Huocraţie ?

De multe ori am fost constrîns de împrejurări, în ultimele săptămîni, si traversez centrul şi gara capitalei. De cîteva ori m-am simţit ca un călător prin jungla Amazonului, ca un înotător spre care gonesc două „flotile" : una de aligatori, alta de peşti piranha. Din fericire ara scăpat destul de ieftin, doar cu geaca „jumulită" de nasturi. Putea să fie şi mai rău-dacă n-aş fi învăţat ceva de la Mark Twain, parafrazat : „democraţia înseamnă libertatea cuvîntului plus înţelepciunea de a o folosi cum trebuie". Aşa că m-am „autocenzurat" în faţa noilor „Revoluţionari Profesionişti". Aceşti R.P. sînt de fapt cu totul „altceva". Nu sînt singurul care bănuieşte cine îi plăteşte şi ce anume se urmăreşte. Am fost obligat să semnez de trei ori pentru un anume domn cu fluturaş la gît. De două ori am fost percheziţionat în căutarea buletinului de identitate (pe care, din fericire, îl uitasem acasă) şi o dată am fost crezut „pă cuvînt, bă, să moară mă-ta dacă minţi". Să mă scuze domnii lliescu şi Roman dar a trebuit să folosesc „libertatea cuvîntului" strigînd : „aşa, mă fraţilor, huo". Cu toate că maică-mea a murit în urmă cu cincizeci de ani, cu o săptămină înainte de Diktat. Fireşte că, de fiecare dată, am folosit „pseudonime". Nu sînt un laş. Cei ce-mi cunosc cărţile şi mi-au decodificat „şopîrlele" ştiu cît am riscat ÎNAINTE DE "EXPOZIA MĂMĂLIGII" (cum zicea occidentul). Dar cum să scap? Mai ales că stau prost cu inima (infarct de la frigul din iarna '86 plus cardiopatie ischemică, etc). Mde, Uniunea Scriitorilor avea la Revoluţie o treime din membri decedaţi, majoritatea de inimă rea, astfel că am apucat ZIUA ca o Uniune a Supravieţuitorilor (daci scazi cîteva duzini de linge-fese prezidenţiale din efectiv). Aşa se face că am semnat cu pseudonimele culese de la „huocraţi" : Beşleagă, Viţeleanu, etc. Am fost „autocritic", nu-i aşa ? Păi dacă e să mai ajung la reanimare, înţeleg să fie pentru o cauză mai nobilă, pentru un roman măcar. Cită „materie cenuşie" mai am şi „motoraşul" meu hîrbuit mai au de dus la capăt cîteva cărţi. Nu am supravieţuit pentru ideea „huo, jos cu toţii" ca să ajungă undeva „sus" cineva care nu-mi inspiră încredere. Din fericire, aceşti R.P. sînt puţini. Din nefericire, grosul gloatei sau masei i se alătură cam fără discernămînţ, într-o penibilă confuzie de idei. Fiecare vrea să-şi închege un ideal oarecare : „totul şi mai bine pentru mine, restul e vax", sau aşa ceva. Mi se pare amorală această ideologie. Culegem ceea ce nu am semănat noi. Şi uite că sint zvîrlite în vînt alte seminţe de buruieni... Da, fiecare vrea să facă politică şi are în cap două-trei „platforme", pentru cîte partide pofteşti. E rezultatul stării de „defulare post-comunistă", stare la un pas de anarhie sau ceva mai rău. Eu cred, totuşi, că românii, dincolo de scepticism, au şi mult bun simţ. Cred că există un „partid" pe care nu l-a declarat, înscris şi legiferat nimeni. Un Mare PARTID INVIZIBIL AL BUNULUI SIMŢ. Care o să participe la alegeri chiar dacă a devenit obositoare şi costisitoare această.....huocraţie".

Corneliu OMESCU

Adevărul, 27.04.1990