CAPITOLUL IX

 

"Lumea iubirii are în olimpul său mulţi eroi, martiri şi sfinţi, destui ca să umple paradisul şi panteonul tuturor naţiunilor" (Paolo Mantegazza)

 

 

În arestul Securităţii

 

Pe 1 mai 1970, dimineaţa, când pietrenii se pregăteau de mare sărbătoare, mă aflam în arestul Securităţii din Piatra Neamţ şi am declarat greva foamei şi a setei. Am cerut să stau de vorbă cu procurorul militar, respectiv col. Alexandru Ionescu, din Bacău. După toate datele pe care le aveam, bănuiam că sunt ţinut ilegal în arestul Securităţii.

Pe la ora prânzului, când manifestaţia era în toi şi se auzeau din stradă scandându-se lozinci, mi-a deschis celula cpt. Ionaşcu Guiţă, anchetatorul meu, furios la culme. I-am spus că ceea ce am de discutat nu ţine de competenţa lui şi, în atare situaţie, vreau să vorbesc cu procurorul militar. S-a enervat şi mai tare de felul cum l-am tratat dar, potrivit uzanţelor, trebuia să se conformeze şi să-l anunţe pe procurorul militar.

Greva foamei şi a setei este atât de chinuitoare, încât te topeşti şi simţi cum bucăţi din tine se zdrobesc şi trebuie aruncate afară, în special din gură şi nas care sunt complet uscate. După 36 de ore, am anunţat că renunţ la greva setei, dar că voi continua greva foamei.

Ionaşcu Guiţă trecea zilnic prin faţa celulei mele, la fel şi ofiţerii de serviciu, toţi cerându-mi cu insistenţă, rugându-mă chiar, să renunţ la grevă. După 4 sau 5 zile, a venit de la Bacău procurorul solicitat iar în încăperea unde fusesem chemat s-a aşezat pe scaun şi Ionaşcu Guiţă. Când mi-a cerut să-mi expun necazul, i-am spus că doresc să vorbesc numai cu dânsul şi fără martori. Încruntându-se la mine, Guiţă a părăsit biroul.

Din discuţia avută, reieşea că mandatul de arestare mi-a fost prelungit cu încă o lună şi, dacă în acest timp mă vor găsi nevinovat, voi fi pus în libertate, nu înainte însă de a fi cercetat. Mi-a mai spus că tot ceea ce se făcuse era legal şi cu acoperire, cerându-mi şi acesta să renunţ la protest. I-am spus că înţeleg să renunţ la grevă în condiţiile în care mi s-ar fi dat satisfacţie la cele reclamate de mine, dar în situaţia de faţă, nu!

A doua zi, anchetatorul Ionaşcu mi-a cerut să urc la etaj împreună cu dânsul şi, ca să fie sigur că nu mă răstorn pe trepte, păşea în spatele meu. În birou, am găsit un avocat care mi-a prezentat dosarul spre studiere. L-am răsfoit doar câteva minute şi, împingându-l încet pe masă, i-am făcut cunoscut ofiţerului că ceilalţi doi anchetatori ai mei, din prima şi a doua condamnare, şi-au "încununat" cariera cum nu se poate mai bine: unul a înnebunit şi se plimbă pe străzile Bacăului, iar celălalt a intrat în temniţă pentru viol.

Peste încă o zi, Ionaşcu Guiţă, cu dosarul meu în mână, mi-a spus să-mi iau bocceaua şi să ies afară, că părăsesc arestul respectiv. Refuzând, a venit împreună cu o gorilă, despre care aveam să aflu că era şoferul Securităţii, forţându-mă să ies. M-am prins de marginile patului de fier şi, chiar şi aşa slăbit cum eram, am opus o rezistenţă la care nu se aştepta. După mult timp, părăsindu-mă puterile, am fost nevoit să cedez, spunându-i civilului că nu are nici un drept să mă bruscheze.

La închisoarea din Bacău, am mai continuat două sau trei zile această grevă. Doi ofiţeri superiori, probabil de la Bucureşti, au venit să mă vadă. Ei mi-au specificat faptul că, în această perioadă, nimeni nu îmi poate da satisfacţie la reclamaţia făcută, câtă vreme în dosarul meu sunt atâtea elemente potrivnice semnate de mai mulţi martori.

În celula în care stăteam, tot atunci au venit şi trei inşi din Piatra Neamţ: Petru Ardeleanu, Traian Juncu şi Andrei Chiriac. Acesta din urmă, un om deosebit, văzând cât de slăbit sunt, a insistat cu lacrimi în ochi să încerc să mănânc, măcar puţin, înainte de a muri...

 

Închisoarea Văcăreşti

 

În noua legislaţie, era prevăzut ca deţinuţii politici să beneficieze de o carte poştală la un anumit timp, vorbitor, pachet de la familie, o carte de citit pe săptămână, precum şi presă. De la lege însă şi până la fapta în sine, era un drum tare lung. Foarte rar ajungea la deţinut un ziar şi, încă şi mai rar, o carte. Despre pachete, nici vorbă!

În celula vecină, se afla un bun cunoscut al meu, Stelian Rădulescu, fost prizonier în Rusia şi un mare luptător pentru cauza românească. Am hotărât amândoi să intrăm în greva foamei - pentru a obţine drepturile care, în mod legal, ni se cuveneau - şi să nu renunţăm până când cererea noastră nu va fi rezolvată favorabil.

La deschiderea de a doua zi, l-am anunţat pe ofiţerul de serviciu că am intrat în grevă, în următoarea celulă prietenul meu procedând în acelaşi mod. Cu toată insistenţa ofiţerilor din Văcăreşti, nu am mâncat trei zile, dar după aceea Stelian Rădulescu mi-a sugerat să ieşim din grevă. Am refuzat, spunându-i că în temniţă am intrat individual, fiecare cu problemele sale şi, personal, ştiu ce am de făcut.

Am continuat greva de unul singur.

În celulă, aveam un sas din Ardeal, Hans, şi doi dobrogeni, dintre care unul fusese hamal în port. Ultimul mi-a cerut să ies din grevă pentru ca nu cumva să aibă şi ei de suferit din cauza mea, Hans în schimb a sărit în apărarea mea, spunându-i hamalului că este ruşinos ceea ce face. În zilele următoare, când ofiţerul de serviciu a adus cărţi poştale, cărţi şi ziare pentru toţi deţinuţii politici din Văcăreşti, am ieşit din grevă.

Alte câteva zile mai târziu, primul chemat pentru vorbitor şi pachet a fost hamalul. Când s-a întors de la vorbitorul pe care îl avusese cu soţia sa, a adus cu el şi două traiste pline cu bucate. După ce le-a lăsat în mijlocul celulei, a venit la patul meu unde stăteam întins, cu ochii în tavan, şi mi-a prins mâna cerându-şi iertare. Şi ceilalţi doi colegi au beneficiat de pachet şi vorbitor, fiecare dintre ei mulţumindu-mi, dar cel mai impresionat de rezultatul grevei a fost Hans, care mi-a spus că nu mă va uita niciodată.

A trecut o săptămână şi eu nu primisem nici carte poştală, nici pachet şi nici vorbitor, deşi mă adresasem fratelui meu, Gheorghe Caraza, care locuia în Drumul Taberei. Am intrat din nou în grevă, de această dată strict pentru problema mea. Un ofiţer de serviciu a venit în timpul zilei de câteva ori la mine cerându-mi să ies din grevă. Evident, l-am refuzat. Seara, mi-a adus o carte poştală, zicându-mi:

- Am cumpărat-o personal, o scrieţi imediat, mi-o daţi până la ora şapte şi eu o voi pune în cutia poştală. Dacă în două zile nu veţi primi pachet şi vorbitor, că doar Drumul Taberei nu-i peste lume, intraţi din nou în grevă.

Două zile mai târziu, când fratele meu se afla în poartă cu un pachet de alimente, cerând în acelaşi timp vorbitor conform cărţii poştale primite, părăseam închisoarea Văcăreşti într-o dubă, care mă ducea în Gara de Nord, de acolo urmând să ajung la mai vechiul meu "domiciliu", în Aiud. 

 

Din nou în Zarcă

 

Eram în poarta spitalului închisorii unde fusesem dus pentru un consult şi nu aveam cu cine mă întoarce în Zarcă, gardianul fiind chemat în altă parte. Cum prin faţa spitalului trecea gardianul B., i-am fost predat pentru a mă escorta la secţia de unde plecasem. Pe drum, l-am întrebat dacă mă mai cunoaşte. Crunt cum era dar mimând totuşi un zâmbet uşor, mi-a spus că nu. I-am spus cine sunt, i-am amintit de câte ori m-a lovit în Zarcă, Celular sau în fabrică şi, ca încheiere, i-am amintit şi de Şirianu, pe care îl executase pe malul Mureşului, în aprilie 1953. După primele informaţii pe care i le-am dat, mi-a răspuns că aşa era atunci, dar când a auzit de execuţia lui Şirianu, s-a oprit.

Dintr-o dată, faţa i s-a îngălbenit căpătând o mină monstruoasă. Încerca să deschidă gura însă nu reuşea iar buzele i se zbăteau înainte şi în părţi, ca şi cum ar fi avut un atac de muţenie. Gardianul Stan, cel care urma să mă primească în uşa închisorii, a fost strigat de B., care parcă nici nu mai putea merge:

- Ia-l măi, Stan, că ţi l-am adus până aici!

Văzându-l cum arată, Stan se sperie:

- Dar ce i-ai făcut bă, lui B., de i-au îngheţat picioarele?

După ce i-am relatat discuţia avută, acesta a replicat peste măsură de mirat:

- Măi, Caraza, dar al dracului mai eşti!

 

*

 

Prin toamna lui 1970, Ceauşescu ţipa în toată lumea că în România nu mai sunt deţinuţi politici. În ciuda acestui fapt, circa 240-250 de deţinuţi politici erau încă în  Zarca Aiudului, cea mai grea închisoare din ţară.

În curtea Zărcii, în faţa celor două aripi, erau instalate 8 circulare care funcţionau continuu, zi şi noapte. Astfel, ne lipsea cu desăvârşire liniştea de care aveam nevoie, cel puţin în timpul nopţii, ca să ne putem odihni. Era un zgomot infernal,  numărul decibelilor de la aceste circulare depăşind cu mult rezistenţa urechilor noastre. Mulţi dintre noi se îmbolnăviseră, alţii erau nervoşi peste măsură şi nu-şi mai găseau locul în celulă. Am discutat această problemă cu câţiva dintre deţinuţii politici pe care îi ştiam din celelalte detenţii, dar n-am rezolvat nimic.

Într-una din zile, am cerut să ies la raportul ofiţerului de serviciu pe care l-am anunţat că voi intra în grevă. Mi-a răspuns cu indiferenţă, convins probabil că nu voi face acest lucru. Am intrat în greva foamei care, de această dată, avea două tăişuri, vârful lancei îndreptându-se, fireşte, înspre mine, dar ştiam că nimic nu se obţine fără un sacrificiu. După câteva zile, am fost dus în cabinetul comandantului închisorii, Volcescu, dar cum nu-l văzusem niciodată militar, nici gradul nu i-l ştiam. M-a mirat faptul că mi-a cerut să iau loc şi, chiar mai mult decât atât, mi-a vorbit în termeni civilizaţi, tratându-mă altfel decât ca deţinut politic ce eram. I-am spus păsul, precizând că nu voi înceta greva până când nu se va rezolva problema cu zgomotul circularelor.

Comandantul Volcescu mi-a garantat că va lua o hotărâre însă mai întâi trebuia să discute cu superiorii lui. Cunoscând din plin minciuna comunistă, n-am încetat greva, dar, spre surprinderea mea, două zile mai târziu am văzut cum nişte mecanici au demontat două dintre cele patru circulare aflate în faţa aripei unde stăteam. Am ieşit din grevă. Mi s-a spus că mai mult nu se poate. Făcusem atunci 7 zile de greva foamei şi abia mă mai ţineam pe picioare.

Au trecut ani de atunci şi mă întreb şi astăzi cum de am reuşit acea performanţă?

 

Fraţi de suferinţă...

 

La suferinţele îndurate de fiecare deţinut politic în parte, se adăugau cele ale colegilor de temniţă, în faţa cărora, oricât de puternic ai fi fost, nu puteai rămâne indiferent.

Ţin să redau câteva cazuri ieşite din comun la care am fost martor ocular în timpul îndelungatei mele perioade de osândă. Din cele relatate, se poate afla de ce au fost în stare, de ce sunt şi de ce vor fi cât vor dăinui cei care se intitulează comunişti.

Am vorbit despre acel copil de 11 sau 12 ani, fiul preotului Mihai Mitocaru, care fusese întemniţat în toamna anului 1949 pentru mai multe luni şi a stat în frig, numai în cămaşă şi în pantaloni scurţi, îndurând şi o foame cumplită pe lângă teroarea la care era supus.

 

*

 

L-am cunoscut în Aiud pe avocatul Lişcu, bucovinean, doctor în Drept la Viena, fără o mână, pe care o lăsase undeva pe frontul din răsărit. În 1947 îi murise soţia, rămânând cu o fetiţă în vârstă de doar câţiva ani şi tot atunci fusese scos din Barou, nemaiavând nici o posibilitate de trai. Ca să-şi poată creşte şi îngriji fetiţa, s-a gândit că ultima sursă de existenţă ar fi cei câţiva dinţi de aur pe care îi avea în gură. Fără nici o ezitare, şi-a scos dinţii şi i-a vândut, închipuind o sumă modestă de bani cu care să înzilească traiul copilei.

După puţin timp însă Securitatea îl arestează, fiind nevoit să părăsească locuinţa unde un copil plângea disperat, rămânând cu mâinile întinse după singurul său sprijin.

 

*

 

Dumitru Cristea, de loc din Constanţa, om de înaltă ţinută morală, executase în Aiud o pedeapsă în perioada 1948-1956, unde era cunoscut ca un adevărat erou. Pe 1 aprilie 1958 este rearestat, acasă rămânându-i soţia şi o fetiţă de doar câteva luni. După puţin timp, Securitatea o arestează însă şi pe Dorina Cristea, dar aceasta refuză să-şi lase copilul din braţe. În disperarea sa, a început să plângă şi să ţipe, timp în care vecinii au ieşit alarmaţi în prag sau la poartă. Pentru a evita să se dea în spectacol, securiştii simulează faptul că sunt de acord să îşi ia fetiţa. Ajunşi la maşină, unul dintre ei îi deschise portiera doar pe jumătate pretextând că este defectă, iar celălalt îi cere copilul ca să i-l dea mamei după ce aceasta va intra în maşină.

Portiera însă s-a închis cu repeziciune şi a fost blocată, iar securistul s-a întors în grabă cu copilul în braţe, l-a lăsat ţipând în mijlocul curţii, apoi a dispărut. Vecinii priveau consternaţi.

Astfel, Dorina Cristea a fost condamnată înscenându-i-se un simulacru de proces. Abia după 4 sau 5 ani, reîntoarsă în casa pustie, îşi căută copilul pe care îl găsi la o familie cu suflet care îl îngrijise în tot acest timp. Când mama îi întinse braţele, a fost respinsă ca o străină ce îi fusese până atunci: fetiţa nu o cunoştea!

Această doamnă a avut în timpul detenţiei o comportare cu totul deosebită. Fusese pedepsită 15 zile şi 15 nopţi să stea într-o carceră pe coridorul închisorii din Constanţa în timpul acesta având scurgeri de sânge. Nu a fost scoasă din carceră şi nici nu i s-a acordat asistenţă medicală. Sângele care a curs din abundenţă a ieşit pe ciment, pe sub uşă, întinzându-se pe o distanţă de câţiva metri.

În toamna lui 1964, în autogara din Piatra Neamţ, m-am întâlnit cu bunul meu prieten Dumitru Cristea care lucra la mina Leşu Ursului, împreună cu soţia sa. Timpul încă nu le vindecase rănile...

 

*

 

Eram izolat într-o celulă care dădea în curtea închisorii de la Bacău, în vara anului 1970. Pe geam, printre ceilalţi deţinuţi de drept comun, am văzut târându-se prin curtea desfundată, prin noroi, o fiinţă care parcă semăna cu un pui de urs. Privind-o cu atenţie, mi-am dat seama că era un om cu ambele picioare amputate. Şi el era un deţinut, ca oricare altul, deşi viaţa îl condamnase definitiv mai înainte de a fi arestat.

 

*

 

Tot în acea perioadă, în luna aprilie însă, în depozitul Securităţii din Piatra Neamţ, care se afla la demisolul Miliţiei judeţene, fusese adusă o femeie cu un copil mic. Timp de o zi şi o noapte, poate chiar mai mult, copilul ţipa iar mama plângea lângă el. Când ofiţerul de serviciu a sosit la uşa mea, în care bătusem cu insistenţă, l-am întrebat:

- Bine, domnule! Aţi arestat-o pe mamă, dar aţi ajuns să arestaţi şi un copil de doar câteva luni? Oare s-a emis mandat de arestare şi pentru acest prunc nevinovat?

Nu mi-a răspuns, dar în după-amiaza acelei zile, mama şi copilul au dispărut din arestul miliţiei şi nu am mai aflat nimic despre ei.

 

*

 

Prin luna iulie a anului 1953, mă întorceam din fabrică în Celular. În faţa mea, era un tânăr avocat de care mă ataşasem mult şi ori de câte ori îl vedeam mă apropiam de el. Îşi luase doctoratul la doar 28 de ani. Intrând în Celular, am observat la răscrucea celor trei aripi câte o masă şi câte un gardian, fiecare notând ceva pe un tabel.

După ce ni s-a spus să ne aranjăm în linie la una dintre mese, am aşteptat să ne vină rândul ca să ajungem în faţa gardianului respectiv pentru a răspunde la întrebările ce urmau să ni se pună. Când i-a venit rândul avocatului, după ce şi-a spus numele, şi anume Dumitru D., au urmat apoi numele părinţilor, locul naşterii, studii, profesie şi încă ceva ...

- Spune, bă, ce studii ai!

- Facultatea de Drept şi doctoratul în străinătate.

- Da' ce profesie ai, bă?

- Sunt avocat.

- Unde, bă?

- La Baroul de Ilfov.

- Bă, da' carte ştii?

- Nu înţeleg, domnule şef!

Gardianul repetă întrebarea:

- Bă, da' carte ştii?

- Mă mai întrebaţi dacă ştiu carte?!!

- Bine, bă! Băga-te-aş în p.... mă-tii! Îi fi tu avocat, da' eu te întreb dacă ştii carte, pentru că aşa scrie aici!

Din spate, abia stăpânindu-mi râsul, am intervenit prompt:

- Păi bine, domnule şef, dacă este doctor în drept, îl mai întrebi dacă ştie carte?

Şi atunci, "eruditul" gardian parcă atât a aşteptat. A trântit tabelul pe masă, s-a năpustit asupra mea care am dat să fug şi a început să mă bată cu pumnii şi picioarele, până ce gardianul Pavel, care era şeful Celularului şi al secţiei parter în acelaşi timp, i-a zis:

- Lasă-l, măi!

Şi m-a lăsat, dar luni la rând după aceea, de câte ori mă vedea, se repezea după mine să îmi mai dea câteva picioare în spate.

 

*

 

Înainte de a intra în schimbul II în fabrică, treceam pe la bucătărie şi ne luam raţia pentru ziua respectivă. Mânca fiecare cum apuca, unii nu aveau nici măcar lingură şi sorbeau mâncarea direct din gamelă; pâinea ni se dădea înainte şi nu mai ajungea ca să o mâncăm odată cu ciorba - de obicei fără gust şi fără culoare. Cum stăteam în şir câte unul, în faţa mea era un domn care se uita foarte atent la un grup de deţinuţi proaspăt veniţi şi care trebăluiau ceva prin curte, păziţi de un gardian. La un moment dat, acesta strigă la unul:

- Bă, Gheorghiţă, ce cauţi aici?  

În momentul următor, am văzut cum cei doi s-au îmbrăţişat, iar noul venit a început să istorisească pe scurt motivul încarcerării lui.

- Ştii doar că în profesia mea de doctor veterinar am avut mereu nevoie de un cal, pe care să-l înham la şaretă şi să mă duc pe teren unde era necesară prezenţa mea. În urma unui accident, a murit Surul meu şi am fost nevoit să merg în obor, la Târgovişte, şi să-mi cumpăr altul. Tot uitându-mă în dreapta şi în stânga, m-am oprit în faţa unui cal flamand, rămas de la nemţi. Dar calul ăsta, bă, era o ruină. Mare cât o mânăstire, slab de-i numărai coastele de la o poştă, şchiop şi fără un ochi. Privindu-l, m-a apucat şi mila, dar în acelaşi timp am izbucnit şi în râs:

- Ascultă, măi nene, l-am întrebat pe proprietarul calului, aşa într-o doară. Cât ceri dumneata pe democraţia asta de cal?

Nici n-a apucat ţăranul să îmi răspundă, că din apropiere a şi apărut un civil care mi-a spus că este ofiţer de securitate, cerându-mi să-l urmez!

La Securitate, m-au tot întrebat, umplându-mi capul de pumni şi c.... de şuturi.

- Cum, mă? Compari tu înfloritoarea noastră democraţie cu pocitania aia de cal?

- Dă, dom' şef, aşa am crezut atunci.

După cele relatate, compătimindu-l, prietenul meu îl întrebă:

- Şi cât ţi-a dat, măi? 

- 5 ani am primit! 5 ani, pe muchie!

 

*

 

Această întâmplare mi-a fost relatată de un camarad de temniţă.

Mergea într-una din dimineţi în mare grabă la serviciu când, trecând pe lângă un chioşc de ziare, se opri şi întrebă dacă are "România liberă".

Cetăţeanul a scos uşor nasul pe gemuleţul chioşcului şi, arătându-i uşor cu degetul în partea dreaptă, îi zise:

- Ia-o de sub lanţ!

- M-am uitat în partea dreaptă şi am văzut, cum de fapt era şi în partea stângă, un fel de poliţă unde se aflau expuse câteva ziare peste care era petrecut un lanţ ca să nu fie zburate de vânt. Am luat ziarul, l-am pus sub braţ, am plătit şi-am dat să plec însă cineva m-a ţinut pe loc. Aceeaşi persoană îi spune omului de la chioşc să închidă şi să-l urmeze. Am ajuns la Securitate, eu în calitate de martor iar el în calitate de acuzat pentru simplul motiv că mi-a indicat să iau "România liberă" de sub lanţ!

Bietul om a primit o condamnare de trei ani şi o bătaie cruntă.

Era în 1952, când a avut loc această tristă întâmplare iar martorul acestei absurdităţi ajunsese şi el în Aiud, pentru o altă problemă, însă.

 

Declaraţia

 

Pe 1 septembrie 1976, am cerut ofiţerului de serviciu hârtie de scris şi toc, anunţând conducerea închisorii şi Ministerul de Interne că refuz să ies din temniţă, refuz să mai primesc un eventual pachet, scrisoare, vorbitor şi orice mici aşa-zise drepturi pe care închisoarea sau sistemul comunist mi le-ar da. Acest refuz se datora faptului că trecusem pe al 20-lea an de temniţă într-o ţară unde nu făcusem decât numai bine şi unde familia mea, din moşi şi strămoşi, se jertfise pentru ţară. Când căpitanul politic Lazăr a citit declaraţia, a anunţat Bucureştiul. Era  caz unic atât pentru el, cât şi pentru întreaga ţară în timpul comunismului. Pe 14 şi, respectiv, pe 30 octombrie a aceluiaşi an, de la Bucureşti au sosit două comisii să mă ancheteze în legătură cu refuzul meu. 

 

Vorbitor

 

În fond, deşi dreptul meu era de a expedia 4 scrisori pe an, care de fapt erau cărţi poştale, numai la două li se dădea curs şi primeam răspuns, celelalte două fiind reţinute. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu pachetele, adică patru pe an a câte 5 kg fiecare, pe care refuzam să le primesc. Însă, de fiecare dată când ofiţerul politic mă întreba de ce nu scriu pentru pachete, îi spuneam că eu nu fac închisoare în contul familiei mele, care este săracă şi a rămas pe drumuri, ci să-mi trimită pachete cei care m-au întemniţat. În acea perioadă de 7 ani şi patru luni, au făcut excepţie două sau trei pachete în care se aflau medicamente şi cărţi, pe care le-am acceptat.

Pe 3 septembrie, într-o dimineaţă, la locul unde lucram, a venit plt. Man şi mi-a comunicat să mă pregătesc că am vorbitor. I-am spus că refuz şi nu mă voi duce să văd pe nimeni, chiar dacă ar fi şi tata de pe celălalt tărâm. De două ori a venit ofiţerul de serviciu în  ziua aceea, apoi un alt gardian, după care a urmat ofiţerul de la pachete şi vorbitor, Popa, toţi cerându-mi să ies imediat şi să primesc vorbitorul.

După-amiază, când soarele cobora spre asfinţit, a venit Man, plutonier de serviciu în acea zi la Zarcă, şi, cu un fel de revoltă dar mai mult rugător, mi-a zis:

- Păi, bine, măi omule ! Ce fel de inimă ai? Sora dumitale, Alexandrina, vine atâta cale din Piatra Neamţ până aici şi plânge în poartă de pe la ora 9.00. A spus că nu pleacă până nu stă de vorbă cu dumneata. Hmm! Ce zici? Te lasă inima măi, omule?!  

Argumentul lui Man m-a pus în cumpănă. Mă gândeam în primul rând la adevărul pe care îl spune şi la faptul că acest miliţian, în ultima mea detenţie, a avut o comportarea foarte frumoasă faţă de noi.

- Bine! i-am răspuns. Uite, merg, dar numai pentru vorbitor, pentru că nu voi primi absolut nimic din cele aduse de sora mea.

Şi pentru că acei care veneau de afară trebuiau să ne vadă într-o stare puţin mai omenească, am fost bărbierit, iar Man mi-a adus o zeghe curată, aproape nouă, de la magazie.

Ajuns la clădirea vorbitorului, situată între prima şi a doua poartă, am stat un timp afară, până ce a fost evacuată încăperea respectivă, pentru a nu lua contact cu nimeni, iar ofiţerul Boldur, şeful Zărcii, m-a rugat să fiu înţelegător, să vorbesc numai ceea ce este voie de vorbit, să nu atrag atenţia şi să nu fac scandal. Era clar că se aşteptau la o eventuală opoziţie din partea mea. Am intrat în sala vorbitorului, care avea două rânduri de plase metalice pe lungime, cu o distanţă de circa un metru  între ele. În acest spaţiu, totdeauna se plimba cel puţin un miliţian, aşa încât să nu se facă nici un schimb de obiecte între vizitator şi deţinut.

Am intrat însoţit de Man, care a rămas tot timpul lângă mine. În capătul coridorului-tunel, se afla ofiţerul Boldur iar doi gardieni se plimbau în spaţiul din mijloc deşi era destul de îngust şi scurt. Şi în partea opusă, unde trebuia să intre vizitatorul, se afla un gardian, astfel că eram păzit ca un cetăţean foarte periculos.

Imediat după sosirea mea, din partea opusă intră Alexandrina. A stat, m-a privit îndelung şi, ca şi când nu m-ar mai recunoaşte, mi-a zis:

- Dar ce-i cu tine măi, Grigore? De ce eşti aşa de slab? Eşti palid, străveziu la faţă, că nu te mai cunosc...

- Bine ai venit, Alexandrina! i-am răspuns. Trebuie să-ţi spun că, începând cu 1 septembrie, am dat declaraţie că refuz să ies din temniţă, după aproape 20 de ani de osândă în propria-mi ţară. Şi nu pentru că aş fi comis vreo ilegalitate, ci pentru că mi-am iubit-o prea mult! Am refuzat, de asemenea, vorbitor, pachete şi orice relaţie cu lumea de afară, mai puţin cele două cărţi poştale care mi se dau şi la care primesc răspuns. Te anunţ că sunt bolnav, mi se refuză asistenţa medicală, paznicii se poartă urât cu noi, iar dacă mi se va întâmpla ceva în urma vizitei tale, să ştii că motivul este cel de astăzi. Domnul ofiţer Boldur, pe care îl vezi în faţă, şi cei de lângă dumnealui, plt. Sas Pamfilie şi plt. Pavel Moldoveanu, se poartă foarte urât cu noi, aşa cum au făcut şi în perioada 1960-1964 în timpul reeducării, iar din cauza lor am făcut foarte multă izolare. Am ajuns până într-atât, încât am declarat greva foamei, la care nu am renunţat până ce nu au sosit de la Bucureşti cei mai mari care răspund de temniţe.

I-am mai mărturisit Alexandrinei tare, ca să audă bine şi gardienii, că în curtea Zărcii, respectiv în faţa geamurilor unde noi, cei închişi, ne trăim poate ultimele zile, uruie 24 ore din 24 opt circulare care taie scânduri, la o dimensiune destul de mică, pentru lădiţe.

- Cu un an în urmă, am făcut greva foamei ca să fie mutate aceste circulare şi numai două din ele au fost mutate.

Alexandrina mă privea năucită apoi, plângând, i se adresă lui Boldur:

- Ce-aveţi cu el? Nu-i ajunge câtă închisoare a făcut? Nu vedeţi cum arată, că  abia se mai ţine pe picioare? Dar lăsaţi-l odată în pace!

La vorbitor, s-a produs învălmăşeală. Paznicii gardieni - care încercaseră de mai multe ori să mă oprească dar îi repezisem cerându-le să-mi respecte dreptul la vorbitor - au intervenit din nou, alăturându-li-se de această dată şi Boldur.

- Vedeţi, doamnă? Vedeţi cum se poartă? De parcă dânsul ar fi ofiţer şi noi paznici!

- Dar are dreptate! le strigă sora mea. Şi tot ce mi-a spus sunt convinsă că este adevărat, pentru că îl cunosc foarte bine! Grigore nu minte!

- Alexandrina, te anunţ că nu voi primi nimic! Nici alimente, nici medicamente şi nici schimburile pe care mi le-ai adus!

- Dar ce să fac cu ele? m-a întrebat sora mea.

- Dă-le lor să se îmbrace, să mănânce şi, dacă te vor refuza, aruncă-le şi tu în curte!

- Vorbitorul s-a terminat! mă anunţă Boldur.

- La revedere, Alexandrina, şi nu uita: dacă mă vor extermina, să ştii că de la acest vorbitor este cauza şi nu uita persoanele pe care ţi le-am descris!

Alexandrina plângea în hohote. M-am oprit în uşă şi am văzut-o cum se îndepărtează. Şi, trecând pe lângă ghişeul unde apăruse o femeie-gardian care îi răspunsese foarte înţepat, m-am smuls de lângă Man, am mers la dânsa şi i-am strigat:

- Te rog să te porţi frumos cu sora mea pentru că este liberă şi nu arestată! E clar?

Nimeni nu a mai scos o vorbă. Man, care m-a condus înapoi în Zarcă, vorbea de unul singur, se uita într-o parte şi în alta şi îşi făcea cruce.

- Măi, omule, aşa ceva n-am mai văzut până acum!

Ajuns în Zarcă, mi-am pregătit într-o boccea câteva zdrenţe ca să am cu ce  să mă schimb acolo unde, eventual, voi fi dus. După aceea, câteva zile la rând, din modesta mea porţie de pâine, am pus câte puţin deoparte. Au trecut zile, săptămâni, dar nimeni nu s-a mai legat de mine, ba mai mult, de la gardian, la ofiţerul de serviciu şi la şeful Zărcii, toţi mă ocoleau.

 

Târgu Ocna

 

Trecuseră aproape două luni de la acest vorbitor când am fost dus în oraş, la un medic radiolog să mă vadă. La plecare, profitând de faptul că era întuneric, mi-a şoptit:

- Totul va fi bine!

Înainte de Crăciunul aceluiaşi an, am fost dus la Spitalul TBC din Târgu Ocna, aflat în curtea temniţei, special amenajat pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Fiind singurul deţinut politic, am rămas izolat într-un salon timp de 101 zile, beneficiind de un tratament cu totul deosebit pentru a fi pus pe picioare.

Târziu, după ce m-am eliberat, am aflat că Alexandrina făcuse mai multe plângeri la Ministerul de Interne, arătând cele întâmplate şi cele aflate de la mine la vorbitorul  pe care îl avusesem.

 

Refuzul de a ieşi din temniţă

 

Pe 13 iulie 1977, ofiţerul Biro care stăpânea Zarca - schimbându-l între timp pe Boldur de la şefie - a apărut foarte grăbit şi, de această dată, cu vocea blândă dar  gravă, m-a anunţat că voi apărea în faţa unei personalităţi. Mi-a cerut să mă îmbrac într-un costum vărgat curat şi nu cel de pe mine, dând dispoziţie să fie adus de la magazie, după care l-a chemat pe frizer care m-a tuns şi m-a bărbierit. Am fost condus într-un birou luxos, din corpul administrativ al Grefei, ofiţerul Biro rămânând în faţa uşii.

Generalul Vasile Ionel, din Ministerul de Interne, m-a primit foarte amabil şi mi-a făcut semn să stau pe scaunul din faţă, apoi a sunat şi a cerut două cafele, precizând "pentru dl. Caraza şi pentru mine". Iată-mă şi domn în faţa acestui om, când de 20 de ani eram socotit şi strigat duşman al poporului, bandit, criminal, otreapă, om de nimic... Am fost servit cu ţigări americane. Aş fi fumat parcă şi cu ochii, însă nu am primit şi, poate cu o uşoară ironie, l-am întrebat pe general cum se împacă el cu ţigările americane, căci eu ani şi ani am fost snopit în bătaie, imputându-mi-se că-i aştept pe americani. Inteligent, generalul a privit şi a început să-mi răsfoiască dosarul care se afla în faţa lui. Ne-a fost adusă cafeaua de un ofiţer dar, cu politeţe, am refuzat-o. Zâmbind, generalul a luat ceaşca mea şi a băut, împingându-mi uşor cafeaua lui. Zâmbea. Am zâmbit şi eu. Parcă ne înţelegeam de minune.

- Domnule Caraza, mi se adresă generalul, am venit special din Bucureşti ca să văd cum arată un om care, după o viaţă de temniţă, refuză să iasă din închisoare şi care este motivul refuzului.

- Vă voi relata două fapte reale, domnule general, în urma cărora veţi trage singur o concluzie.

La Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, printre cei condamnaţi a fost şi Karl Dönitz, amiralul flotei germane din cel de-al doilea război mondial şi succesorul lui Hitler la conducerea Germaniei. Karl Dönitz fusese condamnat la zece ani închisoare, executând pedeapsa undeva în Germania Federală, în condiţii optime. În afara faptului că uşa era deschisă tot timpul zilei, avea la dispoziţie presă, bibliotecă, pachete, vorbitor şi chiar vorbitor intim cu soţia lui. Atunci, Karl Dönitz era liber, făcând apostolat ca profesor de liceu. Eu, Grigore Caraza, am 21 ani de închisoare pentru că mi-am iubit patria, nu am făcut rău nimănui şi caut în continuare să-mi iubesc neamul din care fac parte şi pe Dumnezeu căruia mă rog. Vă rog să-mi spuneţi, domnule general, care este diferenţa între Karl Dönitz, acea ilustră personalitate mondială care a condus una dintre cele mai mari puteri ale lumii, şi Grigore Caraza, tot un ilustru, dar un ilustru anonim?

Generalul, care mă privise tot timpul cu un deosebit interes, nu mi-a răspuns, dar mi-a zis: 

- Vă rog, vorbiţi-mi şi de al doilea argument.

- În timpul lui Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, în Paris s-a făcut o razie. Un tânăr ziarist italian, în vârstă de 28 ani, a fost închis în urma acelei acţiuni a Poliţiei şi "uitat" în închisorile Franţei timp de 35 de ani. Când la tron a venit Ludovic al XV-lea, a dispus o numărătoare a populaţiei, iar conducerea închisorii şi-a dat seama că acest om zace în fundul temniţei de 35 ani. În grabă, a fost scos în curte, îmbrăcat curat, cu nişte haine mai acătării, bărbierit, după care i s-au deschis porţile. Bătrânul întemniţat, care acum avea 63 de ani, a căzut în genunchi şi, cu ochii plini de lacrimi şi vocea scăzută, a glăsuit: "Nu am ce căuta afară! Aveam cu 35 de ani în urmă o ţară, acum nu o mai am; aveam părinţi, acum nu-i mai am; aveam soţie şi doi copii, acum nu-i mai am; aveam casă şi masă, acum nu mai am nimic. Sunt bătrân şi refuz să ies din temniţă!"

Şi, pe când rosteam aceste ultime fraze, m-am ridicat de pe scaun şi m-am îndreptat către uşă, considerând că justificarea ziaristului italian este de fapt şi ultimul argument al refuzului meu. În momentul când am dat să pun mâna pe clanţă, generalul m-a chemat înapoi, spunându-mi că mai avem de discutat.

- Din păcate, s-au făcut şi greşeli!, a recunoscut el.

- Bine, domnule general, i-am replicat, dacă dumneavoastră recunoaşteţi acest lucru, eu, măcar acum, pot să am satisfacţie prin câştig de cauză? Cercetaţi de unde a pornit răul, scoateţi-l la iveală, faceţi-l cunoscut şi pedepsiţi-l!

Generalul a ocolit răspunsul, dar a adăugat:

- Domnule Caraza, în următoarele zece zile veţi fi liber, însă vreau să vă rog să nu vă opuneţi eliberării pentru a nu fi nevoiţi să vă scoatem cu forţa.

- Dacă în 1964, în urma Decretului general de graţiere, în toată închisoarea ne urmăreau 275 de gardieni paznici, acum nu sunt mai mult de 150 şi eu, bietul de mine, nu mă pot bate nici măcar cu unul dintre ei. Voi ieşi pe poartă, dar fără voia mea. Se cunoaşte de aproape un an că am refuzat să ies din temniţă şi lucrul acesta se ştie şi afară, pentru că în toată această perioadă s-au făcut foarte multe eliberări. Protestul meu, domnule general, va rămâne însă!

- Ajuns în oraşul dumneavoastră, continuă generalul, veţi avea asigurat un serviciu şi, în acelaşi timp, o locuinţă. De asemenea, voi da dispoziţie Securităţii din Piatra Neamţ să aibă în vedere cele comunicate de mine pentru a nu mai fi privit ca un element periculos şi vă garantez că nimeni, niciodată, nu se va mai lega de dumneavoastră.

Socotind că întrevederea noastră a luat sfârşit, generalul s-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna şi a apăsat pe butonul de la marginea biroului ca să vină cineva pentru a mă escorta în celulă.

Am fost condus de locotenentul Biro care aşteptase în faţa uşii mai bine de două ore.

- Ce aţi putut vorbi, domnule Caraza, atâta timp cu domnul general? mă întrebă el.

- Dacă nu se poate discuta civilizat cu un simplu locotenent, fără a fi înjurat şi lovit cu piciorul în spate, am putut vorbi cu un general care, din  fericire, este mai luminat.

 

Eliberarea

 

Dacă întrevederea mea cu generalul Vasile Ionel a avut loc pe 13 iulie, doar 5 zile mai târziu, adică pe 18 iulie, Nicolae Ceauşescu a dat acel decret de graţiere pentru deţinuţii politici. Din cei 10 ani de osândă, mai rămăsesem în urma decretului respectiv cu o restanţă de 2 ani, 5 luni şi o săptămână.

La eliberarea mea forţată, pentru că practic refuzasem acest lucru, maiorul politic Lazăr, pentru a mă mai încolţi o dată, a adăugat la foaia mea de eliberare un raport adresat Securităţii din Piatra Neamţ, prin care mă califica drept un tip periculos, care a refuzat consecvent atât reeducarea, cât şi eliberarea din temniţă. A specificat şi afirmaţia mea potrivit căreia, în fond, ieşit dintr-o temniţă cu ziduri mai apropiate, voi intra într-una mai largă, dar tot cu ziduri şi cu securişti care stau de pază sus în prepeleac. A căutat să sublinieze că am executat în total 106 zile de izolare ca pedeapsă, în condiţii grele, rămânând până la urmă însă acelaşi înrăit duşman al poporului, fapt pentru care trebuie să fiu urmărit şi supravegheat continuu. Recomandările date de Lazăr au fost urmate întocmai de către Securitatea din Piatra Neamţ, care m-a urmărit tot timpul, pas cu pas.

O săptămână mai târziu, pe 20 iulie 1977, am fost anunţat să mă pregătesc pentru a merge la birourile Grefei. Ajuns acolo, un domn pe care nu-l cunoşteam, îmbrăcat în civil şi care voia să pară foarte manierat, mi-a întins mâna, prezentându-se cpt. Vasile Asaftei, de la Securitatea din Piatra Neamţ. Mi-am dat seama că avea misiunea să pregătească o cale mai acceptabilă între mine şi Securitatea din Piatra Neamţ.

Pentru a face, probabil, discuţia mai caldă, a început să-mi relateze traseul parcurs cu maşina personală şi să-mi descrie Cheile Bicazului pe unde trecuse. De asemenea, a mai căutat să-mi descrie frumuseţea drumului, încântătoarele privelişti şi împrejurimi ale oraşului pe care îl îndrăgeam atât de mult şi după care tânjisem atâta vreme - Piatra Neamţ.

Mi-am amintit că de multe ori seara, când lumina era stinsă în celulă, printre jaluzelele care mă împiedicau să ies cu sufletul în libertate priveam cerul, de multe ori înstelat. Acolo sus, parcă gândurile mele se întâlneau cu ale tuturor cunoscuţilor din Piatra care, în acel moment, contemplau şi ei firmamentul ceresc. Probabil, dl. Asaftei prinsese ceva din privirile mele şi de aceea s-a avântat mai mult în discuţie. Am înţeles până la urmă că venise să mă vadă nu din curiozitate sau dragoste, ci dintr-un ordin de la superiorii lui care, la rândul lor, primiseră indicaţii de la gen. Vasile Ionel. Şi ca să fie mai convingător de bunele sale intenţii, mi-a mai spus că deja am serviciu la Industria laptelui, acolo unde lucrasem înainte de arestare, şi că mi se repartizase o garsonieră.

Am zâmbit, gândindu-mă la promisiunea făcută de general şi la faptul că, într-adevăr, şi-a onorat termenii. I-am spus şi lui Asaftei, rămas oarecum descumpănit de zâmbetul meu...

 

*

 

Bilet de eliberare nr. 10530/1977 din Penitenciarul Aiud: "A fost depus condamnat de la 31.03.1970 până la 30.03.1980 de către Tribunalul Militar Iaşi cu mandatul 205/1970 emis de Tribunalul Militar Iaşi sentinţa nr. 183/1970 pentru faptul de propagandă".