CAPITOLUL IV

"Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletul lor aspiraţiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă (...) Sunt Tyrteii Elladei, (...) eroi cum îi numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o concretizare a epocii". (Octavian Goga)

România - lagăr naţional

Prevalându-se de faptul că au ajuns la putere, comuniştii au inventat cele mai diabolice metode de aşa-zisă corecţie, dar care nu aveau nimic în comun cu ceea ce se cheamă echivalent între gravitatea infracţiunii şi pedeapsa aplicată. Orice ar fi putut face atingere la orânduire era distrus fără discernământ, astfel ca nici o bridă să nu se mai răzleţească vreodată de imperiul supunerii pe care l-au instituit. Aşa au fost ucişi sute de mii de oameni în cumplitele temniţe comuniste, iar intelectualitatea, cea care prin valoarea-i incontestabilă ar fi ameninţat poziţia noului sistem, era decimată metodic.

Cum "depozitele" existente nu aveau capacitate suficientă pentru victimele condamnate, comuniştii au procedat la extinderea rapidă a numărului de închisori, astfel că, în scurt timp, România a devenit prima ţară din lume care deţinea cele mai multe obiective de exterminare pentru deţinuţii politici. A fost schimbată destinaţia iniţială a unor amplasamente, cu predilecţie vechi locaşuri de cult - mânăstiri, biserici, precum şi o serie de imobile a căror arhitectură solidă constituia o garanţie pentru săvârşirea scopului criminal: genocidul unui popor. Chiar şi aşa, spaţiul nu era îndeajuns. Şi au găsit o altă soluţie: exterminarea în masă a opozanţilor!

Convoiul

De la închisorile şi securităţile din Bucureşti, în special Jilava - închisoare de triere, deţinuţii care trebuiau să ajungă în alte penitenciare din ţară erau transportaţi în Gara de Nord. Acolo, undeva în capătul dinspre Basarabi, feriţi de ochii publicului, erau urcaţi în trenul care urma să-i ducă la destinaţia stabilită.

Pe 25 aprilie 1950, seara, şi noi am fost încărcaţi în duba-tren cu direcţia Aiud, unde am ajuns dimineaţa, pe la ora 10.30-11.00.

În gara Aiud, ne aştepta un număr mare de miliţieni. Cum, la acea vreme, închisoarea nu avea în dotare maşini pentru transportul deţinuţilor, de la gară am mers pe jos. Înconjurat de numeroşi gardieni cu armele în mână, convoiul nostru arăta trist şi dezolant. În faţă, erau doi soldaţi în termen, desculţi, descoperiţi şi atât de slăbiţi, încât abia îşi duceau bocceaua cu cele câteva lucruri pe care le aveau. În afară de aceasta, aveau la picioare lanţuri grele de pedeapsă care sunau sinistru şi răscoleau praful pe drum. Cei doi, Macarie Boieroiu şi Ştefan Krepela, erau dintr-un lot dobrogean, având condamnare de muncă silnică pe viaţă şi, respectiv, 25 ani închisoare. În urma lor, veneau ceilalţi deţinuţi în ochii cărora se citea groaza ca şi cum, la capătul drumului, i-ar fi aşteptat plutonul de execuţie. Lumea se ferea de noi, intrând în prăvălii sau dând colţul străzii. Doar pe la geamuri, vedeam că se mişcă perdele apărând câte un cap de bătrân sau tânăr din dosul lor. Îmi amintesc versurile lui Radu Gyr:

"Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,

Vineţi în amurgul citadin,

Zornăind sub bura de venin,

Poticniţi în lanţuri şi noroaie,

Strâmbi de lanţ, de burniţă, de foame,

Ducem boarfa noastră-ntr-o boccea

În oraşu-n care nu ne vrea,

Beat de aburi calzi şi de reclame".

Zarca Mariei Tereza

Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: "Lasciate ogni speranza voi ch'entrate!" ("Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!"), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud.

Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul "Infernul". Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă - o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule - ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni. De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată, unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată - cam 32 linguri/om, din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor.

Klain Pincu

Din lotul Dobrogea, mi-l amintesc pe Gheorghe Gulea, macedonean, condamnat la muncă silnică pe viaţă - "MSV", care ocupase primul loc de lângă fereastră. Veneau la rând Klain Pincu, evreu, medicul portului, Emil Braun - funcţionar în port şi translator de limbă engleză, Camara Ahile, grec, funcţionar în port, şi eu - care stăteam lângă uşă. Mai erau Victor Sălăgeanu şi Pamfil Sălăgeanu, şi încă o persoană pe care nu mi-o mai amintesc.

În săptămânile care au urmat, Gheorghe Gulea şi Klain Pincu au avut nenumărate discuţii, de cele mai multe ori în contradictoriu. Ascultându-i, am spus că, parţial, amândoi aveau dreptate, dar am remarcat că dr. Klain Pincu era mult mai bine pregătit, ceea ce îl situa deasupra interlocutorului său.

Într-o zi, Klain Pincu s-a aşezat lângă mine, spunându-mi în şoaptă:

- Te văd un băiat liniştit şi cu cap. Îmi pare rău că anii pe care îi ai de executat, din păcate, îi vei face pe toţi.

- Ce vă determină să credeţi acest lucru?, l-am întrebat curios, dar şi puţin revoltat.

- În primul rând, eşti român şi românii nu se ajută între ei, ci se duşmănesc, iar în al doilea rând, coloritul dumitale politic devine periculos numai la auzul acestor cuvinte. Eu sunt jidan, aşa cum spun românii despre noi, evreii, şi sunt căsătorit cu o româncă, din Brăila, deşi mă tem că va da divorţ de mine în timp ce sunt închis. Dar noi ne ajutăm unii pe alţii şi ai mei nu mă vor lăsa să fac toţi cei 25 ani de temniţă grea, la care am fost condamnat sub acuzaţia că, fiind medic în port, am lucrat cu străinii şi am primit de la aceştia cadouri şi bani. Eu nu am voie să fac mai mult de 5 ani, însă tu, copile, vei face toată închisoarea. Îmi pare rău că ţi-am spus asta...

După ce am vorbit cu acest om, m-a cuprins un fel de frică şi ceva lăuntric îmi spunea că aşa va fi. Peste puţin timp, m-am despărţit de Klain Pincu, el plecând cu un lot la mina Baia Sprie. Din când în când, mai primeam câte o veste despre el şi ştiu că o vreme a fost sanitar la infirmeria minei. Am aflat apoi că exact după cinci ani, aşa cum estimase, a fost eliberat din închisoare.

Am reflectat îndelung după primirea acestei veşti. Câtă dreptate a avut Klain Pincu în ceea ce priveşte naţia lui şi câtă dreptate a avut judecând naţia mea, poporul din care mă trag şi care s-a născut pe aceste meleaguri, unde Sfântul Andrei ne-a adus scânteia divinităţii şi învăţăturile lui Hristos! În ţara mea, am deci libertatea să stau o viaţă în temniţă pentru că mi-am iubit patria şi pe Iisus. Şi, la urma urmei, de ce să nu stau, că doar e ţara mea!

Tablele morţii

Pentru deţinuţii politici din Aiud, anul 1950 a însemnat poate cea mai grea perioadă de-a lungul existenţei acestei temniţe. Exceptând camerele mari, cele 312 celule erau populate până la refuz de către cei peste 2400 deţinuţi, câte 8 în fiecare celulă, întinşi direct pe duşumea, aşa fel să nu mai rămână nici o palmă de loc neocupată.

Din când în când, politicii din două-trei celule erau scoşi la plimbare în curte, păstrând o anumită distanţă între ei pentru a nu lua legătura unii cu alţii. De o parte şi de alta a intrării în Celular, erau două table asemănătoare celor de la şcoală, unde se scria zilnic efectivul de pe etaje. Când gardienii au observat că noi urmăream totalul, tablele au dispărut.

În acea perioadă, Aiudul se afla în plin regim de exterminare. La ora 19.00, când se schimbau gardienii, paznicul Pavel, şeful secţiei parter, îşi striga colegii, luând de la aceştia o anumită situaţie.

Etajul III:

- Maier, câţi ai astăzi?

- Doi!

Cu o voce mai înceată, ca pentru el, Pavel spunea:

- Puţin Maier!

Etajul II:

- Man, câţi?

- Unu!

- Prea puţin!

Etajul I:

- Vasile Marcu, tu câţi ai?

- Trei!

Aici, nu mai erau comentarii. La rândul său, Marcu întreba de fiecare dată:

- Da' tu, băi Pavele, câţi ai?

Şi Pavel făcea adunarea cu voce tare, incluzându-i şi pe ai lui:

- Doi şi cu unul - trei şi cu trei - şase, şi cu unul - şapte! Şapte, bă!

Ascultam toţi acest raport şi eu, nou-venit, nu ştiam despre ce este vorba însă cineva, care avea ceva vechime în Aiud, ne-a dezlegat taina:

- Fraţilor, asta înseamnă că astăzi au murit 7 inşi din Celular!

Aşezându-se în genunchi, a făcut cruce, a zis "Dumnezeu să-i ierte!" şi "Tatăl nostru", după care s-a rugat pentru cei dispăruţi în ziua aceea.

Cele auzite după raportul gardienilor din acea seară mi-au fost confirmate mai târziu. Din celula unde stăteam, pe partea sudică a aripii lungi a Celularului, se putea vedea în stradă, până dincolo de zid, dar mai ales pe podul care traversa pârâul Aiudel. Din umbra care domnea în celulele noastre, deseori puteam vedea cum erau transportate sicriele cu deţinuţii decedaţi, pe nişte cărucioare. De fiecare dată, din dreapta sau din stânga noastră se auzea un pumn puternic în zid, ceea ce era semn că se întâmplă ceva deosebit iar noi trebuia să privim din colţul geamului. Aşa am văzut întâi un căruţ cu două sicrie, un al doilea tot cu două şi ultimul cu trei sicrie. Era exact numărul care, cu puţin timp în urmă, fusese comunicat lui Pavel de către gardienii etajelor din Celular: şapte morţi.

*

Deseori, când gardienii erau deja la parter pentru a ieşi din schimb, lipsea paznicul de la etajul I, Vasile Marcu. Dacă Pavel insista să coboare, acesta, doar în cămaşă şi transpirat, sprijinindu-se de balustrada punţii, striga:

- Stai, măi, Pavele, că încă nu m-am săturat de bătut!!!

Ceahlăul, în vis

Pe la sfârşitul lunii august 1950, când se încheia un an în regim de exterminare prin înfometare, frig şi boală, mă ridicam foarte greu de pe duşumea. Forţele îmi erau sleite, picioarele nu mai aveau stabilitate, mi se întuneca în faţa ochilor şi ameţeam.

De cele mai multe ori, încercările eşuau, dar o luam de la capăt, bazându-mă pe voinţa de a nu fi îngenuncheat de înfometarea la care eram supus. Încet, ca un copil căruia mama îi spunea "Hai, copăcel, copăcel!", rezemat sau agăţându-mă de perete, încercam să ajung pe verticală. Nu rareori am căzut şi mi-am stâlcit nasul, obrajii sau m-am lovit la cap. Dacă ziua se vorbea foarte des de mâncare, noaptea visam că sunt în faţa unei mese uriaşe cu cele mai bune mâncăruri şi băuturi. Cârnaţii, de exemplu, îi mâncam pe lungime de metri iar omleta o făceam într-un cazan dintre cele mai mari. Dacă venea plantonul cu şeful de secţie să ne aducă hârdăul cu mâncare, visam că îl ridic, îl pun la gură şi înghit tot, deşi acesta avea un volum mare şi o greutate de circa 50 kg.

Într-o noapte, m-am visat pe frumoasa vale a Bistriţei privind măreţia Ceahlăului şi am văzut că acesta, până la vârf, era de mămăligă. M-am repezit la el şi, în genunchi, apoi pe burtă, am început să-l mănânc de la poale, înaintând spre culmile înalte! Toată noaptea am mâncat din Ceahlău fără să mă satur, iar dimineaţa, în imediata apropiere a gurii, pe podea, era o baltă de salivă...

"Poate de veacuri, poate de mulţi ani,

Nu am prânzit, nu am mai stat şi noi la cină...

Poate de veacuri, poate de mulţi ani,

Am suge fier, am roade bolovani

Şi-am hăpăi moluz sau rogojină..." (Radu Gyr)

Prima oară la Neagra

Detenţia politică în Aiud însemna nu doar supliciile diabolice pe care eram nevoiţi să le suportăm, ci şi interzicerea dreptului de a privi dincolo de zăbrelele geamului.

Într-una din zile, după deschiderea de la ora 7.00, m-am înălţat pe vârfuri, încercând să mă uit în curtea închisorii dar, imediat, din uşa celulei, gardianul Filipescu mi-a făcut semn să-l urmez. Era poreclit Falcă Prăjită pentru că avea o parte a feţei arsă din timpul când luptase pe frontul de răsărit. M-a dus la Neagra şi mi-a ordonat să mă dezbrac la pielea goală. Am stat 12 ore în această celulă neagră, la propriu şi la figurat: nu avea geamuri, ci doar nişte ţevi care dădeau deasupra închisorii şi prin care se făcea un curent greu de suportat, cu atât mai puţin de mine care eram subalimentat de multă vreme şi slăbit, iar în acele zile plouase mult şi era foarte rece.

Intrarea în Celular se făcea prin capul T-ului şi era orientată în partea de est. La întâlnirea celor două aripi ale T-ului, vest şi sud, precum şi în nord şi vest, fiecare nivel avea două celule Neagra sau Celula Neagră, numite aşa pentru că erau lipsite de geamuri şi de orice orientare în afară, spre lumina zilei. Erau prevăzute cu o singură gură de aerisire către planşeul Celularului, însă ţeava avea mai multe coturi care împiedicau pătrunderea luminii din afară. Uşa fiind înălţată cu vreo 3-4 cm, se făcea tiraj cu intrarea principală a Celularului, curentul fiind devastator pentru deţinutul aflat în una din aceste celule. Cu vină sau fără vină, acolo stăteau deţinuţii pedepsiţi care, indiferent de anotimp, erau dezbrăcaţi sau, în cel mai fericit caz, stăteau în cămaşă şi indispensabili. Timpul de şedere în această celulă era de cel puţin o zi şi o noapte, dar s-au înregistrat cazuri când au stat şi zile la rând, majoritatea ieşind de acolo foarte bolnavi.

Eu însumi, după 12 ore de pedeapsă la Neagra, dezbrăcat, am făcut congestie pulmonară, apoi TBC. În această celulă am stat singur, fiind una din rigorile de distrugere a celor pedepsiţi. Era băgat un singur om, lipsindu-l astfel de posibilitate de a se aşeza spate în spate cu vreun alt pedepsit sau de a-şi face masaj unul altuia pentru a nu îngheţa.

Totul era calculat diabolic. În încăperea respectivă, nu exista pat, bancă, vas de apă sau tinetă pentru necesităţi. Absolut nimic! Dacă îţi era sete, nu deschideau uşa decât după lungi ore de aşteptare. Cu autoritatea celor cu drepturi depline asupra ta, ca individ care nu însemna nimic în ochii lor, când trebuia să ieşi pentru necesităţi îţi strigau veninos:

- C...-te pe tine!

Abia după multă vreme, te scoteau în şuturi şi înjurături la WC, acordându-ţi doar câteva secunde, astfel că nici măcar timpul necesar nu îl aveai...

În demenţa lor de scursuri ale societăţii, excelau în intenţia de a şterge orice graniţă între uman şi animal la condamnaţii politici. Astfel, erau zile când gardianul refuza să vină iar bietul om făcea pe el, după care trebuia să execute ceea ce i se ordona superior şi implacabil:

- Curăţă cu mâna!!!

Bolnav de TBC

După 12 ore de stat la Neagra, am fost scos şi dus în celulă, unde doctorul Maximilian Corbu, specialist în boli pulmonare, fost medic la sanatoriile Toria şi Moroeni-Dâmboviţa, şi el condamnat politic la acea vreme, mi-a pus diagnosticul de congestie pulmonară (în prezent, dr. Corbu este cetăţean elveţian, locuieşte în Fribourg, oraş considerat "Florenţa Elveţiei"). Mi-a făcut o frecţie ca să-mi revin, apoi a spus gardianului că sunt grav bolnav şi că trebuie să fiu scos din celulă. Zadarnic însă, au trecut multe zile până ce am fost văzut de doctorul închisorii, care s-a speriat de starea în care eram:

- Tu, copile, ce cauţi aici, la politici?...

Era ora prânzului şi temperatura mea se ridicase la 39 grade Celsius. Imediat am fost izolat pe aripa stângă a etajului, socotită o rezervă a infirmeriei unde erau câteva celule pentru cei grav bolnavi, dar, din cauza temperaturii ridicate, aproape 40,5 grade, am căzut de două ori în comă. Prima oară s-a întâmplat pe 9 septembrie, pe la 9.00, dimineaţa, după ce fabrica de creozot din apropierea gării sunase îndelung. Corpul parcă îmi luase foc, creierul fierbea în cap iar mâinile şi picioarele nu le mai puteam mişca. Halucinam. Despre cele ce au urmat în acest timp, cam şase ore, mi-au povestit colegii de celulă. Dumnezeu parcă încă nu voia să mă ia la El.

Intrând întâmplător cu gardianul în celulă şi impresionat de starea în care mă găsise, doctorul Ranca a şoptit: "Este păcat ca acest copil să moară în puşcărie!" Mi-a adus antibiotice şi nu a plecat de lângă mine până ce nu s-a asigurat că încă nu-mi venise rândul...

Patru zile mai târziu, pe 13 septembrie, intram din nou în comă dar şi de această dată, ca prin minune, am fost salvat.

De-a lungul vieţii, am observat că, înainte de a mă scufunda, dintr-un colţ de Univers o mână mă readuce la suprafaţă pentru a mai respira o dată aerul rece, curat şi binefăcător. M-am trezit cu braţele îndreptate către cer, exclamând din adâncul sufletului: "Doamne, încă o dată îţi mulţumesc!"

Ata Constantinescu

Aripa stângă a Celularului fusese pregătită special pentru izolarea bolnavilor care nu mai încăpeau în puţinele paturi de spital. Cei ajunşi în infirmerie erau doar nişte schelete, carnea şi muşchii care le acopereau oasele dispărând în cea mai mare parte. O categorie era formată din bolnavii de tuberculoză şi o alta din cei care aveau caşexie - edemul foamei. Din celula 199, susţinut de un deţinut pe nume Hainăroşie, din Jariştea-Vrancea, care era planton pe sală, am mers în camera mare 156 A de la etajul II, aripa stângă, unde erau Năstăsoiu, din Muscel, şi Dominic Mihailovici, care, fiind într-o avansată stare de descompunere fizică, avea să moară în scurt timp.

După câteva zile, a fost adus şi Ata Constantinescu, fost ministru al Agriculturii, feciorul lui Constantinescu, şi acesta tot ministru, zis şi "Porcul" - poreclă dată de regele Carol I care, nevorbind bine limba română, în loc să-i spună grasul, i-a zis porcul.

Ata Constantinescu avea o fisură la şira spinării din timpul detenţiei de la Canal. Unul dintre foştii torţionari ai Piteştiului, transferat între timp la Canal, l-a obligat să se urce pe o schelă de unde l-a împins, prăbuşirea fiind groaznică pentru volumul său. Înainte de accident, Ata Constantinescu avea o pondere corporală care depăşea 100 de kg, dar slăbise atât de mult în închisoare, încât trebuia sprijinit pentru a se ridica şi a face câţiva paşi.

Mă adresam numai cu "domnule ministru" dar m-a rugat, împreunându-şi mâinile, să-i spun simplu, "domnule Ata", căci, de câte ori auzeau asta, comuniştii îl snopeau în bătaie şi nu ar fi vrut să moară în temniţă.

După circa două săptămâni, Ata Constantinescu a fost scos din cameră şi n-am mai auzit nimic de dânsul. Abia după foarte mulţi ani, aveam să-l regăsesc pe un tabel întocmit în memoria foştilor camarazi de temniţă decedaţi în Aiud.

Mai târziu, în celulă a venit marele economist Mircea Cancicov, de loc din Bacău, fost ministru al Finanţelor în mai multe guvernări. Pe la începutul lunii octombrie 1950, când am fost mutat în altă celulă, Mircea Cancicov murea. Astfel, cel mai bun economist al nostru din toate timpurile s-a stins în Aiud, pentru că Partidul Comunist Român nu avea nevoie de creiere, ci doar de partea dorsală a oamenilor de nimic.

Alexandru Georgescu

Din camera mare 157 A, am fost mutat în celula 157, unde erau doi deţinuţi care executau o pedeapsă din ianuarie 1941. Am privit îndelung şi speriat la aceşti oameni aflaţi în al zecelea an de temniţă. Primul era Constantin Crişu, maistru croitor, din Bucureşti, un om cu multă credinţă şi rob nedezminţit al unui crez, căci aşa cum spunea cineva, crezurile politice sunt cele mai mari. Al doilea, întins pe pat, stătea inginerul Alexandru Georgescu, ploieştean, bolnav de TBC, în stare de descompunere.

De fiecare dată când tuşea - şi lucrul acesta îl făcea într-o scuipătoare, o sticlă specială - elimina din piept bucăţi mici de plămân. Am fost zguduit. Prima dată când am văzut, am simţit cum mâinile şi corpul îmi tremurau sacadat şi orice aş fi făcut nu-mi puteam stăpâni zvâcniturile. Aveam patul deasupra lui Constantin Crişu, în partea dreaptă. Ca bolnavi, ni s-a permis să stăm întinşi fără să fim pedepsiţi. De acolo, de sus, îl priveam pe Georgescu, care murea în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă...

În ultimele zile, somnul îi era întrerupt de descompunerea galopantă a plămânilor şi un horcăit atât de puternic, încât se auzea şi pe coridor. Ştiu că, în dimineaţa de "Sfântul Dimitrie", suferinţele lui Alexandru Georgescu ajunseseră până acolo, încât nimic nu mai lăsa să se întrezărească vreo speranţă de viaţă pe chipul său, încă viu. Din paliditatea avută până atunci, faţa i s-a schimbat deodată în roz, în roşu şi apoi în vişiniu. Ochii insistau asupra mea şi am înţeles că vrea să-mi spună ceva. A întins braţele şi mi-a cuprins mâna dreapta. Mi-o strângea din ce în ce mai tare, apoi mi-a făcut semn să mă apropii şi mi-a şoptit:

- Grigore, mor! Am în fabrică un bun prieten, Alecu Cojocaru, ploieştean ca şi mine. Roagă-l să-i spună soţiei mele cum m-am prăpădit. Acum mor, nu am nimic cu nimeni şi nu urăsc pe nimeni!

Apoi, din ce în ce mai pierdut, mă rugă:

- Spune "Tatăl nostru"...

Rar, apăsat şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, am început să spun: "Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească numele Tău, facă-se voia Ta..."

Ochii lui Alexandru Georgescu mă pironeau, din ei pornind în fascicol o lumină de o forţă nemaiîntâlnită de mine până atunci. În timp ce rosteam rugăciunea domnească, forţa slăbea treptat... Când am spus "şi ne iartă nouă greşelile noastre", capul i-a căzut într-o parte iar braţul încă îmi era strâns ca într-o menghină. Murise. I-am trecut mâna stângă peste faţă pentru a-i lipi pleoapele şi am dat să-mi scot mâna dreaptă. M-am eliberat cu greu şi eram răvăşit. Nu ştiam unde mă aflu. Am vrut să ies pe uşă, dar era încuiată. M-am dus înspre geam, însă era zăbrelit.

Era prima oară când prin mâinile mele se strecura viaţa cuiva fără ca să îmi fie îngăduit să o opresc. În acelaşi timp, m-a zguduit incomensurabilul triumf al morţii, care, de fapt, avea o singură dimensiune: clipa. Nu ştiam ce să fac... M-am urcat pe pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns în neştire.

Busuiocul

Era toamnă târzie, încărcată de amintiri multe şi, fiind tare bolnav, mă rugam lui Dumnezeu să intre în celulă un preot - deţinut, desigur - ca să mă spovedesc. Nu ştiu de ce, dar mă încerca sentimentul că mi se apropie sfârşitul...

În celulă stăteam trei inşi şi trebuia să vină un al patrulea. Unul dintre cei doi, CFR-ist, fusese şef de gară la Cristeşti - pe linia ferată care iese la Blaj, dar şi la Aiud. La fiecare şuierat de tren, ne spunea de unde vine şi încotro merge, ne spunea chiar şi numărul acestuia, iar noaptea nu adormea până ce nu auzea ultimul tren, care pleca de la Cluj spre Bucureşti. Era atâta tristeţe pe faţa acestui om când auzea sunet sau trosnet de linie ferată, încât, privindu-l, îţi dădeau lacrimile.

Într-una din zile, în celulă a intrat un om de statură potrivită, în jur de 50 de ani, cu nişte ochi plăcuţi şi o figură blajină, ca de moldovean. După ce gardianul a izbit uşa şi a tras zăvorul, noul venit ni se adresă:

- Mă numesc... şi sunt preot.

Mare mi-a fost bucuria şi mi-am zis că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea consimţind să-l trimită pe acel preot în celula noastră. I-am spus că mă simţeam foarte slăbit, că nu mai aveam siguranţa că voi prinde Crăciunul lui 1955 şi că aş fi vrut să mă spovedesc. Preotul i-a rugat pe ceilalţi doi camarazi să se retragă în colţul patului de lângă uşă şi chiar să stea în picioare, de vorbă, blocând în felul acesta privirile iscoditoare ale gardianului care ne pândea de la uşă. Mi-am spus păcatele căutând să nu uit nimic, iar părintele şi-a împreunat mâinile în formă de cruce peste creştetul meu, zicându-mi:

- Te iert şi te dezleg!

După săvârşirea acestei taine, cu un vârf de cui pe care îl avea a desfăcut cuta zeghei într-un anumit loc, de unde a scos - învelită într-o bucată de pânză curată - o firimitură de pâine ce fusese îmbibată în vin. Era Sfânta Împărtăşanie, deci Trupul şi Sângele Mântuitorului! Mi-a introdus-o în gură şi, înălţând ochii spre ceruri, a murmurat:

- Se împărtăşeşte robul Lui Dumnezeu...

Am simţit atunci un miros de busuioc atât de puternic, încât mi s-a umplut tot coşul pieptului şi aveam impresia că plămânii sunt neîncăpători. Mireasma îmi intra prin toţi porii corpului, pe faţă, pe tâmple, prin ochi, apoi ieşea din trup şi parcă o alta intra pentru a-i lua locul, ca într-un circuit.

După ce această Sfântă Taină a fost săvârşită, ne-am aşezat liniştiţi pe marginea patului şi, tare curios, l-am întrebat:

- Spune-mi, te rog, părinte, de unde ai avut busuioc? Şi unde l-ai păstrat, că eu nu am văzut când l-ai scos?

Preotul s-a uitat lung la mine şi m-a pus să repet întrebarea.

- Ei bine, frate Grigore, nu am busuioc! Nu am avut busuioc! - a întărit, privindu-mă în ochi. Eu nu simt mirosul, dar dacă dumneata îl simţi, să ştii că trăieşti nişte momente deosebite şi că Însuşi Iisus Hristos a fost prezent aici şi ţi-a pus mâna pe frunte! Stai liniştit că mai ai încă mult de trăit, nu aşa cum mi-ai spus dumneata că n-ai să ajungi de sărbătoarea Naşterii Domnului. M-a îmbrăţişat părintele, iar mirosul de busuioc a persistat în celulă încă multă vreme...

Era inimaginabil şi nu-mi dădeam seama ce s-a produs în fiinţa mea, de unde atâta linişte şi atât de multă bucurie... În tihna pe care o căpătasem, parcă m-aş fi aflat pe Valea Trandafirilor din Kazanlâc-Bulgaria, în Poiana Narciselor din Făgăraş sau mă vedeam departe, foarte departe, în Pacific, pe Insulele Hawai, unde cresc cele mai frumoase flori ale pământului, orhideele...

Colonelul Ceia - deţinut în Aiud

Mare mi-a fost mirarea când, într-una din zilele lui aprilie 1951, a intrat în celulă deţinutul Aurel Ceia. Fusese şeful Securităţii pe Moldova şi mă anchetase la Piatra Neamţ, iar acum avea un rol bine determinat în Aiud. Pentru a şti să se păzească, le-am spus colegilor de celulă cine este noul venit, apoi am bătut în uşă şi am cerut gardianului să fiu mutat în altă cameră, refuzând să stau în acelaşi spaţiu cu această creatură.

După ce i-am comunicat gardianului cererea mea, şi Ceia l-a chemat şoptindu-i ceva. Acesta l-a scos din celulă şi s-a întors după puţin timp.

Să fi trecut poate două-trei ceasuri de la acest incident când un gardian m-a dus în secţia de vis-à-vis de Celular, într-o cameră unde îşi avea biroul ofiţerul politic Văleanu. După ce mi-a adresat mai multe întrebări, mi-a spus că sunt un duşman al clasei muncitoare, care trebuie pedepsit exemplar. Astfel, după ce am ajuns în Celular, gardianul m-a dus la Neagra doar în cămaşă şi în indispensabili, unde am rămas până seara târziu, drept pedeapsă pentru că l-am deconspirat pe Aurel Ceia.

După confruntarea mea cu ofiţerul politic Văleanu, Aurel Ceia a dispărut din Aiud, aspect care mi-a întărit convingerea că, în realitate, nu era deţinut politic, ci îmbrăcase haina vărgată pentru a-i spiona pe anumiţi deţinuţi politici. Fiind adus tocmai în celula în care mă aflam, cred că s-a scontat pe faptul că eu nu-mi amintesc figura lui, iar el ar mai putea scoate de la mine unele lucruri pe care Securitatea nu reuşise să le afle. Şi pentru a întregi acest lucru, aduc drept argument faptul că de atunci Ceia nu a mai apărut niciodată nici în Aiud şi nici în alte închisori din ţară.

Generalul Gabriel Negrei

După mai bine de jumătate de an, prin martie 1951, boala mea de piept - TBC pulmonar - s-a cicatrizat şi am fost scos din infirmerie. La începutul lui mai, un ofiţer şi doi gardieni au trecut prin celule întrebând de profesia fiecăruia, pentru a munci în fabrică. Atât pentru mine, cât şi pentru alţii era unica şansă de a ieşi din celulă la mai multă lumină, la o mâncare mai acceptabilă, care să ne ţină cât de cât pe linia de plutire, precum şi la o asistenţă medicală mai bună. De obicei, când aceştia aveau nevoie de mână de lucru pentru secţia metalurgie, spuneam că sunt tâmplar, iar dacă aveau nevoie de tâmplar, spuneam că-s fierar, aşa că nu prea o nimeream. Atunci însă am spus că sunt tâmplar şi se pare că am avut puţin noroc. Ofiţerul a notat numele meu şi, după o oră, m-a scos din celulă. L-a chemat pe şeful strungarilor în lemn, Aurel Herghelegiu, din Neamţ, fost căpitan de jandarmi, iar de la fierărie un deţinut politic, inginer de profesie, însoţit de maistrul civil Savonea. Ferindu-se de ofiţeri şi gardieni, Herghelegiu m-a întrebat câţi ani am, pentru ce sunt condamnat şi de unde sunt. Când i-am spus că am doar 22 de ani şi sunt din Neamţ, m-a strâns uşor de mână şi mi-a spus că voi merge la el. În câteva luni, am deprins foarte bine această meserie şi am lucrat la un strung special piese de şah, rege şi regină, pentru export.

Să fi fost sfârşit de iunie, început de iulie când, ieşind din fabrică după schimbul I, am observat mai mulţi deţinuţi, supravegheaţi de un gardian, care curăţau curtea principală dintre Celular şi secţiile I şi II. În spatele meu, am auzit pe cineva care a zis:

- Ăsta-i domnul Caraza.

Unul dintre deţinuţi s-a apropiat de mine, scoţând de sub haină o legătură mică, în nişte cârpe albe. Pentru a se convinge, m-a întrebat dacă sunt într-adevăr Caraza, după care mi-a strecurat rapid bocceluţa.

- Ţine! mi-a zis. Este de la generalul Gabriel Negrei, care a murit cu o săptămână în urmă, în celula 253. Înainte de a se prăpădi, mi-a dat aceasta, cu rugămintea să ţi-o înmânez.

Am vrut să-i mai cer câteva amănunte, dar nu mai aveam glas iar lacrimile îmi podidiseră deja ochii şi sufletul.

Desfăcând bocceluţa, am descoperit cămaşa generalului pe care, din când în când, cât am stat cu el în celulă, o scotea, o întindea pe prici, o mângâia şoptindu-i ceva, ca unei fiinţe însufleţite. Era din mătase de culoare kaki, frumoasă şi bine croită, într-adevăr, o cămaşă de general şi de nobil, căci aşa îl cunoscusem în celulă şi aşa se purta cu toată lumea. Mi-am îngropat faţa în cămaşa generalului care purta cu ea atâtea amintiri... România pierduse încă un mare om, un erou care făcuse istorie. Moartea care bântuia până şi umbrele din tranşeele frontului nu l-a vrut pe general. Era prea valoros! Dar l-au vrut în schimb comuniştii cu toată laşitatea şi indiferenţa faţă de un asemenea mare om de stat.

*

Poate pentru că eram cel mai tânăr din celulă şi chiar din Aiud, aveam doar 22 de ani, generalul Gabriel Negrei ţinea foarte mult la mine, iar eu, în afară de faptul că îl respectam foarte mult, aveam şi multă dragoste faţă de el. Într-o zi, m-a chemat lângă dânsul, pe priciul unde era întins, spunându-mi mai mult în şoaptă:

- Eu nu am şanse să mai ies vreodată de aici, la cei 83 de ani pe care deja i-am împlinit. Dumneata, în schimb, vei ieşi sigur în libertate, chiar dacă vei face întreaga condamnare. Am o rugăminte. În primul război mondial, am luptat sub comanda generalului Eremia Grigorescu. Osemintele lui se află în Mausoleul de la Mărăşeşti, acolo, în Moldova, de unde eşti dumneata. Te rog mult, poposind vreodată în Mărăşeşti, caută mormântul ilustrului meu comandant şi aprinde o lumânare, dar spune-i că este din partea mea. Îmi promiţi?

- Da, domnule general. Voi face cu siguranţă acest lucru.

Câteva luni mai târziu, când el trecuse desigur şi apa Stixului, atunci când mi s-a înmânat cămaşa lui, mi-am amintit de promisiunea făcută - cea de a îngenunchea în faţa mormântului lui Eremia Grigorescu din Mausoleul de la Mărăşeşti.

Nichifor Crainic

În urma unei delaţiuni făcute de un fost student, Mircea, venit din grupa lui Ţurcanu, de la Piteşti, după un an am fost mutat la tâmplărie uşoară, într-o secţie condusă de Gheorghe Cojocaru, de loc din Dobreni-Neamţ. Acolo, am avut şansa să lucrez cu Ilie Rădulescu, fost director al ziarului "Porunca vremii", cu Darie Teodorescu, fost prefect al judeţului Neamţ (mort ulterior în Aiud) şi cu Florin Isar, fost ofiţer în Batalionul 13 Vânători de Munte Târgu Neamţ, al cărui comandament fusese vremelnic instalat în casa noastră, la Poiana Teiului. Din discuţiile avute, acesta şi-a amintit exact de timpul cât a stat la noi şi chiar de toţi membrii familiei noastre. Lângă mine lucra col. Mihai Eminescu, fiul lui Matei - fratele cel mai mic al Luceafărului poeziei româneşti şi ultimul descendent al familiei Eminescu. Acesta era căsătorit cu Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu. Întrebat de mine cum se face că, în timp ce el este deţinut politic în temniţa din Aiud, socrul dumnealui se află printre mărimile comuniste care conduc destinele acestei ţări bătute de Dumnezeu, mi-a răspuns că acest om este foarte egoist, că niciodată nu va interveni pentru nimeni şi că înşişi copiii lui nu au urmat o facultate, oprindu-se la nivelul unui liceu sau al unei şcoli de menaj, cum este cazul soţiei sale.

La aceeaşi masă de lucru, se afla marele Nichifor Crainic, membru al Academiei Române, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, cel care a înfiinţat prima şi ultima catedră de mistică din România şi a doua din lume, după Viena, fost ministru al Propagandei, însă dincolo de toate aceste merite poeziile lui Nichifor Crainic atingeau Divinitatea. Mai târziu, l-am cunoscut şi pe filozoful Ioan Petrovici, şi acesta membru al Academiei Române, fost ministru al Cultelor, autor de manuale, cel care a ridicat în Parcul Cişmigiu grupul statuar al poeţilor noştri. Petrovici, în afară de autor de manuale de psihologie, este reprezentantul curentului idealist numit fideism - prin care religia se îmbină cu filozofia.

Faptul că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filozoful Petrovici. De la Crainic şi Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna "raiul comunist" nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut "vinovaţi" în faţa gardianului de serviciu - pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi - de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor - au fost lăsaţi acolo.

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând un unghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie - un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă - pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa - le-a aruncat pe geam acea mană cerească. Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea.

Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.

*

În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.

La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga:

- Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare!

Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei care au făcut execuţiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi Maier.

La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

- Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva!Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de "ă" sau de "î", oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?

Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag - un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:

- Crainic! Dă-mi cartea!

- Ce carte, domnule şef?

- Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!

- N-am nici o carte, domnule şef!

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

- Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!

A stat gardianul uitându-se lung, meditând - dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

- Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p.... mă-tii, da' deştept mai eşti!

*

Garderoba noastră se compunea din trei cămăşi, trei perechi de indispensabili, inclusiv chiloţii, şi trei perechi de ciorapi. În plus, aveam de acolo o bonetă, aceeaşi pe timp de vară şi iarnă. Când hainele erau ferfeniţe, ni se permitea să primim altele de acasă sau ni se dădeau de la magazia închisorii, de obicei foarte rupte şi rele. Într-un timp, au introdus echipamentul de vară - o bluză şi pantaloni scurţi din foaie de cort. În picioare, purtam încălţările pe care le aveam de acasă şi, când se stricau, ne dădeau bocanci, foarte uscaţi şi tari, de cele mai multe ori din acelaşi picior. Din această cauză, picioarele erau o rană deschisă, aveam tot felul de eczeme şi ciuperci. De 54 de ani, port o asemenea ciupercă la piciorul stâng, netratabilă.

Pentru că aveam doar două cămăşi mai bunişoare, a treia fiind numai petice, unul dintre colegii de cameră mi-a dat una nouă. Mai târziu, fiind într-o altă celulă, a intrat un om care executa o penitenţă din 1941. Avea o singură cămaşă şi, când o spăla, rămânea dezbrăcat. I-am dat o cămaşă de a mea, rămânând tot cu ce avusesem înainte. Doar două săptămâni de la această întâmplare, a mai venit cineva în celulă. În libertate, fusese o persoană sus-pusă şi scăpase la percheziţie cu o cămaşă în plus, adică avea patru. Văzând ce rupturi aveam, mi-a dăruit o cămaşă de mătase, nou-nouţă. Iată, mi-am zis, cine dă lui îşi dă şi dăruind, vei dobândi, căci cu fiecare lucru bun oferit din toată inima îţi faci o comoară în cer.

Dorobanţu

Într-unul din saloanele secţiei a II-a, se aflau mai mulţi intelectuali care aveau statut de bolnavi cronici, îndeosebi bătrâni, dar şi tineri cu puterile sleite, ajunşi la limita neputinţei. În toamna anului 1952, căpitanul Dorobanţu, comandantul închisorii, urmat de ofiţerul de serviciu şi mai mulţi gardieni, a trecut prin celule pentru a-i scoate la muncă pe deţinuţii care păreau mai puţin bolnavi.

Intrând în salonul respectiv, a ordonat ca bolnavii să se aşeze pe două rânduri, faţă în faţă, aşa încât să-i poată analiza cu atenţie.

- Ce boală ai? îl întrebă pe primul.

- Sunt bolnav de inimă.

- Şi eu sunt bolnav de inimă! zise Dorobanţu, făcându-i semn gardianului să îl ia în primire.

- Cum te cheamă şi ce boală ai?

- Sunt bolnav de ficat.

- Şi eu sunt bolnav de ficat! Ieşi în p.... mă-tii în fabrică!

Aşa trecea de la un deţinut la altul şi, după ce afla diagnosticul fiecăruia, Dorobanţu replica invariabil: "Şi eu sunt bolnav! Ieşi în p... mă-ti în fabrică!"

Către sfârşitul celor două şiruri de bolnavi, era Cristofor Dancu, un tip cu fizicul neplăcut, dar de o inteligenţă sclipitoare. Fusese ziarist de mare talie la "Universul" lui Stelian Popescu şi la "Curentul" lui Pamfil Şeicaru, apoi călugăr, licenţiat în Teologie şi în Drept.

Cu toate că Dorobanţu îl ştia foarte bine, îl întrebă cu acelaşi nezdruncinat dispreţ:

- Tu ce boală ai?

- Eu sunt nebun, domnule comandant!

- Şi eu sunt nebun, Dancule!

Ironia biciuitoare a deţinutului parcă îl înecă pe Dorobanţu, cel năpădit până atunci de toate bolile pământului. Se dezmetici în râsetele din salon:

- Îââăă!!! F...-ţi Dumnezeii mă-tii, Dancule! Ieşi în p.... mă-tii afară! Schiţă un gest pentru a-l lovi cu piciorul în spate, dar Dancu se feri cu abilitate.

Înfuriat peste măsură pentru că şi gardienii au cutezat să râdă, Dorobanţu se întoarse brusc, renunţând la a mai merge prin celelalte saloane.

Roata Robilor

În primăvară, stăteam în celulă cu Dumitru Coman din Galaţi, Stamate Craiu, din părţile Moldovei, şi Ştefan Ciocâltău, fost funcţionar superior, pare-mi-se consul al României la Istanbul. Lucra la Roata Robilor. Întrebându-l ce anume face acolo, mi-a spus să trec pe la el şi să văd această roată, care era amplasată în curtea fabricii, în spatele WC.

Câteva zile mai târziu, cu un holter în mână pentru finisarea pieselor la strung, am trecut, ca din întâmplare, pe la Roata Robilor. Acolo, am găsit doi oameni care împingeau la o bară de fier dreaptă, până când aceasta devenea circulară. Dispozitivul era simplu: un ax metalic, fixat în pământ, la înălţimea de 1,5 m întâlnea două bare de oţel apropiate care formau un T. Între aceste bare de oţel se introducea bara de fier care, prin împingere bilaterală, era îndoită la rece, până ajungea la forma cerută, urmând să fie şină de roată. Fabrica închisorii primise o comandă de mai multe căruţe pentru transportul muniţiei, tehnica noastră fiind mult înapoiată, chiar primitivă, faţă de Apus.

Partenerul de lucru al colegului meu de cameră era Dreşer, evreu, trăitor al unor evenimente tulburătoare.

- Spune-i, domnule Dreşer, îl îndemnă Ciocâltău, spune-i domnului Caraza ce ai visat astă-noapte şi întâmplarea vieţii dumitale. Să ştiţi că domnul este un om foarte cumsecade şi complet vindecat de trecutul nenorocit pe care l-a avut.

Dreşer a oftat adânc, a zâmbit amar, după care începu să-mi povestească. Întâmplarea ce urmează mi-a relatat-o în mai multe zile.

- M-am născut şi am trăit în Sighetul Marmaţiei. Când a venit al doilea război mondial peste noi, în 1940, la sfârşitul verii, în urma Dictatului de la Viena românii ne-au predat ungurilor. Nu aş putea spune că ungurii s-au purtat urât cu noi, dar prin 1943, când Hitler a dat ordin să se strângă evreii din Ardealul ocupat şi să fie trimişi în lagărele din Polonia, a început dezastrul al cărui victimă am fost şi eu.

Eram singur, singurel. Nu aveam tată, iar mama murise. Am avut pentru dânsa o dragoste bolnăvicioasă, la fel şi ea pentru mine. Când n-a mai fost printre cei vii, ori de câte ori mi se întâmpla ceva rău, îmi apărea în vis. Într-una din seri, după ce mă culcasem, mama a intrat în cameră, m-a prins de umăr şi m-a zgâlţâit puternic, apoi, cu voce speriată şi groază în priviri, mi-a şuierat în urechi:

- Fugi! Fugi repede! Ieşi acum şi fugi!

Am sărit din pat şi-am dat să aprind lumina, dar mă învârteam prin casă şi nu ştiam pe ce să pun mâna, ce să iau cu mine ca să dispar mai repede. Când tocmai reuşisem să adun câteva haine într-un geamantan, am auzit bătăi puternice în uşă.

- Cine-i? am întrebat cu vocea sugrumată.

- Poliţia!

Am fost dus, împreună cu alţii, într-o clădire mare, apoi, îmbarcaţi într-un tren, am părăsit Sighetul, am trecut în Polonia şi ne-am oprit în lagărul de tristă amintire, lagărul morţii, Auschwitz (Oswiecim-Polonia).

Chinurile pe care le-am îndurat au fost multe şi foarte grele, de două ori băgat într-o cameră de gazare, apoi scos de acolo şi pus planton de sală, la spălat closetele. Ca să-mi întârzie gazarea sau chiar să fiu iertat de a mai ajunge în camera morţii, condiţia a fost să-mi vând fraţii. Şi am făcut-o mult timp, înnebunit de frică, groază şi de moartea pe care mereu o vedeam în faţa ochilor.

Războiul s-a întors în defavoarea nemţilor. De undeva ni se strecurase o veste, ceva cu invazia de la 6 iunie 1944, şi, în scurt timp, bubuiturile de tun, brandurile şi ropotul de mitraliere s-au apropiat tot mai mult de noi. Nemţii erau din ce în ce mai nervoşi. Într-o bună zi, m-au luat de braţ şi m-au repezit într-o cameră unde trebuia să fiu dezbrăcat, apoi m-au băgat în antecamera morţii. Eram atât de mulţi, încât şedeam presaţi mai rău decât sardelele, fără aer, ameţeam şi vedeam cum cade câte unul, murind înainte de a intra la gazare.

Mă aflam cam pe la mijloc şi, îngrămădit în mulţime, am adormit. Deodată, în acea cameră sinistră, a apărut mama. Veselă, s-a îndreptat înspre mine şi mi-a zis:

- Stai liniştit, nu va muri niciunul. Nu te frământa, nu dispera!

Uitându-mă la dânsa şi voind să o mai întreb ceva, am văzut deodată că dispare, apoi, trezit din somn, le-am strigat celor din jur:

- Staţi liniştiţi că vom scăpa. Acum mi-a spus mama!

Socotindu-mă nebun, cei din jur se uitau neîncrezători la mine. Puţin timp după aceea, pe la 4-5, am auzit mişcări suspecte pe coridoare şi voci într-o limbă străină. S-au deschis uşile şi ni s-a spus să ieşim pentru că eram liberi. Erau americanii care ocupaseră localitatea şi lagărul. Nemţii dispăruseră. Am înţeles atunci de ce timp de câteva ore nu am mai auzit nici o mişcare pe coridoare. Trecând în camera de alături, am pus ceva pe mine, apoi m-am strecurat printre evreii mei şi printre soldaţii străini, dispărând în oraş. Şti