SE ÎNTINDE COARDA

 

Semne tot mai numeroase şi mai dife­rite atestă şi sporesc atmosfera de apă­sătoare nelinişte care ne înconjoară. Col­ţii violenţei s-au dezgolit aproape complet, încep să se vadă gingiile urii. Rebutaţi sau clasaţi biologie instigă  făţiş la duşmănie, în vreme ce rebutaţi sau clasaţi social pre­iau semnalul, fâcîndu-1 să reverbereze cu fanatism, real, simulat ori stimulat, oricum iresponsabil.

Dureroasă şi derutantă e prezenţa unor voci poate de bună-credinţă, unele chiar elevate în vacarmul care se amplifică. Is­toria ne-a oferit destule exemple, inocenţi cu rol nefast, de intelectuali de marcă in­spiratori, stimulatori sau părtaşi la miş­cări extremiste, invalidate de timp. E poa­te un indiciu că sublima putere a minţii nu e scutită complet de complexul aparen­tei sale ineficacităţi, defulează în unele cazuri şi situaţii înspre canalele periculoa­sele existenţei concrete, ca pentru a-si dovedi sieşi potenţialul. Mai sînt desigur şi alte felurite motivaţii ale acestei mezalianţe, cert fiind că simpla prezenţă a unor conştiinţe cinstite sau a unor frunţi gînditoare în coloanele mişcărilor greşite nu salvează alunecarea acestora spre ge­nune. 

Sub acest însemn se înscrie şi cochetăria actuală a unor obraze subţiri cu faunii pri­mejdiei. Parcă s-a dezlănţuit un bal val-purgic. Unii întind fără odihnă coarda, alţii o zbîrnîie frenetic, nimeni dintre cei care au înşfăcat contrabasul zîzaniei nu pare preocupat de altceva decît să ampli­fice vacarmul. Riscul tot mai vizibil ca această coardă să se rupă, şfichiuind şi distrugind la întîmplare odată cu zvîrcolirea ei  de şarpe,  e în  mod  stupefiant  ignorat.

Dramatizăm ? Dacă se pune această întrebare, apoi să ne lămurim recapîtulind puţin situaţia creată. Prima remarcă şi cea mai vizibilă este cursa accelerată a reven­dicărilor. Oricine pretinde orice, oricui şi oricum. De la drepturi ignorate la merite inventate, de la merite istorice la merite politice, de la abuzul de drept, la excesul de drept. Cine strigă mai iute şi mai tare acela pune mîna pe funcţii, pe ajutoare, pe pâmînt, pe animale, pe glorie, pe sti­pendii. Strigătul, ameninţarea, ultimatumul au devenit un mod de a fi şi a te realiza.

In condiţii normale, zarva excesivă e li­mitată prin norme de convieţuire apărate de organismele societăţii. Imposibilitatea şi inutilitatea de a se constitui noi struc­turi de acest tip peste noapte, complexul de vinovăţie al structurilor vechi, suprali­citarea acestui complex prin propagandă bine concertată au moleşit cu totul capa­citatea societăţii de a-şi proteja liniştea, la nevoie prin mijloace coercitive. De aici, un sentiment foarte extins de impunitate, aliatul cel mai periculos al revendicativismului gratuit.

Mai este şi plăcerea de a căsca gura, de a ţine isonul, de a se afla în treabă. Nucleele incipiente ale demonstraţiilor se îngroaşă cu protoplasma trecătorilor sim­pli. In condiţii normale — fenomen be­nign. Dar noi nu trăim acum in condiţii normale. Anormală este însăşi bulucirea, toată ziua bună ziua, în locurile publice. Aparent se solicită lucruri diverse de către persoane diferite ; în fond sînt cam ace­iaşi, slujind, voluntar sau involuntar, ace­laşi interes politic.

Însăşi escaladarea violenţei - culminată cu atacarea şi molestarea unor reprezen­tanţi ai presei - denotă că numitorul co­mun al puseurilor de stradă este jocul po­litic ascuns, concertat. Reţeta nu este de neînţeles, concordă cu febra socială arti­ficial întreţinută. Simpatiile electorala în­cep să prindă contur, şansa în alegeri a unor formaţiuni şi candidaţi vizînd pesi­mismul. Şi atunci „hai cu gălăgia, hai cu tumultul, hai cu etichetările, doar, doar din norul de praf pe care îl vom stîrni vom ieşi cu toţii, simpatizaţi sau antipatizaţi, machiaţi la fel. Cu fardul prafului pe faţă poate vom părea egali ca merite şi lumea i-o vota pe cei mai zurbagii, să scape de scandalul lor".

Să fie electoratul român atît de naiv ? Greu de crezut. Numai că, pînă la alegeri, mai sînt atîtea zile, iar coarda contraba­sului se întinde, se tot întinde... Va re­zista pînă la capăt ? Iar dacă se va rupe, pe cine va plesni ?

Sergiu ANDON

Adevărul, 27.04.90