CAPITOLUL XIII

CAPITOLUL XIII

"Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne

întru el" (I, Ioan 4, 16)

Mihai Lungeanu

Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus că este Mihai Lungeanu, din Iaşi - student la Medicină, în anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt.

Mihai Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. Mi-a spus că s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mânăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe considerentul că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul.

După eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica "Buna Vestire" din Iaşi, că va abandona Medicina şi va intra în mânăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă.

Auzind de Mânăstirea Vladimireşti, în una din zile Mihai bătu la poarta acelui lăcaş. A stat de vorbă cu stareţa mânăstirii, maica Veronica Gurău, apoi cu aghiotanta ei, maica Mihaela Nicoară, şi cu preotul Ioan Iovan, după care a rămas acolo. Cât a stat în mânăstire, a fost socotit un doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă a doua oară.

În anul 1955, la Mânăstirea Vladimireşti au năvălit securiştii turbaţi, în fruntea lor fiind capul Bisericii Ortodoxe Române de la acea vreme, patriarhul Iustinian Marina. Cele 300 de măicuţe ale mânăstirii au fost scoase în brânci şi izgonite cu toate lucrurile ce le aveau, rămându-le doar dreptul de a pleca încotro vor vedea cu ochii. Că o făceau securiştii, nu era de mirare, dar faptul că în fruntea lor se afla capul bisericii române şi legifera această crimă era un lucru cu totul ieşit din comun.

Mânăstirea Vladimireşti era cunoscută ca unul dintre punctele creştin-ortodoxe de o importanţă deosebită, în jurul acesteia creându-se un fel de mit. Or comuniştii, după cum se ştie, au căutat să distrugă, să desfiinţeze toate aceste mituri, aşa încât totul să devină o apă şi-n pământ. De această dată, culpa adusă stăreţiei mânăstirii a fost că acolo s-au cuibărit oameni potrivnici comuniştilor. Aceştia veneau atât dintre luptătorii din munţi, cât şi din Mişcarea Legionară, având ca exemplu pe maica Mihaela Nicoară, provenită dintr-o familie de vârfuri legionare. Fratele ei, Iordache Nicoară, profesor universitar, aflat în lagărul de la Miercurea Ciuc, fusese ucis pe 21 septembrie 1939 din ordinul sceleratului rege Carol al II-lea. Peste ani, culmea ironiei, şi maica Mihaela Nicoară avea să moară tot în temniţa de la Miercurea Ciuc. La Vladimireşti, fusese mâna dreaptă a stareţei Veronica Gurău şi, totodată, persoana care a avut un rol determinant în continuarea studiilor şi formarea intelectuală a acesteia. De fapt, maica Mihaela Nicoară a condus tot timpul Mânăstirea Vladimireşti.

Mihai Lungeanu mi-a povestit aceste amănunte, deşi la ultimele dintre ele nu fusese martor ocular. Mai târziu, când l-am întâlnit pe părintele Ioan Iovan în Zarcă, am aflat şi alte aspecte legate de Mânăstirea Vladimireşti, iar în ultima mea detenţie politică din 1970-1977, m-am întâlnit în Zarca Aiudului cu un poet şi scriitor bucovinean care a cunoscut-o bine pe maica Veronica. Acesta era în posesia jurnalului stareţei de la Vladimireşti şi nu ştia cui să-l încredinţeze mai înainte de a muri. Ar fi dorit să-l depună într-o bibliotecă tocmai pentru conţinutul de date esenţiale care au stat la baza unor evenimente din acea vreme de răstrişte pentru neamul românesc. Avea însă rezerve pentru că în jurnal erau consemnate şi unele lucruri mai lumeşti, care nu se cădea a fi date publicităţii.

Persoana cu pricina purta numele de poet Lianu, iar cel de scriitor Dumbrăveanu. În America fiind, am primit prin intermediul unei alte persoane scrisori de la el, iar după 1990, de asemenea, am corespondat cu dânsul. În apropierea casei sale, în pădure, îşi înălţase o capelă unde locuia şi unde insista să mă duc pentru a ne mai revedea o dată înaintea marii despărţiri. Venit în ţară doar în vizită, am reuşit să merg la Suceava, cu gând de a-l vedea, însă, la ora când descindeam în acest oraş, iubitul meu prieten intra pe poarta Mânăstirii Putna, întru săvârşirea ultimului drum.

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit şi l-am comparat cu Sorel din romanul "Roşu şi negru" de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea şi, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în faţă un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învăţat în temniţa comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

Pe secţia a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.

Nu ştiu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolaţi în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutaţi în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:

- Ascultă, bă, la mine şi ia pe cinci!

Atunci am simţit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:

- Grigore, deşi n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeaşi poziţie.

Ajunşi în faţa uşii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă şi odată cu noi, în dreapta şi în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus paşii.

Şi, deşi nu am fost în aceeaşi celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.

Stors şi sfârşit de boală şi de multele izolări severe făcute - numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă - zăceam pe un pat unde îmi aşteptam, mai conştient ca oricând, sfârşitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolişuri, m-a întrebat:

- Grigore, care ar fi ultima ta dorinţă?

- Mihai, i-am răspuns. Aş vrea să fiu scos afară şi aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer...

Au trecut de atunci peste 30 de ani şi Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieşim din temniţă. În libertate, Mihai s-a întors la Iaşi, iar eu am plecat departe de ţară, în exil.

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălţat un maiestuos mausoleu, sfinţit de Înălţarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoţi, la sfinţire au fost prezenţi foştii deţinuţi politici care mai erau în viaţă, precum şi dintre rudele acestora.

Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul şi mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniţei, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn şi o doamnă, care nu putea fi decât soţia acestuia.

- Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îţi mai aminteşti?

- Mihai!...

Ne-am pomenit unul în braţele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoţiilor care ne-au copleşit nu mai auzeam decât "Frate!", "Frate!"...

Am ajuns la convingerea că o dorinţă, oricât de mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosinţă acest lucru. Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.

Binecuvintează, părinte Mihai!

Părintele Dumitru Bejan

Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut - Stroieşti - în apropierea Cotnariului.

Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.

- Bine-ai venit, americanule!

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem...

Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească...

După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:

- Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.

- Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem...

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:

- Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu... Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de drag lui...

Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:

"Lui Grigore Caraza - bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună la Zarca etc, bun luptător pentru românime - căruia îi port mare respect pentru suferinţă.

Curat a intrat în puşcărie - luminat a ieşit afară - apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.

Cu cele mai bune gânduri,

D. Bejan preot.

10 sept. 1994

Hârlău".

M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:

- Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Timp de un an, cât a mai trăit părintele Bejan, am corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea scrisoare:

Părinte Mitiţă

E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr-un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din "Pădurea Spânzuraţilor" a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, pe Klapka, pe Apostol Bologa...

E toamnă tristă pe continentul nord-american..."

În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a întors cu faţa către perete...

Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de la această lume, păşind pe celălalt tărâm...

De Ziua Crucii, la Aiud

Pe la sfârşitul lunii august 1997, împreună cu soţia mea aterizam pe Aeroportul Otopeni, veniţi din New York. De la Bucureşti, am închiriat o maşină şi am plecat înspre Piatra Neamţ, apoi la mânăstirile din judeţ şi cele din Bucovina. În ziua de Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie, eram deja la Aiud pentru a lua parte la pomenirea anuală care se ţinea la monumentul ridicat la Râpa Robilor, pe locul unde este cimitirul fără cruci al deţinuţilor politici din temniţa Aiudului. Cu noi, mai era şi bunul meu prieten Neculai Popa.

Din poarta nr. 1, se formau grupuri de 30-35 de persoane care vizitau temniţa, fiind conduse de câţiva gardieni sau chiar de un ofiţer. Mai întâi, o hală care a fost lucrată de ing. Gheorghe Jijie în timp ce era deţinut politic, apoi fabrica, Zarca şi, în cele din urmă, Celularul.

Ajungând în Zarcă şi urcând la etaj, am cerut gardienilor şi ofiţerului care ne conduceau să ne deschidă câteva uşi. Le-am explicat soţiei mele şi foştilor colegi de închisoare că, din cele 70 de celule cât are Zarca, în 8 ani am stat aproximativ în 20, amintindu-mi şi de numele câtorva dintre cruzii gardieni pe care îi avusesem supraveghetori pe coridor, în timpul reeducărilor din 1960-1964.

Pomenind numele gardianului Pavel Moldovanu, am observat că ofiţerul de lângă mine s-a schimbat la faţă.

- Fiţi amabil, mă numesc Grigore Caraza, i-am spus. Care este numele dumneavoastră?

- Moldovanu, mi-a răspuns oarecum stingher.

- Nu cumva şi Pavel?

- Da.

- Sunteţi feciorul gardianului Pavel Moldovanu de care am amintit acum?

Răspunsul a fost o înclinare afirmativă din cap, în timp ce 3-4 paznici care erau la faţa locului mă priveau cu multă atenţie.

- În cazul acesta, domnule Moldovan, vă rog să-i transmiteţi tatălui dumneavoastră că sunt acelaşi Grigore Caraza care, în timpul reeducărilor din perioada 1960-1964, a locuit în aceste celule. M-am numărat printre cei care au refuzat reeducarea şi am făcut multă izolare din cauza dumnealui. Sunt acelaşi Grigore Caraza care, în perioada 1970-1977, a stat în această Zarcă tot ca deţinut politic, Moldovanu dovedind aceeaşi răutate feroce de paznic. Din cauza dumnealui, în luna iunie 1977 am făcut greva foamei timp de 10 zile, în celulele de izolare construite special încă din perioada reeducărilor 1960-1964. Am cerut ofiţerului politic Gheorghe Lazăr şi ofiţerului de secţie Biro să comunice la Bucureşti că nu voi renunţa la grevă până când cineva din Ministerul de Interne nu va veni la faţa locului. În a 9-a zi de greva foamei, s-a deplasat din Bucureşti, îmbrăcat în civil, col. Moise, inspector şef al închisorilor pe ţară. Împreună cu comandantul închisorii de atunci, col. Volcescu, şi ofiţerul politic mr. Lazăr, a venit în celulă la mine, sugerându-mi să încetez greva. Au venit şi a doua zi, adică în ziua a zecea. Văzând că am intrat în 11-a zi de grevă a foamei şi nu renunţ, de abia atunci s-au hotărât să îmi dea satisfacţie.

Mai aminteşte-i tatălui dumitale de un anume deţinut politic Suditu, de loc din Buzău, grav bolnav, care locuia în ultima celulă de dincolo de WC. Gardianul Pavel Moldovanu era de serviciu când, de la ora 23.00, până dimineaţa, în jur de ora 4.00, colegii de celulă ai acestui om au bătut continuu în uşă cerând ajutor pentru un muribund. Acest Pavel Moldovanu, care trecea pe la "spion" cam din 10 în 10 minute urmărindu-ne toate mişcările, în acea noapte nu a "auzit" timp de 5 ore bătăile din uşă, până când Suditu şi-a dat duhul.

Şi mai spune-i tatălui dumitale că, în Chicago-SUA, s-a publicat o carte despre crimele săvârşite în temniţele din România în timpul comunismului. Numele de Pavel Moldovanu este trecut la locul cuvenit iar eu am prefaţat această carte. Dacă tatăl dumitale va fi curios să o vadă, i-o pot pune la dispoziţie.

După ce vizita noastră în temniţă s-a terminat şi ne îndreptam spre ieşire, l-am văzut pe ofiţerul Pavel Moldovan stând de vorbă cu un ofiţer superior, despre care am aflat că ar fi ofiţerul politic şi că-l ceartă pentru că a dat curs discuţiei pe care am avut-o cu el în Zarcă.

La Ierusalim

Au trecut 18 ani de exil şi, în iunie 1998, după mai bine de 12 ore de zbor cât am străbătut Atlanticul şi Marea Mediterană, am aterizat la Tel Aviv.

- Iată-ne, i-am spus soţiei mele, şi pe aceste locuri sfinte care doar în vis dacă ni s-au arătat vreodată.

La Ierusalim, într-una din zile, un preot de la Biserica Ortodoxă Română de acolo ne-a condus la locul unde Iisus Hristos a fost judecat de Ana şi Caiafa. Această biserică, în afară de hramul pe care îl are, i se mai spune şi "Biserica cu Cocoşul", simbol al nopţii când Petru s-a lepădat de Iisus. Preotul ne-a arătat un cocoş din metal care simbolizează miezul nopţii când acesta a cântat pentru a treia oară, amintindu-i Sf. Petru vorbele Lui Iisus de la Cina cea de taină: "Adevărat îţi grăiesc ţie Petre că nu va cânta cocoşul a treia oară şi tu de trei ori te vei lepăda de Mine!"

Am coborât multe trepte şi, la capătul lor, am ajuns într-o încăpere unde pe zidul din partea dreaptă am zărit în perete o umbră care părea să fie a unui om...

- Aceasta, ne-a spus preotul, este umbra lui Petru, imprimată în zid de aproape 2000 de ani. Sf. Petru s-a rugat cu atâta putere, cu atâta dăruire, cu atât de mare regret Lui Dumnezeu ca să-l ierte pentru marea greşeală de a se lepăda de El, încât umbra i-a rămas mărturie în zid.

Am privit îndelung urma lăsată pe perete cu aproape 20 de veacuri în urmă şi, adresându-mă Sfântului a cărei prezenţă parcă se mai simţea în încăpere, i-am zis:

- Îţi înţeleg căinţa, disperata părere de rău pentru greşeala făcută, dar sub nici un motiv nu pot pricepe de ce te-ai lepădat de Iisus? De ce, Sfinte Apostol Petru, de ce?

Mă depărtasem mult de acele locuri şi m-am trezit repetând aceeaşi întrebare:

- De ce, Sfinte Apostol Petru? De ce? De ce?

Biserica "Sfântul Mormânt"

Când părintele Calciu a aflat că voi merge în Israel pentru a vedea urmele Lui Iisus, pe unde trecuse cu atâta amar de timp în urmă, mi-a zis:

- Vezi, Grigore, acolo în Ierusalim, în Biserica "Sfântul Mormânt", care este prima biserică creştină din lume, vei găsi într-un loc, în semiobscuritate, icoana Maicii Domnului care plânge.

Mirat, i-am cerut câteva detalii, întrebându-l în acelaşi timp dacă a plâns şi atunci când părintele Calciu s-a aflat în faţa ei. Mi-a răspuns că abia a treia oară Maicii Domnului din icoană i-au dat lacrimile în urma rugăciunilor făcute de dânsul.

De la Biserica Ortodoxă Română, unde închiriasem o cameră, am plecat să vedem Biserica "Sfântul Mormânt".

Am pornit pe o stradă foarte îngustă, străjuită de o parte şi de alta de tot felul de negustori, la capătul căreia începe Poarta Damascului, care duce direct la biserică. Este cunoscută şi sub numele de Via Dolorosa sau Drumul Calvarului, pe unde Iisus şi-a purtat Crucea în spate, având cele trei căderi sub Cruce, la al III-lea, al VII-lea şi al IX-lea popas. De acolo, se intră în incinta Bisericii "Sfântul Mormânt", unde continuau şi ultimele cinci popasuri ale Lui Iisus, terminându-se cu Golgota, Răstignirea, Pogorârea de pe Cruce, Spălarea şi Ungerea Trupului.

Când am păşit în biserică, acoperită de un baldachin, am văzut piatra unde, după ce Iisus şi-a dat Duhul şi a fost coborât de pe Cruce, I s-au spălat rănile şi a fost uns cu mir de nard. Este Piatra Ungerii şi deasupra ei atârnă mai multe candele foarte frumoase din metal nobil, de o mărime apreciabilă, şi care ard în permanenţă. Când am ajuns în faţa acestei pietre, mireasmă îmbătătoare de mir domnea în jur. Am căzut în genunchi, mi-am rezemat coatele de piatră, mi-am afundat tâmplele în palme şi, independent de voinţa mea, am început să plâng. Ştiu că au trecut minute în şir şi nu mă puteam opri din acel plâns care mă zguduia şi care parcă nu venea dinlăuntrul meu, dar care era atât de binefăcător.

Când m-am ridicat din acel loc, parcă eram altul. Am încercat sentimentul unui om care, trecând printr-o apă întinsă şi adâncă, ieşise de acolo uşurat, complet schimbat, unul curat şi fără de păcate.

Înaintând înspre centrul acestor înlănţuiri de lăcaşuri sfinte, se află o capelă care reprezintă Mormântul Lui Iisus săpat în piatră şi care este, propriu-zis, Altarul acestei unice biserici. Masa Altarului este aşezată peste Sfântul Mormânt, socotit centrul creştinătăţii, de unde au pornit învăţăturile Lui Iisus spre cele cinci continente ale Terrei. Intrând în această biserică, pentru a te prosterna în faţa Mormântului Mântuitorului, încerci un sentiment cu totul deosebit, o trăire unică

ce nu poate fi asemuită cu nici o alta întâlnită de-a lungul vieţii.

M-am văzut parcă în faţa Lui Iisus care, după ce a stat trei zile în mormânt şi a înviat, mă aştepta să dau socoteală pentru ce am făcut, bun sau rău, în viaţă. Eram atât de sigur că Iisus se mai află încă acolo, încât tremuram din toată fiinţa mea, dându-mi seama că nu sunt pregătit pentru această mare şi ultimă judecată.

După ce am îngenuncheat şi mi-am lipit fruntea de Masa Sfântului Altar, am simţit că mă pierd în infinit şi undeva, pe aceeaşi lungime de undă, comunicam cu Însuşi Acel care a înviat din Mormânt, pe a cărui piatră îmi rezemam fruntea încărcată de dureri, mici bucurii şi mari speranţe întru iertarea păcatelor de care Bunul Dumnezeu se va milostivi pentru mine.

O lume nesfârşită, după ce aşteaptă pentru a-i veni rândul, intră în acest sfânt loc, îngenunchează şi îşi reazămă capul pe lespedea Mormântului. Nu ştiu ce trăiri or fi avut alţii care au ajuns în acest loc, dar eu L-am simţit pe Iisus punându-mi mâna pe creştet! Când am ieşit afară, plângeam în faţa întregii puteri a Divinului.

Căutam locul şi icoana de care îmi vorbise părintele Calciu, să-i văd lacrimile şi să sărut pământul din faţa Preasfintei.

Icoana era străjuită cu două rânduri de plase metalice pentru că lumea care ajungea în faţa ei căuta să o atingă sau să ia o cât de mică fărâmă pentru a o păstra ca talisman.

Am îngenuncheat şi m-am rugat Sfintei Fecioare, spunându-i că am străbătut cale lungă pentru a o vedea. Şi minunea, dacă îmi permit să spun acest lucru, a avut loc: din ochiul stâng al Preasfintei Fecioare izvorau lacrimi!

Soţia mea era în stânga şi zadarnic încercam să-i spun şi să-i arat cum curg lacrimile pentru că mi-am dat seama că nu mai pot articula nici un cuvânt. Ea n-a văzut-o lăcrimând pe Fecioara Maria, dar când am trecut a doua şi a treia oară a putut să vadă acest lucru. Zilele acelea, de patru sau de cinci ori am revenit în faţa Preasfintei şi de fiecare dată am văzut-o lăcrimând dintr-un singur ochi, dar ultima dată lacrimile i-au izvorât din amândoi ochii şi nu mă înşel dacă spun că Maica Domnului parcă plângea de-a binelea. De acum, mi-am zis, după ce am văzut şi această minune, mâine pot să mor.

Spre Golgota, se urcă pe scări, iar deasupra, în mai multe puncte sunt călugării care reprezintă mai multe biserici creştine. În mijlocul acestui vârf, se află o gaură săpată în piatră, una şi aceeaşi unde, cu aproape 2000 de ani în urmă, a fost înălţată şi înfiptă Crucea Lui Iisus. Pe rând, fiecare vizitator ajuns pe Golgota îngenunchează şi introduce braţul cât mai adânc în această gaură sfântă.

După ce mi-am îndeplinit şi această dorinţă, am trăit sentimentul unei sfinte împărtăşanii, o împlinire pe care o simţeam adânc înlăuntrul meu. Mâna a primit parcă o sfinţenie căci deasupra ei Crucea grea şi Trupul Mântuitorului mă eliberaseră parcă de greutăţile şi de păcatele care mă trăgeau greu în lutul din care ieşisem şi în care trebuie să mă întorc.

Grădina Ghetsimani mai adăposteşte încă 5 măslini, martori tăcuţi ai rugăciunii însinguratului Iisus. Păşind în acest spaţiu, deşi au trecut atâtea veacuri, am simţit Duhul Mântuitorului îndemnându-ne la veghe. Mergeam pe vârfuri, pentru a nu-i tulbura ruga către Tatăl... M-am uitat după cei trei Apostoli care trebuiau să-l vegheze pe Iisus, dar nu i-am zărit nicăieri... Măslinii care mai dădeau viaţă acestei grădini semănau cu cinci patriarhi uitaţi de Dumnezeu pe suprafaţa Terrei. Erau înfăşuraţi în benzi late metalice şi ramurile le atârnau cu adâncă smerenie spre pământul sfinţit de îngenuncherea Lui Iisus. Am mers la fiecare în parte, le-am atins cu multă pioşenie coaja, apoi i-am sărutat pe rând... Atât eu, cât şi soţia mea am luat pământ din această grădină sfântă, pe care l-am dus întâi în SUA unde locuiam, iar la repatriere l-am adus cu noi în România.