Cuvîntul acesta – golan – a fost
înnobilat de mii şi mii de ori în istorie. De la Cellini pînă la Rimbaud şi de
la Villon pînă la Van Gogh. Unul mai golan decît celălalt. Vîrfurile culturii
omenirii par a fi fost în “stăpînirea” golanilor! Fireşte, am avut şi noi
golanii noştri. Cel care parcă i-a întrecut pe toţi a fost Panait Istrati. Mai
ceva decît golanii de Bacovia şi Arghezi. Unde deschizi cartea culturii şi a
inteligenţei de elită dai peste golani, încît e înţelept să se zică nu numai că
o ţară care nu are bătrîni, să şi-i cumpere, dar şi vai de cei ce nu au golani.
Era să uit doi golani notorii de după război, doi poeţi: Labiş şi Nichita
Stănescu. “Paraziţi”, “aventurieri”, “beţivi”. Nu erau în rîndurile aliniate
ale “oamenilor muncii”. Pe golanul de Labiş, dictatura l-a terminat într-o
noapte, împingîndu-l sub roţile unui tramvai prin dreptul Universităţii.
Golanul era “beat”, aşa încît şi-a făcut-o cu mina lui!? Lumea comună era
normal să nu-i prea înţeleagă pe golani, dar i-a lăsat în apele lor. Numai
dictatura nazistă şi comunistă a avut şi are o ură animalică împotriva celor
mai inofensive fiinţe umane, vînîndu-le, marginalizîndu-le. exilîndu-le, ori
radiindu-le. Golanii nu sînt oamenii, cetăţeni, ci “elemente”, huligani”, “derbedei”.
Prin cutezanţa lor, golanii sînt periculoşii de moarte ai sistemelor
dictatoriale, căci ei nu pot fi supuşi şi mulţumiţi că li se asigură porţia de
pîine din partea “tătucului” sau “părintelui”, “iubit şi stimat”! Ei au
tulburat apele îmblînzite cu frica şi cu teroarea; ei au ieşit în pieţele
Timişoarei, Bucureştiului, Sibiului, Braşovului, Aradului, pentru a spune nu
comunismului şi pentru a scoate ţara din noaptea însîngerată a istoriei noaste.
Golanii şi huliganii de la Braşov, din Valea Jiului, din piaţa Palatului.
Golanii “raşi”, în exprimarea actualului preşedinte provizoriu, de tanchete,
încărcaţi în dubele Securităţii şi duşi la Jilava!
Golanii au răsturnat masa
benchetuielii unei nomenclaturi puturoase şi decrepite. Unul şi unul, numai “derbedei”
şi “huligani”: Deşliu, Dinescu, Pleşu şi alţii, mulţi şi foarte buni! Cîtă ură
şi cît dispreţ, de aceea, contra lor de către deposedaţii şi impostorii
istoriei neamului nostru! Că cei doi smintiţi se numeau aşa, este de înţeles.
Dar o conducere care se dă “emanaţie a revoluţiei” să-şi numească fiii şi
fiicele, “golani” şi “huligani”, este îngrozitor. Este absurd. Care este atunci
mulţimea? Numai cea aplaudătoare, cea scoasă pe bază de liste, cea terorizată
la locurile de muncă de foştii şi activii membri ai maşinii de presiune şi de
opresiune comunistă, trecută de solda Feseneului. Golani nu sînt cei ce atacă
în oraşele din provincie orice gest de mişcare democratică, ce bat pe membrii
partidelor democratice, ce ameninţă cu moartea, ce fac crime de drept comun
împotriva candidaţilor democraţi, ci zecile şi sutele de mii, cei peste trei
milioane de semnatari ai Proclamaţiei de la Timişoara! Absurdă şi lamentabilă
inversiune în gîndirea politică a tovarăşilor din guvern şi din consiliu!
Mă gîndesc cu nostalgie şi cu
strîngere de inimă la ce vor fi zicînd în sinea lor, “golanii” de Deşliu şi de
Dinescu. Fotoliile administraţiei scriitoriceşti (locuri mortale pentru poeţi,
cum ştiu şi ei mai bine decît mine!) i-au scos din rîndurile “golanilor”? Ar fi
tragic pentru poezie. Cum poate să stea Mircea Dinescu departe de masele de
“golani”, şi să nu dea măcar o raită prin piaţa Universităţii, acolo unde este
– şi unde a stat în faţa gloanţelor dictaturii, – muza sa nebună şi golancă.
Poetul îşi potriveşte ceasul după
alt ceas decît cel de la Universitate!
Vila de la Şosea să nu aibă
blestemul de a fi mai aproape de bulevardul Primăverii decît de piaţa
Universităţii. Depinde de acum încolo încotro îl va duce barca, după ce poetul
să mai fie “Golan”.