SE ÎNTINDE COARDA

Semne tot mai numeroase şi mai diferite atestă şi sporesc atmosfera de apăsătoare nelinişte care ne înconjoară. Colţii violenţei s-au dezgolit aproape complet, încep să se vadă gingiile urii. Rebutaţi sau clasaţi biologie instigă făţiş la duşmănie, în vreme ce rebutaţi sau clasaţi social preiau semnalul, fâcîndu-1 să reverbereze cu fanatism, real, simulat ori stimulat, oricum iresponsabil.

Dureroasă şi derutantă e prezenţa unor voci poate de bună-credinţă, unele chiar elevate în vacarmul care se amplifică. Istoria ne-a oferit destule exemple, inocenţi cu rol nefast, de intelectuali de marcă inspiratori, stimulatori sau părtaşi la mişcări extremiste, invalidate de timp. E poate un indiciu că sublima putere a minţii nu e scutită complet de complexul aparentei sale ineficacităţi, defulează în unele cazuri şi situaţii înspre canalele periculoasele existenţei concrete, ca pentru a-si dovedi sieşi potenţialul. Mai sînt desigur şi alte felurite motivaţii ale acestei mezalianţe, cert fiind că simpla prezenţă a unor conştiinţe cinstite sau a unor frunţi gînditoare în coloanele mişcărilor greşite nu salvează alunecarea acestora spre genune.

Sub acest însemn se înscrie şi cochetăria actuală a unor obraze subţiri cu faunii primejdiei. Parcă s-a dezlănţuit un bal val-purgic. Unii întind fără odihnă coarda, alţii o zbîrnîie frenetic, nimeni dintre cei care au înşfăcat contrabasul zîzaniei nu pare preocupat de altceva decît să amplifice vacarmul. Riscul tot mai vizibil ca această coardă să se rupă, şfichiuind şi distrugind la întîmplare odată cu zvîrcolirea ei de şarpe, e în mod stupefiant ignorat.

Dramatizăm ? Dacă se pune această întrebare, apoi să ne lămurim recapîtulind puţin situaţia creată. Prima remarcă şi cea mai vizibilă este cursa accelerată a revendicărilor. Oricine pretinde orice, oricui şi oricum. De la drepturi ignorate la merite inventate, de la merite istorice la merite politice, de la abuzul de drept, la excesul de drept. Cine strigă mai iute şi mai tare acela pune mîna pe funcţii, pe ajutoare, pe pâmînt, pe animale, pe glorie, pe stipendii. Strigătul, ameninţarea, ultimatumul au devenit un mod de a fi şi a te realiza.

In condiţii normale, zarva excesivă e limitată prin norme de convieţuire apărate de organismele societăţii. Imposibilitatea şi inutilitatea de a se constitui noi structuri de acest tip peste noapte, complexul de vinovăţie al structurilor vechi, supralicitarea acestui complex prin propagandă bine concertată au moleşit cu totul capacitatea societăţii de a-şi proteja liniştea, la nevoie prin mijloace coercitive. De aici, un sentiment foarte extins de impunitate, aliatul cel mai periculos al revendicativismului gratuit.

Mai este şi plăcerea de a căsca gura, de a ţine isonul, de a se afla în treabă. Nucleele incipiente ale demonstraţiilor se îngroaşă cu protoplasma trecătorilor simpli. In condiţii normale — fenomen benign. Dar noi nu trăim acum in condiţii normale. Anormală este însăşi bulucirea, toată ziua bună ziua, în locurile publice. Aparent se solicită lucruri diverse de către persoane diferite ; în fond sînt cam aceiaşi, slujind, voluntar sau involuntar, acelaşi interes politic.

Însăşi escaladarea violenţei - culminată cu atacarea şi molestarea unor reprezentanţi ai presei - denotă că numitorul comun al puseurilor de stradă este jocul politic ascuns, concertat. Reţeta nu este de neînţeles, concordă cu febra socială artificial întreţinută. Simpatiile electorala încep să prindă contur, şansa în alegeri a unor formaţiuni şi candidaţi vizînd pesimismul. Şi atunci „hai cu gălăgia, hai cu tumultul, hai cu etichetările, doar, doar din norul de praf pe care îl vom stîrni vom ieşi cu toţii, simpatizaţi sau antipatizaţi, machiaţi la fel. Cu fardul prafului pe faţă poate vom părea egali ca merite şi lumea i-o vota pe cei mai zurbagii, să scape de scandalul lor".

Să fie electoratul român atît de naiv ? Greu de crezut. Numai că, pînă la alegeri, mai sînt atîtea zile, iar coarda contrabasului se întinde, se tot întinde... Va rezista pînă la capăt ? Iar dacă se va rupe, pe cine va plesni ?

Sergiu ANDON

Adevărul, 27.04.90