VS: ” Deoarece aveam ţinuta militară la birou , m-am îmbrăcat şi, într-o jumătate de oră , am redevenit militar … L-am scos pe Ilie Ceauşescu din birou , pentru că vroia să stea acolo , şi i-am spus: < Du-te, domnule, de aicea! …. Să stai acolo , în linişte! >

Pe urmă am semnat nota telefonică , celebra notă prin care dădeam ordin armatei să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale , şi am semnat-o în calitate de prim-adjunct al ministrului , pentru că nu acceptasem aşa-zisa numire a lui Ceauşescu ,

când am ajuns la el şi mi-a spus: < Te-am pus în locul lui Milea! >

DS: “Deci , ăsta a fost primul dvs act scris la Revoluţie , în calitate de comandant al armatei.”

VS: “ Primul act scris! “ [……..] Deci, atunci când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu , i-am spus , deoarece deja ştiam ce se petrece la Comitetul Central, ştiam, le spusesem şi lui Guşă , şi lui Vlad , să vină la minister, că de aicea se conduce armata , şi ei nu vroiau să vină.

DS: Ei stăteau la Comitetul Central!

VS: “… în CC. De aicea s-a dus Guşă la televizune când a cerut armatei să intre în cazărmi , ordin pe care eu îl dădusem la ora 13,00, cu aproape trei ore înainte, scris, şi după ce Militaru , la ora 14, 00 spusese la TV: < Încetaţi măcelul! >…

La 9 şi ceva, când toată lumea era în cazărmi şi ei habar nu aveau de nimica , Chiţac, care fusese comandantul Garnizoanei Bucureşti , numit de Milea, a venit şi el direct la Televiziune de la Timişoara şi a spus: < Ordon armatei în Bucureşti să facă, să dreagă …! >

După părerea mea, care este desigur subiectivă, ei vroiau să-şi acopere activitatea anterioară , pentru că şi Vlad şi Guşă erau membri în Comitetul Central […] Deci aşa am crezut eu tot timpul că Vlad a fost cel ce l-a chemat pe Sârbu şi a filmat “ Noaptea generalilor ”. Deşi se pare că n-a fost Sârbu şi ar fi fost unul Ionescu , tot de la Studioul Sahia. O regie a fost atunci.

Vlad şi Guşă spuneau că au vorbit cu cutare şi cutare , dar eu cred că nu au putut să vorbească , pentru că o serie de legături spre armată erau atunci tăiate de mine, alea cu Securitatea.” [….]

¤ V.S. l-a ales pe Iliescu: copărtaş la complot sau tactică dublă?

V S: “ Atunci i-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo , întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale.

Şi a tunci au venit la MAPN şi Iliescu, şi Nicolaescu , cu Voican şi cu unul care , tot aşa , umbla cu automatul de gât , Montanu [……]

DS: “ Când a fost momentul , clipa , secunda , când aţi decis să alegeţi pe cine să invitaţi în minister şi să protejaţi în calitate de viitor “as” al unui joc politic crucial?

VS: “ E greu să alegi într-o răsturnare spectaculoasă a “ordinii” instaurate într-un regim socialist , timp de 50 de ani.[…] mai ales când te găseşti pe “falia” dintre două grupuri de state care au purtat un război rece [….] Mi -au reproşat unii , mult timp, că nu am preluat când eram la conducere , cu armata, pentru o anumită perioadă, conducerea ţării.

Şi atunci şi acum rămân cu acelaşi răspuns: < Nu era bine pentru că ţara mea avea şi are nevoie de un regim democratic, modern, după ce a trăit sub trei dictaturi: Carol al II-lea, Antonescu, comunistă! >…

DS: “ Eraţi singurul om din ţară care deţineaţi atunci puterea şi aveaţi puterea să-i daţi importanţă lui Iliescu! “ [….]

VS: “ I-am acordat încredere, asta a fost de fapt adevărul , nu i-am spus concret:

<Ia comanda şi apucă-te de treabă! > dar l-a lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce vroia el [….]

I-am lăsat libertate de mişcare deplină. “ […]

¤ Iliescu l- a ales pe Militaru: neâncredere sau calcul?

DS: “ Bun! Şi în timpul ăsta Iliescu se interesa de soarta lui Ceauşescu , dacă ştiţi unde se află …

VS: “Atunci m-a întrebat , către seară , dacă şi ce ştim despre Ceauşescu. Nu, nu ştiam, i-am spus.

Apoi i-am spus: < Ştiu unde e! Am luat măsuri şi va fi bine păzit! >

Nu i-am spus vezi că e la cutare şi în locul cutare. “

DS: “ Câte ore aţi păstrat secretul capturării lui Ceauşescu? “

VS: “ Cred că până către ora 24, pe 22 decembrie.”

DS: “ La câte ore de la desconspirarea secretului aţi fost înlocuit?

VS: “ Pe 23 decembrie , către orele 18 ” [….]

DS: “ Cum şi când aţi aflat că ei au luat decizia ca să-l judece , să- l…

VS: “ Asta a fost abia pe 24! Pe 23 sau 24.Abia pe 24 dimineaţa mi s-a ….

DS: “ Nu aţi participat la deliberarea asta?

VS: “ Nu, nu am participat! […] La un moment dat , a venit Iliescu [... ] s-a apropiat aproape conspirativ, şi zice:

< Dragă, ca să fie bine, l-am numit pe Militaru ministru al Apărării. >

M-am ridicat şi…Poftiţi! După aia am luat loc … şi mi-a sărit ţandăra …[….]

DS: “Deci amical, aşa? “

VS: “Amical! [….] m-am dus în localul celălat , unde se afla Departamentul de Înzestrare a Armatei

¤ Iliescu: <Să dispară Ceauşescu! >

VS: “ Şi atuncea, dimineaţa, pe 24 decembrie , cred, mi-au spus să organizez deplasarea unui grup de magistraţi … în locul unde era Ceauşescu [… ]

DS: “ Când v-aţi întâlnit cu Iliescu să vă spună că au luat decizia?

VS: “Nu a spus am luat decizia, a spus aşa: < Te rog, organizează ca să te deplasezi la Tărgovişte >

[…] Da, Iliescu mi-a spus: < Să se facă judecata pentru că mi-e teamă că altfel vom ajunge la un război civil! Vedem că sunt multe focare care … în ţară… de rezistenţă … > […..]

Da, era şi Militaru de faţă.[…] Parcă era şi Brucan [….]

DS: “ Dar el, Iliescu, v-a spus: < Mergeţi acolo, faceţi procesul şi-l executaţi >?

VS: “ Nu, n-a spus! Că o să se facă o judecată şi trebuie şi o soluţie … < Ca ei să dispară >

Ăsta a fost cuvântul. “

DS: < Ca ei să dispară? >

VS: < … pentru că aşa vom reuşi să stingem rezistenţa care există la ora actuală şi…>

DS: “Şi numai el vorbea? “

VS: “Da , el… şi a mai intervenit, cred , şi Brucan , cred că Brucan! ”

DS: “Asta era soluţia: ca ei să dispară! ”

VS: “Am ajuns la Gelu Voican. Chestiunea în care a zis că el a aranjat treaba … iar eu să spun numai locul şi… Mie mi se pare că el şi acum susţine că el a făcut o treabă … [….]

Să fac deplasarea la Târgovişte, asta era ideea , dar, deja, în elicopter, am aflat de la procurorul Voinea , înainte de aterizare, care era concluzia finală , execuţia … […]

Despre Popa, că este şeful completului militar de judecată , care era în alt elicopter, am aflat jos, când am ajuns la Târgovişte. […]

şi Măgureanu a venit atunci şi Gelu Voican Voiculescu a venit, dar cu alt elicopter ….

DS: Pe paraşutişti când i-aţi luat?

VS: “Păi am făcut o oprire la Boteni … şi i-am urcat pe toţi şapte în elicoptere [….]

DS: “Deci , dvs ştiaţi că trebuie să organizaţi şi executarea lor?”

VS: “ Că ăsta va fi finalul!” […]

¤ “…Am asistat la spectacol: un film de groază … “

DS: “Când le-aţi spus adevărul paraşutiştilor … că din şapte să se aleagă trei…. Ei au înţeles pe cine vor excuta? ….. Ei n-au întrebat? … Nici nu le-aţi spus pe cine? … “

VS: “ Nu le-am spus atunci …. de abia când i-au scos din TAB. Apoi i-am introdus într-o cameră , am pus doctorul să le facă vizita medicală …. Eu… cu Voican şi cu Popa am stabilit cam cum să fie sala aranjată… Mi se pare că atunci a spus Măgureanu: < Stăm şi noi aicea > şi am pus mesele acelea lateral… După aceea i-am spus lui Kemenici să stabilească din unitate ofiţerii ceruţi de Popa pentru completul de judecată…”

DS: “ Şi Kemeneci a înţeles atunci că e vorba de judecarea lor?! “

VS: “ Atuncea a înţeles el , că el până atunci credea că Ceauşescu este comandantul suprem şi trebuie apărat!” […….]

DS: “ Aţi ştiut unde vor fi executaţi când aţi stabilit sala de judecată? “

VS: “ … am ieşit iară afară, la aer…< uite, aici ar putea… >

DS: “ Cu cine aţi vorbit despre asta? “

VS: “Numai cu căpitanul Boieru de la paraşutişti!”

DS: “ Lui i-aţi spus: < Vezi, mă, că aici va fi … >?

VS: “ … zic: < Uite, zidul ăsta e bun pentru final! ” > […….]

DS: “ Dar nu vă pregăteaţi să ziceţi < Foc! >? …Dar eraţi pregătit să ziceţi < Foc! >?

Să ordonaţi < Foc! >?

VS: “ Nu dragă! …Nu, nu am simţit nevoia să …. Păi nu m-am considerat obligat … ofiţerul care comanda paraşutiştii … trebuia să comande şi… el a tras… Eu m-am dus la elicoptere …

şi am asistat la spectacol , de acolo, groaznic , acela… că ăia i-au dus la perete şi … s-au retras câţiva paşi înapoi şi au început să tragă … S-a tras complet , muniţia care era în încărcător.

Aproximativ, cred , 20 de cartuşe fiecare! “ [……]

DS: “ Aţi simţit nevoia să-l vedeţi pe Ceauşescu mort, de aproape, imediat după execuţie, sau aţi privit scena învelirii cadavrelor în foi de cort , de departe , de unde aţi privit şi execuţia? “

VS: “ Nu m-am mişcat din punctul de unde am privit execuţia. Am dat numai ordine doctorului să constate decesul şi celor care au venit cu foile de cort ….”

DS: “ …Şi v-aţi uitat liniştit …şi eraţi îmbrăcat militar …”

VS: “ Eram îmbrăcat în costumul de general , cu cămaşă albă, aşa cum îl vedeţi pe copertă, în talie, singura deosebire era că atunci aveam trei stele , nu patru. M-am uitat … eram în faţa elicopterelor…”

¤ “… sentimentul că ai puterea lui Dumnezeu …”

DS: “ Vreau să vă întreb ce aţi simţit atunci , în clipa când a încetat rafala? “

VS: ” Atunci am avut senzaţia că sunt undeva pe lângă Dumnezeu , vreau să reţii asta!”

DS: “ Extraordinar! În momentul când asişti la o execuţie să ai sentimentul că ai puterea lui Dumnezeu

VS: ” Cred că mi s-a ridicat părul în cap, cum se zice …”

DS: “ Şi aţi avut senzaţia că sunteţi ca Dumnezeu! Poţi să dai ordin să iai viaţa! “

VS: “ Da! … Am fost atât de rece, atât de … îngheţat … încât n-am avut nici un fel de sentiment [….] de abia când am aterizat şi m-am dus la Ghencea şi au venit băieţii de la Steaua

Şi i-am întrebat dacă au ceva de mâncare , că eram înfriguraţi şi îngheţaţi , atunci am avut sentimentul de insatisfacţie … parcă aşa … că, în fond, ce o să fie de acum înainte?! “ […………]

¤ Raport după o execuţie: “ Uite, domne, ne-am întors!”

DS: Vă era foame?

VS: “Am mâncat cu poftă!”

DS: Bulimie de stress!

VS: “Exact. Bulimie de stres!”

[…]

DS: Cine participa la masă?

VS: “ Îmi amintesc de Măgureanu, Voican, col.Popa, mr Florescu Mugurel, avocaţii Teodorescu şi Lucescu, operatorul de televiziune şi câţiva din conducerea clubului, col. Gavrilă , col.Gaţu…”

DS: Când v-aţi dat seama că este Crăciunul? În timpul cărui fel de mâncare?

VS: “Când am intrat şi am văzut bucatele de Crăciun pe masă “ [….]

DS: Până în momentul acela, s-a făcut de la Târgovişte , sau din elicopter, vreo legătură cu grupul civil de la Ministerul Apărării , să-l numim aşa , grupul civil , grupul cu Iliescu, cu…

VS: “N-a fost nici o legătură! De abia când am coborât , i-am spus eu comandantului de la Steaua … era col.Gavrilă… dacă poate să-mi facă legătura … m-a invitat să merg să vorbesc de la el din birou … Acolo m-am dus şi l-am găsit pe Militaru!

DS: Şi i-aţi raportat lui Militaru?

VS: ” Şi i-am spus: <Uite, domne, ne-am întors! > […..] După masă am plecat la birou , da!

Acolo , am dat casetele care erau filmate …. Atunci ei au intrat la discuţie iar, în spate, şi au stabilit , eu n-am fost prezent, cine să se ducă la Televiziune, ce să facă, ce să dea din casete, eu un singur lucru am spus: < Nu daţi toată caseta , că sunetm şi noi acolo şi nu vreau ca să se deconspire cine a fost de faţă! Daţi numai fragmente reprezentative >[….]

atunci când s-a dus Sergiu Nicolaescu la Televiziune , a fost scandal mare între Sergiu Nicolaescu şi cei de la TV … şi apoi au avut o convorbire telefonică Nicolaescu cu Iliescu şi s-a hotărât să se dea caseta integral “[….]

¤ “Testamentul “ generalului

DS: Domnule general, aş vrea să-mi spuneţi dacă putem considera declaraţiile dumnevoastră din acest interviu cu valoare de testament.

VS: “ Da! “

DS: Ce mai puteţi adăuga?

VS: “Cenuşa.”

¤ VS - “ Înclinător de balanţă “ sau “oportunist ”?

“ Subsemnatul Stănculescu Victor Atanasie [……] formulez prezentul memoriu pentru promovarea RECURSULUI ÎN ANULARE împotriva SENTINŢEI PENALE nr.9 / 15.07.1999 a Curţii Supreme de Justiţie , pronunţată cu Dosarul nr. 2955 / 1998 şi rămasă definitivă prin respingerea recursului , rugându-vă să constataţi faptul că cele două hotărâri sunt esenţial nelegale şi vădit netemeinice, datorită următoarelor temeiuri de fapt şi de drept: art. 410 teza I pct.2,3,7,7, 8 C.pr. pen. […….]

Motivele memoriului:

“ 1. Soluţiile atacate nu au nici un fel de esenţă juridică , interpretare logică sau invocare doctrinară , deoarece sunt expresia cea mai elocventă a exprimării refulărilor politice prin intermediul - din păcate - Curţii Supreme de Justiţie şi la adăpostul unor temeiuri de drept inexistente.

2. [….] “ Indiferent din ce punct de vedere am interpreta textul , rezultă clar că , la Timişoara şi apoi în întreaga ţară au existat tulburări violente şi voinţă fermă de a răsturna regimul Ceauşescu.

La acea dată , acţiunea de reprimare a mişcării revoluţionar –democrate era dispusă de către dictator, în limitele drepturilor sale constituţionale , în dubla calitate de preşedinte şi comandant suprem al armatei , iar organismele militare care au acţionat nu aveau altă soluţie decât subordonarea necondiţionată faţă de ordinul de reprimare, în conjunctura reglementărilor legale. A nega acţiunea violentă înseamnă a nega Revoluţia , iar a obliga sau a cere structurilor militare să execute ordine cu conotaţia analizei politice înseamnă a nega ordinea şi disciplina militară şi a crea disponibilitatea către oportunism politic, ba, mai rău, a sugera posibilitatea unei lovituri de stat militare şi a unei dictaturi militare. [… ]

3. Eroarea de fond a sentinţelor de condamnare a inculpatului Victor Atanase Stănculescu constă în aceea că - rezumându-se la o enumerare a evenimentelor petrecute la Timişoara , în timpul revoluţiei din decembrie 1989, la o înşiruire de date , informaţii şi împrejurări de fapt - nu s-a întreprins o examinare critică a probelor administrate în cauză, ajungându-se, aşa cum lesne se poate observa, la simple afirmaţii , lipsite de suport probator, potrivit cărora domnul Victor Atanase Stănculescu se face vinovat de comiterea , în calitate de autor, a infracţiunii de omor deosebit de grav şi tentativă de omor deosebit de grav. [… ]

Domnul Victor Atanase Stănculescu nu a făcut parte din acest nucleu de decizie politică [ CPEx al PCR ] şi nici din comandamentele militare constituite la Timişoara , conduse şi subordonate voinţei politice comuniste , prin directa coordonare , supraveghre şi acţiune ale secretarului CC al PCR , Ioan Coman, care, aacceptând beneficiul graţierii pedepsei aplicate, a acceptat implicit şi vinovăţia care a generat atâta suferinţă răniţilor şi urmaşilor celor decedaţi.

< Democrata şi apolitica > Curte Supremă de Justiţie este astăzi beneficiara exprimării libere a elucubraţiilor juridice , cu conotaţie numai politică, tocmai datorită faptului că, prin păstrarea sângelui rece , simţului realităţii şi servirii cu devotament a intereselui naţiunii române , în acele momente de răscruce a istoriei, dl Victor Atanase Stănculescu , cu riscul propriei vieţi şi al demnităţii militare , a înţeles să încline balanţa pentru deplina împlinire a idealurilor democratice.” […]

____________________________________________________________

13.) Şcoala memoriei- 2004, Fundaţia Academia Civică, 2004
Prelegeri si discutii de la a VII-a editie a Scolii de Vara de la Sighet.
100 de elevi (ascultând si intrebând ) luând cunoştinţă de problematica fenomenului comunist,

de la 22 de oameni competenti ( istorici, analisti, fosti disidenti, literati ).
- Romulus Rusan ( moderator )
- Thierry Wolton ( istoric, ziarist francez): Franţa si comunismul, fascinaţie intelectuală şi politică;
- Sewerin Blumsztajn ( ziarist polonez,, membru fondator al KOR ):

De la generţtia lui martie 1968, la Comitetul Apărării Muncitorilor (KOR)
- Dorin Dobrincu ( istoric, Institutul Xenopol, Iasi ), Colectivizarea şi răscoalele ţărăneşti;
- Mihai Dim. Sturdza( fost deţinut politic, istoric ( Paris ), cercetător la Europa Liberă:
Originile războiului rece;
- Miron Costin ( med.veterinar, emigrant in SUA din ’70):

Preşedintele Ronald Reganşsi politica lui faţă de URSS si ţările comuniste din Est;
- Maria Bratianu ( fiica istoricului Gh.Bratianu ): Brătienii;
- Vitalie Ciobanu ( scriitor şi eseist, preşed. PEN Clubului din R.Moldova , dir. al rev. Contrafort ):
Scriitorul şi puterea în Moldova sovietică. Literatura basarabeană între conformism si rezistenţă;
- Denis Deletant ( istoric, prof la London University, membru în Consil Stiintific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului - CISAC ): Disidentii români din anii ’80 în viziunea britanicilor;
- Şerban Papacostea(academician, istoric,membru în Consil Şt. CISAC ):

Istoriografie şi totalitarism în "Epoca de aur";
- Denis Deletant, Marius Oprea, Interogând trecutul comunist al României ( atelier de discutie );
- Ulrich Burger ( istoric, dir. Centrului Cultural German din Cluj ):

Tancuri sovietice pe strada Lipscani. 17 iunie 1953 în RDG;
- Marius Oprea ( istoric, specialist in istoria Securitatii ):
A cincea putere: Tranziţia Securităţii de la comunism la Nato;
- Stela Rusu ( sociolog, jurist ): Despre libertate ( atelier de discutie);
- Mark Percival, Politica britanică faţă de România în perioada comunistă;
- Neagu Djuvara ( istoric si filozof al culturii, emigrat in 1944 in Occident, revenit in tara dupa 1989 ):

Relaţii occidentale faţă de situatia din Româaia în perioada 1947-1960;
- Doina Cornea, Leontin Iuhas ( ing. Cluj ), De ce pleacă tinerii? ( atelier de discutii );
- Ana Blandiana ( scriitoare, fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistenţei
de la Sighet ):Anii 80 – între exasperare şi rezistenţă ( din Jurnalul Sertarului cu aplauze );
- Alexandru Niculescu ( lingvist, prof univ. la Bucuresti, Berlin,Viena, Padova, Sorbona-Paris ):
Cuvinte bune, cuvinte rele;
- Helmut Muller –Enbergs, Garantul dictaturii sistemului socialist în RDG;
- Ioana Ieronim ( poet,eseist, traducator ): Cum doriţi să fie lumea din care vom face parte?
( atelier de discutie );
- Gabriel Liiceanu ( filozof, scriitor, lider de opinie, dir. al editurii Humanitas): Strategii de supravieţuire

culturală în comunism ( C.Noica si Alex.Dragomir);
- Wilfried Gruber ( ambasadorul Germaniei la Bucuresti ): Contribuţia Vestului la sfârşitul

comunismului:prin destindere sau prin concurenţă politico- militară? Ce a fost mai eficace?
- Elevii Şcolii de Vară de la Sighet, ediţia a VII-a

__________________________________________________________

14.) Mihai Şora în dialog cu Sorin Antohi,Mai avem un viitor?România la început de mileniu Editura Polirom, Seria “Plural”, Iaşi,2001

[ LD: Mihail Şora este considerat un autentic “ filozof al dialogului”. Vocaţie rar întâlnită în societatea românească , dominată - remarca prof.Antohi - de o “găunoasă pălăvrăgeală cu accente violente, nehotărâtă între inerţiile limbii de lemn , noile jargoane şi argouri, incapabilă să ( re) instituie o conexiune fericită între limba naturală şi discursul intelectual “. Cartea se citeşte cu mare interes, dând impresia când de şuetă, când de monolog provocat, când de mărturie biografică, când de eseu, când de doctrină politică partizană. Pentru a stârni curiozitatea împătimiţilor de clarificări, vom extrage doar câteva elemente din mini-eseurile celor doi intelectuali ,anume cele ce pot fi conexate cu un imens folos problematicii procesului comunismului:

¤ Despre intelctuali … ¤ Despre Alianţa Civică … ¤ Despre GDS … ¤ Despre noii îmbogăţiţi …

¤ Despre reformă… ¤ Despre partidele istorice… ¤ Despre nostalgiile regresive …

¤ Despre contestaţia anti-ceauşistă … ¤ Despre monarhie… ¤ Despre tehnocraţii reciclaţi …

¤ Despre ţărănism… ¤ Despre “ legea Ticu Dumitrescu” ¤ Despre Holocaust şi Gulagul comunist …

¤ Despre zdrobirea memoriei colective …

* * *

Cuprins

I.Un repertoriu de obsesii.

/ Are România un viitor? / intelighenţia şi sociatatea / vina intelectualilor /

/ lipsa stângii interbelice / comunismul românesc / reformiştii lui Ceauşescu /

/ Grupul de Dialog Social / morala şi politica după 1990 / demagogia reformei /

II. Memorie şi viitor

/ memoria / memoria conportamentală / amnezia / memoria şi generaţiile / discursul critic /

/ istoria ca ştiinţă şi istoricul ca om / Holocaust şi Gulag / antisemitimismul românesc /

/ ideal şi crimă la comunişti şi nazişti / reconcilierea / doctrine politice în postcomunism /

III.Identitate şi trezire

/ România şi străinătatea / deschiderea spre Celălalt / Timişoara interbelică /

/ crize de identitate interbelice - Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu /

/ tinerii de astăzi şi Occidentul / nesimţirea românească / acasă şi în Occident /

/ cu ce intrăm în globalizare? / când ne vom trezi?/

--------------------------------------------

¤ Despre intelctuali …

-Mihai Şora: “ Dacă România are sau nu viitor? Ţine de noi să-l aibă! Ne îndoim de la început că l-ar avea? E limpede, atunci, că nu-l va avea vreodată. Timpul, oricum, nu va îngheţa; el va curge şi de acum încolo […] Dar acela nu va fi viitorul , în sfârşit deplin structurat , al unei naţiuni încă de pe acum pe cale de structurare, ci viitorul de două parale al unei populaţii destructurate, care-şi va fi pierdut până şi etnonimul. […] La noi, în schimb, şi revin la un lucru care l-am mai spus şi n-a avut nici un ecou, marea vină a situaţiei din ’90 o poartă pe umeri intelectualitatea română. De ce? Pentru că atunci, în deceniul al optulea, când toate aceste lucruri se întâmplau sau se şi întâmplaseră în jur şi când situaţia României era de aşa natură că Ceauşescu , întorcând spatele Uniunii Sovietice şi întorcându-se cu faţa spre Statele Unite […] ei bine, atunci intelectualii români , în loc să aleagă un spaţiu public , unde ar fi fost în relativă siguranţă , cu riscuri minore ( mici arestări, sâcâieli eliberări din funcţie etc , dar în nici un caz cu tăierea capului , ca sub Gheorghiu –Dej ) au preferat exact spaţiul monitorizat de Ceauşescu , adică cei patru pereţi ai propriei locuinţe sau micile “ghetouri” de libertate , gen restaurantul Uniunii

Scriitorilor , unde puteai să spui orice, cu condiţia ca , odată ieşit în stradă, să-ţi ţii gura închisă.” [….]

-Sorin Antohi: “ De ce credeţi dumnevoastră că în România intelectualii nu au putut gândi macropolitic? Au gândit micropolitic: la nivelul Uniunii Scriitorilor, al altor uniuni de creaţie, al luptelor din catedrele universităţilor. […]?

¤ Despre Alianţa Civică …

-Mihai Şora: “Am să dau chiar următorul exemplu: constatând defecţiunea lor totală , cu 15 ani în urmă, când nu fuseseră capabili să se adune ca să gândească împreună un minimal proiect de viitor pentru România , la începutul anilor ’90 , se constituia Alianţa Civică , la iniţiativa, evident, a intelectualior.

Ei bine, care a fost propoziţia ei de bază? < Macropolitica este o murdărie de care nu vrem să ne atingem! > Culmea, deşi îşi fixează un program de acţiune în “amonte” , vizând structurarea societăţii , întregul interes al ei este totuşi absorbit în “aval” de combinaţiile politice ;

condamnând politica drept imorală , dar intrând în politică sub chipul unei instanţe morale ; […..]

Dar oare ce înseamnă a fi instanţă morală a politicii? […] Nu spun că lucrul acesta a fost gândit.

El s-a făcut în modul spontan. Dar, dacă stai să-l gândeşti şi să-l dezghioci , cazi peste această monstruozitate. Cam acesta a fost halul de nepregătire al intelighenţiei româneşti din 1990.”

¤ Despre GDS …

-Sorin Antohi: ” Eu am crezut sincer , în 1989-’90, că Grupul pentru Dialog Social ( mă rog, de când s-a înfiinţat , în ultima zi din 1989 - am fost amândoi printre fondatori ) merge în acea direcţie , spre o nouă Junime , care să fie factorul catalizator al unei discuţii publice a politicului şi al unei resurecţii , sau măcar germinaţii , a spiritului civic şi politic într-un mediu cât mai extins.

Am văzut însă că se transformă până la urmă într-un mic club închis , din ce în ce mai marginal , preferând să-şi delege spre grupări şi instituţii specializate vocaţia şi,poate, misiunea. “[…..]

-Mihai Şora: ” Pentru că ceea ce le lipsea era tocmai discursul ; nu aveau discurs politic.

Un singur om avea acest discurs în GDS –ul iniţial, el se numea Mircea Dinescu.

Altfel , ce îi lipsea GDS-ului, era caracuda. Dacă GDS ar fi fost căptuşit de o largă caracudă , ar fi existat şi o interferenţă către publicul larg a acestui discurs elevat. […] Deci capacitatea lui unică de a modela se adresează unui mini-public românesc, de ordinul a circa 50.000 de creiere , format prin lectura şi răspândirea unui organ de presă , revista 22.” […]

-Sorin Antohi: “ Eu regret amar momentul în care , chiar în anul 1990, Grupul pentru Dialog Social a trimis insistent semnalul că va rămâne un club închis , deşi - am văzut-o cu ochii mei - veneau spre noi reprezentanţii unor grupuri care se constituiau spontan în toată ţara: ingineri, medici, avocaţi, profesori care ar fi vrut să se angajeze civic-politic. A existat o dorinţă enormă la nivelul acestor proto-asociaţii de a intra într-un dialog cu centrul. [….] În momentul în care imaginea GDS a devenit aceea de grup închis şi extrateritorial , ceva s-a întâmplat şi cu publicul , cu acea interfaţă.

Culmea: ştim, am ştiut cu toţii şi atunci, că se putea, fiindcă din GDS au pornit mişcări sindicale , partide politice , televiziuni independente , edituri private , ONG-uri de tot felul. “ [….]

¤ Despre noii îmbogăţiţi …

-Sorin Antohi: “ Am remarcat şi eu că în ultimii 10-11 ani s-a dezvoltat un colosal consum somptuar , în care s-au angajat parveniţii ( mai nobil spus: les nouveaux riches ); […. ] Or, viitorul care se întrezăreşte în această nouă sociabilitate de nouveaux riches, este de tip Lumea a Treia , America Latină , şi aşa mai departe.Mi se pare că , fără să teoretizeze , fără să se conştientizeze , s-a născut deja un proiect de viitor , pe care oamenii nici nu-l pot exprima conştient” […..….]

-Mihai Şora: ” Fenomenul de astăzi se produce însă în cadrul unei populaţii destructurate.

Amploarea lui este infinit mai mare , pentru că nu este vorba despre nişte câştiguri de pe urma livrărilor de bocanci sau de moletiere sau de aprovizionare cu alimente a armatei [ ca după primul război mondial ]. E vorba despre dezmembrarea unei concentrări de bunuri şi de patrimonii care s-au adunat acolo timp de aproape o jumătate de secol, pe baza unei exproprieri generalizate a populaţiei. –M.Şora: [….] Nu ştiu, nu am o viziune clară a ceea ce se poate întâmpla ”

¤ Despre reformă…

-Sorin Antohi: “Observăm deci că în 11 ani nu au apărut proiecte de viitor semnificative. Şi ne tot întrebăm: cine ar fi trebuit să le formuleze? […] Nu există nici o perioadă în istoria românească în care să se fi vorbit mai mult despre schimbare şi reformă decât în ultimii ani. […]

Ce ne lipseşte , totuşi, ca să generăm proiecte de viitor?”

-Mihai Şora: “Ne lipseşte baza, pentrucă tot în vorbăria descentralizării suntem. […] Înseamnă asumarea la bază a răspunderii , adică fiecare în parte este răspunzător, de n-ar fi decât de propriul viitor. […] dar asta acolo , la nivelul celor 22 de milioane - câtă vreme acolo nu există nimic, aici, “la vârf” , se pot face tot felul de construcţii în vânt , dacă baza rămâne insensibilă

şi nu sancţionează nimic.” […]

-Sorin Antohi: “Cine ar trebui să formuleze aceste proiecte de viitor? Corpul didactic universitar, intelectualii, poeţii, clasa politică, aleşii , organismele specializate? De unde trebuie să apară viitorul?

[…] După 1989, o anumită retorică a viitorului a fost folosită în general de partidele de sorginte comunistă […] Aşa a reciclat Ion Iliescu ideile clubului de la Roma , ca program de relansare a tehnologiei, ştiinţei, cercetării româneşti. “ […..]

¤ Despre partidele istorice…

-Sorin Antohi: „ M-a frapat deci rezistenţa pe care am întâlnit-o în mediile partidelor ( aşa-zis ) istorice la o retorică a noutăţii. Am descoperit că supravieţuitorii Gulagului se întorceau la memoria fictivă a unei perioade pe care cei mai mulţi de altfel nici nu o trăiseră ca adulţi, anii’30-’40.

Proiectul lor de viitor , în mod paradoxal ,era proiectul unei restauraţii nostalgice şi retrograde , regresivă în esenţa sa.” […]

-Mihai Şora: „E adevărat , erau partide nostalgice , pentru că erau conduse de aceşti foşti tineri care, în momentul când au intrat în puşcărie, aveau o experienţă politică incipientă , erau tineri sub 30 de ani, 25-26 de ani, atât liberalii, cât şi ţărăniştii […] Iată însă că , dintre partidele emergente la începutul anilor’90, e unul care e limpede că avea un proiect de viitor, numai că nu a fost el însuşi un partid consistent: PAC-ul. […] Dar PAC constituia avangarda unei mişcări civice care ar fi trebuit, ca să fie eficientă în’89, să fi luat fiinţă cu 10-15 ani în urmă.” […]

-Sorin Antohi: „ De ce nu au încercat ei să emuleze cu modelele care între timp se năşteau în jurul nostru , în ţările Europei Centrale? De ce s-au întors ei cu arme şi bagaje la această ficţiune nostalgică < linia Maniu – Mihalache > , care nici măcar nu fusese impecabilă la vremea ei? […]

De ce s-a osificat atât de repede structura partidelor istorice , până la punctul de a nu mai putea recruta eficient şi exigent din rândurile tinerilor de calitate din generaţia următoare?

Impasul electoral al anului 2000 a fost impasul acestor partide, incapabile să atragă în propriile rânduri pe oamenii care să ducă România spre viitor” [….]

¤ Despre nostalgiile regresive …

-Mihai Şora: ” Cum începusem să spun , semnificant în acest sens mi se pare ceea ce s-a întâmplat la desemnarea ( mult întârziată ) a candidatului care urma să reprezinte Convenţia Democrată în competiţia pentru funcţia de preşedinte al României.

Una din întrebările care erau puse fiecărui candidat la funcţia de …”candidat” era următoarea:

< Care credeţi dvs că va fi rolul ce le va reveni foştilor deţinuţi politici, în eventualitatea că veţi ajunge preşedinte? > Bineînţeles, fiecare candidat dintre cei cinci candidaţi la… canditatură ( cu excepţia unuia singur , care a şi fost “ras” de altfel ) a spus: < un rol de prim-rang , fiind vorba de un capital de suferinţă care trebuie valorizat> etc etc[…]

A doua întrebare , care comporta un singur răspuns considerat corect ( răspunsul invers fiind eliminatoriu ) suna aşa: < Ce se va întâmpla în momentul în care candidatul va ajunge preşedinte ( evident: de republică ) într-un regim care era visat drept o monarhie? > “[…..]

¤ Despre contestaţia anti-ceauşistă …

-Sorin Antohi: “ Cât priveşte “epoca de aur”, care a durat mai bine de două decenii, cred că un “for civic” asemănător celor din Cehoslovacia , Ungaria, Polonia, ar fi putut apărea la noi după Helsinki. “

-Mihai Şora: ” Da, oricum existau atunci trei puncte de “criză de sistem” în “monolitul” ceauşist: greva de la Lupeni, sindicatele libere, Goma; aşadar, trei situaţii din care ar fi putut ieşi ceva , nu? Atunci era un lucru cu care te puteai solidariza. Ai avut trei oferte de reformare a sistemului existent atunci, dintre care unul chiar în interiorul comunităţii intelectuale , disidenţa Goma, care, până la urmă, şi-a redus notabil proporţiile , până la a deveni o disidenţă de paşaport , în loc să fie o disidenţă de program. Dar, oricum, era un lucru ce se petrecuse chiar în comunitatea intelectualilor, oferindu-le implicit acestora posibilitatea de a prelua impulsul şi de a-l transforma într-un program de acţiune reformatoare rezonabilă. “Intelectualii” n-au profitat însă , atunci, de posibilitatea de a ieşi în spaţiu public ( monoitorizat atunci de SUA ), fie şi cu un program minimal de “aerisire” a sistemului existent , ci au optat pentru spaţiul privat ( monitorizat de Ceauşescu! ). “

¤ Despre monarhie…

-Mihai Şora: “ Desigur, în acel moment [ dec. ‘89] nimănui nu i-ar fi putut trece măcar prin gând ideea de restaurare a monarhiei. ( Problemele acelui moment erau cu totul şi cu totul altele ).

Dar, dacă o echipă rezultând din “opţiunea pentru spaţiul public” ar fi ajuns indemnă în decembrie ’89 şi ar fi fost recunoscută ca atare de mulţimea răsculată, o soluţie monarhică propusă atunci , la acel moment de ruptură radicală, n-ar fi fost de lepădat … Pentru că , în mod absolut limpede, restaurarea monarhică ar fi fost un factor de ruptură totală în raport cu comunismul sovietic.

Dar , e un unic moment al istoriei româneşti în care acest lucru ar fi fost cât de cât posibil: începuturile lui ianuarie’90 sau sfârşitul lui dec.’89.

Atunci, dar numai atunci, ar fi fost posibil aşa ceva.” […]

-Sorin Antohi: ” Pentru a pune problema restaurării monarhiei , a existat probabil un moment prielnic , care s-a prelungit, într-un fel , prin precaritatea şi ambiguitatea structurilor de putere, până în alegerile din’90. A fost un fel de interregnum. Oricum l-ai fi numit, constituţional regimul nu exista , apăruse o anumită breşă care se putea folosi. Dar lipsea grupul care să poarte acest proiect de viitor; acest proiect nu exista, mă tem, nici la Versoix.”

-Mihai Şora: „ El nu putea exista la Versoix , decât dacă ar fi avut pe ce conta la Bucureşti.”

-Sorin Antohi:” Aşa este.Multă lume ura visceral monarhia şi pe Regele Mihai , aşa cum se poate evidenţia dintr-o consultare cu „ masele largi populare” , prin reprezentanţii lor aleatorii , în taxiuri, în tramvaie , în trenuri şi aşa mai departe.”

-Mihai Şora: „ […] Totuşi acea manifestaţie de Paşti… E un lucru uluitor.Nimeni niciodată nu a scos în stradă milionul acela de oameni. […] Revenind la politică , acela ar fi putut fi un moment absolut raţional de restaurare a monarhiei , ca garant al unei ruperi radicale de trecut. Nu, bienţeles, ca garant al guvernării … El era însă, indubitabil, totalmente deschis spre viitor …”

¤ Despre tehnocraţii reciclaţi …

-Sorin Antohi: “ La un moment dat, vorbeam despre voga discursului gol despre viitor , ca restauraţie a anului 1970, aşa cum se vedea el în mediile din jurul lui Iliescu. Tot acolo s-au construit grupări ca “Un viitor pentru România” ; este mediul instituţional post-“Ştefan Gheorghiu”.

O ramură de înaltă cultură, snoabă şi chiar dandy, era discursul apolitismului , gen Eugen Simion , Răzvan Theodorescu; apolitism, cu condiţia să slujeşti credincios FSN-ul. [….]

A doua formă , ceva mai joasă, mai aproape de intelighenţia tehnocratică formată în perioada ceauşistă , era discursul clasic de la “Ştefan Gheorghiu “.

Acolo existau “competenţe” , în jurul acestor două tipuri gemene de proiecte de viitor.

Cine a condus efectiv România 11 ani? Exact oamenii care aveau acele competenţe şi, uneori, chiar o vocaţie transpolitică a puterii. Personaje de la Institutul de Economie Mondială , de la toate dubioasele institute de cercetări ale Partidului Comunist Român. Toată această pătură care conduce şi care a fost re-pusă pe tapet chiar şi de partidele “istorice” ( cel mai spectaculos , prin candidatura prezidenţială a lui Mugur Isărescu ) Tehnocraţii ceauşismului târziu , construiţi în eprubetă [….]

pepiniera Partidului, în care, teoretic măcar, se experimentaseră anumite metode “socialiste” de dezvoltare. […] Capitalul de relativă cunoaştere a Occidentului însemna acces la bibliografia occidentală la zi , prin biblioteca de la “Ştefan Gheorghiu “ şi de la celelate institute de unde ne-au venit toţi - Mircea Ciumara, Ulm Spineanu, Adrian Năstase, Daniel Dăianu, Mugur Isprescu şi toţi ceilalţi [… ] Tehnocraţii ceauşismului şi iliescismului au un aer general de semidoctism suficient , precum şi unul de amatorism în specialitatea lor. E cazul frustului Nicolae Văcăroiu şi al altora care au ajuns în poziţie de cârmuire.

Nu par altfel nici poticnitul Theodor Stolojan , nici alţii ca el “ […]

¤ Despre ţărănism…

-Sorin Antohi: “ În primul râmnd , la PNŢCD lipseşte grupul de interes al ţăranilor , iată absenţa cea mai spectaculoasă! “

-Mihai Şora: ” Acesta nu mai poate fi numit un partid ţărănesc. Nu mai există o ţărănime propriu-zisă; există doar o agricultură prost făcută… Există însă o lume rurală, există, sau ar trebui să existe o agricultură … Partidul Naţional Ţărănesc, care are ca temă tradiţională chestiunea ţărănească , ar trebui să abordeze şi să înţeleagă mai bine lumea rurală.Un partid politic care se reclamă de la tradiţia

Maniu –Mihalache şi se legitimează prin talpa ţării nu a reuşit să propună nimic inteligent după 1990 şi până acum. Sigur că a fost foarte greu să promovezi proiecte legislative de restituţie a proprietăţii funciare şi celelate , în condiţiile în care votul decisiv a aparţinut totdeauna neo-comuniştilor.

Dar rămâne la fel de adevărat că Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat nu a produs o stategie pentru revigorarea lumii rurale.[…] Iar denumirea de “ţărănesc” vine de asemenea ca o nucă în perete , pentru că nu mai ai clasa socială respectivă decât la modul rezidual.” […]

Sorin Antohi: “ Vasile Lupu este emblematic pentru catastrofa PNŢCD: a fost nevoie să apară un asemenea personaj , absolut marginal la început ( e ieşean, era cercetător la Centrul de Ştiinţe Sociale al Universităţii ) pentru ca partidul ţăranilor să vorbească despre pământ.

El cunoştea direct lumea rurală , a venit cu acel punct , s-a ţinut încăpăţânat de el şi a ajuns la ceva.

Ce interesant ar fi fost dacă partidul ar fi avut realmente o viziune! […..] “

¤ Despre “ legea Ticu Dumitrescu” …

-Mihai Şora: “Vezi, Ticu Dumitrescu n-a avut norocul lui Vasile Lupu , deşi s-a luptat cu aceeaşi îndărătnicie pentru proiectul lui de lege, care - nici ea - nu izvora direct din ideologia partidului.

El n-a putut să-şi ducă proiectul până la capăt , a trebuit să se dezică de el până la urmă; atât de mult a fost discutat şi răstălmăcit acest proiect , inclusiv din partea colegilor de partid, încât a ieşit aproape contrariul a ceea ce fusese prevăzut. Şi, oricum, legea aceasta - în forma ei iniţială, binenţeles - ar fi trebuit votată în urmă cu zece ani.”

¤ Despre Holocaust şi Gulag …

-Sorin Antohi: ” Spuneam mai înainte că am observat şi la noi un început al polemicii iscate de comparaţia între memoria Holocaustului şi memoria Gulagului. În România, deşi spiritul public este relativ izolat de dezbaterile publice din alte ţări - nu ca înainte de 1989 - din fericire totuşi relativ izolat: se discută foarte multe , dar, în general, după ureche.

Însă există şi la noi o polarizare între memoria exclusivă , cu terminaţie metafizică şi mistică, a Holocaustului ( cu termenul specific, Şoah ) şi memoria Gulagului , care atinge şi ea accente aproape mistice , mai ales la cei mai radicali dintre supravieţuitori , care reconstruesc simbolic suferinţa detenţiei şi torturii ca pe un martiriu creştin.

Între aceste două memorii, mai bine zis între dimensiunile lor metafizice, teologice, mistice respective, la limită ireconciliabile , s-a născut şi la noi o polemică.

Eu o găsesc absolut stupidă şi resping vehement ideea unei competiţii între victime , precum şi ideea că orice comparaţie între două traume de o asemenea magnitudine înseamnă negarea celei de care nu te ocupi destul , sau demonetizarea generală a ideii de traumă.

Cred că fiecare dintre traumele istorice de nivel genocidal ( Holocaust, Gulag, Masacrul armenilor de către turci , etc ) au un drept egal la discuţie publică, fără ca prin aceasta să se confunde unele cu celelate sau să se anuleze reciproc. Fiecare victimă individuală trebuie rememorată , cu atât mai mult fiecare genocid. Cum vedeţi dvs chestiunea aceasta?

Îşi poate aminti societatea românească simultan Holocaustul şi Gulagul fără a cădea în criza , foarte frecventă în străinătate, a competiţiei dintre cele două memorii?”

-Mihai Şora: “ Eu aş spune că, faţă de nemţi, pe de o parte, şi de ruşi, pe de alta, situaţia românilor este puţin diferită în raport cu cele două crime istorice de masă.

Într-adevăr, nemţii au de-a face doar cu memoria Holocaustului , care a început să se constituie ca memorie colectivă de-abia pe la sfârşitul războiului , când oroarea indicibilă a “ soluţiei finale” a ajuns la cunoştinţa opiniei publicii mondiale - populaţia germană în ansamblu ei neavând o cunoaştere prealabilă a acestui monstruos genocid. ( Spun acest lucru fiindcă în toţi acei ani am trăit în Franţa , unde se auzeau mereu zvonuri despre regimul îngrozitor la care erau supuşi deportaţii din lagărele de concentrare, dar despre problema Holocaustului am luat cunoştinţă în’44, nu înainte , deşi am trăit într-un mediu care asculta Radio Londra în fiecare zi ).

În Rusia, de asemenea, memoria Gulagului , coextensivă cu însuşi regimul care l-a conceput din start, nu e nici ea amestacată cu vreo altă memorie colectivă , aptă deci de a o contracara ( sau, eventual , de a i se substitui ) “

¤ Despre zdrobirea memoriei colective …

-Mihai Şora: “ În România, în schimb, au existat , începând cu dictatura fascistoidă din 1940-1944 şi terminând cu expirarea experienţei comuniste în 1989, mai multe straturi succesive şi mai multe soiuri de represiuni care s-au ţinut lanţ, efectuate de regimuri diferite , după criterii diferite , ba chiar opuse ( primele două: etno-confesionalo rasiste ; celelate socio-economico-politice ), începând cu pogromurile şi continuând cu deportările , apoi – sub comunişti - cu puşcăriile , pe urmă cu Canalul, pe urmă cu Bărăganul , pe urmă din nou cu puşcăria , în sfârşit cu disoluţia sistematică a ţesutului social de-a lungul întregii “epoci de aur “. […]

Căci, în mod spontan, nu se poate constitui o memorie absolut continuă , din partea a o mulţime de generaţii care au trăit 45 de ani de-a rândul sub regimul comunist şi care au avut experienţe distincte , după cum au trecut prin lagăre de muncă forţată , prin puşcării sau prin deportări.

Dintre toate aceste forme de disfigurare a condiţiei umane la care a fost supusă mulţimea celor ce nu erau susceptibili de aliniere, amintirea celei mai recente le-a împăienjenit încetul cu încetul pe cele anterioare , împingându-le pe nesimţite spre noaptea uitării.

Stratul cel mai vechi - care este tocmai acela îndreptat împotriva populaţiei evreeşti sub Antonescu - trebuie neapărat să fie reconstituit documentar, cu atât mai mult cu cât populaţia românească a trăit mereu cu iluzia că, în toată această zonă antonesciană, ar fi existat o politică mai liberală sub aspect rasial, Antonescu mergând pe ideea că < de jidanii noştri ne ocupăm noi >.

Cam aceasta a fost teza.

[… ] Cred însă că nu e cazul să trecem noi înşine cu vederea faptul că genocidul antisemit n-a fost singurul evacuat din memoria colectivă. Primul, da; singurul, nu.

Aproape toate ororile la care a fost supusă populaţia sub comunism au fost şi ele date uitării , cu precădere în ultimii cinci-şase ani.

cu precădere în ultimii cinci-şase ani.

Într-adevăr, greutăţile pe care , în acest întreg deceniu de bâjbâială politică , le-au avut - şi le are încă - de înfruntat majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării , au evacuat din memoria ei actuală ( deci: activă ) nu doar decimarea , sub Dej, a elitelor spirituale, politice şi economice ale societăţii interbelice , nu doar puşcăriile şi Canalul , nu doar Bărăganul , ci până şi greutăţile insuportabile ale vieţii de fiecare zi , penuria alimentară , frigul din case, cozile interminabile… păstrând în memorie doar faptul că, în acea vreme , <ziua de mâine era asigurată >” […] ”

_