CAPITOLUL X

CAPITOLUL X

"Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi" (Vasile Alecsandri)

Vasile Asaftei - căpitan la Securitatea Piatra Neamţ

Dar să vedem cine este acest domn căpitan şi care a fost menirea lui pe lângă mine. Din câte am aflat, în calitatea pe care o avea - secretar de partid al Securităţii din Piatra Neamţ, îşi luase misiunea de a fi "îngerul" meu păzitor, asta în ciuda faptului că şi diavolii sunt îngeri izgoniţi!

După ce am revenit în Piatra Neamţ, Asaftei era aproape zilnic în apropierea blocului meu, ţinând să mă urmărească personal. Locuiam într-un bloc de nefamilişti pe Aleea Viforului nr. 27, pe atunci cartierul V.I. Lenin şi, dimineaţa când plecam la serviciu, oamenii cu care mă întâlneam îmi şopteau din mers:

- Vedeţi că, la colţul blocului vecin, omul ăla de la Securitate, îmbrăcat în "Alain Delon" şi încins cu curea pe la mijloc, vă pândeşte!

Eram deci pus în gardă şi uneori, întorcând fulgerător capul, privirile noastre se întâlneau.

- Hei! îi strigam. Bună dimineaţa, domnule căpitan!

Sau, altădată, când Asaftei a intrat în clădirea unde lucram, mergând la birouri pentru a lua informaţii despre mine, i-am strigat în auzul tuturor:

- Hei, domnule căpitan Asaftei, când vă întoarceţi, veniţi şi pe la mine!

Ruşinat că l-am observat, la plecare a trecut pe la locul meu de muncă încercând să se eschiveze:

- Să ştiţi, domnule Caraza, că nu de persoana dumneavoastră m-am interesat la birouri...

- Domnule căpitan, i-am zis, dar mai există vreun fost deţinut politic în această unitate?

Deseori, când ne întâlneam "întâmplător", Asaftei mă provoca la diverse discuţii şi păşea alături de mine în aceeaşi cadenţă, ca şi cum am fi fost doi buni prieteni.

Observasem în atitudinea lui că urmărea să fim văzuţi împreună, în felul acesta încercând să mă compromită în faţa cunoscuţilor şi prietenilor mei. Îmi era clar că voia să mă atragă încet-încet, zicându-şi probabil că poate, poate... Evident, ar fi fost un câştig al Securităţii să mă bage în mocirla informatorilor, cu atât mai mult al lui Asaftei, care şi-ar fi revendicat în totalitate meritul de autor emerit...

Pe la începutul lunii iunie 1979, când mă întorceam acasă, pe fosta stradă Făgetului, acum Orhei, din urmă m-a ajuns dl. căpitan Asaftei. M-a invitat la un păhărel.

L-am întrebat direct:

- Ce părere aveţi, domnule Asaftei, mi-ar sta oare bine să mă vadă cunoscuţii cu un securist la masă?!? Aţi văzut dumneavoastră, de exemplu, mielul benchetuind cu lupul? Vreţi oare să mă alunge oamenii cu pietre?

- Domnule Caraza, vi s-a urât cumva cu libertatea?

- Da, domnule căpitan! Mi s-a urât cu libertatea! Aveţi cumva cătuşele la dumneavoastră?

Şi în timp ce îi spuneam aceste cuvinte, am împreunat mâinile în faţă, cerându-i să mi le pună.

- Hai! Puneţi-mi-le! Şi nu-i nevoie să-mi faceţi un nou proces. La Aiud, mă duc pe jos, bat în poartă şi merg direct în Zarcă de unde am venit. Fac ceva în libertatea de care mă bucur în România!

Văzând că nu-i reuşeşte planul, Asaftei a venit cu o altă variantă - o bombă, credea dumnealui sau poate un mic şantaj:

- Domnule Caraza, ştiu că pe la sfârşitul lunii ar trebui să terminaţi liceul dar nu prea staţi bine cu fizica...

- Este adevărat că nu prea stau bine cu fizica, dar ştiţi când am început eu şcoala? Ştiţi că am 18 ani de şcoală şi un liceu pe care l-am reînceput de 3 ori pentru că m-aţi aruncat continuu în temniţă ca să nu-l pot termina? Şi mai ştiţi că eu, în afară de 2 ani de domiciliu forţat, am mai executat 21 de ani de temniţă grea? Se poate pretinde de la mine să fiu şef de promoţie? La sfârşitul lui martie 1970, când aveam mai puţin de două luni pentru a termina liceul şi a-mi susţine examenul de bacalaureat, col. Ioan Popa mi-a propus să devin agentul Securităţii în schimbul libertăţii de a-mi termina studiile. Pentru că am refuzat acest lucru, am fost aruncat pentru a treia oară după gratii. Revenit pentru a treia oară din temniţă şi înscriindu-mă din nou pentru a-mi termina liceul, m-am întâlnit pe coridor cu un profesor, îmi fusese cândva coleg de clasă, care m-a întrebat "Bine, măi Grigore, tu vrei să ieşi la pensie ca elev de liceu?" "Da, domnule profesor, i-am răspuns, pentru că voi fi singurul în această situaţie. Voi fi un unicat!" Acum încercaţi să repetaţi aceeaşi figură? Nu dau nici doi bani! Mă duc în Aiud, mai stau 10 ani, mă întorc şi mă duc din nou la liceu! Pentru că liceul vreau să-l fac, fie că vrea sau nu Securitatea! Voi avea atunci 60 de ani, dar ruşinea nu este a mea, ci a dumneavoastră!

Văzând că nu ţine, acest securist a căutat să pătrundă mai adânc în familia mea mare şi, din păcate, parţial a reuşit. Căpitanul nu ştia însă faptul că eram pus la punct cu aproape toate demersurile făcute de el. După ora 22.00 când se retrăgeau urmăritorii mei, pe la miezul nopţii şi alteori pe la 2.00, dimineaţa, cineva îmi bătea în uşă şi îmi destăinuia din planurile şi cursele pe care domnul căpitan voia să mi le întindă. Trebuie să recunosc însă că asta a fost numai din partea unei persoane, Nicu, chiar dacă se ajunsese mult mai departe în familie...

Era în 1980, în Vinerea Mare, când Iisus stătea din nou răstignit pe Cruce. Veneam din Dărmăneşti, pe strada Obor şi aproape de intersecţia cu Petru Rareş mi-aţi apărut în faţă. V-aţi uitat lung şi iscoditor la traista mea în care căram ceva, şi v-am satisfăcut curiozitatea.

Vă mai amintiţi, domnule căpitan?

- Vă întrebaţi ce am în traistă? Am un borcan cu murături! Poimâine va fi Învierea Domnului iar eu voi mânca de Paşti murături cu pâine sau mămăligă! Şi asta în propria mea ţară, ţară în care sângerez de o viaţă, unde strămoşi de ai mei, unchi şi verişori au căzut pentru neam şi patrie la Plevna, Griviţa I, la Mărăşeşti şi Cireşoaia, la Cotul Donului, Stalingrad şi Crimeea şi în Munţii Tatra! Iar eu, acelaşi luptător, nu am nici un petic de pământ şi nici un fel de avere! Da, domnule căpitan Asaftei, voi mânca de Paşti murături cu pâine sau cu mămăligă, pe când dumneata vei mânca miel copt, sarmale, pască, ouă roşii, cozonac şi alte bunătăţi. Vei bea din cele mai bune vinuri româneşti sau poate băuturi străine. În ţara mea însă singurul meu drept este să sufăr şi să mor!

Aţi căutat să mă convingeţi că "voi", comuniştii, "aţi creat" pentru fiecare în parte posibilităţi deosebite, condiţii de muncă, oraşe şi sate noi, că aţi adus bucurie şi prosperitate în RSR. Răspunsul meu a fost că dumneavoastră, comuniştii, aţi găsit totul gata făcut iar ceea ce aţi mai adăugat a fost averea, cu proprietăţile şi cu bunurile luate de la bieţii români dintre care mulţi nici nu mai sunt astăzi.

Ştiu că atunci aţi căutat să scurtaţi discuţia şi aţi plecat motivând că sunteţi foarte grăbit, ceea ce altădată nu se mai întâmplase.

Vă mai amintiţi, domnule căpitan Asaftei? Este adevărat ceea ce afirm?

Însă mă întreb, domnule căpitan, de ce aceste două aspecte nu le-aţi raportat superiorilor dumneavoastră? Pentru că în dosarul personal, în rapoartele întocmite către superiorii dumneavoastră nu am găsit niciunde relatarea discuţiilor noastre de mai sus? De ce? V-a fost frică, domnule căpitan?

După cum aveam să aflu mult mai tâziu, Asaftei fusese şi mai prolific în misiunile sale...

Vă mai amintiţi, domnule Asaftei?

Demersuri pentru expatriere

Când, în martie 1970, după aproape 3 luni de anchetă în stare de libertate, m-au arestat şi mi-au intentat un al treilea proces politic, am realizat că nu voi mai putea rămâne în propria mea ţară deoarece comuniştii vor continua să-mi însceneze infracţiuni împotriva statului, cu scopul de a mă suprima. Mi-am dat seama că voi fi nevoit să iau o hotărâre de răscruce din viaţa mea şi atunci am decis să părăsesc definitiv ţara. De acolo, din depărtare, orişiunde m-aş fi stabilit, ştiam că voi putea continua lupta pe care o începusem încă din adolescenţă. Patria pentru mine era un crez superior care depăşea chiar şi dragostea pentru propria-mi familie.

Ştiu că încă de copil când auzeam cântând "Hora Unirii" şi "Deşteaptă-te române!", de fiecare dată mă podideau lacrimile şi nu le mai puteam opri. Starea de atunci s-a păstrat continuu în sufletul şi în viaţa mea, căpătând proporţii covârşitoare.

Aşa stând lucrurile, ajuns pentru a treia oară în Aiud, am luat legătură cu colegi de temniţă condamnaţi pentru tentativă de trecere a graniţei, culegând cât mai multe date pentru o eventuală trecere ilegală a frontierei.

După iulie 1977, când m-am întors în Piatra Neamţ, am încercat să mă documentez în legătură cu această problemă. În ianuarie 1979, de la mine din casă, unde a făcut o ultimă staţionare înainte de a părăsi patria, prietenul meu Ion Pruteanu, din comuna Pârjol, judeţul Bacău, mi-a furnizat mai multe date în legătură cu expatrierea mea, ba mai mult decât atât, mi-a dat un buletin Monitorul Oficial, în care era consemnat acordul internaţional încheiat la Helsinki de un reprezentant al ţării noastre. Acesta prevedea, printre altele, că oricare cetăţean care doreşte să îşi schimbe locul, chiar şi ţara, o poate face oricând, în orice situaţie, fără a putea fi oprit de nimeni. Când acest buletin mi-a căzut în mâini, m-am şi văzut plutind peste Atlantic, înspre noul continent. Voiam să ajung cât mai departe, punând între mine şi cei rămaşi în urmă - care o viaţă întreagă m-au năpăstuit - chiar şi întinderea unui ocean.

Din iulie 1979, am început demersurile în vederea plecării din ţară, cerând autorităţilor române să-mi aprobe expatrierea în SUA. Am expediat un memoriu lui Nicolae Ceauşescu şi unul şefului Serviciului Paşapoarte din Piatra Neamţ. Timp de aproape două luni, s-a aşternut o tăcere care mă aşteptam să explodeze din clipă în clipă. Abia în septembrie am fost invitat la Securitate, unde l-am recunoscut pe şeful de atunci, col. Aurel Mihalcea. În dreapta dumnealui, era un alt civil care, în discuţiile avute, şi-a permis conform obiceiului securiştilor anchetatori să mă jignească. M-am adresat atunci col. Mihalcea, întrebându-l dacă sunt arestat. Spunându-mi că nu, l-am întrebat de ce domnul din dreapta dumnealui, care îi este inferior, mă insultă. Rezultatul a fost că acel domn - despre care mai târziu am aflat că era maiorul sau lt. col. Marian Brădeanu - a amuţit.

Scopul acelei invitaţii era de a mă determina să renunţ la proiectul de a-mi părăsi ţara. Văzând însă că hotărârea mea este de nestrămutat, au renunţat să mă mai convingă, căutând totodată ca despărţirea noastră să fie în termeni destul de amiabili. De la ei, am mers la şeful Serviciului Paşapoarte, col. de miliţie Berilă, care s-a purtat deosebit de civilizat la toate întrevederile noastre, conduita fiindu-i dictată, probabil, de către cineva sus situat. Acolo, mi s-a comunicat ziua şi ora când trebuie să mă prezint la Sfatul Popular (Primărie), unde urma să compar în faţa unei comisii.

Am fost invitat într-o sală unde, la o masă lungă, stăteau circa 10 persoane, între care prim-secretarul de partid pe judeţ, dacă nu mă înşel Petru Enache, precum şi şefii instituţiilor de seamă ale oraşului, respectiv, Securitate, Miliţie, Paşapoarte, Sindicat etc. Prim-secretarul judeţului avea în faţă un dosar despre care am bănuit că nu poate fi decât al meu, acolo fiind şi memoriul prin care ceream expatrierea. Am fost oarecum mirat că toţi cei care mi-au pus întrebări au făcut-o în modul cel mai civilizat, iar eu am răspuns foarte calm şi categoric.

Le-am spus că nu mai am pentru ce trăi în ţara mea, chiar dacă unul dintre străbunicii mei a căzut la Plevna, în faţa Griviţei 1, patru unchi au căzut în primul război mondial şi alţi trei - unchi şi verişori - au căzut în al doilea război mondial atât pe frontul din apus, cât şi pe cel din răsărit, luptând pentru patrie. De-a lungul închisorilor prin care am trecut timp de 21 de ani, mi s-a spus de sute şi poate de mii de ori: "Eşti duşmanul poporului", "Eşti un criminal!", "Eşti un gunoi, o cârpă, o otreapă şi nu meriţi nici măcar un glonţ în ceafă! De fapt, pentru ca să se facă economie, ar trebui să vă punem câte doi-trei cap la cap ca să stricăm un singur glonţ şi nu două sau trei!"

În concluzie, le-am mai spus că, fiind considerat de o asemenea factură, nu mai am pentru ce rămâne în această ţară, chiar dacă este pământul în care m-am născut, pentru care am sângerat şi încă mai sângerez.

- Vă mai aduc la cunoştinţă, le-am spus, că am fost condamnat în mai multe rânduri nu pentru că mi-aş fi vândut patria, ci din contra, pentru că am iubit-o prea mult! Deci, în ţara românească de astăzi, a-ţi iubi patria înseamnă a cădea sub incidenţa legii şi este echivalentul unei infracţiuni.

Discuţiile au fost mai lungi dar, în urma celor relatate mai sus, mi s-a sugerat să mă mai gândesc. Considerând că aşa-zisa audienţă a luat sfârşit, m-am ridicat şi am părăsit sala.

O lună mai târziu, am apărut din nou în faţa comisiei, care avea în componenţă cam aceleaşi persoane.

- Ce vei face, tovarăşe Caraza, în America? a fost prima întrebare.

- Orice! Şi dacă va fi nevoie voi mătura strada.

Cu un zâmbet oarecum ironic, persoana respectivă a adăugat:

- Dar acest lucru îl puteţi face şi în România.

- În America, fac bucuros acest oficiu, în primul rând pentru a-mi câştiga existenţa, iar în al doilea rând pentru că America nu are nici o obligaţie faţă de mine. Dimpotrivă, mă primeşte cu braţele deschise, în timp ce sunt alungat din România! Ţara mea are obligaţii faţă de mine fiind - chiar dacă vreţi sau nu - fiul ei! Strada o pot mătura acei semianalfabeţi sau absolvenţi cu doar câteva clase primare care s-au cocoţat în servicii principale. Exemplu, am două persoane la unitatea unde lucrez, care sunt şefi de serviciu şi nu au decât şcoala primară. Şi eu am ceva mai mult decât atât!

Atunci a intervenit prim-secretarul:

- Ca alternativă aveţi, ce veţi face dacă nu vă dăm drumul?

- În faţa Hotelului "Ceahlău", într-o zi când vor fi mai mulţi străini, este posibil ca, stropindu-mă cu benzină, să îmi dau foc!

S-a făcut linişte în sală. Ridicându-mă, am păşit uşor spre ieşire, deşi eram convins că voi fi reţinut. Nu s-a întâmplat aşa dar, după ce am parcurs vreo şapte-opt paşi pe coridor, m-am auzit strigat. Era colonelul Berilă care mi-a şoptit "complice":

- Staţi liniştit, tovarăşe Caraza, că vă dăm drumul!

Concluzia era uşor de tras: comisia deliberase cu repeziciune în urma mea, delegându-l pe şeful Paşapoartelor să mă anunţe de hotărârea luată.

La puţin timp după cele întâmplate, am fost invitat să mă prezint la Paşapoarte, unde acelaşi colonel Berilă mi-a spus ce formalităţi mai sunt necesare înainte de a primi paşaportul, recomandându-mi totodată să nu părăsesc oraşul. După ce am ieşit din localul Miliţiei, m-am îndreptat în cea mai mare viteză la gară şi am prins rapidul de Bucureşti. După cum se vede, urmam cu cea mai mare convingere sugestiile date de şeful Paşapoartelor.

În Bucureşti, am mers seara pentru a recunoaşte terenul unde erau amplasate Ambasada şi Consulatul Statelor Unite, iar a doua zi după-amiază intram ilegal în curte, apoi în clădirea ambasadei, trecând cu indiferenţă printre cele două santinele de securişti români. Ajuns înăuntru, am aflat că nu la ei trebuie să merg, ci în clădirea alăturată.

Din păcate, ca să intru în Consulat trebuia să trec de poarta străjuită de alţi doi securişti români. Murmuram încet o rugăciune către Maica Domnului, pe care am repetat-o tot timpul cât am parcurs distanţa. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar când rugăciunea se terminase, eram deja în curtea Consulatului. Am răsuflat adânc şi i-am mulţumit Preasfintei Fecioare pentru ajutorul dat.

M-am aşezat pe un scaun pentru a răsufla puţin şi am văzut că, pe masă, introdus sub sticlă, era scris cu majuscule un anunţ: "Dragi români, dacă aveţi ceva deosebit să comunicaţi, cereţi să fiţi introduşi la consul pentru că toţi salariaţii care deservesc aceste birouri sunt români". Am cerut aşadar unui salariat al Consulatului să fiu introdus la consul. Mi-a arătat o tânără doamnă care trecea pe acolo, spunându-mi că dânsa este viceconsul. Am salutat-o respectuos, i-am spus păsul şi în doar câteva minute m-a introdus în biroul consulului. M-a invitat să iau loc şi să-i spun ce probleme mă frământă iar după ce m-a ascultat mi-a mai cerut câteva amănunte şi copiile după sentinţele de condamnare politică. Dar, vai, acestea nu erau la mine şi trebuia din nou să ies pentru a merge la locuinţa fratelui meu, în Drumul Taberei.

Spunându-i îngrijorarea mea, că s-ar putea să nu mai pot intra în Consulat, acesta mi-a dat un formular cu ştampilă şi semnat de dânsul pe care era doar numele meu. După ce mi-a spus să nu uzez de el decât numai dacă este nevoie, m-am întors acasă, am luat documentele respective şi pentru a treia oară trebuia să trec pe sub aceste furci caudine.

Cu mâinile în buzunar, detaşat şi liniştit, am trecut printre cei doi securişti din poartă, însă, după ce am străbătut circa jumătate din curte, aceştia au strigat după mine să mă opresc. Apreciind distanţa dintre ei, poziţia unde mă aflam şi uşa Consulatului, am rupt-o la fugă şi am intrat ca o vijelie înăuntru. Consulul, care m-a primit zâmbind, mi-a spus să fiu liniştit că de acum înainte, orice s-ar întâmpla, sunt sub ocrotirea Ambasadei americane. Mi-am dat seama că în acea zi făcusem nişte paşi enormi şi deja mă vedeam pe pământul noului continent.

Era prima zi de Crăciun a anului 1979 când Berilă mi-a eliberat paşaportul, urându-mi ca acel act să-mi poarte noroc orişiunde viaţa îmi va duce paşii. La începutul lui ianuarie 1980, am mers din nou la Consulatul american din Bucureşti şi am aflat că transportul cu avionul Bucureşti - New York trebuie să îl suport personal. Mi s-a cerut un număr de telefon pentru a mi se comunica data când trebuie să iau bilet de avion pentru SUA şi pentru a mi se înmâna plicul diplomatic. Le-am dat numărul de telefon al lui Nicu.

Într-o zi, la puţin timp după ce Nicu plecase de la mine, l-am văzut că se reîntoarce împreună cu soţia sa. Mi-a spus că trebuie să mă prezint de urgenţă la Consulatul american, fiindu-mi aprobată viza despre care aveam să aflu că era semnată de însuşi preşedintele SUA, Jimmy Carter.

Am plecat a doua zi cu primul tren la Bucureşti. Doamna viceconsul mi-a cerut să aleg una din zilele 19, 21 şi 23 mai pentru a pleca din România. Am optat pentru 21 mai, pe care şi-a notat-o pentru a o comunica Ambasadei americane din Italia, unde un reprezentant al acesteia trebuia să mă aştepte pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Roma. Totodată, doamna viceconsul mi-a spus să-i dau toate documentele de valoare - acte, diplome etc - sau cele care mi-ar putea fi oprite la vamă pentru a le sigila în plicul diplomatic. Când mi-a întins plicul, mi-a spus:

- Vă recomand să nu-l ţineţi în apartamentul dumneavoastră până la plecare, ci să-l daţi unei persoane de încredere să-l păstreze dar fără să mai ştie cineva unde l-aţi lăsat.

Biletul de avion pentru New York, cu o escală de 18 zile în Roma, purta data de 21 mai, şi în acest caz trebuia să părăsesc Piatra Neamţ cel puţin cu două zile înainte.

Tocmai îmi terminasem ultimele lucruri de pus în cele două valize, una cu îmbrăcăminte iar cealaltă cu cărţi, când un ofiţer de securitate îmi bătu în uşă. Făcând eforturi pentru a fi manierat şi specificând că nu sunt obligat să merg, m-a invitat până la Securitate. Pentru a nu irosi timpul scurt pe care îl aveam la dispoziţie până la plecarea rapidului din după-amiaza acelei zile, s-a oferit să mă ia cu maşina şi chiar să mă aducă înapoi. I-am mulţumit şi i-am spus că în maşina Securităţii nu pot să urc decât arestat, dar voi ajunge acolo cu alte mijloace.

La Securitate, ofiţerul care m-a primit a avut grijă să-mi spun să nu-mi vând ţara acolo unde voi ajunge. Deşi eram stresat din cauza faptului că trebuia să plec, poate pentru totdeauna, de pe locurile mele, am avut totuşi puterea să râd:

- Mie îmi spuneţi asta? Aţi uitat oare pentru ce am fost osândit la aproape tot atâţia ani cât e vârsta mea?

Căpitanul Vasile Asaftei mă aştepta în curte şi m-a rugat să intru într-o cameră pentru a vorbi ceva doar noi amândoi. I-am spus domnului Asaftei că ar fi fost mai bine să aibă microfonul în buzunar decât instalat în camera în care vom merge.

Fără pic de modestie, Asaftei a încercat să mă convingă:

- Vedeţi, noi vă dăm drumul să plecaţi în străinătate!

- Care "noi", domnule căpitan? Dacă ar fi fost după dumneavoastră, de mult m-aş fi odihnit în cimitirul din Valea Viei! Îmi pare rău, dar nu mai pot rămâne pentru că pierd trenul.

Plouase în ajun, noaptea şi chiar şi în dimineaţa aceea, iar pe străzi erau numai bălţi. Pe bulevardul Dacia, mergeam pe partea carosabilă, păşind de pe o ridicătură pe alta, din cauză că trotuarul era aglomerat şi mai erau şi foarte multe maşini parcate. Deodată, în spatele meu aud un vuiet de motor. Am avut timp doar cât să plonjez într-o baltă căci, ca fulgerul, o Dacie a trecut razant pe lângă mine. Era maşina care mă urmărea încă de la Securitate, de pe Borzogheanu. M-am ridicat ud din baltă şi mi-am zis: asta a fost, deci, ultima încercare a Securităţii şi a partidului comunist de a mă lichida.

După aproximativ o oră părăseam locuinţa, îndreptându-mă în staţie pentru a lua autobuzul spre gară, dar Dacia cu pricina era în spatele meu, la circa 50-60 de paşi, şi a mers în spatele autobuzului în care m-am urcat, până la gară. Acolo, au coborât două persoane pe peron, una postându-se pe partea dinspre Bacău, iar cealaltă spre Bicaz.

Când trenul s-a pus în mişcare, le-am fluturat întâi o mână, apoi şi cealaltă şi, în cele din urmă, am dus mâna dreaptă la buze, apoi am ridicat-o în slavă...

De la sfârşitul lui ianuarie, rămăsesem fără serviciu şi o duceam nespus de greu.

Eram în momente de cumpănă pentru că nu aveam banii care îmi erau necesari pentru bilet şi nici din familie nu aş fi avut cui să mă adresez pentru înlăturarea acestui neajuns. Singura speranţă o aveam la nepotul meu Mihai, despre care ştiam că economisise ceva bani, fiind şi singurul care mi-ar fi dat într-un asemenea moment. I-am spus despre ce este vorba şi a fost de acord, rămânând să-i achit datoria din primele salarii obţinute pe pământ străin. Şi astăzi, îi mulţumesc pentru acest ajutor financiar, bani pe care, bineînţeles, i-am returnat după cum îi garantasem.

De câte ori mă întorc în timp, mă întreb dacă aş mai fi plecat vreodată în America în condiţiile în care nu aş fi avut această unică salvare?

Pe 21 mai 1980, în ziua de Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, mă aflam pe Aeroportul Otopeni, gata să-mi iau zborul către Apus. Trecusem prin mai multe filtre când am fost oprit la o ultimă gheretă de un securist, care mi-a luat paşaportul pentru a-i pune o viză. Însă, în loc să facă el această operaţie, l-a chemat pe un altul cerând ca bagajul meu, care deja era urcat în aeronavă, să fie dat jos. Pe mine m-a introdus într-o cameră pentru a mi se face o ultimă percheziţie. Ţineam în mână plicul diplomatic, pe care i l-am arătat vameşului, dar fără să i-l întind. S-a mulţumit doar cu atât şi n-a mai scos nici un cuvânt.

Prin megafon, se comunica ora decolării şi faptul că la bord lipsea un pasager. Mi s-a făcut percheziţie corporală, dezbrăcat, mi s-a scotocit şi în cele două valize, insistându-se asupra părţii din fund pentru a se convinge dacă acesta nu este dublu. Avionul cu care trebuia să plec era departe când securistul s-a încredinţat că nu mai are ce găsi la mine şi în geamantane. Am trecut cu el într-un birou unde acesta a dat dispoziţie să mă îmbarc în următorul avion, a cărei decolare era peste două zile.

După ce am fost întors de pe Aeroportul Otopeni, pe 22 mai am trecut din nou pe la Consulat. Doamna viceconsul, al cărui nume, spre părerea mea de rău, l-am uitat, a făcut enorm pentru mine, intervenind de mai multe ori la Washington pentru a obţine viza de plecare în America. A fost omul care mi-a ţinut destinul pentru câteva clipe în mână şi nu a ezitat nici un moment să mă scape de calvarul comunist. Singurul obol pe care i l-am adus acestei doamne a fost un braţ de trandafiri, iar mulţumirea Domniei sale a fost faptul că, îngropându-şi obrajii în frumoasa ofrandă oferită şi privindu-mă, i-au dat lacrimile.

Pe această doamnă, fără nici o ezitare, o consider îngerul meu păzitor. De atunci, o port în suflet mereu şi, intrând în diferite biserici, mă închin şi aprind o candelă pentru ea.

Dacă de Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, s-au gândit, poate, că nu e ziua potrivită pentru a-mi părăsi patria, două zile mai târziu, pe 23 mai, pe la ora 11.00, decolam pentru SUA cu escală la Roma.

În avionul care mă ducea departe de patria mea, pe când ceilalţi călători aruncau cu pălăriile în plafon de bucuria plecării, eu eram foarte trist realizând că, din clipa aceea, am rămas fără ţară, suspendat în aer atât la propriu, cât şi la figurat. Şi mi-am pus mereu întrebarea de ce nu înţelesesem până atunci că plecarea mea din România ar putea fi fără întoarcere...

Când avionul a ieşit din văzduhul românesc, trecând în cel iugoslav pentru a zbura peste Marea Adriatică şi a atinge Roma, ni s-a servit masa de prânz. Stewardesa a împărţit fiecăruia câte o tavă de culoare crem dar pe cărucior era şi una gri-bleu care mi-a fost dată mie. Când s-a întors cu alte tăvi pentru a continua distribuirea prânzului, am privit cu atenţie dar n-am mai văzut nici una de aceeaşi culoare cu tava mea. În momentul când i-a întins tava următorului călător, i-am luat-o, dându-i-o înapoi pe cea care îmi era destinată:

- Vă rog, i-am spus stewardesei, duceţi-i această tavă celui care v-a dat-o!

Ulterior, am observat că nu a mai fost distribuită nimănui şi imediat în minte mi-a revenit imaginea unui prieten, din păcate membru de partid, care mi-a spus la plecare, în mare taină:

- Grigore, fă în aşa fel ca în avion sau ajuns la Roma, să nu primeşti nimic de mâncat sau de băut din cele ce ţi se vor oferi.

Lăsam în urmă o viaţă de temniţă şi locurile dragi, şi, în ciuda faptului că eram atât de trist, aveam conştiinţa împăcată. Era echivalentul moral pentru toţi anii de ocnă având în vedere că Immanuel Kant a spus "Conştiinţa este glasul Lui Dumnezeu în om". Mi-am servit patria, am servit un ideal căruia i-am fost rob, adică cel care îmi cerea să fiu în permanenţă împăcat cu mine, cu societatea şi cu Dumnezeu. Plecam într-o ţară care mă primea la sânul ei neavând nici o obligaţie faţă de mine, în timp ce conducerea patriei mamă mă alunga. Când am hotărât să-mi părăsesc ţara, America era ultimul meu refugiu. Pe cerul patriei mele nici un petic de azur nu mai era liber pentru mine.