De ce a eşuat dialogul? Din vina cui?

In ziarul de ieri am făcut precizarea ca dialogul a eşuat. Contrar celor afirmate in comunicatul prezentat la radio si televiziune, cei 19 grevişti ai foamei au anunţat opinia publică că işi vor continua acţiunea de protest. Ei îşi asumă astfel toate riscurile şi, fireşte, nu putem să nu fim îngrijoraţi de pericolul care planează asupra vieţii lor. De ce a eşuat dialogul ? În primul rînd, el nu a fost purtat asupra ansamblului revendicărilor exprimate de diferite organizaţii iniţiatoare şi susţinătoare ale demonstraţiei perpetue din Piaţa Universităţii ci s-a cantonat exclusiv la revendicarea comună privind postul independent, privat, de televiziune. Comisia guvernamentală nu a fost pregătită şi nici mandatată să ofere un răspuns fără echivoc în această problemă. Cărei părţi îi incumbă responsabilitatea restringerii la un singur punct, a conţinutului dialogului ? Unii dintre reprezentanţi au făcut de la bun început precizarea că li s-a cerut de către demonstranţi să nu poarte dialogul decît în prezenţa presei. Ori, prezenţa presei nu a fost acceptată de către comisia guvernamentală, condusă de domnul Sever Georgescu, secretar general al guvernului. Nu s-a admis nici măcar înregistrarea dialogului cu o cameră video. In aceste condiţii, din solidaritate faţă de greviştii foamei, dialogul a fost, totuşi, acceptat cu uşile închise, dar limitat la primul punct. Ce se ascunde, de fapt, în spatele cererii de a avea un nou post de televiziune, ce se ascunde în spatele răspunsului ambiguu (care echivalează cu un refuz disimulat) al comisiei guvernamentale ? Cererea este cit se poate de legitimă şi nu este susţinută doar de cei 19 grevişti ai foamei, şi de demonstranţii din Plata Universităţii. Dacă presa scrisă beneficiază, în acest moment, de legea cererii şi a ofertei, deci, de concurentă, televiziunea nu, deşi ar fi cit se poate de benefic pentru viata noastră publică ca cetăţeanul să aibă posibilitatea de a opta. Deschiderea unui nou canal de televiziune (atunci cind există încă trei disponibile) nu ar face decît să sporească diversitatea informaţiei receptate de români. In cele din urmă, oamenii ar putea fi. pe această cale, mai corect informaţi asupra principalelor evenimente interne şi externe, ar spori în acelaşi, timp si oferta destinată destinderii. Nu s-ar mai putea vorbi, în aceste condiţii, nici de manipularea televiziunii. De altfel, in majoritatea ţârilor democratice există televiziuni independente, cu caracter privat. Şi acum să vedem, ce se ascunde în spatele refuzului ? Aceleaşi argumente, transformate in contraargumente. Sau, ce altceva decît teama, am spune maladivă, de a scăpa mass-media de sub controlul puterii ? A ne mai pune azi întrebarea dacă libera circulaţie a informaţiei trebuie să se afle sub controlul puterii, sau dimpotrivă, sub controlul cetăţeanului, înseamnă a pune in pericol viitorul democraţiei româneşti. Şi dacă era cunoscute revendicarea greviştilor şi demonstranţilor, şi daca guvernul a investit comisia prezentă la negocieri cu „privilegiul" de a oferi doar un refuz disimulat, atunci ce rost a mai avut dialogul ? El a avut, totuşi, un rost : acela de a trage de timp, de a convinge opinia publică asupra bunelor intenţii ale puterii. Poate chiar cu preţul vieţii greviştilor foamei, nu?

Şi cum va arăta viitorul nostru, al tuturor dacă conştiinţa noastră va trebui să suporte impactul unei noi tragedii ?

Sorin Roşca-Stănescu