Cuvântul autorului

Între întâia dimineaţă a lumii şi ultima clipă a vieţii, spaţiul şi timpul sunt două dimensiuni bine definite pentru fiecare dintre noi, dăruite sub pecetluire divină întru vremelnica-ne existenţă pământeană. Despre ce ni s-a dat a trăi, putem reflecta periodic, poate mai atent atunci când viaţa ne este segmentată de anumite evenimente, însă nu putem ţine sub control viitorul, după cum nici înşiruirea unor fatalităţi, chiar şi în pofida gândirii permanent pozitive şi a unei voinţe de neclintit. Ceea ce m-a definit ca trăitor al acestei lumi a fost o luptă continuă pentru a afla care este scopul vieţii noastre pe pământ, de ce ne-am născut, pentru ce trăim?

Astăzi, la 75 ani, cred cu fermitate că am aflat răspunsul. M-am născut ca să-l cunosc pe Dumnezeu, să cunosc binele şi adevărul. M-am născut să trăiesc pentru Dumnezeu şi în aceste valori să urmez calea vieţii, să lupt pentru o cauză sfântă, pentru idealul măreţ pe care mi l-am

făcut. Şi, în sfârşit, m-am născut ca să mor pentru Dumnezeu cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Reflectând la cele trăite, ideea publicării acestei cărţi a apărut cu multă vreme în urmă, în timpul primei perioade de detenţie la Aiud, când oameni de mare valoare pe care i-am cunoscut m-au îndemnat să scriu. Din păcate, viaţa mi-a fost mereu potrivnică iar scrierea acestui volum a fost amânată, până când memoria bunului şi inconfundabilului meu prieten Marcel Cazacu m-a convins, la insistenţa sa adăugându-se rugămintea soţiei mele, precum şi a unor oameni foarte apropiaţi.

Aiud însângerat este o consecinţă a faptului că, pe tot parcursul vieţii, nici o clipă nu m-am gândit să-mi cumpăr libertatea vânzându-mi conştiinţa, vânzându-L pe Dumnezeu sau vânzându-mi neamul. "Conştiinţa este glasul Lui Dumnezeu în om", după cum spunea Immanuel Kant, şi cred că reprezintă valoarea cea mai însemnată care i-a fost hărăzită omului pentru a-l deosebi de celelalte fiinţe. Tocmai de aceea, se spune că trebuie să mergi pe drumul dumnezeirii, unde nu există loc de renunţări.

Am optat pentru acest titlu pentru că Aiud este cea mai însângerată temniţă a neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomunişti, este o metaforă a morţii. Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualităţii din veacul trecut, au fost ucişi, schingiuiţi şi maltrataţi după metode diabolice reprezentanţi de marcă ai culturii româneşti, generali, lideri ai partidelor politice şi oameni socotiţi deosebit de periculoşi pentru comunism - această umbră roşie a diavolului care a înghiţit sute de mii de vieţi fără o altă vină decât cea de a-şi fi iubit ţara şi neamul.

Volumul este structurat pe 14 capitole deşi, iniţial, prefigurasem încă unul. Departe de mine gândul de a face o comparaţie cu cele 14 popasuri ale Lui Iisus Hristos pe Drumul Crucii, însă nu cred să fie o simplă coincidenţă, ci mai degrabă atâtea etape însumează viaţa mea, fiecare ducând cu sine povara suferinţelor îndurate.

Am primit o condamnare politică de 47 ani, singura vină fiind aceea că am făcut legământ de iubire cu patria mea creştină şi străbună. La prima arestare, în 1949, primul gând a fost că va trebui să fac închisoare pentru un ideal al meu, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru că sunt ale noastre, pentru că am cântat "Deşteptă-te române!" şi "Hora Unirii", pentru că am gândit şi simţit româneşte.

După acel trist şi îndoliat 23 august 1944, când au năvălit ruşii în ţară, am fost martor şi am trăit ororile pe care le făceau aceşti sălbatici. Nu degeaba Churchill, când a început războiul rece, în Fulton-SUA, a spus că Stalin a făcut două mari greşeli: că le-a arătat europenilor pe ruşi şi că le-a arătat ruşilor Europa.

Trăiam din plin eroismul românilor despre care învăţasem în şcoală, citisem şi ce înseamnă comunism în "Destinul omenirii" de P.P. Negulescu iar acum îl vedeam, lucru care nu a făcut altceva decât să mă revolte şi să mă transforme în duşmanul acestor barbari care ne călcaseră ţara pentru a 12 oară în istorie.

Ceea ce au făcut aceşti năvălitori este de neimaginat! Făcând abstracţie de faptul că luau ceasurile de la oameni şi purtau câte două-trei la o mână şi două la cealaltă, sau că şi-ar fi pus până şi pendula la gât, ruşii descălţau omul şi-i luau încălţămintea, tăbărau prin bucătării şi mâncau ciorba din oală cu pumnul, fumau mahorcă învelită în ziar chiar şi în biserici. Şi, mai mult decât atât, ne pângăreau mamele, surorile şi fiicele sub ameninţarea armei şi, după ce le batjocoreau, le ucideau pur şi simplu, căzându-le astfel victime până şi fetiţe în vârstă de 8 ani. Nelegiuirile lor depăşeau orice imaginaţie, iar gândul de pedepsire încolţea în fiecare om al locului, impunându-se grabnice măsuri împotriva acestor vandali. Pădurile şi munţii, care îi adăpostiseră secole la rând pe bieţii noştri români din calea barbarilor, şi de această dată trebuia să ne salveze, luându-ne la sânul lor ca pe nişte biete victime, popor străin în propria lui ţară.

În primele zile când trupele sovietice au ajuns la Poiana Teiului, un rus a descălecat strigându-mi "Davai! Davai, ţâpira!" şi din semne am înţeles că-i trebuie hârtie pentru o ţigară. Cât am putut de repede, i-am adus din casă o bucată de ziar dar el îşi învelise deja mahorca... Văzuse ceva, făcut de un neamţ în şanţ, care era acoperit cu ziar. Rupsese hârtie de acolo şi fuma cum nu se poate de mulţumit...

Aveam doar 15 ani şi jumătate şi nu numai că m-am scârbit, dar m-a încercat sentimentul că aceste lighioane ne vor pângări până şi mocirlele... Cei veniţi să înfăptuiască "o nouă eră" erau chiar aceşti sălbatici care

"Din Urali spre Soare-Apune,

Cum veneau încinşi cu piei,

Parcă fumega din ei

Duhnet de sălbătăciune" (Radu Gyr).

Asemenea mie au gândit mii de români şi au luat drumul munţilor unde au luptat ani la rând, mulţi dintre ei murind acolo şi tot mulţi fiind prinşi, apoi executaţi. Singurul care a scăpat a fost ing. Gavrilă Ogoranu, cel care a fluturat un steag în Munţii Făgăraşului până în 1956. Acest Gavrilă Ogoranu era un adevărat simbol al jertfei şi rezistenţei neamului românesc, inclusiv al oamenilor de bună-credinţă întemniţaţi la acea vreme. Suntem singurul popor dintre cele stăpânite de comunism care, după ce-al doilea război mondial, a luptat efectiv cu arma în mână împotriva acestuia.

Am tot nădăjduit să se schimbe ceva în România, să revină vechea conducere, să scăpăm de năvălitorii din Răsărit, lucru pe care, sincer să fiu, l-am aşteptat tot timpul dar, în ceea ce mă priveşte, nu am capitulat nici o clipă de la ideea mea.

După ce am executat prima detenţie, m-au trimis în D.O. şi nu în libertate, apoi "Lotul celor 11" din Răchitoasa a fost trimis în judecată sub acuzaţii imaginare, pentru că nu-şi permiteau ca o parte dintre luptători să-şi recapete libertatea de teamă să nu cheme oamenii la răzmeriţă.

Au urmat apoi reeducările din 1960-1964, la Aiud rezistând sub 1% din numărul total de întemniţaţi - apreciat la acea dată de circa 7.000; ulterior am aflat că au fost în jur de 11.000 de deţinuţi politici în cei 4 ani de reeducare.

În iulie 1964, cu 10-12 zile înainte de eliberare, din Zarca am ieşit 94-96 de oameni, dar au mai căzut şi dintre aceştia când au venit procurorii militari de la Bucureşti pentru a mai rupe dintre noi, aşa încât, până la urmă, au rămas doar 56 de condamnaţi politici care nu acceptat pactul cu diavolul roşu.

A fost o cădere fantastică, asemenea îngerilor în frunte cu Lucifer, iar victimele au suferit atât de mult, încât, la un moment dat, nu au mai rezistat - orice metal are un punct de topire şi, din nou, spusele lui Seneca revin decisiv: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!". Aşa încât, ca să poţi trece prin acest crunt iad, trebuia să ştii să mori, de aceea nici n-au rezistat decât numai cei care au fost pregătiţi pentru acest lucru. O frântură de timp dacă te-ar fi copleşit ceva din frumuseţea vieţii, erai pierdut! Viaţa şi libertatea trebuiau privite cu indiferenţă, iar tu, luptătorul, trebuia să fii pregătit să mori în orice clipă. Acestea ar fi fost condiţiile pentru a putea pluti, dar oare câţi au gândit în felul acesta şi câţi au mers, până la sfârşit, pe acest drum?

Destinul m-a urmărit ca o fatalitate şi nu ştiu dacă este numai voinţă sau şi o perseverenţă dusă până la extremă, dar, dacă de 100 de ori pe zi am fost lovit şi aruncat la pământ, tot de atâtea ori m-am ridicat şi am mers mai departe, chiar dacă a trebuit să îmi continui drumul în genunchi sau târându-mă.

La 20 de ani, când am fost aruncat în temniţă, nici nu bănuiam că voi executa o condamnare mult mai mare decât vârsta pe care o aveam atunci. Am scris în această carte că Aiud a fost mormântul tinereţii mele, dar nu regret. Dacă eram în libertate, poate aş fi murit un simplu păcătos, fără un ideal în viaţă, cum spune Coşbuc:

"Din zei de-am fi coborâtori,

C-o moarte toţi suntem datori.

Totuna e dac-ai murit

Flăcău sau moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna leu să mori

Sau câine-nlănţuit!"

Este foarte interesant cum trăieşti în viaţă, dar în aceeaşi măsură cum mori şi socot că trebuie să mor aşa cum am trăit: mergând pe drumul aceluiaşi ideal trasat de morala creştină.

La Aiud, am lăsat totul dar nu-mi pare rău, pentru că am stat cu vârfurile neamului românesc de la care am învăţat atâtea lucruri, or, într-o situaţie normală, nu aş fi reuşit să le învăţ în vieţi la rând. Şi, dacă cineva a zis că acolo mi-am format crezul politic, îi pot spune că mi l-am completat dar am venit de afară cu acest crez. Însă se impune o întrebare în numele celor puţini care au rezistat: cei care şi-au format afară crezul politic şi au fost robii acestuia ani sau zeci de ani, dar care şi l-au vândut, sunt mai mari decât cei care şi l-au format în temniţă politică şi care au rămas robii acestui crez până la moarte?

Nu-i invidiez pe acei oameni care au primit totul de la viaţă sau au stat în libertate, pentru că majoritatea dintre ei s-au vândut... Chiar dacă m-aş mai naşte o dată, tot nu aş vrea să fiu în postura lor. Nu-mi pare rău de amarul pe care l-am trăit într-o viaţă întreagă şi mă văd bătrân, la 75 ani, când, sub aspect lumesc, nu am realizat un cămin, copii şi alte bucurii ale vieţii dar mă mulţumesc în sărăcia mea, după cum spune Eminescu prin gura lui Mircea: "Eu - îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul" şi socot că nu mi-am făcut decât datoria pentru patrie.

Şi nu a fost deloc uşor, iar cei care au rezistat până la capăt ştiu asta, însă am simţit puterea lui Dumnezeu în orice moment când îl invocam! Dumnezeu a fost cu mine în toate închisorile vieţii! Niciodată nu am fost singur nici în Piatra Neamţ, nici în Galata-Iaşi, după cum nici la Văcăreşti, Jilava-Bucureşti, Aiud, Târgu Ocna, Constanţa sau Bacău. Am fost cu Dumnezeu în fiecare din aceste locuri şi de aici puterea de a rezista. Tocmai de aceea, mă încearcă un sentiment de milă faţă de cei care au cedat, fiind poate torturaţi sau, chiar şi în libertate, şantajaţi. Însă faţă de cei care au făcut-o din pură laşitate, mânaţi de dorinţa de a provoca un rău, la milă mai adaug şi o anumită silă şi dispreţ. Chiar dacă şi ei se numesc oameni, stau sub acest blazon doar în faţa celor care nu le cunosc zbaterile de căzuţi în noroi şi hrăniţi din răul pe care l-au făcut altora. Mă doare şi încerc să îi înţeleg, să le găsesc o justificare, dar din păcate sunt greşeli care parcă nu pot fi iertate. Poate toate au urmat un aşa curs pentru că Dumnezeu a dăruit neamului românesc o mulţime de calităţi în defavoarea verticalităţii, pe care românul nu prea o are, dar în momente grele, de impas, a apărut cineva care a salvat situaţia. Să nu uităm că în secolul al XIX-lea, neamul românesc a avut atâţia oameni de frunte, încât se spune că am parcurs în 50 de ani ceea ce ţări înaintate au parcurs în 300 ani.

Pentru mine, cei 47 ani de condamnare politică, în afară de faptul că au fost 23 ani de privare de libertate, echivalează cu toată tinereţea mea lăsată în temniţă pentru un ideal în slujba neamului românesc, dar nu mă încearcă păreri de rău având în vedere măreaţa ţintă către care m-am orientat. Au fost deţinuţi politici cu pedeapsă chiar peste 23 ani făcuţi la zi - arestaţi în ianuarie 1941 şi eliberaţi în iulie 1964, după 23 ani şi 7-8 luni, oameni deosebiţi, adevăraţi luptători legendari în faţa cărora mă descopăr şi mă închin. Şi toate, pentru că nu au renunţat la vis...

A lupta însă este o datorie iar viaţa este o continuă luptă. A renunţa la toate acestea ar fi însemnat să-mi vând conştiinţa sau să mă prăbuşesc din sfera umanităţii. Şi n-am făcut-o căci, după cum scrie Radu Gyr,

"Nu eşti înfrânt atunci când sângeri

Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunţările la vis".

Grigore CARAZA

Piatra Neamţ, iulie 2004