ORDINUL GOLANILOR

Pe 21 decembrie 1989 Piaţa Universităţii din Bucureşti a intrat in istorie prin jertfa huliganilor eroi, care au căzut luptînd împotriva dictaturii comuniste, reprezentată de unul dintre cei mai ticăloşi fii ai ei: Ceauşescu Nicolae. El nu a fost cu nimic mai prejos decît Iosif Visarionovici Stalin sau Mao Tze Dun, acei monştri „cu chip uman”, care au condus două imperii ale aceluiaşi infern care se zbate zadarnic să supravieţuiască pe pămînt.

Actualul preşedinte, tov. Iliescu, alături de mentorul şi predecesorul său, cu care a colaborat îndelung la „edificarea visului de aur al omenirii: „comunismul”, privesc zîmbitori spre piaţa din faţa lor, de pe pînza pe care golanii de la Arhitectură au reprodus fotografia celor doi, făcută în vremurile bune ale „preteniei” lor. În stînga, atîrnată puţin mai jos de înălţimea ultimului etaj, coboară pînă la parter o pînză albastră pe care este imprimat cu litere albe punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Iar acolo jos, la baza edificiului Facultăţii de Arhitectură, ard lumînările pentru odihna sufletelor bravilor huligani eroi, executaţi chiar în acel loc de forţele de represiune. Una din ele pîlpîie cu gingăşie pentru un huligan erou necunoscut, a cărui poveste tragică şi sublimă în acelaşi timp, mi-a spus-o un alt huligan, de 17 ani, care încerca cu greu să meargă, suplinind cu ajutorul unei cîrje piciorul care îi lipsea. Fusese lovit în seara zilei de 21 de două gloanţe în piciorul drept şi a căzut. Atunci a venit la el huliganul erou, al cărui nume nu-l cunoaşte, l-a luat în braţe şi l-a trecut la adăpostul parapetului de stuck, unde de obicei ţigăncile vînd flori. Huliganul erou a fost reperat de doi „gentlemeni” care l-au interpelat imediat: „Tu ce faci acolo, bă? Ia vino cu noi!” L-au înşfăcat şi l-au dus la zidul unde ard lumînările şi l-au bătut sălbatic. Apoi cel mai „gentlemen” dintre ei i-a zbierat: „Strigă! Trăiască Ceauşescu!”. Iar huliganul erou a strigat „Moarte tiranului!” Locul unde au răpăit cele două arme automate, este însemnat acum de una din nenumăratele lumini care ard zi şi noapte. Oare ştie cineva care este aceea care arde pentru sufletul lui?

În dreptul hotelului Intercontinental este întinsă deasupra bulevardului, dintr-o parte în alta, o imensă lozincă de pînză albă pe care stă scris cu litere roşii de-o şchioapă, ce-o fac lizibilă de la mare distanţă „Zona liberă de neocomunism a României”.

Deasupra balconului care se află în dreptul intrării la Geologie, este străjuită de două portrete mari ale lui Eminescu, lozinca „Unitate, libertate, victorie”. Pe bustul mic şi meschin al lui Marx, care, de la adăpostul unei arcade parcă priveşte jenat şi speriat spre piaţă, stă scris: „Proletari din toate ţările iertaţi-mă”. Iar deasupra lui se află două lozinci mari: „Golanii huligani vor democraţie. Comuniştii vor dictatură” şi „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea, poţi pleca la Moscova, însoţit de clica ta”. În stînga intrării văd scris pe o altă pînză: „Ţepeş Doamne! Unde eşti să pui ţepe-n Bucureşti pentru neocomunism, hoţie şi fesenism”.

Sus, pe frontispiciul Universităţii este întinsă o lozincă mare: „Libertate te iubim, ori învingem ori murim”, sub care se află la fel de mare, următorul citat din articolele politice ale lui Eminescu: „Schimbaţi opinia publicului, daţi-i o altă direcţie, răscoliţi geniul naţional specific, propriu şi caracteristic, al poporului care doarme. Faceţi o uriaşă acţiune morală, o revoluţie de idei”. Iar pe pereţii cenuşii ai bătrînei Universităţi văd şi alte lozinci.

În partea opusă, pe peluza cuprinsă între Teatrul Naţional, Intercontinental şi bulevard sînt întinse 10-15 corturi. Iar la mijloc, afluxul ritmat de golani de la cîteva sute cîţi sînt noaptea şi dimineaţa pînă la cîteva zeci de mii după amiaza şi seara, seamănă cu răsuflarea unui imens plămîn care ţara inspiră democraţia şi libertatea de care are nevoie. Toţi şi-au pus la butoniere insigne „ad hoc”: golan, golan bătrîn, golan înrăit, golan-huligan etc. Un golan îşi poartă în braţe copilul de 3-4 ani, care are şi el la butonieră scris golan în devenire! Oamenii se plimbă liniştiţi şi discută, uneori cu patos despre democraţie şi libertate, despre ceea ce se aude de la Timişoara, Constanţa, Cluj, Braşov, Iaşi sau Sibiu etc. Nimeni nu are timp şi nu este interesat să discute despre cozile de la pîine sau lapte, despre lipsa de untdelemn sau carne şi alte probleme lumeşti. O tovarăşă cu părul roşu vopsit, care a intrat în mulţime, face propagandă FSN-istă şi îi insultă pe golani. Aceştia se strîng în jurul ei şi o aplaudă! Unul spune cu voce tare: întindeţi-i covorul roşu! Îi fac cu amabilitate culoare de trecere, iar ea, descumpănită, pleacă cu pas ţanţoş şi apăsat. O bătrînică în trecere pe acolo îşi face cruce zicînd cui vrea să o asculte: „maică am auzit că la noapte vin tancurile”. Nimeni nu-i dă atenţie considerînd că aceasta este o posibilitate banală... Între timp golanii acompaniaţi de la microfonul din balconul Universităţii de o chitară, cîntă imnul golanilor al cărui refren este: „Mai bine haimana decît trădător / Mai bine huligan decît dictator / Mai bine golan decît activist / Mai bine mort decît comunist”.

Seara se ţin cuvîntări, se cîntă alte cîntece, se fac rugăciuni. Tot ce văd în jurul meu este fantastic. A făcut înconjurul lumii prin intermediul agenţiilor internaţionale de presă. Piaţa Universităţii a devenit acum Agora mondială. Prestigioasele universităţi de la Sorbona, Oxford, Cambridge sau Harvard, s-au proclamat universităţi de Golani. Se spune chiar că alături de aceştia mai sînt încă vreo douăzeci. Totul este formidabil. Poate oare cineva al cărui suflet şi intelect s-a maturizat aici în decursul timpurilor, sau care a trecut prin apropierea acestor locuri să rămînă cu inima împietrită şi mintea zăvorîtă în faţa adevărurilor perene pe care le slujesc aceşti golani şi să se mai lase amăgit de minciunile trîmbiţate de propaganda neocomunistă şi de „personalităţile” sale?

Mergînd pe bulevard spre casă, văd de la distanţă, cu strîngere de inimă, o coloană de „fani” cu steagurile alb-roşu ale clubului Dinamo, îndreptîndu-se spre Universitate. Sînt prea departe ca să înţeleg ce strigă. Cînd se apropie desluşesc cu uimire: „Iliescu nu uita, nici Dinamo nu te vrea!”. Mă apropii de un tînăr care face coadă la ghişeul din faţa unei farmacii şi îl întreb: tinere ce strigă demonstranţii? Se uită la mine buimăcit, apoi zîmbeşte ca semn că a înţeles. Îşi apropie gura de urechea mea şi strigă cît îl ţine plămînii: „Iliescu nu uita, nici Dinamo nu te vrea!”. Îi mulţumesc şi mă depărtez în grabă în timp ce cu mîna îmi acopăr urechea care mă doare îngrozitor. Acasă mă aşez în fotoliu ca să mă reculeg. Şi în timp ce meditez, îmi străfulgeră mintea împinsă de un resort invizibil, o amintire de la istorie din şcoală. Mă uit în Larousse. Da, în 1384 prinţesa de Salisburg în timp ce dansa cu regele Angliei, Eduard al III-lea, a lăsat să-i cadă jartiera. Acesta, galant, a ridicat-o spunîndu-le celor ce zîmbeau maliţios: „Honni soit qui mai y pense...”. Şi aşa a luat fiinţă şi a devenit Ordinul Jartierei cea mai valoroasă decoraţie a Angliei, ordin care are numai 26 de membri.

Şi atunci iubiţi golani, fără deosebire de sex şi de vîrstă, de ce să nu înfiinţeze Universitatea din Bucureşti, Ordinul Golanilor, care să cinstească şi sa amintească în decursul veacurilor, admirabila voastră luptă pentru libertate şi democraţie. Iar dacă cineva va îndrăzni să zîmbească atunci: Honni soit qui mai y pense. Şi vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău, dacă din stima care v-o port, voi semna acest articol cu titlul de,

Dr. golan, ŞERBAN SĂNDULESCU