CAPITOLUL IV

 

"Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletul lor aspiraţiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă (...) Sunt Tyrteii Elladei, (...) eroi cum îi numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o concretizare a epocii". (Octavian Goga)

 

 

România - lagăr naţional

 

Prevalându-se de faptul că au ajuns la putere, comuniştii au inventat cele mai diabolice metode de aşa-zisă corecţie, dar care nu aveau nimic în comun cu ceea ce se cheamă echivalent între gravitatea infracţiunii şi pedeapsa aplicată. Orice ar fi putut face atingere la orânduire era distrus fără discernământ, astfel ca nici o bridă să nu se mai răzleţească vreodată de imperiul supunerii pe care l-au instituit. Aşa au fost ucişi sute de mii de oameni în cumplitele temniţe comuniste, iar intelectualitatea, cea care prin valoarea-i incontestabilă ar fi ameninţat poziţia noului sistem, era decimată metodic.

Cum "depozitele" existente nu aveau capacitate suficientă pentru victimele condamnate, comuniştii au procedat la extinderea rapidă a numărului de închisori, astfel că, în scurt timp, România a devenit prima ţară din lume care deţinea cele mai multe obiective de exterminare pentru deţinuţii politici. A fost schimbată destinaţia iniţială a unor amplasamente, cu predilecţie vechi locaşuri de cult - mânăstiri, biserici, precum şi o serie de imobile a căror arhitectură solidă constituia o garanţie pentru săvârşirea scopului criminal: genocidul unui popor. Chiar şi aşa, spaţiul nu era îndeajuns. Şi au găsit o altă soluţie: exterminarea în masă a opozanţilor!      

 

Convoiul

 

De la închisorile şi securităţile din Bucureşti, în special Jilava - închisoare de triere, deţinuţii care trebuiau să ajungă în alte penitenciare din ţară erau transportaţi în Gara de Nord. Acolo, undeva în capătul dinspre Basarabi, feriţi de ochii publicului, erau urcaţi în trenul care urma să-i ducă la destinaţia stabilită.

Pe 25 aprilie 1950, seara, şi noi am fost încărcaţi în duba-tren cu direcţia Aiud, unde am ajuns dimineaţa, pe la ora 10.30-11.00.

În gara Aiud, ne aştepta un număr mare de miliţieni. Cum, la acea vreme, închisoarea nu avea în dotare maşini pentru transportul deţinuţilor, de la gară am mers pe jos. Înconjurat de numeroşi gardieni cu armele în mână, convoiul nostru arăta trist şi dezolant. În faţă, erau doi soldaţi în termen, desculţi, descoperiţi şi atât de slăbiţi, încât abia îşi duceau bocceaua cu cele câteva lucruri pe care le aveau. În afară de aceasta, aveau la picioare lanţuri grele de pedeapsă care sunau sinistru şi răscoleau praful pe drum. Cei doi, Macarie Boieroiu şi Ştefan Krepela, erau dintr-un lot dobrogean, având condamnare de muncă silnică pe viaţă şi, respectiv, 25 ani închisoare. În urma lor, veneau ceilalţi deţinuţi în ochii cărora se citea groaza ca şi cum, la capătul drumului, i-ar fi aşteptat plutonul de execuţie. Lumea se ferea de noi, intrând în prăvălii sau dând colţul străzii. Doar pe la geamuri, vedeam că se mişcă perdele apărând câte un cap de bătrân sau tânăr din dosul lor. Îmi amintesc versurile lui Radu Gyr:

"Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,

 Vineţi în amurgul citadin,

 Zornăind sub bura de venin,

 Poticniţi în lanţuri şi noroaie,

 Strâmbi de lanţ, de burniţă, de foame,

 Ducem boarfa noastră-ntr-o boccea

 În oraşu-n care nu ne vrea,

 Beat de aburi calzi şi de reclame".   

 

Zarca Mariei Tereza

 

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: "Lasciate ogni speranza voi ch'entrate!" ("Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!"), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud.

Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul "Infernul". Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă - o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule - ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată - cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor.

                  

Klain Pincu

 

Din lotul Dobrogea, mi-l amintesc pe Gheorghe Gulea, macedonean, condamnat la muncă silnică pe viaţă - "MSV", care ocupase  primul loc de lângă fereastră. Veneau la rând Klain Pincu, evreu, medicul portului, Emil Braun - funcţionar în port şi translator de limbă engleză, Camara Ahile, grec, funcţionar în port, şi eu - care stăteam lângă uşă. Mai erau Victor Sălăgeanu şi Pamfil Sălăgeanu, şi încă o persoană pe care nu mi-o mai amintesc.

În săptămânile care au urmat, Gheorghe Gulea şi Klain Pincu au avut nenumărate discuţii, de cele mai multe ori în contradictoriu. Ascultându-i, am spus că, parţial, amândoi aveau dreptate, dar am remarcat că dr. Klain Pincu era mult mai bine pregătit, ceea ce îl situa deasupra interlocutorului său.

Într-o zi, Klain Pincu s-a aşezat lângă mine, spunându-mi în şoaptă:

- Te văd un băiat liniştit şi cu cap. Îmi pare rău că anii pe care îi ai de executat, din păcate, îi vei face pe toţi.

- Ce vă determină să credeţi acest lucru?, l-am întrebat  curios, dar şi puţin revoltat.

- În primul rând, eşti român şi românii nu se ajută între ei, ci se duşmănesc, iar în al doilea rând, coloritul dumitale politic devine periculos numai la auzul acestor cuvinte. Eu sunt jidan, aşa cum spun românii despre noi, evreii, şi sunt căsătorit cu o româncă, din Brăila, deşi mă tem că va da divorţ de mine în timp ce sunt închis. Dar noi ne ajutăm unii pe alţii şi ai mei nu mă vor lăsa să fac toţi cei 25 ani de temniţă grea, la care am fost condamnat sub acuzaţia că, fiind medic în port, am lucrat cu străinii şi am primit de la aceştia cadouri şi bani. Eu nu am voie să fac mai mult de 5 ani, însă tu, copile, vei face toată închisoarea. Îmi pare rău că ţi-am spus asta...

După ce am vorbit cu acest om, m-a cuprins un fel de frică şi ceva lăuntric îmi spunea că aşa va fi. Peste puţin timp, m-am despărţit de Klain Pincu, el plecând cu un lot la mina Baia Sprie. Din când în când, mai primeam câte o veste despre el şi ştiu că o vreme a fost sanitar la infirmeria minei. Am aflat apoi că exact după cinci ani, aşa cum estimase, a fost eliberat din închisoare.

Am reflectat îndelung după primirea acestei veşti. Câtă dreptate a avut Klain Pincu în ceea ce priveşte naţia lui şi câtă dreptate a avut judecând naţia mea, poporul din care mă trag şi care s-a născut pe aceste meleaguri, unde Sfântul Andrei ne-a adus scânteia divinităţii şi învăţăturile lui Hristos! În ţara mea, am deci libertatea să stau o viaţă în temniţă pentru că mi-am iubit patria şi pe Iisus. Şi, la urma urmei, de ce să nu stau, că doar e ţara mea!

                  

Tablele morţii

 

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când gardienii au observat că noi  urmăream totalul, tablele au dispărut. 

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând de la aceştia o anumită situaţie.

Etajul III:

- Maier, câţi ai astăzi?

- Doi!

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea:

- Puţin Maier!

Etajul II:

- Man, câţi?

- Unu!

- Prea puţin!

Etajul I:

- Vasile Marcu, tu câţi ai?

- Trei!

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba de fiecare dată:

- Da' tu, băi Pavele, câţi ai?

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai lui:

- Doi şi cu unul - trei şi cu trei - şase, şi cu unul - şapte! Şapte, bă!

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, ne-a dezlegat taina:

- Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din Celular!

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis "Dumnezeu să-i ierte!" şi "Tatăl nostru", după care s-a rugat pentru cei dispăruţi în ziua aceea.

Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate sicriele cu deţinuţii decedaţi, pe nişte cărucioare. De fiecare dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către gardienii etajelor din Celular: şapte morţi.

 

*

 

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga:

- Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut!!!

 

Ceahlăul, în vis

 

Pe la sfârşitul lunii august 1950, când se încheia un an în regim de exterminare prin înfometare, frig şi boală, mă ridicam foarte greu de pe duşumea. Forţele îmi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se întuneca în faţa ochilor şi ameţeam.

De cele mai multe ori, încercările eşuau, dar o luam de la capăt, bazându-mă pe voinţa de a nu fi îngenuncheat de înfometarea la care eram supus. Încet, ca un copil căruia mama îi spunea "Hai, copăcel, copăcel!", rezemat sau agăţându-mă de perete, încercam să ajung pe verticală. Nu rareori am căzut şi mi-am stâlcit nasul, obrajii sau m-am lovit la cap. Dacă ziua se vorbea foarte des de mâncare, noaptea visam că sunt în faţa unei mese uriaşe cu cele mai bune mâncăruri şi băuturi. Cârnaţii, de exemplu, îi mâncam pe lungime de metri iar omleta o făceam într-un cazan dintre cele mai mari. Dacă venea plantonul cu şeful de secţie să ne aducă hârdăul cu mâncare, visam că îl ridic, îl pun la gură şi înghit tot, deşi acesta avea un volum mare şi o greutate de circa 50 kg.

Într-o noapte, m-am visat pe frumoasa vale a Bistriţei privind măreţia Ceahlăului şi am văzut că acesta, până la vârf, era de mămăligă. M-am repezit la el şi, în genunchi, apoi pe burtă, am început să-l mănânc de la poale, înaintând spre culmile înalte! Toată noaptea am mâncat din Ceahlău fără să mă satur, iar dimineaţa, în imediata apropiere a gurii, pe podea, era o baltă de salivă... 

"Poate de veacuri, poate de mulţi ani,

Nu am prânzit, nu am mai stat şi noi la cină...

Poate de veacuri, poate de mulţi ani,

Am suge fier, am roade bolovani

Şi-am hăpăi moluz sau rogojină..." (Radu Gyr)

 

Prima oară la Neagra

 

Detenţia politică în Aiud însemna nu doar supliciile diabolice pe care eram nevoiţi să le suportăm, ci şi interzicerea dreptului de a privi dincolo de zăbrelele geamului. 

Într-una din zile, după deschiderea de la ora 7.00, m-am înălţat pe vârfuri, încercând să mă uit în curtea închisorii dar, imediat, din uşa celulei, gardianul Filipescu mi-a făcut semn să-l urmez. Era poreclit Falcă Prăjită pentru că avea o parte a feţei arsă din timpul când luptase pe frontul de răsărit. M-a dus la Neagra şi mi-a ordonat să mă dezbrac la pielea goală. Am stat 12 ore în această celulă neagră, la propriu şi la figurat: nu avea geamuri, ci doar nişte ţevi care dădeau deasupra închisorii şi prin care se făcea un curent greu de suportat, cu atât mai puţin de mine care eram subalimentat de multă vreme şi slăbit, iar în acele zile plouase mult şi era foarte rece.

Intrarea în Celular se făcea prin capul T-ului şi era orientată în partea de est. La întâlnirea celor două aripi ale T-ului, vest şi sud, precum şi în nord şi vest, fiecare nivel avea două celule Neagra sau Celula Neagră, numite aşa pentru că erau lipsite de geamuri şi de orice orientare în afară, spre lumina zilei. Erau prevăzute cu o singură gură de aerisire către planşeul Celularului, însă ţeava avea mai multe coturi care împiedicau pătrunderea luminii din afară. Uşa fiind înălţată cu vreo 3-4 cm, se făcea tiraj cu intrarea principală a Celularului, curentul fiind  devastator pentru deţinutul aflat în una din aceste celule. Cu vină sau fără vină, acolo stăteau deţinuţii pedepsiţi care, indiferent de anotimp, erau dezbrăcaţi sau, în cel mai fericit caz, stăteau în cămaşă şi indispensabili. Timpul de şedere în această celulă era de cel puţin o zi şi o noapte, dar s-au înregistrat cazuri când au stat şi zile la rând, majoritatea ieşind de acolo foarte bolnavi.

Eu însumi, după 12 ore de pedeapsă la Neagra, dezbrăcat, am făcut congestie pulmonară, apoi TBC. În această celulă am stat singur, fiind una din rigorile de distrugere a celor pedepsiţi. Era băgat un singur om, lipsindu-l astfel de posibilitate de a se aşeza spate în spate cu vreun alt pedepsit sau de a-şi face masaj unul altuia pentru a nu îngheţa.

Totul era calculat diabolic. În încăperea respectivă, nu exista pat, bancă, vas de apă sau tinetă pentru necesităţi. Absolut nimic! Dacă îţi era sete, nu deschideau uşa decât după lungi ore de aşteptare. Cu autoritatea celor cu drepturi depline asupra ta, ca individ care nu însemna nimic în ochii lor, când trebuia să ieşi pentru necesităţi îţi strigau veninos:

- C...-te pe tine!

Abia după multă vreme, te scoteau în şuturi şi înjurături la WC, acordându-ţi doar câteva secunde, astfel că nici măcar timpul necesar nu îl aveai...

În demenţa lor de scursuri ale societăţii, excelau în intenţia de a şterge orice graniţă între uman şi animal la condamnaţii politici. Astfel, erau zile când gardianul  refuza să vină iar bietul om făcea pe el, după care trebuia să execute ceea ce i se ordona superior şi implacabil:

- Curăţă cu mâna!!!

 

Bolnav de TBC

 

După 12 ore de stat la Neagra, am fost scos şi dus în celulă, unde doctorul Maximilian Corbu, specialist în boli pulmonare, fost medic la sanatoriile Toria şi Moroeni-Dâmboviţa, şi el condamnat politic la acea vreme, mi-a pus diagnosticul de congestie pulmonară (în prezent, dr. Corbu este cetăţean elveţian, locuieşte în Fribourg, oraş considerat "Florenţa Elveţiei"). Mi-a făcut o frecţie ca să-mi revin, apoi a spus gardianului că sunt grav bolnav şi că trebuie să fiu scos din celulă. Zadarnic însă, au trecut multe zile până ce am fost văzut de doctorul închisorii, care s-a speriat de starea în care eram:

- Tu, copile, ce cauţi aici, la politici?... 

Era ora prânzului şi temperatura mea se ridicase la 39 grade Celsius. Imediat am fost izolat pe aripa stângă a etajului, socotită o rezervă a infirmeriei unde erau câteva celule pentru cei grav bolnavi, dar, din cauza temperaturii ridicate, aproape 40,5 grade, am căzut de două ori în comă. Prima oară s-a întâmplat pe 9 septembrie, pe la 9.00, dimineaţa, după ce fabrica de creozot din apropierea gării  sunase îndelung. Corpul parcă îmi luase foc, creierul fierbea în cap iar mâinile şi picioarele nu le mai puteam mişca. Halucinam. Despre cele ce au urmat în acest timp, cam şase ore, mi-au povestit colegii de celulă. Dumnezeu parcă încă nu voia să mă ia la El.

Intrând întâmplător cu gardianul în celulă şi impresionat de starea în care mă găsise, doctorul Ranca a şoptit: "Este păcat ca acest copil să moară în puşcărie!" Mi-a adus antibiotice şi nu a plecat de lângă mine până ce nu s-a asigurat că încă nu-mi venise rândul...

Patru zile mai târziu, pe 13 septembrie, intram din nou în comă dar şi de această dată, ca prin minune, am fost salvat.

De-a lungul vieţii, am observat că, înainte de a mă scufunda, dintr-un colţ de Univers o mână mă readuce la suprafaţă pentru a mai respira o dată aerul rece, curat şi binefăcător. M-am trezit cu braţele îndreptate către cer, exclamând din adâncul sufletului: "Doamne, încă o dată îţi mulţumesc!"

                  

Ata Constantinescu

 

Aripa stângă a Celularului fusese pregătită special pentru izolarea bolnavilor care nu mai încăpeau în puţinele paturi de spital. Cei ajunşi în infirmerie erau doar nişte schelete, carnea şi muşchii care le acopereau oasele dispărând în cea mai mare parte. O categorie era formată din bolnavii de tuberculoză şi o alta din cei care aveau caşexie - edemul foamei. Din celula 199, susţinut de un deţinut pe nume Hainăroşie, din Jariştea-Vrancea, care era planton pe sală, am mers în camera mare 156 A de la etajul II, aripa stângă, unde erau Năstăsoiu, din Muscel, şi Dominic Mihailovici, care, fiind într-o avansată stare de descompunere fizică, avea să moară în scurt timp.

După câteva zile, a fost adus şi Ata Constantinescu, fost ministru al Agriculturii, feciorul lui Constantinescu, şi acesta tot ministru, zis şi "Porcul" - poreclă dată de regele Carol I care, nevorbind bine limba română, în loc să-i spună grasul, i-a zis porcul.

Ata Constantinescu avea o fisură la şira spinării din timpul detenţiei de la Canal. Unul dintre foştii torţionari ai Piteştiului, transferat între timp la Canal, l-a obligat să se urce pe o schelă de unde l-a împins, prăbuşirea fiind groaznică pentru volumul său. Înainte de accident, Ata Constantinescu avea o pondere corporală care depăşea 100 de kg, dar slăbise atât de mult în închisoare, încât trebuia sprijinit pentru a se ridica şi a face câţiva paşi.

Mă adresam numai cu "domnule ministru" dar m-a rugat, împreunându-şi mâinile, să-i spun simplu, "domnule Ata", căci, de câte ori auzeau asta, comuniştii îl snopeau în bătaie şi nu ar fi vrut să moară în temniţă.

După circa două săptămâni, Ata Constantinescu a fost scos din cameră şi n-am mai auzit nimic de dânsul. Abia după foarte mulţi ani, aveam să-l regăsesc pe un tabel întocmit în memoria foştilor camarazi de temniţă decedaţi în Aiud.

Mai târziu, în celulă a venit marele economist Mircea Cancicov, de loc din Bacău, fost ministru al Finanţelor în mai multe guvernări. Pe la începutul lunii octombrie 1950, când am fost mutat în altă celulă, Mircea Cancicov murea. Astfel, cel mai bun economist al nostru din toate timpurile s-a stins în Aiud, pentru că Partidul Comunist Român nu avea nevoie de creiere, ci doar de partea dorsală a oamenilor de nimic.

                                          

Alexandru Georgescu

 

Din camera mare 157 A, am fost  mutat în celula 157, unde erau doi deţinuţi care executau o pedeapsă din ianuarie 1941. Am privit îndelung şi speriat la aceşti oameni aflaţi în al zecelea an de temniţă. Primul era Constantin Crişu, maistru croitor, din Bucureşti, un om cu multă credinţă şi rob nedezminţit al unui crez, căci aşa cum spunea cineva, crezurile politice sunt cele mai mari. Al doilea, întins pe pat, stătea inginerul Alexandru Georgescu, ploieştean, bolnav de TBC, în stare de descompunere.

De fiecare dată când tuşea - şi lucrul acesta îl făcea într-o scuipătoare, o sticlă specială - elimina din piept bucăţi mici de plămân. Am fost zguduit. Prima dată când am văzut, am simţit cum mâinile şi corpul îmi tremurau sacadat şi orice aş fi făcut nu-mi puteam stăpâni zvâcniturile. Aveam patul deasupra lui Constantin Crişu, în partea dreaptă. Ca bolnavi, ni s-a permis să stăm întinşi fără să fim pedepsiţi. De acolo, de sus, îl priveam pe Georgescu, care murea în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă...

În ultimele zile, somnul îi era întrerupt de descompunerea galopantă a plămânilor şi un horcăit atât de puternic, încât se auzea şi pe coridor. Ştiu că, în dimineaţa de "Sfântul Dimitrie", suferinţele lui Alexandru Georgescu ajunseseră până acolo, încât nimic nu mai lăsa să se întrezărească vreo speranţă de viaţă pe chipul său, încă viu. Din paliditatea avută până atunci, faţa i s-a schimbat deodată în roz, în roşu şi apoi în vişiniu. Ochii insistau asupra mea şi am înţeles că vrea să-mi spună ceva. A întins braţele şi mi-a cuprins mâna dreapta. Mi-o strângea din ce în ce mai tare, apoi mi-a făcut semn să mă apropii şi mi-a şoptit:

- Grigore, mor! Am în fabrică un bun prieten, Alecu Cojocaru, ploieştean ca şi mine. Roagă-l să-i spună soţiei mele cum m-am prăpădit. Acum mor, nu am nimic cu nimeni şi nu urăsc pe nimeni!

Apoi, din ce în ce mai pierdut, mă rugă:

- Spune "Tatăl nostru"...

Rar, apăsat şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, am început să spun: "Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească numele Tău, facă-se voia Ta..."

Ochii lui Alexandru Georgescu mă pironeau, din ei pornind în fascicol o lumină de o forţă nemaiîntâlnită de mine până atunci. În timp ce rosteam rugăciunea domnească, forţa slăbea treptat... Când am spus "şi ne iartă nouă greşelile noastre", capul i-a căzut într-o parte iar braţul încă îmi era strâns ca într-o menghină. Murise. I-am trecut mâna stângă peste faţă pentru a-i lipi pleoapele şi am dat să-mi scot mâna dreaptă. M-am eliberat cu greu şi eram răvăşit. Nu ştiam unde mă aflu. Am vrut să ies pe uşă, dar era încuiată. M-am dus înspre geam, însă era zăbrelit.

Era prima oară când prin mâinile mele se strecura viaţa cuiva fără ca să îmi fie îngăduit să o opresc. În acelaşi timp, m-a zguduit incomensurabilul triumf al morţii, care, de fapt, avea o singură dimensiune: clipa. Nu ştiam ce să fac... M-am urcat pe pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns în neştire.

 

Busuiocul

 

Era toamnă târzie, încărcată de amintiri multe şi, fiind tare bolnav, mă rugam lui Dumnezeu să intre în celulă un preot - deţinut, desigur - ca să mă spovedesc. Nu ştiu de ce, dar mă încerca sentimentul că mi se apropie sfârşitul...

În celulă stăteam trei inşi şi trebuia să vină un al patrulea. Unul dintre cei doi, CFR-ist, fusese şef de gară la Cristeşti - pe linia ferată care iese la Blaj, dar şi la Aiud. La fiecare şuierat de tren, ne spunea de unde vine şi încotro merge, ne spunea chiar şi numărul acestuia, iar noaptea nu adormea până ce nu auzea ultimul tren, care pleca de la Cluj spre Bucureşti. Era atâta tristeţe pe faţa acestui om când auzea sunet sau trosnet de linie ferată, încât, privindu-l, îţi dădeau lacrimile.

Într-una din zile, în celulă a intrat un om de  statură potrivită, în jur de 50 de ani, cu nişte ochi plăcuţi şi o figură blajină, ca de moldovean. După ce gardianul a izbit uşa şi a tras zăvorul, noul venit ni se adresă:

- Mă numesc... şi sunt preot.

Mare mi-a fost bucuria şi mi-am zis că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea consimţind să-l trimită pe acel preot în celula noastră. I-am spus că mă simţeam  foarte slăbit, că nu mai aveam siguranţa că voi prinde Crăciunul lui 1955 şi că aş fi vrut să mă spovedesc. Preotul i-a rugat pe ceilalţi doi camarazi să se retragă în colţul patului de lângă uşă şi chiar să stea în picioare, de vorbă, blocând în felul acesta privirile iscoditoare ale gardianului care ne pândea de la uşă. Mi-am spus păcatele căutând să nu uit nimic, iar părintele şi-a împreunat mâinile în formă de cruce peste creştetul meu, zicându-mi:

- Te iert şi te dezleg!

După săvârşirea acestei taine, cu un vârf de cui pe care îl avea a desfăcut cuta zeghei într-un anumit loc, de unde a scos - învelită într-o bucată de pânză curată - o firimitură de pâine ce fusese îmbibată în vin. Era Sfânta Împărtăşanie, deci Trupul şi Sângele Mântuitorului! Mi-a introdus-o în gură şi, înălţând ochii spre ceruri, a murmurat:

- Se împărtăşeşte robul Lui Dumnezeu... 

Am simţit atunci un miros de busuioc atât de puternic, încât mi s-a umplut tot coşul pieptului şi aveam impresia că plămânii sunt neîncăpători. Mireasma îmi intra prin toţi porii corpului, pe faţă, pe tâmple, prin ochi, apoi ieşea din trup şi parcă o alta intra pentru a-i lua locul, ca într-un circuit.

După ce această Sfântă Taină a fost săvârşită, ne-am aşezat liniştiţi pe marginea patului şi, tare curios, l-am întrebat:

- Spune-mi, te rog, părinte, de unde ai avut busuioc? Şi unde l-ai păstrat, că eu nu am văzut când l-ai scos?

Preotul s-a uitat lung la mine şi m-a pus să repet întrebarea.

- Ei bine, frate Grigore, nu am busuioc! Nu am avut busuioc! - a întărit, privindu-mă în ochi. Eu nu simt mirosul, dar dacă dumneata îl simţi, să ştii că trăieşti nişte momente deosebite şi că Însuşi Iisus Hristos a fost prezent aici şi ţi-a pus mâna pe frunte! Stai liniştit că mai ai încă mult de trăit, nu aşa cum mi-ai spus dumneata că n-ai să ajungi de sărbătoarea Naşterii Domnului. M-a îmbrăţişat părintele, iar mirosul de busuioc a persistat în celulă încă multă vreme...

Era inimaginabil şi nu-mi dădeam seama ce s-a produs în fiinţa mea, de unde atâta linişte şi atât de multă bucurie... În tihna pe care o căpătasem, parcă m-aş fi aflat pe Valea Trandafirilor din Kazanlâc-Bulgaria, în Poiana Narciselor din Făgăraş sau mă vedeam departe, foarte departe, în Pacific, pe Insulele Hawai, unde cresc cele mai frumoase flori ale pământului, orhideele...

 

Colonelul Ceia - deţinut în Aiud

 

Mare mi-a fost mirarea când, într-una din zilele lui aprilie 1951, a intrat în celulă deţinutul Aurel Ceia. Fusese şeful Securităţii pe Moldova şi mă anchetase la Piatra Neamţ, iar acum avea un rol bine determinat în Aiud. Pentru a şti să se păzească, le-am spus colegilor de celulă cine este noul venit, apoi am bătut în uşă şi am cerut gardianului să fiu mutat în altă cameră, refuzând să stau în acelaşi spaţiu cu această creatură.

După ce i-am comunicat gardianului cererea mea, şi Ceia l-a chemat şoptindu-i ceva. Acesta l-a scos din celulă şi s-a întors după puţin timp.

Să fi trecut poate două-trei ceasuri de la acest incident când un gardian m-a dus în secţia de vis-à-vis de Celular, într-o cameră unde îşi avea biroul ofiţerul politic  Văleanu. După ce mi-a adresat mai multe întrebări, mi-a spus că sunt un duşman al clasei muncitoare, care trebuie pedepsit exemplar. Astfel, după ce am ajuns în Celular, gardianul m-a dus la Neagra doar în cămaşă şi în indispensabili, unde am rămas până seara târziu, drept pedeapsă pentru că l-am deconspirat pe Aurel Ceia.

După confruntarea mea cu ofiţerul politic Văleanu, Aurel Ceia a dispărut din Aiud, aspect care mi-a întărit convingerea că, în realitate, nu era deţinut politic, ci îmbrăcase haina vărgată pentru a-i spiona pe anumiţi deţinuţi politici. Fiind adus tocmai în celula în care mă aflam, cred că s-a scontat pe faptul că eu nu-mi amintesc figura lui, iar el ar mai putea scoate de la mine unele lucruri pe care Securitatea nu reuşise să le afle. Şi pentru a întregi acest lucru, aduc drept argument faptul că de atunci Ceia nu a mai apărut niciodată nici în Aiud şi nici în alte închisori din ţară.

 

Generalul Gabriel Negrei

 

După mai bine de jumătate de an, prin martie 1951, boala mea de piept - TBC pulmonar - s-a cicatrizat şi am fost scos din infirmerie. La începutul lui mai, un ofiţer şi doi gardieni au trecut prin celule întrebând de profesia fiecăruia, pentru a munci în fabrică. Atât pentru mine, cât şi pentru alţii era unica şansă de a ieşi din celulă la mai multă lumină, la o mâncare mai acceptabilă, care să ne ţină cât de cât pe linia de plutire, precum şi la o asistenţă medicală mai bună. De obicei, când aceştia aveau nevoie de mână de lucru pentru secţia metalurgie, spuneam că sunt tâmplar, iar dacă aveau nevoie de tâmplar, spuneam că-s fierar, aşa că nu prea o  nimeream. Atunci însă am spus că sunt tâmplar şi se pare că am avut puţin noroc. Ofiţerul a notat numele meu şi, după o oră, m-a scos din celulă. L-a chemat pe şeful strungarilor în lemn, Aurel Herghelegiu, din Neamţ, fost căpitan de jandarmi, iar de la fierărie un deţinut politic, inginer de profesie, însoţit de maistrul civil Savonea. Ferindu-se de ofiţeri şi gardieni, Herghelegiu m-a întrebat câţi ani am, pentru ce sunt condamnat şi de unde sunt. Când i-am spus că am doar 22 de ani şi sunt din Neamţ, m-a strâns uşor de mână şi mi-a spus că voi merge la el. În câteva luni, am deprins foarte bine această meserie şi am lucrat la un strung special piese de şah, rege şi regină, pentru export.

Să fi fost sfârşit de iunie, început de iulie când, ieşind din fabrică după schimbul I, am observat mai mulţi deţinuţi, supravegheaţi de un gardian, care curăţau curtea principală dintre Celular şi secţiile I şi II. În spatele meu, am auzit pe cineva care a zis:

- Ăsta-i domnul Caraza.

Unul dintre deţinuţi s-a apropiat de mine, scoţând  de sub haină o legătură mică, în nişte cârpe albe. Pentru a se convinge, m-a întrebat dacă sunt într-adevăr Caraza, după care mi-a strecurat rapid bocceluţa.

- Ţine! mi-a zis. Este de la generalul Gabriel Negrei, care a murit cu o săptămână în urmă, în celula 253. Înainte de a se prăpădi, mi-a dat aceasta, cu rugămintea să ţi-o înmânez.

Am vrut să-i mai cer câteva amănunte, dar nu mai aveam glas iar lacrimile îmi podidiseră deja ochii şi sufletul.

Desfăcând bocceluţa, am descoperit cămaşa generalului pe care, din când în când, cât am stat cu el în celulă, o scotea, o întindea pe prici, o mângâia şoptindu-i ceva, ca unei fiinţe însufleţite. Era din mătase de culoare kaki, frumoasă şi bine croită, într-adevăr, o cămaşă de general şi de nobil, căci aşa îl cunoscusem în celulă şi aşa se purta cu toată lumea. Mi-am îngropat faţa în cămaşa generalului care purta cu ea atâtea amintiri... România pierduse încă un mare om, un erou care făcuse istorie. Moartea care bântuia până şi umbrele din tranşeele frontului nu l-a vrut pe general. Era prea valoros! Dar l-au vrut în schimb comuniştii cu toată laşitatea şi indiferenţa faţă de un asemenea mare om de stat.

                  

*

 

Poate pentru că eram cel mai tânăr din celulă şi chiar din Aiud, aveam doar 22 de ani, generalul Gabriel Negrei ţinea foarte mult la mine, iar eu, în afară de faptul că îl respectam foarte mult, aveam şi multă dragoste faţă de el. Într-o zi, m-a chemat lângă dânsul, pe priciul unde era întins, spunându-mi mai mult în şoaptă:

- Eu nu am şanse să mai ies vreodată de aici, la cei 83 de ani pe care deja i-am împlinit. Dumneata, în schimb, vei ieşi sigur în libertate, chiar dacă vei face întreaga condamnare. Am o rugăminte. În primul război mondial, am luptat sub comanda generalului Eremia Grigorescu. Osemintele lui se află în Mausoleul de la Mărăşeşti, acolo, în Moldova, de unde eşti dumneata. Te rog mult, poposind vreodată în Mărăşeşti, caută mormântul ilustrului meu comandant şi aprinde o lumânare, dar spune-i că este din partea mea. Îmi promiţi?

- Da, domnule general. Voi face cu siguranţă acest lucru.

Câteva luni mai târziu, când el trecuse desigur şi apa Stixului, atunci când mi s-a înmânat cămaşa lui, mi-am amintit de promisiunea făcută - cea de a îngenunchea în faţa mormântului lui Eremia Grigorescu din Mausoleul de la Mărăşeşti.

 

Nichifor Crainic

 

În urma unei delaţiuni făcute de un fost student, Mircea, venit din grupa lui Ţurcanu, de la Piteşti, după un an am fost mutat la tâmplărie uşoară, într-o secţie condusă de Gheorghe Cojocaru, de loc din Dobreni-Neamţ. Acolo, am avut şansa să lucrez cu Ilie Rădulescu, fost director al ziarului "Porunca vremii", cu Darie Teodorescu, fost prefect al judeţului Neamţ (mort ulterior în Aiud) şi cu Florin Isar, fost ofiţer în Batalionul 13 Vânători de Munte Târgu Neamţ, al cărui comandament fusese vremelnic instalat în casa noastră, la Poiana Teiului. Din discuţiile avute, acesta şi-a amintit exact de timpul cât a stat la noi şi chiar de toţi membrii familiei noastre. Lângă mine lucra col. Mihai Eminescu, fiul lui Matei - fratele cel mai mic al Luceafărului poeziei româneşti şi ultimul descendent al familiei Eminescu. Acesta era căsătorit cu Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu. Întrebat de mine cum se face că, în timp ce el este deţinut politic în temniţa din Aiud, socrul dumnealui se află printre mărimile comuniste care conduc destinele acestei ţări bătute de Dumnezeu, mi-a răspuns că acest om este foarte egoist, că niciodată nu va interveni pentru nimeni şi că înşişi copiii lui nu au urmat o facultate, oprindu-se la nivelul unui liceu sau al unei şcoli de menaj, cum este cazul soţiei sale.

La aceeaşi masă de lucru, se afla marele Nichifor Crainic, membru al Academiei Române, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, cel care a înfiinţat prima şi ultima catedră de mistică din România şi a doua din lume, după Viena, fost ministru al Propagandei, însă dincolo de toate aceste merite poeziile lui Nichifor Crainic atingeau Divinitatea. Mai târziu, l-am cunoscut şi pe filozoful Ioan Petrovici, şi acesta membru al Academiei Române, fost ministru al Cultelor, autor de manuale, cel care a ridicat în Parcul Cişmigiu grupul statuar al poeţilor noştri. Petrovici, în afară de autor de manuale de psihologie, este reprezentantul curentului idealist numit fideism - prin care religia se îmbină cu filozofia.

Faptul că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filozoful Petrovici. De la Crainic şi Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna "raiul comunist" nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut "vinovaţi" în faţa gardianului de serviciu - pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi - de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor - au fost lăsaţi acolo.

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând un unghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie - un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a  dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă - pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa - le-a aruncat pe geam acea mană cerească. Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea.

Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.

 

*

 

În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.

La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga:

- Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare!

Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei care au făcut execuţiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi Maier.

La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

- Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva!Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de "ă" sau de "î", oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?

Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag - un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:

- Crainic! Dă-mi cartea!

- Ce carte, domnule şef?

- Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!

- N-am nici o carte, domnule şef!

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

- Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!

A stat gardianul uitându-se lung, meditând - dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

- Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p.... mă-tii, da' deştept mai eşti!

 

*

 

Garderoba noastră se compunea din trei cămăşi, trei perechi de indispensabili, inclusiv chiloţii, şi trei perechi de ciorapi. În plus, aveam de acolo o bonetă, aceeaşi pe timp de vară şi iarnă. Când hainele erau ferfeniţe, ni se permitea să primim altele de acasă sau ni se dădeau de la magazia închisorii, de obicei foarte rupte şi rele. Într-un timp, au introdus echipamentul de vară - o bluză şi pantaloni scurţi din foaie de cort. În picioare, purtam încălţările pe care le aveam de acasă şi, când se stricau, ne dădeau bocanci, foarte uscaţi şi tari, de cele mai multe ori din acelaşi picior. Din această cauză, picioarele erau o rană deschisă, aveam tot felul de eczeme şi ciuperci. De 54 de ani, port o asemenea ciupercă la piciorul stâng, netratabilă.

Pentru că aveam doar două cămăşi mai bunişoare, a treia fiind numai petice, unul dintre colegii de cameră mi-a dat una nouă. Mai târziu, fiind într-o altă celulă, a intrat un om care executa o penitenţă din 1941. Avea o singură cămaşă şi, când o spăla, rămânea dezbrăcat. I-am dat o cămaşă de a mea, rămânând tot cu ce avusesem înainte. Doar două săptămâni de la această întâmplare, a mai venit cineva în celulă. În libertate, fusese o persoană sus-pusă şi scăpase la percheziţie cu o cămaşă în plus, adică avea patru. Văzând ce rupturi aveam, mi-a dăruit o cămaşă de mătase, nou-nouţă. Iată, mi-am zis, cine dă lui îşi dă şi dăruind, vei dobândi, căci cu fiecare lucru bun oferit din toată inima îţi faci o comoară în cer.

 

Dorobanţu

 

Într-unul din saloanele secţiei a II-a, se aflau mai mulţi intelectuali care aveau statut de bolnavi cronici, îndeosebi bătrâni, dar şi tineri cu puterile sleite, ajunşi la limita neputinţei. În toamna anului 1952, căpitanul Dorobanţu, comandantul închisorii, urmat de ofiţerul de serviciu şi mai mulţi gardieni, a trecut prin celule pentru a-i scoate la muncă pe deţinuţii care păreau mai puţin bolnavi.

Intrând în salonul respectiv, a ordonat ca bolnavii să se aşeze pe două rânduri, faţă în faţă, aşa încât să-i poată analiza cu atenţie.

- Ce boală ai? îl întrebă pe primul.

- Sunt bolnav de inimă.

- Şi eu sunt bolnav de inimă! zise Dorobanţu, făcându-i semn gardianului să îl ia în primire.

- Cum te cheamă şi ce boală ai?

- Sunt bolnav de ficat.

- Şi eu sunt bolnav de ficat! Ieşi în p.... mă-tii în fabrică!

Aşa trecea de la un deţinut la altul şi, după ce afla diagnosticul fiecăruia, Dorobanţu replica invariabil: "Şi eu sunt bolnav! Ieşi în p... mă-ti în fabrică!"

Către sfârşitul celor două şiruri de bolnavi, era Cristofor Dancu, un tip cu fizicul neplăcut, dar de o inteligenţă sclipitoare. Fusese ziarist de mare talie la "Universul" lui Stelian Popescu şi la "Curentul" lui Pamfil Şeicaru, apoi călugăr,  licenţiat în Teologie şi în Drept.

Cu toate că Dorobanţu îl ştia foarte bine, îl întrebă cu acelaşi nezdruncinat dispreţ:

- Tu ce boală ai?

- Eu sunt nebun, domnule comandant!

- Şi eu sunt nebun, Dancule!

Ironia biciuitoare a deţinutului parcă îl înecă pe Dorobanţu, cel năpădit până atunci de toate bolile pământului. Se dezmetici în râsetele din salon:

- Îââăă!!! F...-ţi Dumnezeii mă-tii, Dancule! Ieşi în p.... mă-tii afară! Schiţă un gest pentru a-l lovi cu piciorul în spate, dar Dancu se feri cu abilitate.

Înfuriat peste măsură pentru că şi gardienii au cutezat să râdă, Dorobanţu se întoarse brusc, renunţând la a mai merge prin celelalte saloane.

 

Roata Robilor

 

În primăvară, stăteam în celulă cu Dumitru Coman din Galaţi, Stamate Craiu, din părţile Moldovei, şi Ştefan Ciocâltău, fost funcţionar superior, pare-mi-se consul al României la Istanbul. Lucra la Roata Robilor. Întrebându-l ce anume face acolo, mi-a spus să trec pe la el şi să văd această roată, care era amplasată în curtea fabricii, în spatele WC.

Câteva zile mai târziu, cu un holter în mână pentru finisarea pieselor la strung, am trecut, ca din întâmplare, pe la Roata Robilor. Acolo, am găsit doi oameni care împingeau la o bară de fier dreaptă, până când aceasta devenea circulară. Dispozitivul era simplu: un ax metalic, fixat în pământ, la înălţimea de 1,5 m întâlnea două bare de oţel apropiate care formau un T. Între aceste bare de oţel se introducea bara de fier care, prin împingere bilaterală, era îndoită la rece, până ajungea la forma cerută, urmând să fie şină de roată. Fabrica închisorii primise o  comandă de mai multe căruţe pentru transportul muniţiei, tehnica noastră fiind mult înapoiată, chiar primitivă, faţă de Apus.

Partenerul de lucru al colegului meu de cameră era Dreşer, evreu, trăitor al unor evenimente tulburătoare.

- Spune-i, domnule Dreşer, îl îndemnă Ciocâltău, spune-i domnului Caraza ce ai visat astă-noapte şi întâmplarea vieţii dumitale. Să ştiţi că domnul este un om foarte cumsecade şi complet vindecat de trecutul nenorocit pe care l-a avut.

Dreşer a oftat adânc, a zâmbit amar, după care începu să-mi povestească. Întâmplarea ce urmează mi-a relatat-o în mai multe zile.

- M-am născut şi am trăit în Sighetul Marmaţiei. Când a venit al doilea război mondial peste noi, în 1940, la sfârşitul verii, în urma Dictatului de la Viena românii ne-au predat ungurilor. Nu aş putea spune că ungurii s-au purtat urât cu noi, dar prin 1943, când Hitler a dat ordin să se strângă evreii din Ardealul ocupat şi să fie trimişi în lagărele din Polonia, a început dezastrul al cărui victimă am fost şi eu.

Eram singur, singurel. Nu aveam tată, iar mama murise. Am avut pentru dânsa o dragoste bolnăvicioasă, la fel şi ea pentru mine. Când n-a mai fost printre cei vii, ori de câte ori mi se întâmpla ceva rău, îmi apărea în vis. Într-una din seri, după ce mă culcasem, mama a intrat în cameră, m-a prins de umăr şi m-a zgâlţâit puternic, apoi, cu voce speriată şi groază în priviri, mi-a şuierat în urechi:

- Fugi! Fugi repede! Ieşi acum şi fugi!

Am sărit din pat şi-am dat să aprind lumina, dar mă învârteam prin casă şi nu ştiam pe ce să pun mâna, ce să iau cu mine ca să dispar mai repede. Când tocmai reuşisem să adun câteva haine într-un geamantan, am auzit bătăi puternice în uşă.

- Cine-i? am întrebat cu vocea sugrumată.

- Poliţia! 

Am fost dus, împreună cu alţii, într-o clădire mare, apoi, îmbarcaţi într-un tren, am părăsit Sighetul, am trecut în Polonia şi ne-am oprit în lagărul de tristă amintire, lagărul morţii, Auschwitz (Oswiecim-Polonia).

Chinurile pe care le-am îndurat au fost multe şi foarte grele, de două ori băgat într-o cameră de gazare, apoi scos de acolo şi pus planton de sală, la spălat closetele. Ca să-mi întârzie gazarea sau chiar să fiu iertat de a mai ajunge în camera morţii, condiţia a fost să-mi vând fraţii. Şi am făcut-o mult timp, înnebunit de frică, groază şi de moartea pe care mereu o vedeam în faţa ochilor.

Războiul s-a întors în defavoarea nemţilor. De undeva ni se strecurase o veste, ceva cu invazia de la 6 iunie 1944, şi, în scurt timp, bubuiturile de tun, brandurile şi ropotul de mitraliere s-au apropiat tot mai mult de noi. Nemţii erau din ce în ce mai nervoşi. Într-o bună zi, m-au luat de braţ şi m-au repezit într-o cameră unde trebuia să fiu dezbrăcat, apoi m-au băgat în antecamera morţii. Eram atât de mulţi, încât şedeam presaţi mai rău decât sardelele, fără aer, ameţeam şi vedeam cum cade câte unul, murind înainte de a intra la gazare.

Mă aflam cam pe la mijloc şi, îngrămădit în mulţime, am adormit. Deodată, în acea cameră sinistră, a apărut mama. Veselă, s-a îndreptat înspre mine şi mi-a zis:

- Stai liniştit, nu va muri niciunul. Nu te frământa, nu dispera!

Uitându-mă la dânsa şi voind să o mai întreb ceva, am văzut deodată că dispare, apoi, trezit din somn, le-am strigat celor din jur:

- Staţi liniştiţi că vom scăpa. Acum mi-a spus mama!

Socotindu-mă nebun, cei din jur se uitau neîncrezători la mine. Puţin timp după aceea, pe la 4-5, am auzit mişcări suspecte pe coridoare şi voci într-o limbă străină. S-au deschis uşile şi ni s-a spus să ieşim pentru că eram liberi. Erau americanii care ocupaseră localitatea şi lagărul. Nemţii dispăruseră. Am înţeles atunci de ce timp de câteva ore nu am mai auzit nici o mişcare pe coridoare. Trecând în camera de alături, am pus ceva pe mine, apoi m-am strecurat printre evreii mei şi printre soldaţii străini, dispărând în oraş. Ştiam că, dacă mă prind, prima dată o să mă judece ai mei.

În câteva luni, am străbătut pe jos Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi apoi am intrat în ţară, dar nu îndrăzneam să merg în oraşul meu. Am mâncat pe unde am putut, am dormit pe unde am apucat dar, fiind din ce în ce mai strâmtorat, într-o bună zi am descins în gara din Sighet. M-au arestat după puţin timp şi am ajuns în închisoare ca să plătesc greşeala de a-mi vinde concetăţenii în acel nenorocit Auschwitz. Până să ajung la Aiud, am executat ani mulţi prin alte închisori din ţară. Nu am făcut şi nu mai fac rău nimănui, şi mai ştiu că îmi merit pedeapsa din partea lui Dumnezeu.

Ştefan Ciocâltău interveni şi-l rugă pe Dreşer să-mi spună şi ce visase în noaptea aceea.

Deşi privea în gol, Dreşer parcă se mai lumină la faţă şi îmi zise:

- Astă noapte, mi-a apărut mama din nou în vis şi mi-a spus că pe 1 august, cu siguranţă, mă voi elibera şi voi scăpa de toate necazurile. Mai am până atunci circa trei luni, după care voi fi liber.

Mi spus-o cu atâta siguranţă, încât am tresărit. Ochii lui, şi-aşa mari, se măriseră şi mai mult, iar în voce avea un tremur de bucurie amestecată cu emoţie:

- Auzi?! Auzi, dumneata? Mai sunt doar trei luni!

 

*

 

Am plecat de acolo convins de cele auzite şi am început să număr zilele, având certitudinea că la acea dată vom fi cu toţii liberi. Eram în acelaşi schimb cu Dreşer, ne întâlneam deseori şi, mai mult, ne înţelegeam din priviri. La început, ridica trei degete de la o mână, după circa o lună, două, apoi unul şi, după aceea, cu mâna dreaptă ridicată, îmi arăta o oarecare distanţă între degetul mare şi arătător, asta însemnând că suntem sub o lună. În ultimul timp însă acuza dureri în piept, punea deseori palma deasupra inimii pe care o apăsa cu putere şi spunea că are ameţeli. Mergând la doctor, acesta i-a atras atenţia că nu mai este apt de lucru şi să stea în repaus.

- Nu se poate, i-a răspuns Dreşer. Mai am doar puţin până la eliberare şi nu vreau să fiu în spital.

 

*

 

În drum spre Celular, când ieşisem din schimb, l-am întâlnit pe Dreşer.

- Ei, domnule Dreşer, ştii mata că astăzi suntem în 1 august?

Dreşer, cu aceeaşi fermitate care mă uimea, îmi răspunse:

- Mai sunt aproape încă 10 ore din 1 august!

Nu sunt şi n-am fost vreodată naiv, n-am crezut în anumite lucruri, dar certitudinea cu care mi-a vorbit acest om m-a descumpănit puţin. Începeam să cred că, în aceste mai puţin de 10 ore, se mai poate întâmpla ceva. Am intrat în celula mea, nr. 78, ultima de la parter, pe dreapta. Dreşer mi-a spus la revedere şi a urcat la etajul I, în prima celulă de pe aripa dreaptă vest, care era situată oarecum în faţa celulei mele. Deşi la niveluri diferite, îl puteam vedea foarte bine prin plasa de sârmă care despărţea parterul şi etajul I.

După programul de seară - care consta în operaţia de umplere a vasului de apă pentru noapte şi golirea tinetei de murdărie, acestea făcându-se în acelaşi timp la parter şi etajul I, l-am mai văzut o dată pe Dreşer care ducea tineta cu murdărie. De acolo, de sus, mi-a spus cu subînţeles:

- Duc să vărs ultima murdărie a celulei, a Celularului şi a comuniştilor!

L-am privit îndelung când s-a întors, până s-a închis uşa după el, şi parcă inima  începu să-mi bată cu mai multă grabă decât până atunci.

Văd şi acum componenţa celulei lui Dreşer: Ion Vorovenciu - economist, din Rucăr Muscel, Iosif-Pepi Stănescu - jurist, din Bucureşti, şi Ghiţă Gherghiescu, licenţiat, tot din Bucureşti. Toţi erau legionari dar se împăcau foarte bine, se respectau şi Dreşer ţinea foarte mult la ei.

În aceeaşi seară, la închiderea de la ora 19.00, şeful de cameră, Pepi Stănescu anunţă cu voce tare:

- Domnule şef, avem un om bolnav de inimă care trebuie văzut de doctor şi vă rog să aveţi în vedere acest lucru.

- Care eşti, bă?

- Eu, îi răspunse bolnavul, şi numele meu este Dreşer.     

Uşa s-a izbit, zăvorul a fost pus şi predarea-primirea a continuat. După alte vreo două ore, din celula lui Dreşer se auziră iarăşi bătăi puternice în uşă.

- Ce baţi, bă?!! întrebă gardianul şef de secţie.

- Aduceţi doctorul, domnule şef! Omul ăsta moare!

- Şi ce, bă!?! Lasă-l să moară!!!

Pe la ora 22.00, încă mă plimbam pe întuneric prin celulă, dar mă toropea oboseala acumulată în timpul zilei. M-am lungit în pat şi am aţipit. Deodată, s-au auzit bătăi puternice în uşă la etajul I, cu pumnul şi apoi cu capacul tinetei. Am sărit şi mi-am apropiat urechea de uşă. Pe puntea de la nivelul de deasupra se auzeau paşi în fugă, apoi vocea răstită a gardianului întrebând:

- Ce p.... mă-tii baţi în uşă, bă?!?

- A murit! veni răspunsul.

- Cine, bă? Cine-a murit?

- Dreşer! De-acum nu mai are nevoie de medicamente, nu mai are nevoie să-l scoateţi la doctor! Şi nu uitaţi că toată seara am bătut în uşă şi v-am cerut să fie văzut de doctor!

După ce paşii mei au măsurat mult timp celula dintr-un capăt în altul, m-am urcat pe pat şi m-am gândit la cele întâmplate. Era 1 august 1952, ora 23.00 - doar cu un ceas înainte de expirarea termenului prevestit, când mama lui Dreşer a venit să-l ia, scăpându-l de temniţă, de necazuri, de gardieni, de zornăit de lanţuri, de celulele negre şi de toate caznele la care fusese supus ani la rând.

 

Evadarea din Aiud

 

În istoria închisorilor din întreaga lume, evadarea a constituit visul cel mai greu de realizat. În condiţiile unei încarcerări de maximă siguranţă pentru cei mai periculoşi "criminali" ai neamului, fireşte, regimul comunist din România, după metode staliniste, a dus până înspre perfecţiune sistemul de pază al închisorilor. De la Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Suceava sau Galata, teoretic, nu se putea evada fără victime. Cu toate acestea, o minte sclipitoare a pregătit cu minuţiozitate un plan de evadare - acţiune unică în toată existenţa tumultuoasă a Aiudului.

În ziua de 21 decembrie 1952, conducerea, ofiţerii politici şi gardienii au sărbătorit ziua de naştere a marelui călău I. V. Stalin. Lucram în fabrică, în schimbul de noapte. Imediat după ora 23.00, clopotul din poartă începu să sune fără oprire. În acelaşi timp, în fiecare secţie a fabricii a intrat câte un gardian cerându-ne să ieşim afară şi să ne încolonăm în faţa porţii. Auzind alarma, comandantul Dorobanţu - care locuia într-o clădire special amenajată pentru el, doar cu mantaua peste  pijama, a intrat în Celular şi găsindu-l pe gardianul Barabaş, un ungur barbar şi feroce, l-a lovit atât de puternic, încât s-a clătinat iar cascheta i s-a rostogolit prin curte.

Foarte mulţi gardieni, ofiţeri şi chiar Dorobanţu, toţi peste măsură de nervoşi, au început să ne numere, iar ofiţerii din Zarcă, din secţiile 1 şi 2, din Celular şi chiar din spital au sosit cu efectivul pe care îl aveau, făcând totalul zilei la deţinuţi. Din şoaptele lor, am înţeles că lipseau 5. Şi tot numărând şi socotind, unul dintre ofiţeri, mai bun la aritmetică, i-a explicat comandantului:

- Unul mort, unul grav bolnav la spital şi unul prins, rămas sub zid. Deci, doi dispăruţi!

Am înlemnit. Ştiam ce ne aşteaptă. Ne-am întors în fabrică, dar nimeni n-a mai putut lucra până dimineaţă. Efectivul de gardieni era pe atunci de circa 200 de inşi şi toţi au fost concentraţi în temniţă fără să mai meargă acasă, soţiile aducându-le mâncarea la poartă. Se schimbase roata! Pentru un timp, şi ei făceau odată cu noi puţină osândă.

Dimineaţa, când am ieşit din schimb, din poarta fabricii şi până la uşa Celularului, pe o lungime de câteva sute de metri, străjuiau aproape cot la cot două cordoane de gardieni. Stăteau faţă în faţă şi aveau bâte, bucăţi de metal, scurtături de lemn şi ciomege. Le ridicau odată cu înjurăturile, apoi le coborau lovindu-ne sălbatic, unde nimereau. Am reuşit doar câţiva să ne menţinem pe picioare până la uşa Celularului, dar mulţi s-au prăbuşit, unii au leşinat iar alţii au fost duşi direct la spital. Nu ştiu dacă furcile caudine au fost mai aspre sau mai greu de suportat decât supliciile de o cruzime de neînchipuit la care am fost supuşi timp de zece zile.

 

*

 

Trei deţinuţi puseseră la cale o evadare cu totul ieşită din comun: Spulbatu - ziarist, Şirianu - de loc chiar din Şiria Aradului şi Greceanu - pilot aviator, unul din aşii Aviaţiei Române, cel care la Stalingrad a salvat românii încercuiţi până ce ruşii au tăbărât asupra avionului; a fost ultimul care a părăsit Stalingradul.

Terminând schimbul II, la ora 22.00, deţinuţii treceau din fabrică în curtea Zărcii, unde primeau un simplu terci de porumb, după care mergeau în Celular pentru a se odihni. Ascunzându-se printre lemne, Spulbatu, Şirianu şi Greceanu au lăsat schimbul să treacă înaintea lor şi să intre în Celular. Gardienii - bine băuţi fiindcă era ziua "Tătucului" Stalin - n-au reuşit să numere corect întemniţaţii, scăpându-le astfel trei inşi. Greceanu, Spulbatu şi Şirianu au bătut la uşa uscătoriei mecanice, unde se pregăteau scândurile de brad prin uscare forţată. În spate, mai era o încăpere unde se afla tabloul electric de comandă pentru întreaga închisoare, fabrică şi lumina de pe zidurile din jur.

Uscătoria era de obicei închisă, înăuntru fiind un basarabean, pe nume Ivaşciuc. Acesta a întredeschis uşa, timp în care cei trei au intrat şi l-au demobilizat. Când tocmai făceau această operaţie, în uşă a mai bătut cineva. Era şeful schimbului de noapte, cpt. Marcel Tăutu, fostul şef al Bricului Mircea. În acea perioadă, asculta mai mult de administraţie, căreia îi şi furniza o serie de informaţii. Uşa i-a fost deschisă dar, pentru că s-a opus celor trei, Şirianu l-a pocnit cu ranga în cap. Se înţelege că i-a despicat capul, creierul lui Tăutu împrăştiindu-se pe pereţi, cât şi pe elice, care a încetat să mai funcţioneze. Basarabeanul a fost şi el lovit pentru că a început să strige, dar n-a murit pe loc, ci mai târziu, când intra pe poarta infirmeriei.

După ce au întrerupt lumina în toată închisoarea, inclusiv cea de pe ziduri, au ieşit afară, luând cu ei o scară potrivită din timp, şi au trecut prin faţa secţiiIor I şi II care erau vis-à-vis de Celular. Îndreptându-se spre foişorul santinelei care se afla între secţii, Celular şi stradă, unul dintre ei a rămas puţin în urmă, făcând-o pe gardianul:

- Lasă-i, tovarăşe, să urce să repare lumina, că ei au venit cu mine!

Derutat, securistul din stâlp i-a lăsat pe Spulbatu şi Şirianu care, în momentul următor, au şi fost în faţa lui. Ajunşi la el, l-au izbit de bara de metal şi, sărind din stâlp, au luat-o la fugă. Revenindu-şi, securistul a tras alarma, apoi a îndreptat arma către Greceanu, care tocmai urca scara, şi a tras. Glonţul i-a trecut paralel cu tâmpla, fără să-l atingă însă, dar a căzut şi a rămas sub scară.

O patrulă a securităţii, care îşi făcea rondul de noapte în jurul temniţei, tocmai se apropia vrând să-i prindă, dar cei doi au fugit în puncte diferite şi au scăpat.

 

*

 

După cum am mai spus, timp de 10 zile, până pe 31 decembrie 1952, chinurile deţinuţilor din Aiud au fost similare celor din iad. Când în toată lumea se aştepta revelionul, un gardian, Alexa, ne-a suflat în trecere:

- Copii, n-o să vă mai bată! Şi noaptea trecută şi în seara aceasta, Europa Liberă a vorbit despre ce se întâmplă în Aiud.

Toţi am mâncat terciul într-o tăcere mormântală, pregătindu-ne să ieşim din sala de mese, să străbatem în goană curtea Zărcii pe sub furcile caudine ale gardienilor, ca apoi să intrăm în fabrică. Deodată însă un ofiţer a intrat în sală, zicându-ne:

- Din această clipă, nimeni nu mai are voie să vă bată, să vă schingiuiască sau să vă înjure. Terminaţi masa, aprindeţi o ţigară cei care fumaţi şi, în linişte, ieşiţi câte unul, fără a vă mai fi teamă de nimeni şi de nimic.

Afară, pregătiţi de masacru, miliţienii aşteptau cu zecile, dar acelaşi ofiţer le-a spus:

- Aruncaţi imediat bâtele şi nimeni nu mai are voie să se lege de ei, decât în cazuri extreme. Rămâneţi numai cei de serviciu, iar ceilalţi mergeţi şi vă culcaţi! Executarea!

Am ieşit în curte şi, privind cerul, cu ochii în lacrimi am mulţumit Celui de Sus. Revelionul acelui an ne mai dădea o speranţă de supravieţuire în temniţa Aiudului.

 

*

 

Trupele securităţii din Aiud, Cluj, Alba Iulia, Războieni şi Teiuş fuseseră concentrate în jurul închisorii şi împrejurimi pentru a-i prinde pe cei doi fugari. După mai puţin de 24 de ore, unul a fost găsit dormind sub o salcie pe malul Mureşului, aproape mort de frig şi foame. Celălalt a reuşit să ajungă până la Sighişoara, unde avea o prietenă. Aceasta l-a primit, dar a doua seară, motivând că merge la film, a anunţat securitatea locală care l-a prins şi l-a adus din nou la Aiud.

Chinurile la care au fost supuşi cei trei, în mod special Spulbatu şi Şirianu care reuşiseră să evadeze, au fost de neimaginat. Puşi pe o scândură lată şi acoperiţi cu o pătură udă, erau bătuţi până ce tot corpul căpăta culoarea vânătă iar din pielea crăpată ţâşnea sânge, aspect confirmat de martori oculari şi chiar de către unii gardieni.

Pe 15 martie 1953, la Judecătoria din Aiud, aflată în incinta temniţei, a avut loc procesul celor trei. Deţinutul Suciu, un ţăran ardelean, care a fost dus martor în acel proces, ne-a descris ulterior ce s-a întâmplat acolo.

În sală, erau doar securişti şi soţiile acestora, strategie întrebuinţată pentru a se spune că procesul a fost public. Şirianu, Spulbatu şi Greceanu s-au apărat ca nişte mari avocaţi şi au cerut să fie executaţi, nemaivoind să trăiască într-o ţară şi sub un regim de acest fel. Tensiunea era atât de ridicată, încât unele femei mai sensibile plângeau în hohote.

Sentinţa a fost următoarea: Şirianu - condamnat la moarte pentru crimă şi evadare, Spulbatu - muncă silnică pe viaţă, Greceanu - 25 ani muncă silnică, iar Suciu - 15 ani.

O lună mai târziu, Şirianu era dus în lanţuri pe malul Mureşului, apoi executat  prin împuşcare de către gardianul B., de faţă fiind şi ofiţerul P.

 

Înlocuirea lui Dorobanţu

 

După celebra evadare a celor trei din Aiud, cpt. Dorobanţu a continuat, pe cont propriu şi fără aprobarea celor mari, o mai lungă perioadă de represiuni în cadrul închisorii din Aiud, având o atitudine de fiară mai înainte chiar de a fi numit comandant. Înaintea alegerilor din 1946, alături de Nicolae Ceauşescu, a ucis în bătăi un om de la o secţie de votare din regiunea Argeşului. De câte ori intra în fabrică, Celular sau trecea prin curte, striga gardienilor care ne supravegheau:

- Tovarăşe, pune mâna pe par şi pocneşte-l până ce cade la pământ!

Instituise mai multe locuri de tortură în temniţă, iar în perioada ianuarie-februarie şi chiar martie 1953, deseori, în corpul de gardă de la intrarea în fabrică, erau duşi  anumiţi deţinuţi. După ce se stingea lumina, erau bătuţi cu bestialitate, fără nici un motiv.

Prin luna ianuarie a acelui an, lucram într-o hală a fabricii, fostă "Stoica", şi ne păzeau doi gardieni, unul bătrân, Oană, şi unul tânăr, înalt şi deşirat, Săbăduş. Eram în schimb de noapte şi, la un moment dat, s-a deschis uşa halei iar un gardian de serviciu a întins o notă paznicului Oană. Acesta a citit-o şi a întors privirile spre locul unde lucram, apoi s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

- Hai!

Bănuiam unde merg şi le-am şoptit în treacăt colegilor:

- Rugaţi-vă pentru mine!

De acolo şi până în poartă, am murmurat în continuu "Tatăl nostru". În corpul de gardă, se aflau un ofiţer şi doi gardieni care, după ce au stins lumina, m-au luat la bătaie cu ciomegele. Îmi apăram capul cu mâinile, expunându-mi în acelaşi timp, fără să vreau, spatele şi restul corpului. Au curs peste mine ciomegele până ce m-am prăbuşit la pământ.

- Lasă-l în p.... mă-sii! a spus ofiţerul.

M-au scos afară târâş şi m-au dat lui Oană, care mă tot îndemna să mă întorc la lucru, dar eu nu reuşeam nici măcar să mă mai ţin pe picioare. Dinspre atelierul de tâmplărie, din dosul unei stive de lemne, mă urmărea bunul meu prieten învăţătorul Mihai Puşcaşu.

Mai târziu, prin luna martie, când conducerea închisorilor de la Bucureşti a aflat de ceea ce se întâmplă în Aiud, au venit mai mulţi procurori în anchetă. Mihai Puşcaşu, şi el o victimă a bătăilor cumplite, a fost anchetat în legătură cu acest fapt şi, fiind întrebat dacă mai ştie pe cineva ciomăgit în acel fel, m-a indicat pe mine. Astfel, am ajuns şi eu în faţa acelor procurori şi am  scris tot ceea ce mi s-a întâmplat, iar pentru o mai clară dovadă am indicat numele lui Oană şi Săbăduş, ziua şi ora exactă când am fost atât de crunt ciomăgit.

Urmare a acestei anchete, Dorobanţu a fost înlocuit de colonelul Koler.

 

Istrate Micescu

 

Istrate Micescu, jurist de talie europeană, fusese coleg de clasă şi prieten cu Nicolae Titulescu. "Nicolae Titulescu - spunea Istrate Micescu - a avut marea favoare să studieze la Paris, iar în tot timpul studiului, ani la rând, mama lui l-a urmat, a stat lângă el şi astfel a ajuns unde cu toţi ştim. Eu nu am avut această şansă. Mai mult, ironia sorţii a făcut să ajung în temniţă şi, bolnav fiind, nu m-aş mira să mor în Aiud".

Istrate Micescu, profesor universitar la Bucureşti, dar şi la alte universităţi din ţară, a predat deseori şi la marea Sorbona, din Paris. Un avion francez venea după dânsul, îl ducea şi apoi îl aducea înapoi. A fost condamnat în 1947, fiind trecut pe un tabel al oamenilor mari din ţară, şi nu pentru că ar fi comis vreo infracţiune, ci tocmai pentru capul său de uriaş intelectual, scopul comuniştilor fiind să ucidă creierele şi să promoveze doar tălpile şi călcâiele.

La începutul lunii august 1953, eram încă internat în aşa-zisul spital al temniţei aiudene. Celor bolnavi dintre noi care ne mai puteam cât de cât deplasa ni se dădea voie să ieşim în curtea spitalului şi chiar să ne mişcăm de ici, colo. Pe o bancă din curte, vedeam mereu un deţinut care doar stătea la soare, fără să se plimbe. Trecând prin faţa lui, l-am auzit pe un coleg de suferinţă dându-i bineţe:

- Vă salut cu respect, domnule profesor Micescu!

Curios, l-am întrebat dacă este unul şi acelaşi cu ilustrul jurist şi profesor Istrate Micescu. Răspunsul a fost afirmativ şi din acea clipă am căutat ca ori de câte ori treceam prin faţa acestui domn să-l salut cu respect.

Într-o zi, zâmbindu-mi, m-a invitat să stau lângă el. M-am aşezat şi mă încerca sentimentul că un Aristotel, Platon sau Socrate stă de vorbă cu mine. Mi-a rămas întipărită în minte următoarea consideraţie a acestui mare om:

- Tinere Caraza, mi-a spus, eşti unul dintre cei mai de bună-credinţă şi mai cinstiţi tineri pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Şi tocmai pentru acest lucru, vreau să-ţi spun că ai suferit şi vei avea foarte mult de suferit în viaţă. Şi să nu uiţi că omul cinstit este victima bunei sale credinţe.

O zi mai târziu, am fost externat din spital şi, după două săptămâni, bucătarul, care aducea regimul alimentar pentru noi, bolnavii care locuiam într-o cameră a secţiei I, ne-a suflat când gardianul a făcut câţiva paşi mai departe de noi:

- Azi-noapte, a murit Istrate Micescu.

De pe cerul României, şi aşa destul de întunecat, se desprinsese încă o stea - cea a lui Istrate Micescu.

 

Singur

 

Era 4 aprilie 1954. Ieşisem la plimbare de 20 de minute şi priveam nostalgic firele de iarbă iţite printre petele de zăpadă ce se îndărătniceau încă să ţină în loc ceea ce mai rămăsese din iarnă. O clipă doar, şi nu mai eram deţinutul politic din Aiud, îmbrăcat în haină vărgată, ci copilul de pe Valea Bistriţei şi de la poalele Ceahlăului, care se plimba odinioară prin livada de lângă casă. Mă întrebam când va veni timpul să-mi revăd locurile dragi, să sărut pământul, să mă tăvălesc prin iarbă, să aud cântecul cucului şi al sturzului care mă trezeau dimineaţa...

Ca o biciuire pe rană sângerândă, gardianul ne ordonă cu voce brutală să reintrăm în celulă.

În după-amiaza acelei zile, la intrarea în Celular am auzit zgomote deosebite, apoi uşi deschizându-se una după alta pe punţile etajului nostru. Ofiţerul politic ne-a scos pe toţi în afara celulelor şi a strigat numele deţinuţilor de pe un tabel, indicându-le şi celula unde trebuiau să meargă. După ce toţi au intrat în celulele comunicate, pe coridor am rămas doar eu şi ofiţerul, pe care l-am întrebat curios:

- Dar eu unde merg?

- Intră înapoi în celulă!

În celula 222, de la etajul II, am stat singur timp îndelungat fără să fiu scos la plimbare şi fără să pot privi printre jaluzele decât numai luna pe cer, uneori, când trecea prin dreptul ferestrei mele...

Şi a trecut o primăvară, când de afară îmi venea miros de flori, apoi o vară cu aromă de fructe coapte şi de iarbă cosită şi o toamnă când, de pe dealul din faţă, se strecura în celulă parfum de struguri copţi, din viile lui Ambrozie. Deşi întrebasem, nu mi s-a spus de ce sunt ţinut singur, care este vina pentru care mi se aplică regim sever de celular, de ce mi se ia dreptul la plimbare şi la o frântură de cer.

Prin faţa celulei mele, treceau deseori tovarăşi cu o mină gravă - probabil  importanţi pentru regimul comunist pentru că toţi se aplecau în faţa lor - şi mă priveau ca pe o piesă unicat de muzeu. Degajat, cu mâinile la spate - deşi mi se interzicea acest lucru - le-am întrebat pe acele persoane simandicoase în urma cărei sentinţe mi se aplica acel regim de tortură. Neprimind nici un răspuns, le-am cerut respectuos să-mi spună cu cine stau de vorbă pentru a şti cum să mă adresez, dar de fiecare dată făceau semn să închidă uşa şi plecau. Ca dovadă că maniera mea de a le vorbi acestor cetăţeni nu era agreată, ofiţerul de serviciu şi gardianul se încruntau la mine şi scrâşneau din dinţi.

Timpul trecea greu dar, ca să îndepărtez singurătatea la care eram supus, zilnic îmi făceam câte un program pe care îl urmam cu stricteţe. Astfel, săptămâni la rând, am încercat să-mi refac viaţa cu amănunte pe care le înregistrasem pe tabula rasa, cu multă fidelitate, chiar mai înainte de a avea trei ani. Am reuşit apoi să reconstitui catalogul claselor, începând cu întâi primară, până la a şaptea, apoi cu Şcoala Normală, inclusiv anul 1948.

În clasa a V-a la Şcoala Normală (pe atunci, clasele se numărau de la I la VIII), îmi amintesc faptul că m-am poticnit la litera M - un coleg, care a stat un singur an, al cărui nume începea cu această literă iar prenumele era Ion. De loc era din judeţul Bacău, de religie romano-catolică, având ceva comun şi cu ungurii, căci i se spunea şi ceangău. Ştiam perfect cum arată, ce ochi are şi că la mâna stângă avea lipsă două degete, pierdute într-un accident, dar nu reuşeam deloc să-mi reamintesc numele. Timp de două zile, mi-am forţat memoria până la refuz, încât simţeam că mă doare capul, dar tot n-am reuşit să-i găsesc numele.

În celulă erau patru paturi, suprapuse câte două, şi dormeam în cel din dreapta sus, pentru că de acolo puteam privi luna printre jaluzele, având impresia că sunt mult mai aproape de ea. Stăteam întins şi mi-am apropiat pleoapele, dar nu ştiu dacă adormisem sau nu când am văzut plutind în faţa mea, la o distanţă mică, imaginea unei femei. N-aş putea spune că avea ceva deosebit, în afara faptului că figura ei exprima deosebită bunătate şi delicateţe. M-a privit zâmbind şi m-a întrebat:

- Nu ştii cum îl cheamă pe colegul tău din grupul literei M? Chiar nu ştii?!!

- Nu!, i-am răspuns şi prin vis, dar şi în realitate.

- Mârţ Ioan!... Mârţ Ioan, îmi şopti din nou...

M-am trezit stând în capul oaselor şi frecându-mă pe la ochi. În celulă am simţit un miros străin şi plăcut iar prin zid am văzut strecurându-se ceva ca o umbră, parcă un fel de lumină. Inima a început să îmi bată cu putere şi mi-am dat seama că se petrece ceva deosebit cu mine.

- Doamne! mi-am zis... Ai trimis Tu pe cineva sau poate vine din altă parte?

Am apucat un ciob de sticlă pe care îl aveam ascuns la marginea patului şi am scris repede pe perete Mârţ Ioan, iar după aceea i-am pronunţat numele de zeci de ori, până am adormit. 

Dacă, printr-un anume mecanism, s-ar putea îndepărta straturile de var care, între timp, au fost aplicate pentru a curăţa celula, s-ar putea citi şi astăzi, săpat în perete, numele Mârţ Ioan.

 

Filimon

                                                      

În toată singurătatea acelei celule, avusesem timp să-mi refac întreaga viaţă şi să mă gândesc mai profund la partea spirituală şi la Dumnezeu. Atunci când simţeam că sunt mai aproape de cer ca niciodată, cineva îmi zâmbea şi căuta să aibă o comportare mai umană faţă de mine. Era Filimon, plutonier şef de secţie, un bărbat tânăr, frumos şi cu suflet bun, un om al cărui loc nu era în închisoare şi, în nici un caz, pe post de temnicer. Din când în când, deschidea uşa, îmi spunea ceva frumos şi mă lăsa mai mult când mergeam după apă sau ca să golesc tineta. Când mi se aducea mâncarea, avea grijă să-i spună bucătarului să-mi umple cu vârf gamela. Altădată, auzeam un zgomot uşor la uşă, se deschidea vizeta încet şi vedeam cum este împinsă o gamelă cu mâncare pe măsuţă, apoi, cel care mi-o aducea, fără să se arate, închidea uşor uşiţa şi pleca.

Mai târziu, când mă aflam în secţia de bolnavi cronici şi apoi în secţia de bolnavi TBC, acest Filimon a apărut şi acolo, bucurându-se că m-a văzut. Avea acelaşi zâmbet şi aceeaşi bunătate în priviri.

 

*

 

În acelaşi an, pe 26 octombrie, de Sf. Dumitru, celula mea s-a deschis parcă altfel decât până atunci şi un gardian, nou sosit în secţie, mi-a zis:

- No, c-apăi, hai şi te plimbă!

Am rămas pe loc, crezând că acest om mă confundă cu alţi deţinuţi  care nu erau supuşi unui regim de temniţă grea.

- No! C-apăi, n-auzi?! Ieşi odată afară!!!

Am ieşit repede de teamă să nu se răzgândească, ţinându-mă cu mâinile de bara punţii sau de pereţi. Am coborât scările dar, în curte, m-au ameţit razele soarelui dinspre apus care îmi veneau direct în priviri. N-am mai văzut nimic, am simţit săgeţi şi o durere aprigă, ca şi cum cineva mi-ar fi aruncat praf sau nisip în ochi. Mi-am acoperit faţa cu palmele şi m-am rezemat de zid.

- No! C-apăi ce dracu' ai?!

I-am spus gardianului că de şapte luni stau în întuneric fără să fiu scos afară şi că nu mai văd nimic, iar ochii mă dor. M-a aşteptat până mi-am revenit, apoi m-a dus în curtea triunghiulară cu pereţi de ciment şi păzită de un gardian dintr-un prepeleac, unde am fost lăsat mai mult decât aveam dreptul. N-a mai scos nici o vorbă şi am avut impresia că în privirea lui era o undă  de compătimire. Când m-a condus înapoi, în celulă, m-a întrebat din uşă:

- Şi, cum măi, omule, stai aici de astă-primăvară? Pe întuneric? De unul singur?

- Exact!

- Măi, să fie! Apăi, să-i f... dracu' pe toţi! De-acum înainte vei fi scos la plimbare pentru că a dat ordin ofiţerul de serviciu - a mai adăugat gardianul, după care a ieşit.

                                                      

Căsăpirea lui Manciu

 

Exterminarea condamnaţilor politici atinsese cote nebănuite şi în fiecare zi mureau oameni pe capete. Administraţia închisorii avea pregătite câteva coşciuge tip şi aştepta să se adune tot atâtea cadavre cât să le ocupe, după care erau duse la Râpa Robilor - un cimitir pentru deţinuţi politici, fără morminte, fără cruci pentru a nu fi identificaţi vreodată. În momentul când erau scoşi din curtea închisorii, la poartă gardianul le făcea o ultimă "operaţie": le străpungea inima de câteva ori cu o sulă de mărime apreciabilă ca să se asigure că nu este vorba despre moarte clinică. Patru deţinuţi de drept comun încadrau căruciorul pe care era pus sicriul respectiv, primii îl trăgeau iar ultimii îl împingeau.

La Râpa Robilor, morţii erau dezbrăcaţi de hainele pe care le aveau şi aruncaţi toţi într-o groapă, după care se arunca pământ peste ei. Acesta era ritualul înmormântării celor care se prăpădeau la Aiud şi în celelalte temniţe din ţară: fără preot, cruce sau slujbă, fără nimic, aşa erau daţi pământului deţinuţii politici, ducând cu ei un crez pentru patrie şi o adevărată istorie.

Inginerul Manciu, deţinut politic la Aiud, lucra la Biroul tehnic al fabricii. Înainte de arestare fusese directorul Uzinelor Reşiţa, bun profesionist, un om deosebit şi cu un fizic uriaş. Era corpolent, avea o înălţime de circa 2 metri, iar la picior purta nr. 47 sau 48. Neputând încălţa nimic de la magazia închisorii, administraţia a fost nevoită să-i facă după mărime o pereche de bocanci. 

Prin toamna anului 1954, ing. Manciu s-a îmbolnăvit şi a decedat. La vremea aceea, stăteam într-un salon din Secţia I, situată pe colţ şi orientată înspre sud,  unde începea o aripă lungă cu saloane pentru bolnavii TBC. În faţă, era drumul care ducea la Morgă, zidul închisorii cu santinelele securiste din foişor, şoseaua şi apoi râul Aiudel, care se varsă în Mureş, în faţa localităţii Ciumbrud.

Manciu a fost dus la Morgă chiar pe sub geamurile în spatele cărora mă aflam. Neîncăpând în nici unul din sicriele tip din cauza masivităţii trupului, ofiţerul politic al închisorii lt. Lulu Iordache l-a chemat pe unul dintre marii torţionari ai Piteştiului, care la vremea aceea se afla în Aiud, dându-i dispoziţie să rezolve cazul. Cu un sadism bolnăvicios, acesta a cerut un ferăstrău şi l-a scurtat pe Manciu, în aşa fel ca să încapă în sicriu: i-a tăiat picioarele de sub genunchi, punându-i-le alături de trup! Aşa a ajuns Manciu, o personalitate a neamului românesc, într-o groapă de pe Râpa Robilor, acolo unde mii de deţinuţi politici au fost aruncaţi şi uitaţi de netrebnicia sistemului comunist.

De fiecare dată când gândurile mă poartă înspre Râpa Robilor şi la atât de multă jertfă de viaţă, ascult durerea şoptită din versurile lui Radu Gyr:

"Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,

 Cimitirul nostru tace, adastă;

 Aşteaptă sicrie sărace,

 Cu număr de smoală scris pe capace..."

 

Vasile Bulz, rătăcirea diavolului

 

Abrutizarea absolută, dusă până dincolo de bestialitatea sângeroasă, devenise una dintre manierele de expresie ale celor care slujeau interesele noii puteri. În indivizi care păreau normali pe stradă sau în societate, s-au dezlegat brusc toate tenebrele răului, năpustindu-se cu cruzime de fiară asupra celui vizat. Nu era vorba doar de obedienţa serviciilor faţă de comunişti pentru a intra în graţiile lor sau pentru a-şi asigura ascensiunea în structurile superioare. Aceasta fusese depăşită de mult! De fapt, în ei funcţionau insticte de o ferocitate dusă la extrem, dublate de fantezii descinse din refulări acumulate ani de-a rândul, iar suferinţa pe care o provocau deţinuţilor făcea parte din dezlănţuirile iadului şi devenise adevăratul sens al existenţei lor. O dovadă în sprijinul celor afirmate este o întâmplare cutremurătoare pe care am aflat-o în Aiud.

Ajunşi ultimii într-o celulă, câţiva deţinuţi, printre care şi eu, nu au mai avut loc pe prici, nici la primul şi nici la al doilea nivel, nici barem dedesubtul acestora. Mi-am încropit un culcuş într-un colţ în spaţiul dintre prici şi perete, unde am rămas mai multe zile. Priciul era un pat mare, din perete în perete, confecţionat din scânduri şi cu picioare montate în formă de X, avea un nivel sau două şi era folosit fără saltele sau alte velinţe. Pe el puteau sta mai mulţi deţinuţi unul lângă altul dar, de cele mai multe ori, din lipsa spaţiului, cei care dormeau pe el trebuiau să se aşeze toţi pe o singură parte şi, când îşi schimbau poziţia, să se întoarcă toţi odată. Pe spate sau pe burtă nu se putea dormi. Distribuirea spaţiului pe acest prici se făcea în mod egal, pentru fiecare persoană însemnându-se pe perete locul care îi revenea, de obicei 30-35 cm.

Pe la jumătatea acestui prici, se afla un bun cunoscut de al meu, Vasile Turtureanu, din Suceava. Executa o condamnare încă din ianuarie 1941 (a stat până în 1964). Lângă el, stătea un om care avea o infirmitate mai mult de ordin psihic, şi îţi dădeai seama de asta chiar de la prima vedere. Vorbea singur, fixa un punct în faţa lui, pe perete sau tavan, fuma ţigări scumpe, ceea ce nouă ne era interzis. Avea chibrituri la el şi arunca întotdeauna chiştocul, pe jumătate nefumat, pe porţiunea dintre prici şi perete. Cineva din cameră, de obicei cel care era mai apropiat, călca şi strivea chiştocul sub călcâie, parcă ostentativ. Urmăream insistent această scenă, întrebându-mă ce se întâmplă, cine este acest om. Aşa am aflat că este colonelul de securitate Vasile Bulz.

Din când în când şi fără nici o introducere, Vasile Turtureanu se întorcea brusc înspre el întrebându-l:

- De ce ai omorât-o pe Titi?

- Nu! N-am omorât-o eu! răspundea Bulz. Nu eu! Nu eu! Nuuu!!!

M-am cutremurat! Ştiam cine este Titi, căci  auzisem povestea ei în mai multe rânduri.

În martie 1948, undeva în Ardeal, fusese adusă spre anchetă Titi Gâţea, şefa "Cetăţuiei" pe ţară, adică a Organizaţiei Femeilor din Mişcarea Legionară. Şeful Siguranţei era pe atunci maiorul Bulz, iar ajutor era un ofiţer al cărui nume era Gâţea. Titi era o fată frumoasă, cu un caracter deosebit şi vertical, cum puţine se mai găseau la acea oră. Bulz a bătut-o bestial, a dezbrăcat-o, i-a rupt sânii cu dinţii şi i-a băgat un fier în vagin! Aşa a fost ucisă Titi Gâţea, însă lucrul cel mai groaznic nu se opreşte aici, ci la ofiţerul ajutor, care era nici mai mult, nici mai puţin decât fratele ei!

Titi nu avea tată şi stătea împreună cu mama ei într-o locuinţă modestă. După ce fata dispăru de acasă, mama o căută peste tot, întrebându-şi adesea şi fiul dacă nu cumva a aflat ceva despre Titi. Întotdeauna acesta dădea din umeri în semn că nu ştie nimic de ea. După un timp, la urechile mamei a ajuns ştirea că Titi a fost ucisă şi că fiul nu este străin de moartea ei.

Gâţea venea din ce în ce mai rar să-şi vadă mama. Într-una din zile, când a mers totuşi acasă, îşi găsi mama aproape pierdută, plânsă, slabă şi îngenuncheată în faţa icoanelor unde ardeau două lumânări.

- Sărut mâna, mamă!

Aceasta s-a ridicat şi, întorcându-se către fiu, i-a zis:

- Am avut doi copii, pe Titi şi pe tine. Titi a murit la Siguranţă, iar tu ştii de asta, şi pentru ea am aprins o lumânare. Am avut un băiat, în persoana ta, care pentru mine este mort, şi iată a doua lumânare pentru tine! Ieşi afară din casă şi să nu te mai întorci niciodată!

Zguduit de cele întâmplate cu Titi Gâţea şi avându-l în faţă pe nemernicul care a fost capabil de o asemenea crimă odioasă, m-am îndreptat înspre Bulz. L-am prins de picioare şi trăgându-l înspre mine i-am ţipat în urechi:

- Criminalule! De ce-ai făcut asta?!?

Palid la faţă, Bulz a ridicat dreapta în sus în semn de apărare. Atunci am văzut ceva care m-a îngrozit şi mi-a produs o stare de dezgust total. Bulz se născuse cu un handicap uluitor: degetul mare de la mână avea mărimea unui deget obişnuit doar până la prima falangă, iar arătătorul era mai scurt, mijlociul şi mai scurt, inelarul era puţin mai mare decât unghia, degetul mic fiind doar de mărimea unghiei. Mâna îi era subţire şi schimonosită şi am încercat senzaţia înfricoşătoare că diavolul s-a întins spre mine ca să mă cuprindă, să mă strângă de gât. L-am lăsat scârbit, mi-am şters mâinile de pantaloni ca şi când le-aş fi băgat într-o hazna împuţită şi m-am dus la locul meu, fără să mă mai uit în urmă.

După o oră, Bulz bătea în uşă ca să fie scos la ofiţerul politic, ceea ce s-a şi întâmplat. Peste o altă oră, un gardian din altă secţie l-a adus înapoi pe Bulz, ducându-mă pe mine la izolare.

Pe continentul american fiind, în ziarul "Cuvântul românesc" din Hamilton-Canada, am publicat un articol intitulat "Vasile Bulz", în care relatam cazul acestuia. Semnam pe atunci cu pseudonimul Ig. Roger. Imaginea acestui monstru m-a urmărit toată viaţa şi, astăzi, după atâţia ani, încă mai cred că era întruchiparea diavolului.

 

Călău la Auschwitz, turnător în Aiud

 

În lagărul de la Auschwitz, Lax era unul dintre cei mai periculoşi şi mai mizerabili oameni care au trecut pe acolo. Fiind în majoritate evrei în acel crunt iad, şi între ei trebuia să fie unul de aceeaşi naţionalitate care să-i vândă şi să execute asasinatele comandate de nemţi. Lax îşi luase această răspundere! Alăturându-se duşmanilor şi luptând împotriva propriului său neam, timp de câteva luni sau poate mai mult de un an a executat asasinate prin spânzurare. Cu un sadism ieşit din comun, acest om cu figură de diavol, aproape spân, cu faţa de culoare sângerie, ne povestea cele trăite de el cu o plăcere diabolică.

În mijlocul lagărului, i se ridicase un mic eşafod. O frânghie se balansa deasupra podului unde se afla un scaun, pe care era urcat cel ce urma să fie spânzurat, ca să ajungă la şfac. Călău înnăscut, Lax presta totul: fixa şi închidea bine laţul de gâtul victimei, apoi împingea cu piciorul scaunul pe care stătea, iar cu pumnul îi aplica o lovitură puternică în creştetul capului pentru ca trupul, deja aflat în cădere, să vină cu şi mai mare viteză în ştreang. Într-un rânjet sinistru, cu un sadism satanic, povestea toate aceste lucruri arătând, efectiv, cum ochii celui spânzurat ieşeau afară cât cepele şi limba îi atârna, cum spunea el, de-un cot. Erau imagini sinistre şi noi, care îl ascultam, eram încercaţi de o vădită senzaţie de scârbă şi groază. Lax era criminalul perfect!

Se născuse şi trăise în Sighetul Marmaţiei, fiind evreu de origine. Când Hitler a cerut ungurilor să trimită evreii în lagărele din Polonia, aceştia s-au conformat  întocmai şi mulţi dintre ei nici nu s-au mai întors vreodată. Chiar dacă, spre deosebire de unguri, românii nu au trimis nici un evreu în lagăr, tot ei sunt văzuţi mai rău. În felul acesta ajunsese Lax în lagărul de la Auschwitz, devenind unealta conducerii şi, în acelaşi timp, duşmanul propriei sale naţii.

În aprilie 1945, când armata americană deschidea porţile lagărului Auschwitz, Lax, cu o abilitate deosebită, a reuşit să se strecoare printre aceştia şi să dispară. A rătăcit multă vreme prin diferite ţări, neîndrăznind să se întoarcă în Maramureş. În cele din urmă, crezând că oamenii l-au uitat, a revenit în Sighet. Chiar în momentul când a păşit din tren pe peron, a fost înhăţat de 3-4 conaţionali de ai lui care făceau parte din Siguranţă. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, a fost trimis în Aiud, ajungând în scurt timp să fie cunoscut de toţi deţinuţii drept un satir înspăimântător, o hienă veşnic înfometată.

Ca unul care avea maleficul în sânge, Lax a sesizat că ura cea mai mare a comuniştilor era îndreptată împotriva legionarilor. Astfel, i-a propus lt. Lulu Iordache să ridice în curtea temniţei un eşafod, unde el să-i spânzure de la primul, până la ultimul, menţionând că la Auschwitz a spânzurat câteva mii de evrei şi că deţine o vastă experienţă în domeniu. Dacă lui Lulu i s-ar fi îngăduit să facă acest lucru, ar fi făcut-o bucuros, alături de confratele său Lax.

 

*

 

Lulu Iordache era unul dintre cei mai cumpliţi ofiţeri politici. Când şi-a început cariera la Aiud, trecând prin sala strungurilor, s-a întâlnit cu Dumitru Ciobanu, din Oltenia, care făcea detenţie din 1941. Acesta fusese şeful unui restaurant din Bucureşti, unde Lulu era  picolo. Cu gură mare, de oltean, Dumitru Ciobanu i-a strigat:

- Ce faci Lulu? Ia uite, mă, cine te-a făcut locotenent? Şi-ncă ofiţer politic!

Remarca l-a lovit în orgoliul său de cadru activ al închisorii, în propria-i viziune un statut mult prea important ca să mai cuteze cineva a-i aminti de poziţia socială avută anterior. După faimoasa întâlnire a celor doi, Lulu îl ocolea constant pe Ciobanu.

 

*                             

 

Croit din două firi antagonice, Lax avea în fiinţa lui un contrast evident pentru toată lumea. Pe cât de mare satrap, crud, mişel şi satanic era acest specimen, pe atât era de laş. Nu suporta să i se facă nici măcar o injecţie şi era suficient ca sanitarul să îi arate seringa ca să o rupă la fugă. Dacă era prins, începea să plângă, să urle, să se bată cu pumnii în piept şi să se dea cu capul de pereţi sau de pământ. Dacă i se aducea vreo acuzaţie, arăta pe oricare altul din jur, fireşte, nevinovat, aruncând vina asupra lui fără nici o remuşcare. Dacă era flămând şi nu avea ce mânca, fura sau îi smulgea bucata de pâine din mâna unui alt deţinut, luându-i singura sursă de existenţă, respectiv, raţia pe o zi.

 

*

 

Secţiile I şi II erau încălzite cu lemne şi cărbuni, iar coşurile trebuiau curăţate cel puţin o dată pe an, cu atât mai mult cu cât ciorile se cuibăreau în hogeaguri.

Lax şi vreo 5-6 deţinuţi se ocupau cu zugrăvitul încăperilor, având  acces atât în interiorul, cât şi în exteriorul închisorii. În toamna anului 1953, Lax şi echipa sa trebuiau să cureţe coşurile. În acea perioadă, ciorile aveau puii mărişori. Sesizând acest lucru, Lax i-a cerut voie ofiţerului politic Lulu ca toţi puii de cioară pe care îi scoate din cuib şi din coş să-i fie daţi lui şi să i se îngăduie ca, la bucătărie, să i se gătească o ciulama, într-un vas oarecare. Lulu a fost de acord cu acest lucru, cu atât mai mult cu cât erau politici cei care mâncau de la bucătărie, deci - după cum spuneau ei - duşmani ai poporului în faţa cărora nu conta că se spurcă vasele cu mâncare gătită din aceste păsări urâte şi murdare.

Pe acoperişul secţiilor, Lax trecea cu uşurinţă de la un coş la altul, introducea mâna şi scotea de acolo un cuib cu câţiva pui de cioară care cârâiau îngrozitor. Pentru că era grăbit, Lax lua câte un pui, introducea capul în gură muşcându-l cu putere; puiul era aruncat în curtea secţiei iar capul îl scuipa în curtea dintre secţie şi Celular. Priveliştea era pe cât de macabră, pe atât de greţoasă şi insuportabilă. Răzvrătite de măcelul puilor, stolurile de ciori s-au repezit înfuriate asupra lui, trăgându-l de haine şi ciocnindu-i mâinile şi faţa. Lax, care era un fricos cum rar se poate întâlni, ţipa şi se apăra de ciori ca şi când l-ar fi năpădit un roi de viespi ucigaşe.

Rar mi-a fost dat să văd atâta solidaritate la nişte vietăţi care păreau neajutorate, o adevărată lecţie de supravieţuire, valabilă şi pentru oameni. Săptămâni în şir, când Lax trecea prin curte, din toate părţile se auzeau fâlfâituri de aripi şi ţipete, iar ciorile se aruncau asupra lui ca în ziua când li se uciseseră puii din cuiburi.

La aceste întâmplări au fost sute de martori oculari, iar mai târziu mii de oameni au aflat întâmplarea unică şi urmarea răzvrătirii ciorilor.

 

*

 

Latura lungă a secţiilor I şi II era orientată înspre vest, celelalte două fiind dispuse înspre nord şi sud, la capătul lor fiind cele trei biserici - ortodoxă, greco-catolică şi calvină.

Lulu Iordache a încercat timp îndelungat să găsească pe cineva care să taie crucile de pe turlele celor trei biserici, dar nimeni nu a îndrăznit să le doboare  oricâte ameninţări sau pedepse s-au abătut asupra deţinuţilor din partea ofiţerului politic, pentru neexecutare de ordin. Atunci, i-a dat dispoziţie lui Lax să taie crucile. Şi a făcut-o!

Cu sânge rece, acesta s-a urcat pe o scară înaltă, s-a căţărat apoi pe acoperişul bisericilor, ajungând la turn. A apucat apoi cu mâna stângă crucea, iar cu dreapta a tăiat-o cu un traforaş, aruncând-o la pământ. Parcă Iisus Hristos ar fi fost iarăşi condamnat, crucificat şi din nou dus în mormânt. Întâmplarea a făcut ca de această dată să fiu în curtea Zărcii, unde lucram cu încă vreo câţiva deţinuţi. Sacrilegiul s-a produs sub ochii mei şi nu aveam nici o putere să mă opun. Dacă Iisus Hristos, pe cruce, a spus "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!", referindu-se la cei care îl batjocoreau după ce îi bătuseră piroane în mâini şi picioare, eu, păcătosul de mine, cu privirile aţintite înspre cer, făceam cruci mari şi ziceam :

- Trăsneşte-i, Doamne, pe rând! Întâi pe Lulu şi apoi pe Lax! Nu-i mai îngădui, Doamne!

 

*

 

Era înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici, în anul 1964. Lax se elibera, desigur, cu un decret de graţiere! El, criminalul criminalilor! Cel mai mare şi cel mai feroce dintre aceştia! De acolo, din poarta 2, situată între birourile Grefei şi spitalul temniţei, s-a întors pentru câteva clipe către un grup de deţinuţi politici şi, cu braţul drept ridicat în sus, le-a strigat

- F...-vă muma-n c.., de legionari! Eu mă eliberez, iar voi rămâneţi dracului aici până ce-o să crăpaţi unul câte unul şi-o să ajungeţi toţi la Râpa Robilor!

S-a întors şi a ieşit pe poartă, plecând în libertate! Tocmai el, cel care a dezlănţuit întregul iad în jurul lui! Iar ceilalţi, care au slujit patria, adevărul şi pe Iisus Hristos rămâneau să-şi ispăşească pedeapsa pentru o vină imaginată de comunişti, care nu a fost şi nu va fi inclusă în nici o lege, niciodată.

 

Revoltă în Celular

 

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.

Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii după ajutor:

- Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară!!!

Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de gratii şi cu toată puterea am început să strigăm:

- Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi!

Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de lemn.

- Hooo, criminalilor!

Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât noi toţi - trecuse bietul de el prin Piteşti - a demontat spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un zgomot infernal.

- Hooo, criminalilor!

Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într-un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară din apropierea temniţei.

Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de promptă, ba chiar şi mai puternică.

 

Ovidiu Roman

 

În aceeaşi vreme, am fost martor al suferinţelor îndurate de inginerul Ovidiu Roman, fiu de preot, care avea TBC în ultimul grad. Doctorul Ranca i-a adus o carte poştală pentru a-i scrie tatălui său să-i facă rost de Penicilină. Nu se ştie prin ce relaţii, dar părintele Roman a reuşit să obţină, din străinătate, 10 sau 15 flacoane, care au ajuns la feciorul său, în Aiud. După ce acestuia i s-a injectat circa două treimi din cantitatea primită, Ovidiu i-a spus doctorului să-i dea restul de Penicilină prietenului său, ing. Sandovici, TBC-ist şi el, internat într-o altă celulă a secţiei. Dr. Ranca a refuzat categoric, specificând că, în acest caz, amândoi vor muri în mod categoric. Lui Roman i s-a făcut în continuare Penicilină, reuşind să fie salvat, în schimb Sandovici a murit după 10 sau 12 zile.

 

*

 

În ziua de 23 ianuarie 1957, Filimon a intrat radios în salonul de bolnavi şi, parcă luând parte la bucuria pe care trebuia să o încerc în clipele următoare, mi-a spus:

- Fă-ţi bagajul că pleci în libertate!

Şi nu m-a "observat" nici când, pe coridor, am mai deschis câteva vizete ca să-mi salut pentru ultima oară camarazii care rămâneau în urmă...