Un erou ui timpului nostru

Eroul nostru, devenit de acuma „legendar", purtînd o aureolă „mitică" (de Mitică ?) pare desprins dintr-o galerie de personaje în care grotescul se îmbină cu melodrama şi misterul de roman poliţist-bulevardier. Zeii săi tutelari sînt cei care au patronat însuşi comunismul de tip balcanic în România : I.L. Caragiale şi I.V. Stalin. În faţa ameţitoarei spirale a carierei sale politice nu ne putem abţine să nu exclamăm : „Iată, avem şi noi faliţii noştri !" Ba, pardon, „Mazilii" noştri..... Poate vă mai aduceţi aminte de vajnicul student agăţat de postamentul statuii lui Mihai Viteazul, ce înfiera crimele abominabile ale guvernului, purtat de steaua destinului său în vărful piramidei forţelor opresiunii şi pe care Caragiale 1-a imortalizat sub numele de Coriolan Drăg... Eroul nostru, cu acelaşi clocot sufletesc şi vindicativă forţă pusă în slujba binelui public, a refăcut drumul lui Coriolan Drăg..., dar în sens invers. Din tabăra reprimaţilor în cea a nobililor opozanţi, luptînd pentru democraţie cu orice preţ. Iar în cazul eroului nostru, mazilul Mitică, nu putem să nu recunoaştem „triumful talentului !".

Pentru că şi eroul nostru a dovedit sîrg şi aplicaţiune. Renunţînd la şansele împlinirii personalităţii sale oferite de o meserie onestă, aceea de mecanizator agricol, dumnealui a preferat să îmbrace făloasa uniformă cu petliţe albastre. Pe atunci tătucul Stalin trăgea să moară. La propriu. Deoarece la figurat vorbind, duhul său ameţitor mai bîntuie şi astăzi prin lume. Mîndria eroului nostru strălucea de-ţi lua ochii, precum cizmele sale date cu vax, bumbii tunicii şi steluţa de sublocotenent de pe epoleţi. Tînărul dăruit astfel gloriei a urcat cu repeziciune treptele măiestriei „profesionale", ajungînd la vîrsta la care alţii nu şi-au dat încă măsura vocaţiei, ditamai colonelul de securitate, doctor în ştiinţe juridice, membru al atîtor comitete şi „comiţii" , profesor şi comandant al şcolii ce avea să ne blagoslovească ani la rînd, cu eşaloane straşnice de „lucrători audio-vizuali", îndrituiţi să ne păzească pînă şi de noi înşine.

Eroul nostru era însă copleşit de doruri vii şi patimi multe, nutrea ambiţii pe care mediul înconjurător nu i le mai putea satisface. Nu avea încă reputaţie peste hotare, asemenea stăpînilor săi supremi, "cel mal iubit fiu" şi "savanta de renume mondial".

Privirea sa iluminată de profet, atinsă de fîlfîirea aripii pitiatismului căta spre alte zări. Era dispus să lase în urmă totul : linişte şi armonie conjugală, confort, stima convenţională a colaboratorilor şi chiar temerea că mai marii săi i-ar putea garnisi caracterizările anuale cu calificative nu prea măgulitoare. A lăcrimat poate cînd prima nevastă şi-a pus capăt zilelor sau cînd, după accidentarea mortală a unui bătrîn, pe cînd rula cu automobilul personal cu incredibila viteză de 25 km la oră, şi-a consumat amarul pe patul spitalelor de boli nervoase. Eroul nostru nu a dat înapoi. S-a aruncat în viitoarea muncii de cercetare, a scris cu frenezie articole şi cărţi de „specialitate" înţesate de citate mărturisite sau nedigerate bine ale „genialului ctitor" din Scorniceşti. S-a afirmat ca un maestru al plagiatului, ca un virtuoz al platitudinilor sforăitoare, acaparînd zone peste care a întins protector vălul sufocant al prolixităţii şi enunţurilor banale. Mai tîrziu cînd a trecut, din ordin sau minat de demonul interior al cumulării demnităţilor instituţionale, în diplomaţie a descoperit cu voluptate şi profit — din păcate efemer — arta plastografiei. Procedînd ca un alt personaj caragialesc nu a pierdut însă o scrisoare ci a expediat-o pe adresa unui prestigios organism mondial, autopropunîndu-se funcţionar internaţional, cu salariul în valută. Între timp mazilul -Mitică prinsese gustul dolarilor şi al voiajelor peste ocean.

Şi iată, în sfîrşit, clipa astrală în care se produce revelaţia şi convertirea la condiţia incomodă dar sublimă, a dizidenţei. Plastografia fiind descoperită, eroului nostru i se ia alviţa. Întocmeşte drept represalii un raport despre violarea drepturilor omului în România — temă la modă — care parvine în străinătate, Dumnezeu ştie cum. Acesta este toaletat cum se cuvine, redactat şi stilizat tocmai de acei care îl aşteptau pe "profesorul mazil" in persoană şi difuzat cu mare tam-tam. Se născuse un nou şi falnic dizident căruia i se treceau cu vederea chiar şi antecedentele de securist. Foştii săi elevi n-au îndrăznit decît să-1 persecute la domiciliu. Cu puţină vreme înaintea fugii dictatorului a fost luat, păstrat, să nu cumva să i se întîmple, Doamne fereşte, ceva, reapărînd cu cătuşele la mîini taman la Revoluţie, adus de foştii săi „temniceri". A condus „singur" — după propriile sale declaraţii făcute presei străine — Revoluţia şi întrucît natura sa de dizident nu-i dădea pace a părăsit staff-ul revoluţionar după ce a încercat să profite demagogic şi cu iscusite machiavelîcuri de agitaţia străzii pe 12 ianuarie a.c. Cu ochii ieşiţi din orbite şi glasul răguşit, dizidentul de ieri, striga atunci necontenit : „Moarte pentru moarte", „Jos comunismul şi securiştii" uitînd că primul care ar fi trebuit să-şi facă harakiri ar fi fost chiar domnia sa. De atunci dizidentul dizidează în continuare. Se îmbrăţişează cu neodizidenta Doina Cornea, face turnee în străinătate, dă interviuri ziarelor străine, conferenţiază pe unde apucă şi apără democraţia cum poate.

Mai nou a coborît iar în rîndurile mulţimii şi strigă „Şi noi sîntem cu voi" adresîndu-se cu vocea-i gîtuită şi privirea lunatică demonstranţilor impenitenţi de la Inter, conduşi de neobositul „revoluţionar" Dincă, fiind extrem de grăbit să nu scape cumva trenul destabilizării democratice a tinerei democraţii romaneşti.

CORESPONDENT

Dimineaţa, 27.04.90