CAPITOLUL XII

"Inimile mari şi generoase, sufletele pline de un patriotism cald şi înălţător se pot asemăna cu un templu, unde pentru eternitate trebuie să ardem candela recunoştinţei" (Vasile Conta)

Laura Garibaldi

New York - Flushing, în a doua jumătate a lunii iunie 1980.

Ajuns în SUA, prima mea dorinţă a fost de a vedea Statuia Libertăţii, fiind pentru mine un fel de mit. Citisem, auzisem de ea, o văzusem pe vederi, ilustrate şi la tv, dacă nu mă înşel. Însoţit de încă un cunoscut, sosit din Italia cu acelaşi avion şi conduşi de Vasile Snacoveanu, un om pe jumătate orb, care era ghid pentru românii ajunşi pe continentul nou, am pornit ca să vedem Statuia Libertăţii.

Din sudul Manhattanului, din locul numit Bateriile Olandeze, am mers cu vaporul Liberte pe Insula Libertăţii. Acolo, erau foarte mulţi vizitatori şi m-am alăturat imediat unui grup în care se vorbea româneşte.

- Români? am întrebat inundat de bucurie.

- Da! Români, români!

- De unde?

- Din Israel! a venit răspunsul.

- Cum români din Israel?!?

- Da, din Israel, dar noi suntem născuţi în Folticeni!

Le-am spus că şi eu sunt din Neamţ iar cel întrebat mi-a răspuns cu multă însufleţire:

- Eu cunosc Neamţul. Eu am fost pe Valea Bistriţei, pe la Hangu, pe la Ceahlău. Am văzut stânca aia mare, mare. M-am urcat pe Ceahlău. Ehei! Dumneata nu ştii ce frumos este pe acolo!

- Auzi, dumneata! Eu nu ştiu ce frumos e pe acolo?!? Doamne, dar eu de acolo vin! Pe acele meleaguri am văzut lumina zilei!

După ce am făcut cunoştinţă cu celebra Statuie a Libertăţii şi am reuşit să urc până la coroană, am privit Atlanticul până în depărtări, căutând nostalgic dincolo de curbura pământului scumpa mea patrie, apoi am coborât împovărat de amintiri.

Celebrul arhitect Frédéric Auguste Bartholdi construise această minune a lumii libere în 3 ani, iar în 1888 a transportat-o cu vaporul peste ocean, fixând-o în locul unde este şi astăzi, fiind un dar adus americanilor din partea Franţei. De la bază şi până în vârful făcliei, statuia se înalţă la 100 de metri şi străjuieşte întinsul apelor şi al uscatului, situându-se la confluenţa a trei state - New York, New Jersey şi Connecticut.

La sfârşitul zilei, când ultimele raze ale asfinţitului alunecau pe apă într-un joc de lumini care se răsfrângeau în privirile noastre, acostam cu vaporul la ţărm. Metroul cu nr. 1 şi culoare roşie ne conducea pe meridian, de la sud la nord. Am coborât în Times Square apoi metroul 7 m-a dus la capătul de linie Mein Street Flushing, locul de unde plecasem, dar sufletul parcă îmi rămăsese la Statuia Libertăţii şi mă gândeam cum să mai ajung pentru a o vedea din nou.

Lucrul acesta s-a întâmplat, dar de data aceasta singur, singurel, mânat de un curaj despre care de multe ori m-am întrebat din ce sursă izvorăşte. Nemaigăsind un partener de drum, l-am rugat pe Vasile Snacoveanu să-mi spună în ce staţii trebuia să schimb metroul pentru că acest lucru se întâmpla în două locuri. Fără să ştiu limba engleză - în afară de circa 60-70 de cuvinte pe care le reţinusem din diferite cărţi - fără să cunosc această imensă metropolă, acest nou Babilon, am pornit ca într-o aventură în împlinirea acestei dorinţi şi poate pentru a-mi potoli o continuă sete de cunoaştere.

În sfârşit, am ajuns, am contemplat până seara acele minunate locuri ale zeiţei Libertăţii iar cu ultimul vapor m-am întors la ţărm.

Am luat un metrou care trebuia să mă lase în Times Square, dar odată ajuns acolo m-am învârtit ca într-un cerc vicios, poate timp de două ore, poate mai mult, căutând trenul care să mă ducă la capăt de linie în Mein Street din Flushing.

Dar, de unde! Habar nu aveam ce este ăla "Uptown" şi nici ce este acel "Downtown", deci, "în sus" sau "în jos" cum se tălmăcesc cele două cuvinte.

În Manhattan, deşi uriaş, este foarte uşor să te orientezi fiind aşezat pe linia direct nord-sud; toate străzile pe meridian sunt cunoscute sub numele de "Avenue", iar cele orientate de la est la vest şi care întretaie meridianele au denumirea de "Street". Avenue-uri poartă nume personale - Park Avenue, Lexington Avenue, Madison Avenue, sau cifre - One Avenue, Two Avenue etc. Toate aceste avenue-uri au sens unic: avenue-urile cu numere impare curg de la sud la nord, iar cele cu numere pare de la nord la sud. Street-urile, care sunt orientate pe paralelă, curg de la est la vest sau de la vest la est, tot în felul mai sus arătat.

Fifth Avenue (5 Avenue) este strada care desparte New York în două pe meridiană. Astfel, faţă în faţă, se află două clădiri pe trotuare opuse şi care poartă acelaşi număr - de exemplu 45, dar clădirea din partea estică are nr. 45 E (est), iar cealaltă, de pe trotuarul opus, 45 W (vest). Pe acest Avenue, locuiesc toţi bogătaşii Manhattanului, această metropolă adăpostind peste 4 milioane de locuitori.

Strada principală care desparte New York în două este 42 Street sau Forty Second Street, aici fiind cele mai mari clădiri, instituţii şi magazine. Pornind din partea estică, 42 Street începe cu impozanta clădire ONU, care numără 47 de etaje, acolo existând peste 200 de drapele ale statelor membre ale acestui mare for mondial - de la intrarea principală, în partea stângă, al 17-lea drapel era al României, simbol prin faţa căruia ori de câte ori treceam îmi luam pălăria în mână.

Urmează cea mai mare bibliotecă din New York şi, totodată, din SUA, apoi Pannam - prima companie aeriană care a avut şi autorizaţie de a survola Atlanticul făcând legătura cu Europa, Crysler Building, Grand Central ş.a.

După toate acestea, dar şi alte clădiri, este celebrul Times Square, oraşul de la suprafaţă, acolo unde 24 ore din 24, prin piaţa luminată ca ziua, curge continuu un fluviu de oameni şi tot acolo au loc marile sărbători americane. De revelion, de exemplu, în această piaţă şi împrejurimi, sute de mii, poate chiar 1 milion de oameni aşteaptă cumpăna dintre ani într-o adevărată sărbătoare de lumini. În această noapte memorabilă, din cer se revarsă adevărate căi lactee de lumină şi străluciri multicolore, sunete şi bubuituri, apoi confeti care nu sunt doar simbolice, ci aruncate cu zecile de vagoane. Referitor la New York, îmi revin în minte vorbele pline de duh ale primarului Rudolph Giuliani care afirma: "Dacă Washington este capitala Statelor Unite ale Americii, New York este capitala lumii, având în vedere că este cea mai mare metropolă de pe Terra".

Trecuse cred că mai mult de două ore de când orbecăiam fără să reuşesc să dau de un punct de ieşire. Îngrijorat peste măsură şi ajuns la limita răbdării, m-am oprit în punctul cel mai înalt al unei scări de odihnă şi, privind într-o parte şi în alta, am început să strig:

- Cine ştie româneşte? Vă rog să vă opriţi!

După ce am repetat de câteva ori chemarea în limba română, am făcut-o şi în limba italiană:

- Chi parla la lingua italiana, per favore?!

Nimeni, nimic!

Lumea trecea pe lângă mine, mă cerceta cu privirea, dar fiecare îşi vedea de drum. Am început din nou chemarea:

- Cine ştie româneşte? Chi parla la lingua italiana, vi prego?!

Undeva, la o oarecare distanţă, tot pe o treaptă de odihnă, doi cetăţeni vorbeau şi zâmbeau, privindu-mă cu insistenţă însă fără să-mi vină în ajutor. Cu siguranţă, cei doi au înţeles chemarea mea pentru că s-au oprit când am vorbit româneşte. Văzând însă că nu vor să mă scoată din impas, nu i-am solicitat şi din nou am strigat în limba italiană:

- Chi parla la lingua italiana, per favore?!

În partea stângă, la coborâre, am observat o tânără de circa 27-28 de ani, care s-a oprit, întorcând privirile ca şi când pe la urechile ei ar fi trecut un ecou... Când am reînnoit chemarea, tânăra s-a apropiat de mine, spunându-mi că vorbeşte limba italiană.

Cu sufletul la gură, i-am istorisit în câteva cuvinte cine sunt, de unde vin şi unde vreau să ajung.

- Sunt complet dezorientat şi nu pot ieşi din această situaţie confuză.

Când persoana respectivă mi-a întins mâna zâmbind, am văzut că este atât de frumoasă, încât mi-am dat seama că începeam să mă bâlbâi. Observând probabil starea mea, mi-a luat mâna şi m-a condus ca pe un copil ca să-mi arate calea pentru a mă reîntoarce acasă.

Am urcat, am coborât mai multe trepte, am parcurs distanţe mai mari pentru a face legătura între diferite metrouri, am urcat din nou şi am coborât la trenul cu numărul 7 care venise, Flushing-Grand Central - Times Square, iar cel care urma să plece şi avea săgeata roşie avea înscris Times Square - Grand Central- Flushing.

Ajungând pe peron, cu un zâmbet fermecător, frumoasa doamnă mi-a spus:

- Am ajuns. Acesta este trenul care merge în Flushing. Şi acum, vorbiţi-mi despre dumneavoastră.

Era tocmai ceea ce voiam ca să pot rămâne mai mult timp şi să contemplu această frumuseţe pe care o aveam în faţă. Aş fi vrut parcă să nu mai sosească şi să nu mai plece nici un tren spre Main Street.

Se spune că, într-o discuţie, un bărbat nu ştie niciodată ce gândeşte femeia, timp în care însă aceasta îi poate citi cu măiestrie întreg sufletul, ca într-o oglindă. Cred că mi-am dat seama de acest lucru atunci, în acele momente. A zâmbit când i-am spus că, în afară de cele circa 60-70 de cuvinte din engleză pe care le reţinusem din diferite cărţi citite, mai ştiam un lucru foarte important - să număr până la zece!

I-am relatat cât de frumoasă este ţara mea şi cât de legat sunt de plaiurile natale. Pentru că, probabil, observase o schimbare în voce şi o altă licărire a privirii mele, m-a întrebat de ce am părăsit România. Desigur, i-am spus cauza, precizându-i că am venit în exil.

Poate pentru a motiva gestul ce urma să-l facă sau chiar având nevoie să deschidă geanta, mi-a dat drumul la mâna pe care mi-o ţinuse până atunci într-ale ei.

După doar câteva clipe, mâinile mele căutau ceva, pipăind însă doar aerul dintre noi... În acelaşi timp, mi-am dat seama că şi mâinile ei căutau şi parcă ar fi vrut să intre din nou în posesia acelui ceva pierdut... Nu ştiu cum, dar parcă purtaţi de un fluid, atraşi de o forţă necunoscută, mâinile noastre s-au întâlnit din nou într-o atracţie irezistibilă. Când ne-am privit, ştiu că Laura era îmbujorată. Mi-am dat seama că era de o rară sensibilitate - din ochii ei frumoşi izvorau boabe de rouă...

Gândul m-a purtat la mari depărtări în timp şi spaţiu, şi m-am întrebat dacă nu cumva pe Laura am mai întâlnit-o cândva, într-o altă viaţă, fiindu-mi o persoană foarte apropiată şi foarte dragă? Numai în felul acesta îmi puteam explica cele trăite cu atâta intensitate de amândoi, într-un timp atât de scurt, într-un timp record.

Mi-a spus că s-a născut şi a trăit în Manhattan, că mama ei este italiancă, având numele Garibaldi, iar tatăl ei, american, chiar din Manhattan, şi a lucrat în Diplomaţie undeva în America de Sud. Locuiau în Hawaii, unde s-au mutat definitiv, şi doar din când în când venea pentru a vizita locurile dragi şi a-şi vedea unele cunoştinţe.

- Dacă spuneţi Garibaldi, vă referiţi la Giuseppe Garibaldi - personalitate marcantă, luptător pentru libertate, cel care, în afară de faptul că a unit provinciile Italiei şi a adus libertatea acesteia prin anii 1864, a luptat ca voluntar pentru eliberarea Franţei, de asemenea în America de Sud, lângă marele om Simon Bolivar, aducând libertatea Boliviei?

- Da, exact. Mama este descendentă din acea familie. Dar dumneavoastră sunteţi profesor de istorie?

- O, nu! Îmi pare rău, aş fi vrut să fiu dar nu am avut timp şi nici libertatea de a studia această specialitate într-o formă organizată de învăţământ. În schimb, în afară de istoria patriei mele, un domeniu care mă pasionează este istoria universală şi, în special, marile personalităţi ale omenirii, între aceştia fiind şi Garibaldi.

La un moment dat, doamna mi-a întins o carte de vizită şi mi-a spus că, dacă voi rămâne în SUA, are convingerea că voi vizita frumoasele insule Hawaii, care întrec în farmec multe locuri de pe Terra. La numărul de telefon din cartea de vizită o pot suna oricând sau pot coresponda cu dânsa. Atunci mi-a spus că este profesoară, că locuieşte cu părinţii şi vizita mea oricând va fi bine venită. Cu multă jenă, a tot aranjat ceva în geantă, apoi mi-a întins un plic.

- Vă rog să primiţi ca un semn de dragoste din partea mea pentru că începutul, ca orice început, va fi foarte greu.

I-am prins mâna şi i-am mulţumit cu vocea puţin sugrumată:

- Vă rog să nu vă supăraţi, dar nu pot primi ofranda dumneavoastră... Ar însemna prea mult pentru mine. Cel mai mare dar pe care mi-l faceţi este prezenţa dumneavoastră... Sunteţi una dintre cele mai frumoase femei mângâiate de ochii mei vreodată...

La auzul spuselor mele, a rămas foarte stingherită, mi-a întins mâna şi cu faţa îmbujorată, parcă neştiind cum să procedeze, a încercat să o retragă, lucru pe care nu l-a reuşit pentru că nu voiam să renunţ la acest dar, aripă de înger, conştient fiind că a doua oară în viaţă nu îl voi mai avea.

La acel cap de linie, când sosea un tren, automat celălalt pleca şi în felul acesta s-au succedat multe la rând, eu încă neştiind ce se petrece cu mine. La un moment dat, simţindu-mă foarte stingher, i-am lăsat mâna, dar în clipa următoare mi-am dat seama că de această dată ea îmi caută mâna pe care mi-a cuprins-o cu drag... Eram inundat de o fericire care parcă avea menirea de a mă compensa în câteva clipe pentru anii de privaţiuni şi de a comprima în ele tinereţea pe care nu am trăit-o. Aş fi vrut parcă să nu se mai facă ziuă şi să rămân în acel oraş subteran zile, luni la rând. La despărţire, mi-a întins amândouă mâinile pe care i le-am sărutat pe rând, iar ea m-a sărutat pe faţă.

- Să nu uitaţi, mi-a spus, că vă aştept în Hawaii.

A rămas pe peron fluturând mâinile, în timp ce eu priveam pe geam la ceea ce las în urmă. Am încercat sentimentul că norocul şi viaţa mea au rămas pe peronul din Times Square, punctul de plecare a trenului înspre Mein Street. Numele ei de familie nu l-am reţinut şi niciodată n-am reuşit să-l ştiu pentru că acea carte de vizită a dispărut de la mine. Numele de botez în schimb i-l văzusem pe cartea de vizită, Laura, fără să mai reţin altceva fiind mult prea emoţionat şi copleşit de o fericire absentă până atunci în viaţa mea. Când metroul cotea înspre Grand Central, mi-a trecut prin faţa ochilor o scenă din Regele Lear al lui W. Shakeaspeare: "Şi-am rămas cu mâna-ntinsă ca a Regelui Lear".

De atunci, de câte ori, în cei 21 de ani, ca şi cetăţean american şi locuitor al New Yorkului, treceam prin Times Square, coboram să mai văd încă o dată porţiunea de peron de care mă lega acea fascinantă amintire. Şi a trecut de atunci o viaţă, şi mă văd şi astăzi - deşi la mari depărtări - în acea staţie de metrou cap de linie. Privind în urmă, îmi văd parcă aievea mâna întinsă care ar vrea să prindă ceva - ceea ce ar fi vrut să reţină, dar soarta, mereu potrivnică, m-a nedreptăţit şi de această dată.

Laura a însemnat pentru mine un meteorit care, într-o noapte adâncă, a brăzdat întregul cer, un Luceafăr de primă magnitudine, un Sirius care a răsărit pentru câteva secunde pe cerul meu îndurerat pentru ca să asfinţească în clipa următoare...

Pe pământ american

Ajuns în America, între 1980 şi 1984, am luat parte la toate manifestaţiile care au avut loc în New York în faţa Consulatului Român şi în faţa Naţiunilor Unite, iar din 1984 şi până în 1989 am organizat aceste demonstraţii în calitate de secretar şi apoi de preşedinte al Consiliului Naţional Român, secţia America de Nord, şi de vicepreşedinte pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici cu sediul la Geneva. Am fost prezent la demonstraţiile organizate pe scările Congresului şi în faţa Ambasadei Române de la Washington D.C., apoi la Los Angeles, precum şi la o demonstraţie ad-hoc din faţa Ambasadei Române de la Paris.

Începând din 18 martie 1986, am devenit cetăţean american, depunând jurământul de credinţă în faţa preşedintelui Curţii Supreme a SUA.

Pentru că situaţia românilor se înrăutăţea cu fiecare zi, am avut intervenţii la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii şi BBC Londra, cerând respectarea drepturilor românilor şi, totodată, încercând să împiedic nebunia comuniştilor, în frunte cu Ceauşescu, de a dărâma bisericile, de a desfiinţa circa 7.000 sate din România şi de a supune întregul neam la privaţiuni fără precedent în istoria acestuia.

Astfel, în Parlamentul american - Cameră şi Senat, am depus oficial la secretariatul a 99 deputaţi şi 31 senatori documente despre România comunistă, inclusiv "Cartea neagră a României" tradusă în franceză, engleză şi română, cerând insistent să intervină, în calitate de cea mai mare putere a lumii, pentru respectarea drepturilor românilor. Ca un strigăt de disperare faţă de cele ce se întâmplau în ţară, în faţa Consulatului Român de la New York am dat foc steagului URSS în semn de protest faţă de amestecul acestui stat în treburile interne ale României. De asemenea, în acelaşi an, la începutul sesiunii ONU din luna septembrie 1986, am fost în clădirea acestui for internaţional, prezentând pentru 20 miniştri de Externe din cele mai reprezentative ţări ale lumii aceleaşi documente despre România şi solicitându-le ca ţara noastră să fie trecută pe ordinea de zi a anului respectiv.

În aceeaşi perioadă, am avut o intervenţie la Radio Europa Liberă prin care transmiteam un mesaj-ultimatum: "Dacă fratelui meu Gheorghe Caraza, din Bucureşti - care în prezent se află în ancheta Securităţii pentru câteva volume de versuri, în manuscris, surorilor mele din Piatra Neamţ, Buhuşi şi Târgu Neamţ sau altcuiva din familia mea i se va întâmpla ceva, Securitatea română folosindu-se de numele meu, eu, Grigore V. Caraza, mă voi lega în lanţuri în faţa Naţiunilor Unite din New York sau pe scările Congresului de la Washington şi voi rămâne aşa până ce în mine, în fiinţa mea, chiar şi ultima licărire de viaţă se va stinge! Va fi ultimul strigăt de alarmă pentru nedreptatea care ni se face de o viaţă atât mie, familiei mele, cât şi întregului neam românesc!"

Emisia respectivă a fost transmisă de BBC Londra, precum şi de Vocea Americii. Părintele Calciu, care doar de o săptămână plecase în Europa, a transmis de la München un mesaj similar în numele meu, pentru salvarea fratelui din ghearele Securităţii. În scurt timp, mesajul a fost interceptat de cine trebuia, iar Gheorghe Caraza a fost scos de sub ancheta Securităţii.

În aceeaşi scară de bloc din Drumul Taberei unde locuia fratele meu, stătea şi un colonel de securitate, care se ocupa de caz. A doua zi, întâlnindu-se, l-a înjurat şi ameninţat pe Gelu: "În curând te voi lichida pe tine, apoi pe fratele tău din America!". În timpul anchetelor de la Securitate, fratele meu a fost iradiat şi, nu după multă vreme, a murit.

Ar trebui poate să mai amintesc că, în timpul alegerilor din România, începând cu luna mai 1990, apoi 1992, 1996 şi 2000, am făcut parte din Biroul electoral la centrul de votare din sediul Consulatului Român de la New York. Acolo, timp de 24-26 de ore şi chiar mai mult, nu am avut voie nici măcar să aţipesc. Am fost prezent peste tot, atât la sigilarea cât şi la deschiderea urnelor. Rezultatele au fost de fiecare dată de 97-98% de partea românilor de conştiinţă şi restul de doar 2-3% de partea celor vânduţi. Televiziunea română a surprins imagini de la Consulat, din secţia de votare, pe care le-a transmis la Bucureşti şi de aici în toată ţara.

Cu recomandarea unei personalităţi din Bucureşti, doamna Lucia Hossu-Longin, realizator la Televiziunea Română, însoţită de dl. Dan Necşulea, directorul Departamentului Film-Teatru al Televiziunii Române, trecând Atlanticul şi poposind în New York, m-a anunţat de vizita dumnealor în scopul de a-mi lua un interviu, care să fie difuzat în serialul "Memorialul Durerii".

Astfel, sâmbătă, 5 iunie 1993, mi-au bătut în uşă, însoţiţi fiind de dl. Vasile Cozma, care reprezenta Alianţa Civică din New York. Interviul a durat două ore şi în plus au fotografiat mai multe documente, sentinţe, cărţi din domeniul închisorilor, tablouri etc. La sfârşit de noiembrie 1994, interviul a fost difuzat în episodul nr. 37 al serialului "Memorialul Durerii" iar la cererea mai multor persoane din Bucureşti, Piatra Neamţ şi alte localităţi din ţară a fost reluat la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an.

În acelaşi episod, a fost inclus şi interviul cu preotul Gheorghe Calciu, precum şi cu profesorul universitar Ion Halmaghi, de asemenea, amândoi foşti deţinuţi politici. Îmi amintesc de faptul că doamna Hossu-Longin şi domnul Dan Necşulea au fost surprinşi că am vorbit despre reeducările din Aiud, fiind primul fost deţinut politic ce a abordat acest subiect, precum şi despre cel care a condus reeducările în Aiud, respectiv, teologul Valeriu Anania.

Zaharia-Zahu Pană

Originar din comuna Beala de Sus, Bulgaria, Zaharia-Zahu Pană s-a născut la 21 august 1921. Când românii au cedat Cadrilaterul în 1940 şi s-a făcut schimb de populaţie, Zahu s-a mutat din Cadrilater în Dobrogea, aşa încât, pe lângă faptul că era bulgar de origine macedoneană, a devenit şi român.

Prima lui condamnare fusese de doar câţiva ani, dar s-a întors în Aiud în 1958. Acest Zahu Pană a fost secondat de Stere Mihalexe, tot macedonean - coordonator în alcătuirea acelei cărţi din temniţa Aiud "Despre păcatele Legiunii", citată de Nistor Chioreanu în volumul "Morminte vii". Celor doi indivizi li se aduce în culpă sinuciderea lui Miron Chiraleu - macedonean de origine şi Cornel Prâslea, ambii făcând parte din grupul de reeducaţi - grup compact de macedoneni - conduşi de Zahu Pană şi Stere Mihalexe.

Despre Pană, care era foarte zelos în timpul reeducării, se ştia că merge foarte des la ofiţerul politic şi la col. Crăciun, comandantul închisorii, pentru a da informaţii precise despre camarazii de temniţă. Astfel, l-a forţat pe Mircea Popa, din Deva, să declare că a organizat acţiuni în legătură cu Mişcarea Legionară în temniţa Aiud. Apoi, i-a silit pe Miron Chiraleu şi pe Cornel Prâslea să facă declaraţii mincinoase dar aceştia, neacceptând sub nici un motiv, au ajuns la exasperare şi s-au sinucis în fabrica temniţei din Aiud, în 1962, în plină reeducare.

Cel mai puternic argument care îi descalifică pe cei doi reeducaţi - Zahu Pană şi Stere Mihalexe - este cel de a fi trecuţi în cartea mai sus menţionată, fapt pentru care istoria îi va înfiera ca trădători.

La scurt timp după ce am ajuns în SUA, l-am întâlnit pe Zahu-Pană care avea un scop precis. Ştia că, în Aiud, unii camarazi de temniţă mă numeau "Trilogia de versuri", denumirea fiind justificată de faptul că memorasem mii de versuri de ale lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, precum şi din versurile mai multor poeţi din închisori. Atât Radu Gyr, cât şi Nichifor Crainic mă numeau fiecare în parte "volumul" lor de poezii. Invitat la el acasă, mi-a propus să scriem împreună un volum intitulat "Poezii din închisori". Ştia că memorasem foarte multe poezii în Aiud şi că deţineam un bagaj suficient pentru a scoate o carte, insistând asupra faptului că drepturile care decurg din editare le voi avea pe toate, fără nici o rezervă. În felul acesta, mi-a propus să îmi refac poeziile, să le scriu, să i le dictez sau să le înregistrez pe casetă pentru ca totul să meargă rapid şi să fie gata în timp optim. Acest subiect parcă m-a jenat puţin, având în vedere că aveam foarte multă încredere în oamenii cu care pornisem la luptă în sprijinul unui ideal, iar pe Pană îl cunoşteam din Aiud.

Începând din acel moment, am refăcut toate poeziile învăţate în temniţă, dictându-i din memorie sute de poezii ale lui Gyr, Crainic şi încă 15 poeţi pe care i-am întâlnit în primii 15 ani de Aiud.

Memorasem în anii de detenţie peste 10.000 de versuri ca să le scot în libertate, din care i-am dictat cursiv aproximativ 1800, iar circa 50 de poezii le-am refăcut cu mare precizie, Zahu ştiind doar o strofă sau două, şi acelea căpătate din altă parte, multe dintre ele şchioape şi fără rimă. Şi, culmea ironiei, am refăcut chiar două din poeziile sale, învăţate tot în Aiud, "La roabe" şi "Vizită", fapt pentru care Pană a rămas foarte mirat, dar în acelaşi timp şi jenat.

După o muncă titanică, volumul a apărut în 596 pagini, format mare, circa 300 pagini din acestea reprezentând munca mea. Caut să precizez că am pierdut foarte multe zile pentru a merge la el acasă ca să-i predau versurile pe care le notam într-un caiet ori pentru a-i dicta poeziile, în cele din urmă dictându-i chiar şi prin telefon. Dacă lucra până după miezul nopţii, deseori mă trezea din somn pentru a mă consulta, aceasta întâmplându-se chiar şi la ora 2.00, dimineaţa.

Din cele 61 de poezii ale lui Radu Gyr publicate în acest volum, 29 au fost date integral de mine, iar 14-15 poezii din cele 32 rămase au fost refăcute, în mare măsură, tot de mine.

Timp îndelungat, fiind la Secţia I bolnavi cronici unde se aflau poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi academicianul Ioan Petrovici, când eram scoşi la plimbare stăteam permanent în preajma lor, iar când aveau de dictat o poezie stăteam în faţa lor. După ce mi-o spuneau şi a doua oară, treceam în spatele lor şi o redam exact. Pană cunoştea aspectul în sine tocmai pentru că, prin aceşti mari oameni, eu, un anonim, căpătasem alte proporţii în ochii camarazilor de suferinţă.

Când ultimele poezii fuseseră înregistrate şi începuse corectura volumului, Zahu Pană m-a solicitat tot mai puţin şi chiar mă evita. Nu l-am întrebat de ce procedează aşa, dar aveam câteva bănuieli. În sfârşit, a fost tipărită cartea - şi nu în 1.000 de volume cât era dată cifra oficială, ci în 1.500, am constatat că numele meu nu figura nici pe copertă - în calitate de coautor, şi nici în prefaţa cărţii nu apărea contribuţia exactă pe care mi-o adusesem la editarea acestui volum. Singura referire la munca depusă de mine pentru apariţia acestui volum de versuri era rezumat în următoarea frază: "Au contribuit cu trimiterea de material pentru prezentul volum: Ion Halmaghi, Nicolae Dima, Nicolae Novac, Nelu Popescu, M. Stoenescu, C. Şerban şi în mod deosebit Grigore Caraza, care beneficiind de o bună memorie, m-a ajutat la reconstituirea multor poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic".

Iată-mă furat de un om despre care crezusem că, trecut prin temniţa Aiudului, mai păstrase în el o fărâmă de conştiinţă curată. Din păcate, era acelaşi care furase buna-credinţă şi conştiinţa atâtor deţinuţi politici, mulţi dintre ei martiri ai neamului românesc, în timpul reeducărilor din Aiud.

Din 1960 până în 1964, Pană a fost prezent cu trup şi suflet la reeducările care s-au făcut în această temniţă. Peste ani, aveam să-l găsesc la poziţia 40 din cei 64 componenţi ai acelui diabolic comitet de reeducare, care începea la nr. 1 cu Valeriu Anania, cunoscutul călugăr, şi termina la nr. 64, tot cu un fost călugăr şi mare ziarist, Cristofor Dancu. Dacă aş fi ştiut atunci cine este Pană, l-aş fi evitat sau, cel mult, i-aş fi răspuns la salut.

Cu două zile înainte de eliberarea din 1964, namaifiind pândiţi de gardieni la orice pas, la îndemnul unui coleg de temniţă am intrat în sala unde se ţineau şedinţele de reeducare. Peste tot, erau expuse desene şi picturi murdare care prin conţinutul lor căutau să denigreze pe acei care au condus politica şi destinele neamului românesc - sub aspectul naţionalist. De exemplu, oameni de frunte, de o moralitate în afara oricărei îndoieli, erau pictaţi având relaţii sexuale cu sora sau chiar cu mama lor.

Mai mult decât atât, erau şi motive religioase denigrate satanic, precum şi imaginea unor sfinţi târâţi în mocirla celor care şi-au vândut conştiinţa şi au trecut de partea lui Iuda. Văzând toate acestea, m-a încercat o scârbă, un dispreţ total pentru acea categorie care ne-a târât neamul românesc în noroi, am simţit în suflet un gol atât de mare, ca şi cum o Sahară mi-ar fi pustiit toată fiinţa... Am ieşit afară şi căutam din priviri o toaletă pentru că timp de câteva minute am avut senzaţia de vomă... Iată ce am ajuns! Iată cu cine am mers umăr la umăr, ca voluntar în slujba unei idei, a unui ideal atât de măreţ.

În timp ce mă depărtam de această încăpere cu lucruri atât de obscene, mi-am îndreptat privirile către Ceruri şi, invocând puterea divină, am mulţumit Lui Dumnezeu că m-a ferit de această lume a păcatului. În acelaşi timp însă mă întrebam cu o oarecare teamă: oare, pentru acest mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu - de a rezista în faţa acestui val, acestor ani de chinuri, nu îmi va rândui cândva să trec prin alte suferinţe?

Teama de atunci avea să se adeverească peste ani. Dacă cineva ar considera că străinătatea este o nouă libertate şi o nouă viaţă, eu îi voi răspunde prin versurile poetului Radu Gyr:

"Străină străinătate,

Rai cu porţile-ncuiate

Vai de cine-n poartă-ţi bate

Cu răni grele, nelegate."

Prin toamna anului 1981, mă aflam în casa lui Zaharia. Purta o discuţie cu Ovidiu V., amândoi uitând pare-se că sunt şi eu acolo. Vorbeau de nişte aşa-zise isprăvi făcute în fabrica închisorii din Aiud, în timp ce se reeducau. După ce i-am ascultat mai mult timp, l-am întrebat pe Zaharia:

- Dacă voi, care v-aţi reeducat, sunteţi capabili să vorbiţi despre asemenea isprăvi, ce părere aveţi de cei care rezistau în Zarcă trăindu-şi cu fiecare zi ultimele clipe din viaţă?

Zaharia mi-a răspuns fără să delibereze:

- Este un adevăr! Voi, cei din Zarcă, aţi atins sublimul!

Pe 6 februarie 1983, Pană mi-a înmânat un volum de poezii cu dedicaţie, având grijă să adauge că, odată apărut primul volum, trebuie să-l scoatem şi pe următorul. După ce am citit "Nota asupra ediţiei" semnată de el şi am văzut ce scrie în legătură cu mine, i-am telefonat şi i-am spus că volumul II va fi scris de unul singur, adică de el, dacă, bineînţeles, va mai avea ce stoarce din memorie, pentru că pe mine nu mă va mai fura şi a doua oară. Cert este că volumul pe care îl prevăzuse Pană nu a mai apărut niciodată, din simplul fapt că sursa dispăruse şi nu mai găsise alta pe care să o exploateze.

Spiritul de negustor care predomină la macedoneni l-a îndemnat pe acest individ să înveţe limba engleză, în loc să se ocupe de alte discipline ca istorie universală, literatură, teologie sau filozofie, anticipându-i utilitatea în eventualitatea eliberării din închisoare. Chiar dacă scria versuri, acestea n-ar fi putut constitui pentru el şi asigurarea existenţei. Astfel, în timpul detenţiei, pe când Zahu Pană se ocupa să înveţe limba engleză, care i-a priit de minune în America, eu mă chinuiam să învăţ cât mai multe poezii pentru a le scoate afară, cu intenţia de a le respecta dorinţa celor care mi le încredinţaseră, de a le publica, aducându-mi, fie şi în felul acesta, o modestă contribuţie la îmbogăţirea culturii româneşti. Şi n-a fost deloc uşor.

Pentru că nu aveam voie să vorbim între noi, gardienii, care dădeau buzna în celulă, m-au prins deseori cu poezia scrisă pe pingica bocancului, plătind cu zile şi săptămâni de izolare şi carceră în Aiud. Atunci, am recurs la o altă modalitate, şi mai anevoioasă. Astfel, scriam câte o poezie pe cureaua de la pantaloni sau pe o bucată de sticlă peste care aşterneam mai întâi un strat uşor de săpun, apoi un strat subţire de DDT, după care, cu o aşchie de lemn, vârf de sârmă sau ciob de sticlă în loc de creion, scriam versurile şi, avându-le în faţă, le memoram şi mai rapid. Acest individ însă, fără pic de scrupule, a profitat din plin de buna-credinţă şi de munca mea, la acestea adăugându-se anii atât pentru memorare, cât şi pentru rememorarea poeziilor pe care căutam continuu să le reactualizez pentru a nu le uita.

Privilegiul de memora peste 10.000 de versuri în închisoare de la marii poeţi ai neamului, de a înmagazina un tezaur care, în mare parte, s-ar fi pierdut, l-am plătit din greu, cu sacrificii, cu luni de izolare, carceră, regim de Neagra sau bătăi crunte. Ştia oare domnul Pană câte am răbdat, câtă suferinţă şi foame am făcut pentru ca el să-mi fure singura mea bucurie pe care atât de greu o adunasem în ani de osândă?

O, Doamne, cât de greu şi câtă suferinţă am îndurat în acea cruntă perioadă! Mi-apar în faţă secvenţe ca într-un film de groază:

"Paşii mei se pierd într-un vijelios trecut,

Carpaţii prin ger şi viscol i-am trecut

Şi urme de sânge-am lăsat făr' de veste

Prin trecători, pe poteci şi pe creste". (Radu Gyr)

Din cele redate de Pană în legătură cu aşa-zisa mea contribuţie, se observă cu uşurinţă reaua-credinţă a lui. Cum poate fi vorba de contribuţie, când circa jumătate din cartea respectivă este, efectiv, munca mea? Dacă, repet, din 61 poezii de Radu Gyr care apar în carte, 29 sunt integral date de mine, iar din cele 32 rămase circa jumătate sunt refăcute tot de mine, mai poate fi numită "reconstituirea unor poezii de Gyr şi Crainic"? Dacă, în afară de ultimii doi mari poeţi, i-am mai pus la dispoziţie versuri de la 15 poeţi, pot fi redus doar la primii doi?!

Cât despre expresia "beneficiind de o bună memorie", este ca şi cum aceasta mi-ar fi fost livrată de o altă persoană ca să mă folosesc temporar de ea, şi nicidecum că, de fapt, m-am născut cu acest dar. Cum stăm cu această insinuare despre persoana mea, în cartea mai sus menţionată, domnule Pană? Aţi fost sincer şi drept cu dumneavoastră când aţi scris aceste lucruri, după cum am dreptul să vă întreb dacă aţi fost sincer cu idealul căruia iniţial i-aţi servit, cu neamul românesc din care faceţi acum parte şi care v-a primit la sânul lui chiar dacă dumneavoastră eraţi născut în Bulgaria? În această situaţie, nu vi se pare că aţi târât după dumneavoastră şi pe unul, şi pe altul în noroiul murdar al reeducărilor din Aiud? Dar prin faptul că aţi făcut presiuni continue asupra lui Miron Chiraleu şi Cornel Prâslea care s-au sinucis, aţi devenit sau nu autorul moral al disperatei lor hotărâri de a-şi curma viaţa?

Dacă nu i-aţi cerut neamului românesc iertare - căruia în genunchi ar fi trebuit să o faceţi, credeţi că veţi putea trece neobservat de Judecătorul Suprem?

În ceea ce priveşte exilul, care a luat notă de comportarea dumneavoastră, inclusiv cea din afara închisorii - pentru că aţi lucrat în continuare cu duşmanul neamului românesc, acesta v-a înfierat prin articole publicate în diferite ziare sau reviste. Şi pentru confirmare, am să vă amintesc de dr. Ovidiu Vuia, din Germania - poet, scriitor, publicist şi critic literar - care v-a luat în nenumărate rânduri în vârful condeiului, bunăoară în ziarul "Libertatea" din ianuarie-februarie 1987, pag. 24-25, cu "Pluguşor întârziat" şi trei epigrame adresate lui Argus - pseudonimul lui Pană din "Cuvântul Românesc", care apărea în Hamilton, Canada. Dacă Nicolae Cârjă - fratele lui Ion - a făcut acelaşi lucru în ziarul pe care îl conducea - "Acţiunea Românească" din New York, dacă Nicolae Niţă, în ziarul "Libertatea", de asemenea, vă ridiculiza şi în loc de numele Zahu scria Zacuscă Pană, au mai fost şi alţi condeieri care v-au fixat ca pe un gândac, după cum scrie Topârceanu:

"Să nu-ţi arunc în ochi o ştanţă

Cu versuri mici,

Să nu te ard de la distanţă

C-un hexametru ca un bici!

Şi-apoi, în hazul galeriei,

C-un vers subţire ca un ac,

Pe frontispiciul veşniciei,

Să te fixez ca pe-un gândac!"

M-am adresat atunci cunoscutului nostru comun prof. univ. Ion Halmaghi, corespondent al ziarului "Cuvântul Românesc", directorului acestei publicaţii - George Bălaşu din Hamilton-Canada, apoi lui Eugen Popescu din San Diego-California, precum şi altor personalităţi care trăiau în exil.

Şi pentru ca acest lucru să nu fie trecut cu vederea, am trimis în acest sens o documentaţie celei mai mari biblioteci româneşti din exil, Biblioteca Institutului Român de Cercetări din Freiburg-Germania, cu data de 23.07.1986, primind confirmarea nr. 14.160. Apoi, încă o documentaţie Bibliotecii de la "Vatra Românească" din Jackson, Michigan, "The Romanian-American Heritage Center", din 23.09.1986, Publishing House, 1982 - ARCH IV. Documentaţiile trimise au primit număr de înregistrare, au fost publicate în gazetele bibliotecilor mai sus amintite şi am primit în scris confirmarea cu numărul, poziţia şi corpul unde au fost depuse.

Pană a reacţionat nu ca un om cu cap, ci ca unul care nu-l avea în dotare decât pentru a pune căciula pe el. La "Cuvântul Românesc", unde colaboram şi semnam sub pseudonimul Ig. Roger, el răspundea de articolele primite din SUA. Ca primă represiune, nu mi-a mai publicat unele articole, dar a inserat în acelaşi ziar două epigrame pline de otravă la adresa mea, fără a-mi da însă şi numele. Pentru că în rubrica "Efemeride" a publicat o însăilare de cuvinte şi invective la adresa mea dar tot fără să îmi dea numele, mă întreb dacă a făcut-o pentru a mă menaja sau din pură laşitate pentru a se situa în afara oricărei răspunderi.

În schimb, ani la rând, nici una dintre acţiunile la care am luat parte sau pe care le-am condus, acelaşi Zahu Pană nu le-a inserat în "Cuvântul Românesc". Scandalizat de cele întâmplate, Eugen Popescu l-a sunat pe Zahu Pană, apoi pe George Bălaşu, întrebându-i de ce activităţile Consiliului Naţional Român din New York organizate de mine nu sunt publicate în "Cuvântul Românesc" pentru a fi cunoscute de românii din SUA şi din cele câteva ţări ale lumii unde ajunge ziarul respectiv, aşa cum procedează alte publicaţii editate în limba română, din New York, Los Angeles, Chicago sau chiar îndepărtatul Paris.

În urma celor întreprinse de Pană prin "Cuvântul Românesc", eu, care eram un vechi abonat al publicaţiei respective, am protestat pe lângă directorul ziarului şi am cerut retragerea abonamentului. Domnul George Bălaşu, după ce şi-a cerut scuze pe considerentul că nu a ştiut cui sunt adresate invectivele lui Pană, a continuat să îmi trimită ziarul până ce am fost nevoit să-l returnez.

Toţi l-au apostrofat pe Pană pentru crasa incorectitudine, dar degeaba!

Trec peste faptul că, în urma vinderii acestor cărţi, a luat o sumă importantă de bani, având în vedere că fiecare volum costa nu mai puţin de 20 $. Nu m-a interesat acest capitol şi cu multă greutate am primit doar un singur exemplar, cu următoarea dedicaţie: "Lui Grigore Caraza, adânc scormonitor al anilor de tinereţe netrăită, de unde a scos la lumină frânturi de cântec îngropat, care şi-au aflat locul în aceste pagini, alături de făuritorii marii fresce a poeziei româneşti. Cu frăţească dragoste, Zahu Pană".

După protestul meu în legătură cu publicarea cărţii, dl. Halmaghi s-a deplasat din Pittsburg-Pennsylvania, în New York, la mine acasă, şi împreună l-am întâlnit pe Pană, căruia i-a spus textual: "Zahule, rezolvă problema cu Grigore, că eşti complet vinovat!" Asemenea afronturi a mai primit şi de la alte persoane.

La pomenirea de un an de la moartea mamei mele, pe 27 mai 1983, pe când preotul Nicolae Bârsan de la Biserica "Sf. Maria" din Sunnyside-Queens anunţa acest eveniment rugând lumea să îngenuncheze, Zahu Pană oprea de la publicare un articol-remember despre mama, semnat de dr. Traian Andreescu, şi el fost deţinut politic.

La începutul lui noiembrie 1980, în aceeaşi perioadă când scriam la volumul "Poezii din închisori", ne-am întrunit mai mulţi foşti deţinuţi politici şi am pus baza Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Români, (AFDPR) organizaţie pe care am înscris-o ca persoană juridică la Albany, capitala statului New York. Din păcate, preşedinte a fost ales Pană. În SUA, pentru ca o organizaţie să fie recunoscută, este necesar ca membrii componenţi să se întrunească cel puţin o dată pe an într-o adunare generală. Pană, care a pus mâna pe conducerea organizaţiei, a căutat să o menţină uzând de două lucruri. Primul - mândria dusă la maximum îl îndemna să rămână în funcţia de preşedinte cât timp va trăi şi cu orice risc. Al doilea, de care mi-am dat seama puţin mai târziu, era cel de a frâna orice acţiune a celui mai pur exil, a foştilor deţinuţi politici. Din 1980 şi până în primăvara lui 2001, Pană nu a organizat decât o singură dată adunarea generală şi doar două-trei întruniri ocazionale la insistenţa mea. Văzând această atitudine a sa şi intrând în posesia mai multor date în legătură cu poziţia lui de reeducat, m-am depărtat iar, ulterior, m-am separat de el.

Eram deja în Biroul de conducere al Consiliului Naţional Român de pe continentul american, în calitate de casier, apoi am avansat secretar şi, în cele din urmă, prin alegeri, am ajuns preşedintele acestei asociaţii. Ca preşedinte, am organizat manifestaţii anticomuniste în faţa Consulatului Român, de pe 3 Avenue, colţ cu 38-39 Street Manhattan, după cum şi din faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi în această calitate şi în cealaltă din cadrul Organizaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, fiind de asemenea, în Biroul Executiv. În afară de acestea, în sala de festivităţi a Bisericii Ortodoxe "Sf. Maria" din Elmhurst-Queens, lăcaş din al cărui consiliu bisericesc făceam parte şi pe care l-am reprezentat ani de-a rândul, împreună cu Liviu Butura, la congresele bisericeşti de la "Vatra Românească" Detroit, am organizat şi condus toate sărbătorile naţionale româneşti: 24 Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, 28 Noiembrie în acelaşi timp cu 1 Decembrie. De Ziua Eroilor în 1986, m-am deplasat în Europa împreună cu părintele Calciu şi Liviu Butura, precum şi la Alsacia, la celebrul cimitir de la Soultzmat, unde avea loc pomenirea anuală a celor peste 700 de români morţi de foame în primul război mondial, ca prizonieri la nemţi. Am reprezentat atât AFDPR, cât şi Consiliul Naţional, având onoarea deosebită de a sta în preajma familiei regale - regele Mihai, regina Ana şi prinţesa Margareta.

Toate aceste activităţi ale mele însă îi stăteau ca un ghimpe în coastă lui Pană, în aşa măsură încât evita să ia parte chiar la sărbătorile naţionale unde în prezidiu, printre alţii, lua parte şi părintele Calciu şi unde concura de fiecare dată şi regina romanţei româneşti, Mia Braia.

La manifestaţiile din faţa Consulatului, prin care ceream respectarea drepturilor românilor din ţară, libertatea preotului Calciu, încetarea dărâmării bisericilor din România sau apă caldă şi pâine pentru români, Pană nu a luat parte niciodată pentru că erau conduse de mine, deşi, în afară de presa română, de fiecare dată venea şi presa străină. A făcut totuşi o singură excepţie şi aceea doar pe jumătate. Când, împreună cu Pavel Niculescu, pastor baptist, şi Ioan Târziu, în faţa Consulatului Român din New York, am dat foc steagului sovietic în semn de protest faţă de amestecul în treburile României, Zahu Pană împreună cu un ziarist de la săptămânalul "Lumea Liberă Românească" din New York, veniţi din partea presei, au părăsit în mare grabă locul manifestaţiei, s-au urcat în maşina care era în parcare şi au demarat în viteză.

Cei care vor citi aceste rânduri vor fi tentaţi, poate, să tragă o concluzie pripită pentru că ceea ce am scris este cu patimă. Nu, voi răspunde tuturor. Am luptat toată viaţa pentru adevăr, mi-am servit toată viaţa patria cu aceeaşi seninătate cu care am privit albastrul cerului. Adevărul este unul şi trebuie să fie recunoscut.

Cât timp a fost în străinătate, până la moarte, Pană a fost elementul dizolvant al oricărei închegări româneşti, asociaţii, organizaţii, poziţii de luptă etc, etc. Aşa a contribuit - şi aş spune că fără nici o reţinere - la anihilarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din statul New York şi de pe continentul american. De asemenea, a subminat Consiliul Naţional Român de pe continentul nord-american. În momentul când a fost înlăturat din Consiliul bisericesc de la "Sf. Maria", a căutat să dezbine acel consiliu, să frâneze desfăşurarea serbărilor naţionale care aveau loc în sala de festivităţi a bisericii, ajungând până într-atât încât l-a determinat pe preotul paroh Nicolae Bârsan să interzică ţinerea şedinţelor CNR, precum şi a serbărilor în biserică. Ulterior, preotul a recunoscut că acest lucru i se datorează lui Pană.

Împreună cu mai mulţi cunoscuţi, am părăsit biserica datorită acestui aspect şi nu ştiu de ce preotul Bârsan şi-a anunţat ieşirea la pensie, care nu era deloc motivată. Episcopul Nathanael Pop l-a trimis atunci pe preotul Casian Fetea, care venea din partea Episcopiei conduse de episcopul Victorin şi care primea ordine directe de la patriarhul comunist de la Bucureşti.

În duminica întâi, când preotul Bârsan ni l-a prezentat pe Fetea, din biserica plină de oameni şi din curtea înţesată de enoriaşii care nu încăpeau înăuntru, s-a ridicat cineva care a cerut să nu fie primit Fetea, deoarece este comunist:

- Biserica este a noastră de la prima cărămidă, până la crucea de pe cupolă şi cui îi place să aibă preot comunist să se întoarcă în România!

Acea persoană care a vorbit în biserică, fiind şi singura care s-a opus, a fost subsemnatul. Am protestat în continuare pe lângă Episcopia de la Vatra Românească, cerând ca episcopul să vină la faţa locului. A venit într-o zi de lucru, probabil pentru a avea câţi mai puţini oameni în biserică, spunându-mi printre altele că el nu face politică şi în biserică nu se face acest lucru.

I-am răspuns că politica este arta de a guverna sau arta de a realiza posibilul - după alţii, imposibilul, este obligaţia fiecăruia de a ne apăra cetatea, iar faptul că Preasfinţia sa venise să discute cu noi nu era decât un act politic. Mergând mai departe, i-am spus că Însuşi Iisus Hristos a făcut cel mai mare act politic. A început cu 12 apostoli, cu care a propovăduit credinţa creştină, ca la această oră numărul creştinilor să se ridice la peste 2 miliarde.

Pană a sărit atunci în barca popii Fetea şi a episcopului Nathanael, ajungând mai târziu preşedintele Consiliului bisericesc, dar după un timp a fost înlocuit, având nereguli în finanţele bisericii. Văzând acest lucru, a părăsit şi barca lui Fetea şi s-a întors să lupte împotriva lui. Bătălia pe care am dus-o pentru recâştigarea bisericii a fost grea, intervenind în foarte multe rânduri poliţia. Am ajuns în cele din urmă ca, în frigul aspru al iernii, să ocupăm cu trupurile noastre primele patru trepte ale bisericii pentru a-l împiedica pe Fetea să intre în biserică, plus lumea care îl respingea de la uşă. Degeaba, pentru că episcopul Nathanael, împreună cu un parlamentar de la Washington, s-a deplasat la New York şi cu ajutorul poliţiei ne-a luat biserica. Revoltaţi peste măsură, i-am cerut episcopului şi celor doi preoţi din conducerea episcopiei care îl însoţeau să părăsească sala, ceea a ce au şi făcut.

Venea Paştele şi în săptămâna întunecată i-am scris episcopului că nu avem preot, nu avem biserică, nu am la cine mă spovedi şi împărtăşi şi toate păcatele pe care le-am făcut în timp de un an vor trece de la mine în patrimoniul spiritual al preasfinţiei sale. La această ultimă lovitură primită de românii din metropola New York-ului, Pană a trecut, în momentul cel mai greu, de partea adversă.

După ce teologul de care ne-am ocupat anterior, Valeriu Anania, a părăsit SUA, el a continuat totuşi să vină pe furiş noaptea şi să plece în zori. Întâlnirile aveau loc în casa lui V.I., din Elmhurst-Queens, din apropierea bisericii Sf. Maria. Persoana cu care se întâlnea era Zaharia Pană. Ce vorbeau, ce puneau la cale şi unde voiau să ajungă aceşti doi care făceau parte din comitetul de reeducare a Aiudului nu se ştie, dar se bănuieşte.

În ziua de duminică, 11 martie 2001, pe la ora 11.00, Zahu Pană murea luând cu dânsul un imens bagaj de date ascunse, de urzeli, intrigi, răfuieli şi planuri diabolice pe care nu reuşise să le ducă la îndeplinire.

Când mi s-a comunicat acest lucru, în micul sfeşnic pe care îl aveam sub icoana din colţ am aprins o lumânare. Timp de trei zile, până la înmormântare, mi-am pus de mai multe ori problema dacă trebuie să fiu de faţă sau nu. Poate a fost un păcat faptul că am avut îndoieli dar în ultima zi m-am dus la căpătâiul lui şi, după ce am îngenuncheat şi am sărutat iconiţa care străjuia sicriul, am şoptit:

- Te iert, te iert pentru tot ce mi-ai făcut mie ca om, dar pentru păcatele pe care le-ai făcut împotriva neamului românesc şi împotriva credinţei, împotriva idealului pe care l-ai slujit dar pe care l-ai trădat, te va ierta doar Dumnezeu!

M-am ridicat şi am părăsit încăperea mortuară unde era depus şi unde nenumărate priviri îmi urmăreau paşii.

Helene

Pentru că nu aveam serviciu, bunul meu prieten Angelo Anghel mi-a recomandat să lucrăm împreună într-o companie cu profil electronic, din Long Island City - Queens New York, unde patronul companiei şi salariaţii erau din Extremul Orient.

După ce am stat de vorbă cu conducerea unităţii respective şi am fost acceptat, prietenul meu m-a condus în atelierul unde urma să muncesc. Nu eram specializat în domeniu dar, într-o sală mai mare, prevăzută cu multe rafturi, primeam pe o bandă radiouri, casetofoane, televizoare, monitoare pe care le verificam punându-le în priză timp de câteva ore sau chiar câteva zile. Dacă acestea erau corespunzătoare, le dădeam drumul pe o bandă care le ducea într-o altă sală, unde erau ambalate şi expediate la diferite magazine spre vânzare. Dacă nu corespundeau, le puneam pe banda opusă care le ducea înapoi în secţie.

În felul acesta, parcă mă aflam undeva în centrul Terrei, de unde luam cunoştinţă de tot ceea ce se întâmplă în lume. Aşa am aflat de dezastrul care avusese loc la Cernobâl şi, ajuns acasă, i-am comunicat imediat fratelui din Bucureşti ce se întâmplase, cu atât mai mult cu cât la televizor şi radio se anunţa că norii ucigători ajunseseră deasupra României.

În mai 1984, compania la care lucram împlinea 10 ani de activitate şi s-a organizat un banchet la care a luat parte însuşi patronul, venit din Extremul Orient special pentru această sărbătoare. La începutul festivităţii, fiecare salariat, împreună cu familia, era invitat să urce pe un podium, unde, la microfon, îşi spunea numele, profesia şi funcţia pe care o ocupa în compania respectivă.

Când mi-a venit rândul, lumea din sală m-a privit cu nedumerire şi am auzit multe voci întrebând:

- Singur?

- Numele meu este Grigore Caraza, sunt român, sunt singur - în sensul că nu am familie, dar port cu mine patria mea, România, pe care, la acest banchet, o reprezint.

În sală, s-au stârnit emoţii, s-a aplaudat îndelung, câteva blitz-uri s-au îndreptat înspre mine iar patronul care se afla în apropiere a murmurat: "Nice man!" - (Minunat om!).

Pe la sfârşitul verii, Angelo Anghel renunţă la serviciu pe motiv că era slab remunerat şi se angajă ca taximetrist. Deşi bine plătită şi preferată de foarte mulţi exilaţi, taximetria era foarte periculoasă şi grea. De multe ori, oamenii lucrau câte 18-20 ore şi dormeau pe apucate, cu capul pe volan, la fel cum s-a întâmplat şi cu Angelo.

Într-o dimineaţă, când încă nu mă trezisem, telefonul a sunat prelung şi parcă mai alarmant ca niciodată. Am sărit din pat şi, cu mâna tremurândă, am apucat receptorul. De la celălalt capăt al firului, am auzit o voce de femeie ţipând:

- A murit! A murit! A murit!

- Cine? am întrebat năucit de somn.

- Soţul meu, Angelo Anghel!

- Cum? Când? În ce situaţie?

- Aseară, era în sudul Manhattanului şi a avut un atac de cord! A murit cu capul pe volan şi cu piciorul pe frână, maşina oprindu-se după ce s-a izbit de o alta, din faţă.

- Dar, doamnă, ieri a fost duminică. Nu l-am rugat să nu lucreze duminica?

Lângă compania mai sus amintită, era parcul Long Island City (L.I.C.), mare şi frumos, o adevărată oază de verdeaţă. Avea mai multe intrări şi în jurul acestuia erau clădiri locuite de oameni, ale căror geamuri şi uşi dădeau în parc. În acest loc atât de frumos, plin de copaci şi flori, de alei minunate şi cu o întreagă lume de porumbei şi veveriţe, luam masa de prânz, pachet adus de acasă sau de la restaurant.

Parcul îmi amintea de locurile copilăriei mele. Acolo vedeam plaiurile nemţene, Ceahlăul îmi apărea ca un uriaş în faţă iar Bistriţa murmura şopotit, mângâindu-mi urechile cu unduiri printre stâncile care i se împotriveau în cale. În jurul meu, se adunau sumedenie de porumbei, apoi, încet, păşind cu atenţie, se apropiau veveriţele, frumoase şi de o rară delicateţe. Le-am dat mâncare. La început, împărţeam pachetul cu mâncare jumătate - jumătate, dar după aceea am început să le cumpăr în fiecare sâmbătă o pungă de zece kg de orez chinezesc pe care îl împărţeam pe zile şi, în fiecare dimineaţă când plecam la serviciu, luam mai întâi mâncarea porumbeilor, apoi pe a mea.

De câte ori intram în parc, parcă o vedeam pe mama ieşind cu poala de grăunţe în curte şi strigând păsările: "Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!", după care cele în jur de o sută de orătănii se adunau împrejurul ei, nerăbdătoare să mănânce. Aşa strigam şi eu când intram în parc şi din toate părţile auzeam fâlfâit grăbit de aripi îndreptându-se spre mine. Întindeam braţele şi primii porumbei care ajungeau se aşezau în palme şi pe mâinile mele, pe umeri şi, nu de puţine ori, câte unul mi se aşeza pe cap... Era atâta blândeţe în aceste vietăţi şi atâta prietenie, încât acele zile au rămas printre cele mai frumoase din viaţa mea de hoinar, de om alungat, fără casă şi fără ţară. Deseori, eram fotografiat de către cei veniţi în parc, de secretara companiei, iar odată mi s-a spus că o astfel de imagine apăruse şi într-un ziar local.

Într-o zi, o doamnă care locuia în apropierea parcului m-a întrebat dacă am o fabrică unde prelucrez orezul sau dacă deţin pe undeva vreo plantaţie de orez. Surprinsă de răspunsul meu, m-a întrebat de unde am atâta orez, căci ani la rând mă observase cum aduc mâncare porumbeilor. I-am spus că eu cumpăr orezul. "You are crazy?!" (Tu eşti nebun?!"). Întrebarea era îndreptăţită din simplul motiv că americanul nu poate înţelege un asemenea gest care se repetă atâta vreme şi cu atâta regularitate. I-am răspuns că nu sunt nebun, că porumbeii au nevoie de mâncare şi îmi sunt foarte dragi. A plecat dând din cap ca şi când ar fi vrut să spună că, până la urmă, tot un nebun sunt.

Într-una din zile, păşind pe lângă alee, pe gazon, s-a apropiat de mine nu o făptură omenească, ci un înger. Am făcut ochii mari şi inima mi s-a umplut de bucurie. Când îngerul a fost în faţa mea, mi-a spus plin de siguranţă:

- Da' tu stii că toate polumbelele îs a' mele?

- Nu ştiu, i-am răspuns... Mie îmi sunt tare dragi şi le dau să mănânce, dar nu-ţi iau niciuna...

- Da' pe tine te iubeste polumbelele că stau la tine!

I-am întins mâna, am retras-o şi am întins-o din nou, cu teama că îngerul din faţa mea o să dispară... Mi-a întins însă mânuţa pe care i-am cuprins-o şi i-am sărutat-o, rugând-o să stea lângă mine, iar eu am îngenuncheat ca să fiu mai aproape de înălţimea ei...

Era într-adevăr un înger. Îmbrăcată în alb, cu părul negru, cu ochii mari şi verzi ca împrimăvărarea pădurii, iar deasupra buzei, în partea stângă, aproape de colţul gurii, avea o aluniţă. Faţa albă, ca petala de crin, era luminată de un zâmbet dumnezeiesc. Privind-o şi încărcat de o emoţie nebănuită, mi-au dat lacrimile.

- Cum te cheamă, înger frumos?

- Helene - am auzit o şoaptă ca adierea de mătase... Da' de se plângi?

- O! Nu plâng, Helene.

- Ba da! Uite, am văzut!

Şi întinzând mânuţele, mi-a şters cu palmele ei mici lacrimile care, într-adevăr, alunecau pe obraz. Mi-am acoperit ochii...

De la un geam din spatele nostru, s-a auzit o voce. Era o femeie tânără şi foarte frumoasă, pe care am bănuit-o a fi mama lui Helene. Am vorbit cu ea şi mi-a spus că este româncă iar soţul ei american. Locuiau acolo de puţin timp, urmând să meargă la Washington, de unde, iniţial, plecaseră la Rio de Janeiro, unde soţul ei lucrase o perioadă. Mi-a mai spus că Helene s-a apropiat şi s-a lipit foarte repede de mine şi că mi-o lasă în pază pentru tot timpul cât stau în parc, dar să am mare grijă de ea.

Zilnic, Helene deschidea uşor uşa care dădea în grădina unde mă aflam, păşea pe gazon cu paşi de vis, se urca pe bancă fără să o văd, îmi acoperea ochii cu mâinile ei mici şi mă întreba:

- Ghisi, sine e?

Şi cum nu "ghiseam" niciodată, îmi spunea mânioasă:

- Da' tu nu stii sine te iubeste?

Amândoi, cu mâinile întinse, aşteptam să vină "polumbelele" să mănânce boabele de orez din palme, însă toţi veneau la mine şi nici un afurisit de porumbel nu mergea la ea. Atunci Helene începu să plângă şi, cu mult năduf, mi-a reproşat:

- Tu volbesti cu polumbelele si tăte vin la tine! Si pe mine nisi una nu mă iubeste!

Încercam sentimentul că tot cerul se va prăbuşi asupra mea dacă n-am să reuşesc s-o împac şi s-o opresc din plâns...

- Dar, dragă Helene, tu nu vezi că nu vin la tine pentru că vrei să le prinzi?

- Sî si dacă veau. Tu nu vei?

- Vreau şi eu dar, dacă aş încerca să le prind, toate ar zbura, fiindcă le este mai dragă libertatea...

Şi din nou umpleam mânuţele lui Helene şi-i spuneam să stea cuminte, în timp ce în gând mă rugam Maicii Domnului şi-i promiteam că aprind o lumânare duminică, la biserică, dacă măcar un singur porumbel o să vină să-i ciugulească din pălmuţă.

Când, în sfârşit, unul mai curajos i-a ciugulit din palmă orezul, Helene a ţipat, orezul i-a curs printre degete iar porumbeii au zburat! Oricum, ceva mai mulţumită, Helene mi-a spus că-mi va da şi mie nişte "polumbele", desigur, toate fiind ale ei.

- Câte? am întrebat-o...

Avea mai puţin de doi ani şi, la întrebarea mea, m-a privit nedumerită. Mi-a arătat întâi două degete, apoi patru, cinci, trecând după aceea şi la mâna cealaltă. Văzându-mă însă nemulţumit, a căzut până la urmă la o înţelegere şi mi-a răspuns foarte clar în limba engleză:

- O.K.! Fifty-fifty! (Bine! Jumătate-jumătate!).

Într-una din zile, Helene, mai frumoasă ca niciodată, s-a apropiat tiptil de banca unde stăteam, mi-a acoperit ochii cu pălmuţele şi, după ce am "ghisit-o", s-a aşezat lângă mine.

- Helene, i-am zis, dă-mi mie aluniţa asta din colţul gurii.

- Da' de se? Nu si-o dau!

- Helene, tu eşti frumoasă ca un înger, iar eu sunt urât ca dracul...

M-a privit îndelung, şi-a încreţit fruntea, s-a gândit şi mi-am dat seama că eu trebuie să-i explic cum e diavolul. După ce i-am spus, şi mai încruntată s-a dat jos de pe banca unde stăteam amândoi, a trecut de câteva ori prin faţa mea, m-a privit cu atenţie şi din stânga, şi din dreapta, ca în cele din urmă să-mi spună hotărât:

- Da' tu nu esti ulât! Tu esti fumos!

No, mi-am zis în gând, să mai îndrăznească cineva să-mi spună că sunt urât, atât timp cât un înger coborât din slăvi m-a asigurat că sunt frumos!

Umărindu-ne cu privirile de la geam, mama lui Helene a înţeles că este vorba despre ceva deosebit şi m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus lui Helene să meargă la ea şi să o întrebe dacă îi dă voie să-mi dea aluniţa din colţul gurii. La început, maică-sa nu prea a ştiut despre ce este vorba dar, după ce s-a lămurit, a încuviinţat acest lucru. Bucuroasă, Helene a venit la mine şi mi-a întins guriţa.

- Si-o dau! Ia-o! Fă-te si tu fumos!

Mama lui Helene râdea de se prăpădea, râdeam şi eu, numai Helene se uita foarte mirată la noi:

- Da' de se lâdeţi voi amândoi?

Era pe la jumătatea lui iulie 1988, ultima zi de lucru la companie şi ultima zi când o mai vedeam pe Helene cu "polumbelele" ei în parc.

La despărţire, ca şi cum ar fi presimţit ceva rău, Helene a plecat uitându-se mereu înapoi... Făcea doi paşi apoi întorcea capul şi mă privea...

Ce instinct, cine-i spunea acestui înger că este ultima dată când ne mai vedem?

- Auzi? îmi zise Helene, sî mai vii si eli (ieri), că eu te mai iubec pe tine...

Şi s-a dus Helene şi odată cu ea parcă tot orizontul care mă luminase până atunci s-a întunecat. Dacă ar fi ştiut ce însemna pentru mine...

Când Helene apărea în parc, totul în jurul meu devenea Paradis iar din ceruri se auzeau coruri de îngeri. Când însă nu venea iar la sfârşitul pauzei de masă trebuia să mă întorc la serviciu, mă gândeam s-o apuc aiurea, să merg pe alte străzi şi ajuns în faţa unei temniţe să bat în poartă pentru a mi se deschide...

Dacă ar fi ştiut Helene, dacă ar fi putut înţelege, la mult prea frageda ei vârstă, ce însemna ea pentru mine...

Iarna 1987-1988 a fost cumplită pe partea estică a continentului american, mai ales din zona New Yorkului înspre nord. Şcolile au fost închise pentru o perioadă şi s-a recomandat prin radio şi tv să nu fie scoşi copiii din casă pentru că zăpada va fi foarte mare iar troienele greu de străbătut.

În acea perioadă, am fost internat în spitalul Ridgewood - Queens New York timp de 18 zile. A nins continuu cu fulgi mari şi grei, zile şi nopţi la rând, până ce zăpada, pe unele locuri, a urcat până la nivelul geamurilor. Priveam ziua, priveam noaptea cum se înalţă troienele şi aşteptam parcă pe deasupra lor să văd o sanie trasă de reni şi mânată de legendarul Moş Crăciun. Ningea şi nu se mai oprea...

După ce m-am externat, m-am dus cu o raţie dublă de orez, alune şi nuci la porumbeii mei dragi şi la delicatele veveriţe. Am intrat în parc şi, ca de obicei, am început să strig:

- Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!

Am aşteptat un timp şi am repetat chemarea, dar nimeni nu-mi răspundea... Aveam sentimentul că mă aflu nu în parcul bucuriilor mele, ci într-un imens cimitir. Parcul respectiv era întrebuinţat şi ca trecere comună pentru câteva străzi deosebite. Primăria oraşului avusese grijă să facă pârtii înalte pentru a uşura traversarea, iar pereţii acestora ajungeau la nivelul frunţii sau chiar mai sus.

Am văzut atunci un lucru deosebit: din diferite puncte din zăpadă, toate în apropierea copacilor, veveriţele scoteau curioase capul afară, ciuleau urechile şi apoi, păşind pe zăpada tasată, s-au îndreptat către mine, care le ademeneam cu alune şi nuci. Erau veveriţele mele. Ştiu că numărasem vreo 35 înainte de căderea zăpezilor, iar acum doar vreo 6-7 s-au apropiat, cu oarecare neîncredere. Am scos alune şi nuci pe care mi le luau cu delicateţe din mână, făceau câţiva paşi înapoi, le luau în lăbuţe, le învârteau şi începeau să le spargă pentru a le mânca.

Îşi săpaseră un tunel pe dedesubt prin care circulau ca să-şi caute hrană. Înainte, când le strigam, veneau la mine, le arătam nuca sau aluna, întindeam piciorul şi purtam mâna cu fructul respectiv de-a lungul piciorului, de-a lungul corpului, până la nivelul ochilor mei. Cu multă atenţie, se urcau după fruct şi ochii noştri se priveau fix, de la o distanţă de mai puţin de o palmă. Îmi lua nuca sau aluna, cobora pe piciorul meu, o mânca la 2-3 metri apoi venea după alta.

În iarna aceea, veveriţele rezistaseră mult mai bine decât porumbeii. Aceştia, în timpul lipsei mele, nu au avut hrană iar adăposturile din copaci au fost nesigure, căci 40-50 de porumbei n-au mai răspuns la chemarea mea. Ba mai mult decât atât, când zăpada a început să se topească, am găsit îngheţaţi mai mulţi dintre ei. Am persistat în a-i căuta şi chema, şi încetul cu încetul au venit, le-am aruncat mâncare pe cărările care se făcuseră în parc, dar nu se mai apropiau de mine... Când înaintam înspre ei, se depărtau sau zburau. Simţeam în privirile lor un protest, o mustrare, de parcă mi-ar fi spus că din cauza mea au murit atât de mulţi. Înainte, când ajungeam în parc, zburau în jurul meu şi erau atât de numeroşi, că nici nu puteam să păşesc printre ei. Acum, parcă tot acest vis mi se destrămase şi înduram o năpastă de care nu mă făceam vinovat...

După ce am părăsit acel serviciu şi parcul atâtor amintiri frumoase, am rămas acasă câteva zile, pentru o scurtă odihnă. Într-una din dimineţi, când am trecut din dormitor în bucătărie, am observat la un geam un porumbel care parcă se uita înăuntru. Stătea pe treapta de odihnă a unei scări de incendiu cu care era prevăzut imobilul respectiv. Curios, pentru că îmi părea foarte cunoscut, m-am apropiat încet de geam şi, privindu-l, am rămas uluit. Porumbelul din faţa ochilor mei avea vârful ciocului retezat şi era unul şi acelaşi cu porumbelul din parcul L.I.C. Pentru că nu se putea alimenta, îi făceam mici cocoloaşe de pâine pe care mi le ciugulea din palmă, până se sătura. Mai greu îi era sâmbăta şi duminica, atunci când lipseam din parc şi îl găseam la începutul săptămânii aproape leşinat de foame. Cum mă găsise acest porumbel, ce instinct l-o fi adus o distanţă de circa 6 km în linie dreaptă - pentru că eu niciodată nu am parcurs această distanţă pe jos, ci numai cu autobuzul - a rămas şi rămâne pentru mine un mare mister. Am deschis geamul cu mâinile tremurânde, i-am spus să rămână pe loc şi cred că m-a înţeles. Am alergat şi i-am făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins în palmă dar nu s-a mai apropiat. Încet, încet, se retrăgea. Le-am pus atunci pe un carton şi i l-am aşezat la picioare. Le-a mâncat pe toate, până la ultimul. I-am pus apă într-o farfuriuţă, dar văzând că nu poate să bea, i-am adus într-o ceaşcă.

Parcă mi se întâmpla un lucru neobişnuit, ireal. Trebuia să ies însă din casă pentru câteva ore. I-am lăsat geamul deschis, am mai făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins pe masa din bucătărie, lângă ceaşca plină cu apă. Am tras masa sub geamul deschis, i-am spus să mănânce şi am plecat.

Când am revenit, porumbelul nu mai era iar cocoloaşele de pe masă dispăruseră şi ele. Doar câţiva fulgi rămăseseră pe locul de ospăţ ca şi cum, dintr-o deosebită corectitudine şi delicateţe, porumbelul îmi plătea festinul... Zile la rând, l-am aşteptat să revină, dar nu s-a mai întors niciodată.