JUSTIFICAREA „ANTICOMUNISMULUI" CREŞTIN

 

În articolul „Lupta împotriva răului" scriam, între altele, că odată ce-am învins răul „în noi înşine", adică „în adâncurile noas­tre ruşinoase", se impune neapărat lupta împotriva răului din afară, lupta înverşunată „împotriva manifestărilor sale concrete".

De data aceasta vreau să insist asupra „răului din afară", asupra primejdiei care a ameninţat şi mai ameninţă, încă, umanitatea seco­lului XX, despre care vorbea Alexabdru Soljeniţân, în săptămâ­nalul francez L' Express din 15 ianuarie 1982: răul universal pe care-l reprezintă comunismul. Şi autorul celebrului "Airchipel du Goulag" scotea în evidenţă „cele două slăbiciuni fundamentale" ale creştinilor de azi: mai întâi, „nepregătirea", care ne face inca­pabili „să ne opunem răului comunist"; şi apoi, „debilitatea noas­tră spirituală", datorită căreia „ne lăsăm înfundaţi în groapa pe care ne-a pregătit-o comunismul".

Noi, cei ce n-am încetat să luptăm în presa Exilului românesc (începând cu ziarul Catacombes, pe care-l editam împreună cu soţia mea Nicole Valery, la Paris, şi terminând cu publicaţia Cuvântul Românesc din Canada), am denunţat primejdia comunis­mului cu apetituri planetare, avertizând pe creştinii nepregătiţi şi debili, din punct de vedere spiritual, de viclenia ideologiei comu­niste. Căci eram conştienţi de impasul Occidentului pseudo-creştin, din ce în ce mai mult atras de propaganda mincinoasă a unei ideologii „ostilă în mod implacabil oricărei religii" - ca să folosim argumentele pertinente ale gânditorului ortodox Nicolae Berdiaev -, deoarece comunismul „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului." O religie fără Dumnezeu (bazată pe învăţătura „evangheliştilor" roşii Karl Marx, Lenin, Stalin, Mao Ţe-dun), care îşi dădea toate silinţele să suprime, conform strate­giei leniniste, „rădăcinile sociale ale religiei".

Deşi nenumărate personalităţi creştine consideră împotrivirea la comunism drept o acţiune politică (deci o acţiune care nu cores­punde spiritului Evangheliei lui Hristos), voi încerca să demon­strez, apelând la revelaţia Sf. Scripturi, că este cu totul normal, conform logicii biblice, ca de la anti-creştinismul marxist să se ajungă la anti-comunismul creştin.

Pentru un luptător al Crucii, pentru un ostaş al lui Iisus Hristos, comunismul reprezintă chintesenţa diabolică a Răului, a Violenţei, a Urii şi-a Minciunii, fie că-şi desfăşoară dominaţia, prin lupta de clasă şi dictatura proletariatului, la Moscova sau la Pekin, la Havana sau la Hanoi, la Varşovia sau la Bucureşti. De aceea, activitatea fiecăruia din noi - în special când am trăit sub teroarea Securităţii şi-am asistat la închiderea sau distrugerea bisericilor; când am fost condamnaţi, pe nedrept, din cauza credinţei, şi trimişi în lagăre de exterminare; când am asistat la slugărnicia şi trădarea celor mai mulţi din ierarhii Bisericii noastre - trebuie să fie o activitate anti-comunistă. Insă nu o activitate în mod politic anti-comunistă, ci spiritualmente anti-comunistă. Datoria noastră, datoria creştină, este să ne comportăm ca nişte combatanţi ai Evangheliei, ca nişte războinici din armata Celui Prea înalt, care ne cheamă şi ne în­deamnă să fim împreună lucrători cu El, luptând „lupta cea bună a credinţei" contra tuturor duşmanilor Bisericii Sale. „Dumnezeul veacului acestuia" atacă pe toate câmpurile de bătaie, în toate sectoarele-cheie ale societăţii, cu toate armatele de care dispune. Şi noi, creştinii, ce facem şi cum reacţionăm? Stăm cu braţele încru­cişate, motivându-ne laşitatea inerţiei prin cuvintele ades auzite:

"Să luptăm împotriva păcatului, nu a comunismului... Să ne ferim de aluziile politice..." Ori nouă, ni se cere să ne „îmbrăcăm cu armele luminii" (ROMANI, 13. 12), în vederea combaterii acelo­ra care sunt „vrăjmaşii luminii", respectiv vrăjmaşii lui Dumnezeu, care este Lumină.

 

 

Biblia ne descoperă în ce fel lucrează „vrăjmaşii" lui Dum­nezeu: „Au pus foc sfântului Tău locaş; au dărâmat şi au pângărit locuinţa Numelui Tău. (...) Au ars toate locurile sfinte din ţară" (PSALMUL 74. 7-8). N-a procedat la fel şi comunistul Nicolae Ceauşescu? Tot într-un psalm aflăm că vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt şi vrăjmaşii poporului credincios: „Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău, şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine" (PSALMUL 63. 3). Vrăjmaşii, duşmanii lui Dumnezeu s-au purtat, în toate ţările unde a fluturat steagul secerii şi al ciocanului marxist-leninist, exact cum scrie apostolul Pavel, „ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos". N-a declarat chiar Lenin: „Marxismul trebuie să fie materialist, adică inamicul religiei"?

Noi, creştinii, suntem anti-comunişti, fiindcă întotdeauna comu­nismul a fost şi rămâne „vrăjmaşul" implacabil al lui Dumnezeu şi-al „crucii lui Hristos". Comunismul nu acceptă şi nu va accep­ta niciodată doctrina creştină a izbăvirii în Iisus Hristos, Mântui­torul, care se recomandă: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa1' (IOAN, 14. 6), deoarece el pretinde a fi singura cale, singurul ade­văr şi singura viaţă a lumii, pentru a cărei cucerire luptă de la Revoluţia din Octombrie încoace, cu speranţa că, prin tehnica spălării de creier, minţile câştigate de nebunia materialismului „ştiinţific", vor declara: „Marx este calea vieţii mele", sau „Lenin reprezintă adevărul în care cred şi viaţa de care am nevoie!".

A cincia carte a Pentateuhului ne învaţă aşa: „Dacă se va ridi­ca în mijlocul tău un prooroc sau un visător (...) zicând: Haideţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi...", să n'asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise..." De ce? Din două motive decisive în viaţa noastră de credinţă: a/ „Căci a vorbit de răzvrătire împotriva Domnului, Dumnezeului vostru" şi b/ „a voit să te abată de la calea în care ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău să umbli" (DEUTERONOM, 13. 1-5).

Nu s-au ridicat, în mijlocul nostru, în România, după invazia trupelor sovietice, „profeţii" şi „visătorii" comunismului, în ofen­sivă ideologică şi politică, silindu-ne să-L abandonăm pe Dum­nezeul cel viu şi adevărat, pentru a merge după „alţi dumnezei" -după dumnezeii marxism-leninismului - „şi să le slujim"?

Care trebuia să ne fie atitudinea? Să le tolerăm doctrina anti­creştină, tăcănd?Nu săvârşim un mare păcat, ştiind să facem binele combaterii marxismului, a răului izvorât din creierul duş­mănos al lui Marx şi-a urmaşilor săi, câtă vreme Ap. Iacob ne atrage atenţia: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat" (IACOV, 4. 17)? Să nu fim de acord cu îndrăzneţii luptători anti-comunişti, care apărau Adevărul lui Dumnezeu şi necesitatea unei ierarhii cinstite, devotate cauzei Domnului Iisus şi nu cola­borând cu regimul comunist impus de Moscova - şi să-i detestăm, scuzându-ne: „Noi nu ne amestecăm în treburile politice"? Să le uşurăm comuniştilor, prin reţinerea noastră anti-evanghelică, opera lor de defăimare a creştinismului şi de descreştinare a tinere­tului, să cochetăm - în virtutea pasivităţii noastre blamabile - cu ponegritorii Evangheliei, porniţi să răstoarne această Evanghelie, pentru a o înlocui cu manualele lor marxist-leniniste? Şi să nu întreprindem nimic? Să nu protestăm, să nu apărăm credinţa pe care ne-o beştelesc duşmanii credinţei, ca să nu fim învinuiţi de „activitate politică"?

Noi suntem, noi rămânem anti-comunişti, pentru că avem dato­ria să răsturnăm „izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu" (2 CORINTENI, 10. 5), şi să călcăm „peste şerpii şi peste scorpionii" comunismului anti-creştin, nu cu argumentul săbiei, ca Simon-Petru, în noaptea arestării lui Iisus. Noi apărăm Evanghelia şi creştinismul cu „armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea" (2 CORINTENI, 6 7) Cu alte cuvinte, prin anti-comunismul dragostei şi-al spiri­tualităţii creştine, al omului născut din nou, având inima şi mintea subordonate ascultării de Hristos.

 

(«Cuvântul Românesc», septembrie 1997)

 

 

 

DESPRE DEVIERILE MIŞCĂRII ECUMENICE

 

Misionarismul mondial, aşa cum s-a manifestat în activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor din ultimele cinci decenii, a comis erori regretabile - în special de ordin tactic - în practicarea comandamentelor evanghelice, prin neglijarea sau subestimarea „nevoilor grabnice" despre care îi scrie Ap. Pavel lui Tit (cap. 3, versetul 14) şi care nu sunt decât nevoile concrete, presante şi esenţiale ale societăţii din care facem parte.

Cu mulţi ani în urmă, înainte de Revoluţia din decembrie '89, „Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor religioase în România" s-a adresat Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva, trimiţându-i un document zguduitor, intitulat: „Un mădu­lar al Bisericii ortodoxe ce continuă a sângera - Oastea Domnu­lui". Acest „Apel" n-a trezit nici un interes în sufletul împietrit al secretarului general al Consiliului sus amintit, anume Philip Porter, care a evitat să încerce o intervenţie pe lângă Patriarhia din Bucureşti şi Departamentul Cultelor, pentru a se realiza legalizarea Oastei Domnului, cu drept de existenţă şi de activitate misionară în România dictaturii comuniste.

Nici audienţa noastră - a mea şi a soţiei mele - la pastorul Cle­ment Barbey, din C.E.B., în luna ianuarie 1970, la Geneva, n-a dat nici un rezultat, cu toate că i-am vorbit, cu înflăcărare, despre lip­sa de libertate religioasă în România lui Nicolae Ceauşescu şi, îndeosebi, de tragica existenţă a mişcării ortodoxe Oastea Dom­nului, despre care nu ştia aproape nimic şi pentru care n-a între­prins nimic, restituindu-ne, la câteva zile după vizita noastră,  "Memoriul" pe care ni 1-a cerut, fără nici o explicaţie. Şi cu aceas­ta legăturile mele cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor au luat sfârşit; dar şi iluziile ce mi le făcusem, încă din ţară, în legătură cu menirea mesianică a acestui organism de paie, incapabil să plângă împreună „cu cei ce plâng" sub asuprirea regimurilor mar­xiste totalitare şi fără să se sinchisească de „cei ce sunt în lanţuri" sau „chinuiţi" pentru credinţa lor (EVREI, 13. 3).

De aceea, chiar din primele numere ale revistei Catacombes, pe care o editam la Paris, am căutat să pun degetul pe rană, divul­gând spiritul demisionar al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, de­venit, din nefericire, un organism hibrid, anchilozat prin satisfacţia poziţiei sale privilegiate: o instituţie subversivă, surdă şi mută la strigătele creştinilor în nevoie, o instituţie care şi-a pierdut pres­tigiul şi aureola de altădată. De altfel, două personalităţi franceze

- scriitorul şi ziaristul Pierre de Villemarest, autorul cărţii Spiona­jul sovietic în Franţa", şi profesorul de teologie J.G.H. Hoffmann

- au denunţat, în articolele lor, Consiliul Ecumenic, ca pe „un instrument al subversiunii" internaţionale: un instrument mani­pulat, cu dibăcie, de delegaţiile Bisericilor ortodoxe din U.R.S.S., din România şi din Bulgaria, delegaţii care, în loc să apere cauza celor prigoniţi, afirmau că turma de credincioşi a Bisericilor lor se bucură de o deplină libertate religioasă.

Ecumenismul actual „disimulează" nu atât interesul acut de a face prozelitism, cât, mai degrabă, incapacitatea sa de unificare a lumii creştine. De aceea, în ce mă priveşte, am renunţat la termenul de „ecumenism", destul de compromis, vorbind în lucrarea mea "În aşteptarea unui nou pământ", de supraconfesionalism. Fiind­că ecumenismul n-a dus decât la o alăturare de Biserici, şi nu de împreunare, de îngemănare creştină. Atitudinea ecumenică a fost şi-a rămas interconfesională şi nu supraconfesională, respectiv. Bisericile şi-au păstrat orgolioasa separare, n-au depăşit îngrădirile confesionale, nu s-au ridicat peste zidurile despărţitoare, pentru a fi cu adevărat una în Hristos.

Eu am încercat să pledez şi să impun, în lumea Exilului româ­nesc, imperativul unităţii creştine (cf. IOAN, 17. 11-23). Măcar în situaţia tragică a desţărării, să alergăm împreună întru ajutorarea fraţilor noştri din Exil şi din ţară, căzuţi „între tâlhari": fie între „tâlharii" tuturor fărădelegilor, fie „dezbrăcaţi", Jefuiţi" şi „bătuţi zdravăn" (ca în pilda Samariteanului milostiv), de „tâlharii" regimului comunist din România.

Comunităţile creştine româneşti din Occident - îndeosebi cele neoprotestante, mai bine organizate - n-au putut renunţa la rigidi­tatea lor misionară şi n-au răspuns la apelul meu de toleranţă reli­gioasă şi de bună înţelegere. Deşi făceau parte din mişcarea ecu­menică mondială, nu s-a realizat mult aşteptata îmbrăţişare a românilor exilaţi nici măcar în domeniul acţiunilor practice, în lupta pentru respectarea drepturilor omului la libertatea politică şi religioasă. „Barierele" dogmatice au fost, pe toate planurile, numai teoretic escaladate, deoarece în realitate s-au adeverit insurmon­tabile în adâncurile „peticite" ale unor conducători de cult, care şi-au zidit lucrare nu pe Iisus, ci pe temelia de nisip a mentalităţii lor confesionale.

„Bisericile româneşti din exil (scriam într-un articol publicat în revista Cuvântul românesc din Canada) - ortodoxe, greco-catolice şi neoprotestante - se pot întâlni şi înfrăţi pe terenul creştinismu­lui practic, uitând de eterogenitatea confesională a activităţii lor precedente, săltând peste pragul misionarismului naiv şi contu-rându-şi sarcinile la nivelul exigenţelor actuale". Nu ne avertizează sfântul Pavel: „Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn" (ROMANI, 13. 11)? Şi odată treji, conştienţi de greaua răspundere ce apasă pe umerii noştri sufleteşti, să lucrăm împreună pentru sal­varea lui Dumnezeu şi mântuirea Neamului. Aceasta înseamnă a fi creştin. Aceasta înseamnă a fi ecumenic, adică „în chip desăvârşit una".

Şi fiindcă există şi false tendinţe ecumenice, ca să ne apărăm împotriva lor, trebuie să respectăm Evanghelia. Zidiţi pe ade­vărurile ei, nu ne va putea atinge nici o acţiune antihristică.

În România îşi desfăşoară activitatea un foarte suspect „Centru internaţional ecumenic", care se stabileşte să reunească „oameni şi religii"- Or ecumenismul este o formulă creştină de reuniune a confesiunilor creştine, şi nu a religiilor anticreştine, cum sunt mahomedanismul şi iudaismul. Iată de ce la reuniunea „inter­naţională", care a avut loc la Palatul parlamentului, la 30 august 1998, tema era: "Dumnezeu, Omul şi Popoarele"', Iisus fiind ab­sent, totalmente neglijat. Că reuniunea s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al preşedintelui Emil Constantinescu, mai merge. Dar cum a putut accepta să participe la festivităţi Patriarhia ortodoxă, când citim în Evanghelie: „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţă­tura lui Hristos nu are pe Dumnezeu. (...) Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-1 primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit, se face părtaş la faptele lui rele" (2 IOAN, 1. 9-11). împăcarea cu Dumnezeu, după Evanghelie, nu se face nici prin Mahomet, nici prin Moise, nici prin Buda, ci prin Iisus Hristos, prin Acela care a spus: "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!" El, Iisus, este „Uşa", El este „Păstorul cel bun", care „îşi pune sufletul pentru oile Sale" (IOAN, 10. 9-11). Toţi ceilalţi sunt, după Iisus, „furi şi tâlhari".

Manifestări, ca această întâlnire internaţională „Oameni şi religii" sunt tot atât de antihristice ca şi "New Age", ca şi Martorii lui Iehova, ca şi toţi cei ce practică prozelitismul, de pe poziţia unui fals ecumenism.

Ca să nu ne abatem de la dreapta credinţă, ca să nu ne clătinam, să fim atenţi la „lupii răpitori" care ne dau târcoale: la „lupii îngrozitori" din afara Bisericii noastre, dar şi la cei care se ridică din mijlocul nostru, aşa cum îi învăţa ucenicul lui Gămăliei pe creştinii din Efes, la despărţirea de ei: „Eu ştiu că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstăl­măcite, ca să atragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi..." (FAPTE, 20. 30-31).

 

(«Cuvântul Românesc», decembrie 1999)

 

 

 

CÂTEVA DIN PROBLEMELE TINERETULUI

 

 

Exilul nostru în Franţa, la Paris, a început la 5 aprilie 1969. Chiar din primele zile - dornici să cunoaştem ceea ce se editează în „ţara culturii", spre care Dumnezeu ne-a îndreptat paşii - ne-a izbit curiozitatea şi ne-a mărit consternarea, dând cu ochii, în toate vitrinele librăriilor pariziene şi-n toate chioşcurile de ziare, de căr­ticica roşie intitulată „Citations du president Mao Tse-toung" (Citate ale preşedintelui Mao Ţe-dun), în care erau expuse, spre a dezorienta tineretul francez, „geniala gândire maoistă", rolul „armatei populare" în cucerirea puterii politice, dar mai ales, nece­sitatea „auto-educaţiei ideologice" a tineretului, arătându-i-se că „lumea îi aparţine", că în el „rezidă speranţa distrugerii capitalis­mului", deoarece „constituie forţa cea mai activă, cea mai dina­mică", în stare să creeze, numai în câteva decenii, „un Stat bogat şi puternic".

Să nu neglijăm faptul că toată Franţa (şi mai cu seamă Parisul) a fost zguduită de năpraznicul „Mai 1968", doar cu un an înainte de aterizarea noastră pe aeroportul Le Bourget; că profesori şi stu­denţi vedeau în Mao şi în strategia luptei sale singura posibilitate a răsturnării generalului De Gaulle şi a societăţii „capitaliste". în graba mare m-am apucat să pregătesc, răsfoind Sfânta Scriptură, un ghid creştin pentru tineretul în derivă politică, atras de către o ideologie diabolică, întrebându-1: Iisus sau Mao?" Cu alte cu­vinte, voi, tinerii de azi, pe cine vreţi să-1 urmaţi, pe cine vreţi să-1 slujiţi: pe Iisus sau pe Mao? Pe Dumnezeu sau pe Satan? In ce vreţi să credeţi: în adevărul Evangheliei lui Hristos sau în minciuna materialismului dialectic? Ce fel de luptă doriţi: lupta de clasă sau lupta împotriva păcatului, care este „lupta cea bună a cre­dinţei"?

Preocupat, cu precădere, de problema persecuţiilor religioase în ţările din spatele cortinei de fier şi de bambus, n-am mai dus la capăt „ghidul" de atunci, pe care nădăjduiesc să-1 pun în scurtă vreme la dispoziţia tineretului din România, în vederea clarificării lui spirituale, ţinând cont că o întreagă cohortă de forţe negative îşi dau silinţa să-i spurce sufletul, să-i întunece mintea, să-i para­lizeze voinţa de a face binele şi de a trăi în conformitate cu prin­cipiile Cuvântului lui Dumnezeu, într-o ţară din ce în ce mai mult îndepărtată de „Dumnezeu cel viu şi adevărat", cu toate că sonda­jele alimentează oportunismul Bisericii dominante cu procentele celor peste 80 la sută de români credincioşi...

Să ne oprim, în articolul de faţă, la câteva din nenumăratele probleme fundamentale abordate în cele şase capitale ale ghidului în discuţie: 1/ aspectul filozofic, 2/ aspectul psihologic, 3/ aspec­tul pedagogic, 4/ aspectul politic, 5/ aspectul social şi 6/ aspectul practic.

A/ Problema vrăjmăşiei (a duşmăniei, a adversităţii). Ştiut este că tinerii sunt atraşi în multiple lupte împotriva a tot felul de duşmani, fie că poartă numele de „societate de consum", fie că se identifică, din punct de vedere marxist, cu „clasa exploatatoare", cu „guvernul reacţionar", cu „cultura burgheză", cu „superstiţia religioasă", cu „filozofia idealistă" sau, pur şi simplu, cu „imperi­alismul capitalist".

Obsedaţi de aceşti inamici ipotetici, tinerilor le scapă din vede­re adevăraţii duşmani de totdeauna: cei ai sufletului, ai credinţei, ai lui Dumnezeu. Cei mai periculoşi sunt duşmanii dinlăuntru, despre care vorbeşte psalmistul: „Vrăjmaşul îmi urmăreşte sufle­tul, îmi calcă viaţa în picioare, mă face să locuiesc în întuneric... îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este tulburată inima înlăuntrul meu" (PSALM 143. 3-4). Cât despre duşmanii lui Dumnezeu, aceştia se frământă, îl urăsc şi „fac planuri pline de vicleşug" împotriva poporului Său, citim în PSALMUL 83. 2-3. Duşmanii lui Dumnezeu sunt toţi acei care „se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos" (FILIPENI, 3. 18); care preţuiesc prietenia lumii, fiindcă ni se atrage atenţia că omul care vrea „să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu" (IACOV, 4.4); care prigo­nesc Biserica (aşa cum au procedat în toate ţările comuniste): „Vrăjmaşul a pustiit totul în locaşul Tău cel Sfânt... Au pus focul sfântului Tău locaş; au dărâmat şi pângărit locuinţa Numelui Tău" (PSALM 74. 3, 7).

B/ Problema libertăţii. Marxismul a promis maselor populare şi, ca atare, tineretului chemat să lupte împotriva sclaviei capita­liste, sub steagul dictaturii proletariatului - o libertate totală, şi foarte mulţi tineri au crezut în minciuna comunistă, devenind robii tuturor doctrinelor incendiare: robii învăţăturii lui Marx, Lenin, Troţki, Stalin, Mao Ţe-dun; robii filozofiei lui Nietzsche, Sartre, sau Marcuse; ai teologiei raţionaliste, demitizante şi antievanghelice scornită de Bultmann şi acoliţii săi. De această categorie de oameni „nechibzuiţi şi răi", apostolul Pavel ne îndeamnă, pe noi şi pe tinerii din jurul nostru, să ne ferim de ei (2 TES ALONICENI, 3. 2), căci va ajunge să cădem în sclavia „amăgirilor deşarte" şi a „învăţăturilor începătoare ale lumii" (COLOSENI, 2. 8).

Adevărata libertate, de care are nevoie tineretul de azi, este li­bertatea spiritului, singura cale care duce la libertate interioară, pe care numai învăţătura lui Hristos o poate oferi sufletului peni­tent: o libertate reală şi integrală, posibilă tuturor tinerilor îndră­gostiţi de libertate şi aprinşi de dorul cunoaşterii ei. Tinerii vor fi „cu adevărat slobozi", dacă Fiul lui Dumnezeu îi va face slobozi, ne revelează Evanghelia (IOAN, 8. 36). Fără libertatea lăuntrică a sufletului, a inimii, a minţii - nu se poate realiza libertatea socială, pe care o râvneşte şi tineretul român, împreună cu tinerii de pretutindeni. în conformitate cu sfaturile prorocului Isaia, tre­buie mai întâi să dezlegăm „lanţurile răutăţii", să deznodăm „legăturile robiei" păcatului din noi, ascunse în străfundurile necontro­late ale fiinţei noastre şi, de abia atunci, va fi posibilă îndepărtarea oricărui „jug" social şi eliberarea celor asupriţi (ISAIA, 58. 6, 9). Un singur jug duce la libertate: jugul lui Hristos. De aceea tinerii n-ar trebui să neglijeze îndemnul Domnului: „Luaţi jugul Meu asu­pra voastră şi învăţaţi de la Mine. Căci jugul Meu este bun şi sar­cina Mea este uşoară" (MATEI, 11. 29-30).

C/ Problema doctrinei. Şi această problemă îşi are importanţa ei, de vreme ce ştim că există o corelaţie intimă între abaterile cul­pabile ale tineretului şi rădăcinile ideologice ale acestei culpabili­tăţi. Noi suntem ceea ce gândim; şi gândim, în general, sprijinindu-ne pe o doctrină, pe un sistem filozofic sau politic. Orice doctrină care se opune creştinismului, încearcă în chip satanic să seducă pe tinerii şovăielnici, pe tinerii care plutesc „încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şirete­nia lor în mijloacele de amăgire" (EFESENI, 4. 14); da, să-i atragă, să le cucerească sufletul şi inteligenţa, prezentându-se, cum spune Mântuitorul, „îmbrăcaţi în haine de oi", întocmai doctrinelor anti­creştine ale „lupilor răpitori" (MATEI, 7. 15). Despre aceste învă­ţături mincinoase şi aceşti proroci înşelători se aminteşte şi în Vechiul şi în Noul Testament. De pildă: „Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce rătăcesc poporul Meu cu minciunile şi cu îndrăz­neala lor" (IEREMIA, 23. 32). Sau „Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti... Fugi de poftele tinereţii... Fereşte-te de întrebările ne­bune şi nefolositoare" (2 TIMOTEI, 2. 16, 22-23).

Ce rămâne de făcut? In loc „să se alipească de duhuri înşelă­toare şi de învăţăturile dracilor", în loc să se lase „abătuţi de făţăr­nicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor" (1 TIMOTEI, 4. 1-2), noi propunem atât tinerilor români din ţară, cât şi celor din lumea occidentală, să refuze, să respingă, ba chiar să ia o atitudine militară, de luptă, împotriva tuturor doctrinelor filozofice, teologice şi politice care urmăresc rătăcirea gândirii lor: care muşcă sufletul şi derutează, înstrăinându-i de Acela care este Calea şi Adevărul întregii lumi.

Cuvântul lui Dumnezeu ne invită şi vă invită, în special, pe voi, tinerii, să nu cochetaţi cu doctrina lui Anticrist, ci să păstraţi „în­văţătura sănătoasă" (TIT, 1. 9), ca să puteţi înfrunta pe potrivnicii credinţei. Căci numai cuvintele lui Iisus Hristos sunt „duh şi viaţă"

 

(«Cuvântul Românesc», mai 2000)

 

 

 

 

REZISTENŢA SPIRITUALĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1954 -1960)

 

Despre ce-a fost rău în perioada anilor 1954-1960- s-a vorbit şi s-a scris cu o justificată revoltă. Eu voi încerca să prezintă lupta pentru drepturile lui Dumnezeu în România comunistă a perioadei respective. Deoarece numai respectând „drepturile lui Dumnezeu" este cu putinţă respectarea „Drepturilor Omului" oricând şi ori­unde. Aceste „drepturi ale lui Dumnezeu" au fost, pur şi simplu, combătute de regimul comunist român, dat fiind că atitudinea antireligioasă caracterizează toate regimurile de obedienţă mosco­vită sau maoistă.

N-a recomandat Lenin ucenicilor săi că au obligaţia combaterii religiei, mergând până la „suprimarea rădăcinilor" ei sociale? Incompatibil cu creştinismul, comunismul - întemeiat pe „ura de Dumnezeu" - a fost, este şi va rămâne incompatibil cu ideea de libertate: atât cu libertatea politică (ceea ce a dus la situaţia pe care am cunoscut-o cu vârf şi îndesat o bună parte dintre noi), cât, mai cu seamă, cu libertatea religioasă, drept expresie a „inviolabilităţii Drepturilor Omului", atunci când poţi să aperi, sub bolta ateismu­lui vindicativ, drepturile eterne ale lui Dumnezeu.

Socotesc că majoritatea ne considerăm creştini (ortodocşi sau de o altă confesiune), mă rog, creştini care ne spovedim şi ne împărtăşim. Ce-am făcut pentru cauza lui Hristos, în anii aceştia grei, de opresiune religioasă, de descompunere morală şi de des-creştinare? Am trăit cu adevărat creştineşte, în conformitate cu comandamentele Evangheliei? Sau, din dorinţa noastră „teogonica", despre care vorbeşte filozoful german Feuerbach, ne-am creat un Dumnezeu convenabil, după chipul şi asemănarea noastră, o religie convenabilă, o credinţă convenabilă, tolerantă cu pasiu­nile, cu satisfacţiile, cu abaterile sau cu inconsecvenţele noastre blamabile, în loc ca să trăim într-o dependenţă perfectă cu Dum­nezeu, în Iisus Hristos, luptând pentru drepturile Lui într-o socie­tate asaltată de forţele incendiare ale ateismului marxist-leninist. „Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut?" ne întrea­bă Dumnezeu, în cartea prorocului Ieremia (cap. 2 vers. 23). Să privim înapoi, să privească înapoi, la anii dictaturii şi aşa-zisului proletariat, intelectualii creştini, cărturarii creştini, ziariştii şi scrii­torii creştini, artiştii creştini, academicienii creştini, politicienii creştini de azi, dar mai cu seamă ierarhii şi clericii ortodocşi, şi să mărturisească public dacă au făcut ceva pentru a apăra drepturile lui Dumnezeu în România comunistă. Dacă nu suntem capabili să avem simţământul propriei noastre culpabilităţi în ce priveşte lip­sa lui Dumnezeu în trăirea noastră de atunci (când afirmarea cre­dinţei putea duce la pierderea libertăţii sau la aruncarea ta la peri­feria societăţii socialiste), dacă ne justificăm puţinătatea credinţei şi supuşenia sufletului şi-a minţii, afirmând că rezistenţa nu era posibilă, greşim. Nu era posibilă rezistenţa politică, să spunem. Dar rezistenţa spirituală era posibilă. Şi am să vă arăt cum şi de cine. De toţi cei care, din copilărie încă, au fost învăţaţi să se aplece zilnic pe paginile Sfintei Scripturi, judecând, în lumina tex­telor revelate, orice întâmplare familială, orice eveniment naţio­nal. De pildă, pe mine măicuţa m-a învăţat ce înseamnă a fi creştin şi mi-a insuflat credinţa în „Dumnezeu cel viu şi adevărat" (fără să-1 fi citit pe Blaise Pascal, celebrul gânditor catolic francez, care atrăgea atenţia fraţilor săi de credinţă că trebuie să credem nu în „Dumnezeul filozofilor şi al savanţilor, ci în Dumnezeu cel viu şi adevărat, în Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov"). Pilda vieţii sale de femeie credincioasă, profund ortodoxă, mi-a salvat copilăria şi adolescenţa, imprimându-mi trei principii fundamentale, de la care nu m-am abătut niciodată: 1) să fiu cinstit faţă de propria mea conştiinţă şi faţă de poporul căruia aparţin; 2) să lupt în viaţă, „lupta cea bună a credinţei", cu armele ofensive şi defensive ale Adevărului, conform îndemnului Apostolului Pavel; 3) să nu slujesc la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, respectiv să nu dau Cezarului ceea ce trebuie să dau lui Dumnezeu.

Aceste principii, inspirate de Evanghelie, mi-au fost călăuză în anii furtunoşi de după 23 august 1944, ajutându-mă să rezist atacurilor ideologiei comuniste, neacceptând nici un compromis de care să-mi fie ruşine. De aceea, am refuzat să fiu profesor în învăţământul comunist, ca licenţiat în Filozofie şi în Filologia mo­dernă, pentru a nu mă găsi în situaţia de a învăţa pe elevi materi­alismul dialectic sau să le vorbesc de „tineretul eroic" de „tânăra gardă", glorificată în Uniunea Sovietică. Pe plan literar am ales tăcerea, neacceptând să scriu şi să proslăvesc un regim ateu dicta­torial, atunci când Mihail Sadoveanu scria că „lumina vine de la răsărit", iar părintele Gala Galaction se entuziasma de „Himalaia Roşie", ridicată de „genialul Stalin". Mai mult, am preferat să vând fructe, împreună cu fratele meu mai mare (şi el licenţiat în Psihologie şi Pedagogie), la o tarabă din Piaţa Naţiunii; am dat meditaţii copiilor din cartierul bucureştean unde locuiam, undeva, departe, pe şoseaua Olteniţei, într-o casă modestă (patru persoane - eu, fratele meu, mama şi bunica într-o cameră, în care ploua şi fără lumină electrică, timp de 12 ani). Şi de ce? Numai şi numai să nu mă compromit, păstrându-mi sufletul şi mintea curate atât înaintea oamenilor, cât şi înaintea lui Dumnezeu.

Din fericire, începând cu anul 1948, am luat contact cu câţiva membri marcanţi ai mişcării ortodoxe de renaştere spirituală „Oastea Domnului" şi mi-am consacrat toată energia acestui splen­did „vânt de primăvară religioasă" (cum o numea fondatorul ei, preotul transilvănean Iosif Trifa) care a împins spre Biserică şi trezire spirituală peste 300 mii de suflete. Era singura posibilitate de opoziţie paşnică la opera de păgânizare a societăţii româneşti prin comunism, de rezistenţă creştină prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos în „ilegalitate", deoarece în 1948 Oastea Domnului a fost interzisă, iar o bună parte din fruntaşii ei arestaţi şi condamnaţi.

Însă sărăcia de biblii, de literatură creştină, de reviste de îndru­mare catehetică, precum şi atitudinea dubioasă a marei majorităţi de preoţi, în frunte cu ierarhii B.O.R (care fie de frică, fie din opor­tunism, s-au dezinteresat de soarta acestei splendide explozii de primăvară religioasă" pe pământ românesc) au permis crearea unor spărturi regretabile pe fronturile de luptă creştină a Oastei Domnului. Îngrozit că sate întregi plecau „în altă parte", la neo-preotestanţi, m-am hotărât - după săptămâni de rugăciuni şi de meditaţie - să iau contact cu câţiva „ostaşi" statornici în angaja­mentul lor de înrolare în „lupta cea bună" a credinţei în cadrul Oastei Domnului. în limita posibilităţilor, plecam duminicile când în Transilvania, când în Moldova, consultându-mă cu „fraţii" cei mai de seamă şi expunându-le necesitatea unei întruniri pe ţară, în vederea reconstituirii unităţii spirituale a Oastei Domnului şi a pre­cizării poziţiei sale ortodoxe, cu recunoaşterea tuturor abaterilor grave de la linia trasată de marele nostru înaintaş Păr. Iosif Trifa. într-o noapte, la Ciucea, trei suflete înflăcărate de dorinţa apărării drepturilor lui Dumnezeu - neglijate sau abandonate, dintr-o stra­nie şi inadmisibilă slugărnicie a prelaţilor ortodocşi faţă de Comi­tetul Central al P.C.R. - s-au hotărât să respecte strategia misio­nară, pe care i-a insuflat-o Duhul Sfânt preotului Iosif Trifa, şi-am pus la cale programul acestei reuniuni indispensabile orientării definitive a fraţilor noştri de credinţă, conştienţi fiind că Oastea Domnului trebuie să rămână, cu toată îndărătnicia ierarhiei bise­riceşti, „un voluntariat duhovnicesc", care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică, după cum ne învaţă car­tea „Ce este Oastea Domnului?"

Întrunirea, pregătită cu mare chibzuinţă şi în cel mai desăvârşit secret, pentru a evita surpriza intervenţiei organelor de Securitate, a avut loc în zilele de 7-9 iulie 1956, într-un sătuc din preajma

Simeriei, la Cărpiniş. Iată-ne 14 „fraţi" ostaşi reprezentativi - 13 mireni şi un preot -, strânşi laolaltă, din toate colţurile ţării, ca să discutăm, la adăpostul învăţăturii aceluia ce-a pus bazele mişcării noastre, despre vânturile şi furtunile ispitei de dezbinare, ţinta dis­cuţiilor fiind păstrarea unităţii de credinţă în eforturile misionare ale Oastei Domnului, prin accentuarea specificităţii lucrării ei de renaştere sufletească a poporului român şi de propovăduire a Evangheliei lui Hristos în cadrul ortodoxiei româneşti. Preocupaţi de unitatea credinţei, atât de necesară în strădania noastră de a ne opune ateismului marxist-leninist, două zile de-a rândul am dis­cutat împreună cele şapte puncte din programul propus şi anume: principiile mişcării, atitudinea faţă de confesiunile neo-protestante, devierile, unitatea de gândire şi de acţiune, metodele de lucru şi gânduri pentru viitor (un viitor pe care îl vedeam al libertăţii reli­gioase, într-o Românie liberă din punct de vedere politic).

Pe noi ne obseda, într-un regim comunist, eminamente anti­creştin, problema ridicată de păr. Iosif, a rosturilor naţionale ale Oastei Domnului, strigătul unei posibile renaşteri a României: „O, cum s-ar schimba ca prin minune stările din ţara noastră, dacă oamenii din ea s-ar hotărî pentru Iisus Hristos! Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi cărturarii, când şi săracii şi bogaţii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî să trăiască şi să lucre aşa cum spune Evanghelia, atunci îndată s-ar face ţara noas­tră un Canaan dulce şi plăcut".

Această perspectivă a renaşterii României, care ne înaripa sufletele, cu toate că temniţele gemeau de victimele terorii comu­niste, o vedeam realizabilă, o doream şi-o aşteptam în lumina promisiunilor biblice: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi" (PSALM 45. 1). Sau: „Dreptatea Mea este aproape şi braţul Meu va face dreptate popoarelor... Curând cel ferecat în cătuşe va fi dezlegat şi nu va muri în temniţă..." (ISAIA, 51.5. 14). Noi nu preconizam cârpirea societăţii, ci înnoirea ei: o ţară nouă, cu oameni noi, în care ex­ploatarea omului de către om va fi definitiv înlocuită cu iubirea şi slujirea omului de către om. O ţară conştientă de posibilităţile sale de reconstrucţie în Iisus Hristos.

Tot în 1956, înflăcăraţi de revoluţia din Ungaria, la 25 noiem­brie, am hotărât o mare adunare a Oastei Domnului în comuna Vulcana-Pandele; aşteptam să participe cam 2000 de persoane în special foarte mulţi tineri. Şi ce s-a întâmplat? Sâmbătă seara eram adunaţi vreo 400 de credincioşi, când ne-am trezit înconjuraţi de agenţii Securităţii, conduşi de un căpitan, al cărui nume îmi scapă. După ce au fost legitimaţi toţi participanţii, cărora li s-a dat voie să părăsească sala reuniunii noastre „ilegale", ca să se întoarcă la casele lor, am fost reţinuţi doar eu şi Traian Dorz, organizatorul adunării şi animatorul Oastei Domnului pe ţară. Pe la ora 4 dimineaţa ni s-a spus să ne întoarcem la Bucureşti şi să pregătim un memoriu către Patriarhul Justinian, cerând legalizarea mişcării, ceea ce am şi făcut, conştienţi fiind că nu ni se va aproba acest memoriu. De altfel, secretarul patriarhului, părintele Cazacu, infor­mat despre ce este vorba, ne-a şi apostrofat cu aceste cuvinte tăioase (ne aflăm în toiul războiului din Suez). „Este plină lumea de oşti şi de oştiri şi voi mai vreţi o altă oaste?" Şi ne-a trimis la Sf. Sinod, care nici n-a vrut să audă de aşa ceva.

În după amiaza zilei de 26 noiembrie trebuia să ne întâlnim, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, din Piaţa Universităţii, cu acelaşi căpitan care ne-a arestat la Vulcana - Pândele şi care, de astă dată, ne-a „poftit" să-1 urmăm pană la Ministerul de Interne, unde, Tra­ian Dorz într-o cameră şi eu în alta, am fost interogaţi şi „sfătuiţi" până noaptea târziu, să terminăm cu adunările mari şi cu toate manifestările noastre spirituale. Cel ce ne ameninţa era generalul Drăghici...

Întâlnirea cu Nicoleta-Valeria Bruteanu, care va deveni, la 26 aprilie 1957, soţia mea, a fost benefică. Frumuseţea comporta­mentului său creştin în anii de detenţie - fiind nepoată pe linie maternă a marelui Iuliu Maniu şi colaboratoarea acestuia, împre­ună cu Corneliu Coposu, încă din „ilegalitatea" anilor de război -se distinge în cartea binecuvântată fii, închisoare". Adâncimea trăirii, puritatea gândirii şi revărsarea de generozitate m-au îm­bogăţit sufleteşte. Acum nu mai luptam singur „lupta cea bună a credinţei", ci eram două suflete, aprinse de acelaşi dor: de a res­pecta „drepturile lui Dumnezeu" într-o ţară cu regim comunist, în care Partidul căuta să distrugă Biserica pe două căi, alese cu iscu­sinţă la sugestia Kremlinului: fie în mod direct, prin declanşarea unor prigoane de mare anvergură, prin exterminarea sau înlătu­rarea ierarhilor refractari regimului comunist, fie în mod indirect, prin fabricarea unei ierarhii progresiste, capabile să trădeze intere­sele bisericeşti şi gata oricând să slugărnicească regimul celor fără Dumnezeu.

Ca membri ai mişcării interzise „Oastea Domnului", care avea în programul ei „aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit", ne ardea pur şi simplu grija de om, grija de sufletul românesc, batjocorit de propaganda ateistă şi terfelit prin legi şi hotărâri inumane, care nu deranjau pe „apostolii mincinoşi" ai Bisericii dominante, pe ierarhii ce puteau fi numiţi, ca să folosim cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, „traficanţi ai Numelui de Hristos". Deci la baza trăirii noastre creştine stătea această grijă neîntreruptă, apăsătoare, irezistibilă a slujirii „cu fapta şi adevărul", sugerată de evanghelistul Ioan într-una din epistolele sale: „Copilaşilor, iubiţi-vă, nu cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul" (1 IOAN, 3. 18).

„Cine, este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?", răsună de două mii de ani aproape glasul acelui cava­ler neînfricat al slujirii totale care a fost Apostolul Pavel. Ca atare, şi noi doi, stăpâniţi de grija mistuitoare a nevoilor spirituale din România, încercam să ne apropiem, pe toate căile, de semenii noştri în suferinţă, căzuţi între tâlharii luptei de clasă. Această agi­taţie interioară voită, noi eram conştienţi că se va încheia cu biru­inţa Duhului asupra firii pământeşti, recomandată de Evanghelie, cu înfrângerea egoismului natural, cu acel dumnezeiesc "Să nu ne plăcem nouă înşine", ca treaptă finală în evoluţia unui proces spiri­tual inferior şi ca moment iniţial al unui ciclu superior de viaţă, inexistent în doctrinele pedagogice învăţate la Facultatea de filozofie. Expulzarea egoismului coincidea, pentru noi, cu ivirea şi statornicirea uneia din cele mai alese dispoziţii sufleteşti - altruis­mul Iar maximizarea altruismului luă forma preocupării perma­nente de soarta altora, de problemele veşnice ale Neamului, reu­şind să ajungem să avem „aceleaşi simţămintele unii faţă de alţii", bucurându-ne cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.

Sub sublima povară a acestei „griji mistuitoare", de a face ceva" pentru slava lui Dumnezeu şi ajutorarea creştină a aproa­pelui, pândit de jivinele dictaturii proletariatului, dezorientat şi împuţinat spiritualiceşte, în toamna anului 1958 soţia mea, Coleta, s-a gândit să deschidă o şcoală, mai bine zis un fel de grădiniţă destinată copiilor preşcolari, cărora să le predea nu numai pianul, ci şi lecţii de limbă germană şi franceză, fără ca autorităţile comu­niste să poată să sesizeze lecţiile de morală creştină, sfaturile şi îndrumările din „şcoala" Nicoletei-Valeria Grossu. Comuniştii mai permiteau asemenea şcoli particulare, fiindcă se resimţea, chiar şi în familiile de nomenclaturişti, necesitatea ca propriile lor odrasle să fie instruite. Într-o zi, Coleta a auzit bătăi în uşă. Uitându-se prin vizor, a văzut un ofiţer de securitate, îmbrăcat în hainele lui albas­tre, şi n-a deschis. Atunci ofiţerul a strigat: „Deschideţi, doamnă, nu vă temeţi, căci am venit să-mi înscriu copilul la şcoliţa Dv."

În noaptea de 7 martie 1959 mi-a venit rândul să fiu arestat. De altfel, la această arestare ne aşteptam amândoi...

În anii de închisoare, mi-am putut verifica plinătatea credinţei, sănătoşenia ei. Chiar din prima noapte a încercării am fost frămân­tat în adâncurile mele sufleteşti, sfârtecat de întrebări, la care încer­cam să răspund cu soluţiile Evangheliei. Ca unul care, ca student la Filozofie, eram preocupat de problemele pedagogice şi contam pe valoarea metodelor educative în încercarea de transformare socială a ţării, din ce în ce mai mult descreştinată, mă întrebam dacă închisoarea nu reprezintă, cumva, pentru un om credincios, o şcoală a desăvârşirii, absolut obligatorie oricărui suflet care râv­neşte piscurile Luminii şi puritatea Cerului.

Apostolul Pavel scrie aşa în epistola către evrei: „Suferiţi pe­deapsa. Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl!" (EVREI, 12. 7).

Dar gândurile, în solitudinea celulei din închisoarea Uranus, mă luau cu asalt: De ce pedeapsa1? De ce să fiu pedepsit, câtă vreme am căutat să trăiesc Evanghelia şi să-1 slăvesc pe Dumnezeu într-o societate comunistă? Când am renunţat la toate privilegiile pe care mi le oferea partidul comunist, în schimbul colaborării cu forţele ateiste? Când nu mi-am vândut conştiinţa, pentru blidul de linte oferit de regimul anticreştin, impus României de călăii Kremlinu­lui? Când am respectat exemplul Mântuitorului de pe muntele Ispitirii: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 4.10.).

În toiul frământărilor mele, mi-am adus aminte deodată ceea ce scrie Ap. Pavel, în aceeaşi epistolă către Evrei: „Voi, nu v-aţi îm­potrivit până la sânge în lupta împotriva păcatului" (EVREI, 12. 4). Şi mi-am zis atunci: Iată nevoia bătăilor în noapte arestării, la in­trarea în Jilava, la stuf, în Delta Dunării sau în lagărul Strâmba. După eroica rezistenţă spirituală, în libertatea provizorie ce-o aveam până la arestare, am intrat acum în şcoala suferinţei „până la sânge". Numai împotrivindu-ne păcatului, răului, torturilor „până la sânge11, se poate ajunge la libertatea interioară pe care ţi-o dă Domnul prin Duhul Sfânt şi pe care o verifici în detenţie. Porţi lanţuri la picioare şi, totuşi, te simţi mai liber decât călăii tăi, înlănţuiţi de ideologia lor criminală. Credinţa mea, în situaţia împotrivirii „până la sânge", mi-a întărit răbdarea, fiind deplin încredinţat că necazurile acestea, inevitabile unui deţinut politic, nu sunt decât o încercare a credinţei. De aceea ne învaţă sfântul din Tars: "Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare" (ROMANI, 5.3). Iar răbdarea m-a făcut să cunosc pacea în Iisus Hristos, datorită căreia poţi să ierţi. Nu mai trăieşti în trup, ci în spirit, precum „cântam" într-o poezie de temniţă (mă aflam la Malmaison, înainte de a fi judecat):

 

Doar trupul suferă zăvoare

şi stă cu lanţuri la picioare,

căci spiritul, uitând ce-i mersul,

străbate-n iureş universul

şi-i liber spiritul să zboare...

 

Prezenţa lui Dumnezeu, în închisoare, am simţit-o permanent, căci fără ajutorul divinităţii n-ar fi fost cu putinţă libertatea inte­rioară, acea explozie de lumină hieratică în întunecimea temniţei şi acel fior de biruinţă spirituală, în ciuda tinetei din baraca în care ne „odihneam", după o muncă istovitoare; cu toată prezenţa câi­nilor poliţişti şi a gardurilor de sârmă ghimpată, gândirea n-a putut fi arestată, nici înlănţuită. Gândirea mi-a rămas mereu liberă şi biruitoare, realizând, în felul acesta că, prin starea de continuă reflexie creştină, în care Hristos luase chip, noi, deţinuţii, devenim apţi să răsturnăm - conform asigurării inegalabilului apostol Pavel „izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoş­tinţei lui Dumnezeu", deoarece am ajuns la starea de putere duhov­nicească, instaurată de Duhul Sfânt, când „orice gând îl facem rob ascultării de Hristos" (2 CORINTENI, 10. 5).

Când mă aflam la Jilava, într-o celulă subterană, un deţinut de curând sosit, ne-a informat - din surse ecleziastice „absolut sigure" - că guvernul comunist pregăteşte, cu consimţământul servil al patriarhiei ortodoxe, un decret (faimosul decret 410 din 19 noiem­brie 1959) care va permite, în cel mai scurt timp, distrugerea sis­tematică a vieţii monahale, obligând pe călugării de până la vârsta de 55 de ani şi pe călugăriţele sub 50 de ani, să-şi părăsească locurile de retragere şi, în consecinţă, să revină în lume. Acest nou semn de slăbiciune din partea unei ierarhii din ce în ce mai aservită puterii ateiste şi gata la orice compromis, mă copleşi profund. Suferinţa noastră fizică nu reprezenta nimic faţă de aceste răni ale sufletului, pe care ni le pricinuia dintr-o dată trădarea incalifica­bilă a ierarhilor, deveniţi, de frică sau din oportunism, cum spunea Ap. Pavel, nişte „înşelători, deghizaţi în apostoli ai lui Hristos".

Resimt şi astăzi aceeaşi durere, aceleaşi nelinişti, ca altădată la Jilava, urmărind de aproape, ca fostă victimă a persecuţiei reli­gioase din România comunistă, decăderea Bisericii oficiale şi supunerea dezonorantă a ierarhilor ei dictatului ideologic al unui regim în mod esenţial anticreştin. Pentru că pretinşii conducători ai acestei Biserici ortodoxe cu căluş la gură, controlată şi în final neutralizată de Departamentul marxist al Cultelor, în loc de a lua calea Crucii şi a Martirului, în loc să ţină cont de ceea ce a scris Ap. Pavel în epistola către Filipeni, 1. 29 (şi anume: „Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dar harul nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El"), au acceptat părăsirea sarcinii lor de amba­sadori ai lui Hristos şi de „împreună lucrători cu Dumnezeu", au tăcut în faţa propagandei comuniste, au participat activ la politica guvernamentală de descreştinare a patriei lor, şi-au prezentat can­did aservirea fără rezerve ca pe o supunere voinţei Domnului şi şi-au adus omagiul de „profundă stimă şi gratitudine" pentru „în­ţelepciunea, abnegaţia şi geniul creator" al comunistului Nicolae Ceauşescu, ba au şi făcut parte, prin Sfântul Sinod, din Frontul Unităţii Socialiste, prezidat de dictatorul din Scorniceşti.

Întrebarea pe care mi-o pun în clipa de faţă, este aceasta: Cum să ridicăm România din decăderea de azil, când Dumnezeu este absent în preocupările oamenilor politici pentru care am votat acum 4 ani, absent sau bagatelizat în orgolioasele lor tentaţii de zbenguială parlamentară? Când privilegiaţii nomenclaturii comu­niste (foştii securişti, foştii colaboratori, sprijinitori şi turnători ai torţionarilor de altădată, foştii secretari ai organizaţiilor de partid şi chiar foştii miniştri comunişti) se lăfăie ca deputaţi şi senatori, în parlamentul post-revoluţionar? Când foştii membri ai Comite­tului Central, foştii rapsozi şi apologeţi ai tiraniei comuniste, foştii lingăi ai lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu sunt membri ai Acade­miei Române, analişti politici sau mentori ai mass- media, de par­că nimic nu s-a schimbat de la asasinarea dictatorului megaloman? Când egoismul, agnosticismul, superficialitatea, când toate tarele care zac într-un suflet indiferent la problemele spiritualităţii creştine, se opun îngemănării sufleteşti a întregii românimi, împiedicând irupţia unui nou suflu de viaţă patriotică, plămădit din îndrăzneală şi jertfa?

Dacă vrem să dăm un sens existenţei, dacă vrem să fim folosi­tori Neamului, s-o facem cu Iisus, în Numele lui Iisus, fără de care şi credinţa şi slujirea şi lupta şi viaţa devin inutile şi false. Să facem uz de mijloacele ofensive ale culturii creştine, de forţa de penetraţie a Evangheliei.

Ca România să reînvie din cenuşa strivirii de ieri şi a frămân­tărilor politice de azi, este nevoie nu de o reformă morală ci de o revoluţie: de revoluţia interioară, a reformei sale spirituale, de cea mai frumoasă, mai constructivă şi mai utilă revoluţie, preconizată, de altfel, de Evanghelia lui Hristos, care, prin forţa sa înnoitoare, să măture, ca pe o pleavă, pe saltimbancii şi demagogii cocoţaţi în ierarhiile Statului şi Bisericii, pe toţi vânturătorii de promisiuni ipocrite şi pe toate „burdufurile vechi", repudiate de Mântuitorul, care fac de râs şi viaţa politică şi viaţa religioasă a poporului român.

Marele om de cultură şi de credinţă creştină, care a fost Petrache Ţuţea, declara unui prieten:"Dacă noi ca foşti deţinuţi politi­ci, îmbrăcaţi în aceste haine vărgate, se va întâmpla să murim cu toţii, aici, în închisoare, nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut nouă cinstea că ne-a ales pentru sa­crificiu". De aceea, într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran, în vara anului 1986, el se destăinuia aşa: ,"Eu  mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. în afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ".

Să nu uităm că noi avem o sarcină sfântă: reclădirea ţării pusti­ită de regimul comunist. Să luptăm din răsputeri, pentru refacerea ei, nu cu justificări mincinoase, ci cu o inimă nouă şi cu un suflet nou, cu tot ce avem mai curat şi mai sfânt în noi. Dacă soluţiile Cuvântului lui Dumnezeu le socotim depăşite şi nu mai contează în rezolvarea problemelor noastre naţionale, să dăm ascultare măcar cărturarului mai sus amintit, mişcându-ne zilnic „între cer şi pământ", „între Dumnezeu şi Neamul din care facem parte", în vede­rea reconstruirii României convalescente de azi, pe care pretindem că o iubim, făcând din Iisus idealul nostru de împlinire şi unicul sens al existenţei.

 

(Din cartea «Fluxurile şi refluxurile stalinismului», Anii 1954-1960, Editura Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 158-169)

 

 

 

 

PACOSTEA RIVALITĂŢII RELIGIOASE

 

La baza tuturor relelor şi confuziilor din sânul creştinătăţii, de-a lungul secolelor, a stat întotdeauna lipsa de recunoaştere a culpa­bilităţii ecleziastice, concretizată în supremaţia spiritului confe­sional, pe de o parte, iar pe de altă parte, în neglijarea luminoaselor şi obligatoriilor comandamente evanghelice de către o ierarhie, incapabilă să respingă ofensiva năprasnică a forţelor adversare creştinismului şi, ca atare, răspunzătoare de desfigurarea morală a lumii creştine.

Cu excepţia primelor veacuri, când clerul şi poporul alcătuiau o unitate indestructibilă, când oamenii se integrau deplin în viaţa co­munitară a Bisericii, întrucât o considerau „Mireasa lui Hristos", Biserica s-a transformat - minimalizând capacitatea distructivă a duhului eterocreştin - într-o instituţie socială, susceptibilă de com­promisuri şi recrucificări, de parcă şi Golgota şi mântuirea s-ar afla în lume. „Şi aşa am ajuns (scria, cu amărăciune, părintele Iosif Trifa, întemeietorul şi sufletul mişcării ortodoxe Oastea Domnului) la ciudata creştinătate de azi, care crede că se poate mântui, stând „în tabără". Crede omul în Dumnezeu, crede în Iisus Hristos, merge din când în când şi la biserică, ţine şi unele porunci, dar trăieşte în lume, trăieşte „în tabără", trăieşte în bună pace cu toate modele şi Păcatele lumii."

De la smerenia paulinică a acelui dezarmant „cunosc în parte" (1 Corinteni, 13.12) s-a ajuns la exclusivismul dogmatic, la con-fesionalismul agresivelor mărturisiri de credinţă: „cunosc totul", dar numai eu, în confesiunea mea, în Biserica mea, depozitara unică a revelaţiei divine. S-a ajuns la excesele fanatismului reli­gios, ale duplicităţii misionare şi ale vrăjmăşiilor interconfesionale, diametral opuse „secolului de aur" al Bisericii lui Hristos. Problema Iisus - care este cheia de boltă a mântuirii individuale şi sociale - se estompează, devine aproape sâcâitoare pentru vajnicii apărători ai patrimoniilor dogmatice intangibile şi sfârşeşte prin a fi minimalizată. „Nebunia propovăduirii Crucii" este substituită prin exacerbarea teoretizărilor „pro domo sua", prin supraapre­cierea particularităţilor confesionale şi combaterea sau negarea ideilor de altă coloratură doctrinară.

Ecleziocentrismul continuă să-şi fluture, din păcate, trena sa demodată peste societatea creştină actuală, menţinând-o divizată, descumpănită şi uluită de noul mers al Istoriei şi de stringenţa ne­cesităţilor umane. Bisericile ajung concurente, în locul splendidei omogenităţi a începutului victorios de viaţă nouă, pe care omenirea a salutat-o în prezenţa vie, izbăvitoare, a Bisericii lui Hristos; o con­curenţă care se va solda cu mari şi inutile pierderi, cu degradante şi ruşinoase satisfacţii, cu efemere şi neconvigătoare triumfuri. Ca şi cum Iisus ar fi căzut, la împărţeală, unei anumite formaţiuni bisericeşti. Ca şi cum ar fi transmis taina împărăţiei lui Dumnezeu, în mod părtinitor, unor anumite persoane favorizate şi, deci, cu drept de unilateralitate confesională.

Rivalitatea religioasă a ciopârţit chipul lui Iisus Hristos în lume şi a împărţit lumea în feude confesionale ireconciliabile, vinovate de neopăgânismul din zilele noastre. Sub raportul spiritualităţii, creştinismul trebuia să rămână unitar, aşa cum S-a rugat Domnul înainte de a fi prins: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan, 17.21). Creştinătatea fracţionată, discordantă şi dispersată păcătuieşte nu atât prin lipsa de unitate dogmatică sau prin diversitatea rânduielilor, cât îndeosebi prin puţinătatea coeziunii spirituale, determinată de absenţa trăirii în Iisus şi pentru Iisus, preconizată de Evanghelie.

Dacă Machiavelli învinuia papalitatea şi călugării de decadenţa patriei sale şi de stricăciunea morală a poporului italian, noi aruncăm întreaga vină a impasului în care ne găsim şi-a declinului spiritual din România post-revoluţionară asupra orgoliului dog­matic care domină nu numai vârfurile ecleziastice ale Bisericii ortodoxe, ci şi ale tuturor celorlalte confesiuni. Din această cauză, măcinaţi de pofte şi aspiraţii egoiste sau cocoţaţi pe muşuroaiele unor limitate şi bicisnice spiritualităţi confesionale, noi toţi aceia, care ne mândrim cu năstruşnica ispravă a separaţiei creştine, „bâjbâim ca nişte orbi de-a lungul unui zid, bâjbâim ca cei ce n-au ochi, ne poticnim ziua-n amiaza mare, ca noaptea (...), aşteptăm izbăvirea şi nu este, aşteptăm mântuirea şi ea este departe de noi" (Isaia, 59.10-11).

Apostolul Pavel, cu gândul la Iisus, doreşte să fie el însuşi anatema pentru fraţii săi trupeşti, şi noi anatemizăm şi osândim pe fraţii noştri de credinţă, pentru că nu au aceleaşi dogme şi nu frecventează aceleaşi locaşuri de închinare ca noi. Apostolul Pavel susţine: „Voi sunteţi ai lui Hristos", şi noi ne opunem, strigându-i: „Ba Hristos este al nostru!", confesionalizându-L şi, finalmente, minimalizându-L, tăgăduitori, prin faptele şi activitatea de fiece zi, ai adevărului rostit de Iisus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roadă voastră să rămână" {Ioan, 15.16). Apostolul Pavel ne în­deamnă, în numele lui Iisus: „Să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire" (/ Corinteni, 1.10) şi noi, prelaţi şi preoţi, intelectuali şi credincioşi de rând, minţi ascuţite şi suflete înaripate, ne-am luat şi ne mai luăm la harţă, ne-am dezbinat şi ne menţinem dezbinaţi, descotorisindu-ne de podoaba numelui de creştin şi împopoţonându-ne cu etichetele variaţiilor confesionale, pentru ca sciziunea şi înstrăinarea să fie mai pronunţate şi mai dureroase. în tot timpul şi la tot pasul auzim:

 „Eu sunt al lui Pavel!", „Şi eu al lui Chifa!", respectiv: „Eu sunt ortodox" şi „Eu sunt catolic", „Eu sunt luteran" şi „Eu sunt bap­tist", fără să ne dăm seama cât de sfâşietoare este drama descompu­nerii unităţii şi spiritualităţii creştine într-o societate în care Bise­ricile n-au fost la înălţimea chemării divine. De aceea, acuzaţiile paulinice îşi păstrează valabilitatea lor iniţială: „Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?" (1 Corinteni, 1.12-13).

 

Creştinismul zilelor noastre a ajuns o religie fără putere, fiind­că a devenit o religie ecleziocentrică, axată pe spiritul clerical şi confesional, şi nu cristocentrică, trăgându-şi seva din crucea Gol-gotei şi având, în centrul preocupărilor sale, o singură valoare absolută: Iisus Hristos, unica hrană indispensabilă a umanităţii, adică „pâinea care s-a pogorât din cer" pentru toţi păcătoşii pă­mântului, pentru toţi flămânzii şi însetaţii lumii. Şi lumea are o mistuitoare nevoie de certitudine, de mântuire, de Iisus Hristos, „nădejdea slavei" şi nu de „nădejdi înşelătoare care nu slujesc la nimic" (Ieremia, 7.8), nu de confesiuni monopoliste şi de Iisuşi fantomatici. Ca nişte străjeri ai lui Dumnezeu pe pământul româ­nesc, noi creştinii trebuie să trâmbiţăm vestea cea bună a mântuirii peste barierele artificiale care frânează răspândirea învăţăturii lui Hristos. In joc este sufletul omenesc, salvarea sau pierzarea unei ţări, decăzută din punct de vedere moral şi tot mai mult înstrăinată de „Dumnezeul cel viu şi adevărat" (despre care vorbeşte Blaise Pascal), în urma celor 45 de ani de totalitarism comunist, când am fost de-a dreptul jefuiţi de prospeţimile demnităţii şi de entuzias­mul unei credinţe sănătoase.

îmi termin articolul cu ceea ce scriam în 1998, în cartea în aşteptarea unui nou pământ, apărută în editura Duh şi Adevăr din Bucureşti: „O, dacă pentru toate confesiunile Iisus Hristos ar fi totul şi în toţi, dacă în toţi conducătorii de culte ar prima substanţa

unificatoare a Fiului, prin Duhul Sfânt, în pofida oricărui duh sec­tar şi-a oricărei hegemonii dogmatice! Am ajunge, cu adevărat, un singur trup". Am fi cu adevărat, „în chip desăvârşit una". Evi­tând nisipul inconsistent al „învăţăturilor deosebite", al „cercetări­lor fără rost", al „certurilor de cuvinte" şi al „zadarnicilor ciocniri de vorbe" (1 Timotei, 6.3-5), credinţa noastră va lucra prin dragoste. Iar dragostea creştină, această dumnezeiască legătură a desăvârşirii, care poate unifica „oile" în jurul unui singur „Păstor", va rodi, din sângele lui Hristos, o societate transfigurată, surpând zidurile de despărţire dintre oameni şi înlăturând vrăjmăşiile inter-confesionale."

 

(«Cuvântul Românesc», septembrie 2001).

 

 

 

 

SEMNIFICAŢIA SPIRITUALĂ A EXILULUI

 

 

Într-un articol publicat în cotidianul România liberă (31 ianua­rie 1998), scriam că de la întoarcerea mea în ţară, după 27 ani de exil, însoţind sicriul soţiei mele, n-am încetat să-mi aplec privirile sufletului şi ale minţii asupra situaţiei politice, sociale, culturale şi bisericeşti din România post-ceauşistă, care - din nefericire -n-a reuşit să se ridice din ţărâna şi cenuşa strivirii pe care i le-a lăsat jumătatea de secol trăită sub apăsarea totalitarismului comu­nist. Şi, în calitatea mea de cetăţean român (fiindcă, din vara anu­lui 1996, mi-am recăpătat cetăţenia, având buletin de identitate şi locuinţa în Bucureşti), mi-am permis, sub năvala de "gânduri la început de an", să-i întreb în mod deschis, româneşte şi creştineşte, pe cei ce ne conduc ţara, respectiv pe preşedintele Statului, pe primul ministru, pe şeful partidului „creştin democrat", precum şi pe toate vârfurile culturii şi ştiinţei româneşti: Ce-au făcut pentru România în cele 365 de zile ale anului abia expiraţi Şi-au respec­tat angajamentele şi promisiunile dinaintea alegerilor prezidenţiale şi legislative? Ori, mai degrabă, s-au obişnuit cu întunericul şi min­ciuna celor 45 de ani de dictatură marxist-leninistă, uitând abuzu­rile şi nedreptăţile sociale, teroarea şi lupta de clasă, deposedarea de bunuri şi legiferarea hoţiilor de tot felul, temniţele şi lagărele de exterminare, prin care duşmanii creştinismului şi-ai libertăţii (rămaşi nepedepsiţi, după aşa-zisa Revoluţie, sau chiar huzurind pe spatele unui popor buimăcit de talmeş-balmeşul vieţii parla­mentare de azi) se sileau să „lumineze" societatea unei Românii în descompunere morală. În Evanghelie scrie negru pe alb: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău" (MATEI, 7. 3). Stringenţa acestui adevăr axiomatic mă în­deamnă - mai bine zis, mă obligă - să mă ocup, de astă dată, nu de paiele sau bârnele fraţilor noştri, rămaşi în ţară (paie şi bârne reale, vizibile, de necontestat), ci de propriile noastre bârne, de „bârna" celor ce ne numim, cu o vădită mândrie, exilaţi şi nu „diasporişti". încă de la apariţia revistei Iisus Biruitorul, în primăvara anului 1976, am căutat să scot în evidenţă lacunele spirituale ale Exilului românesc şi culpabilitatea personalităţilor sale politice sau cultu­rale, în ce priveşte înstrăinarea lor de Dumnezeu. Deoarece, striviţi de apetituri nesăbuite, visând năluci şi legănând galaxii intangibi­le în strania, confuza noastră constelaţie de români desrădăcinaţi (caligrafiam eu, cu o mistuitoare durere sufletească) „ne-am înti­nat măreţia de-acasă, ne-am împuţinat omenia şi ne-am vândut aşteptările, ne-am fărâmiţat plenitudinea şi ne-am înstrăinat de obârşii, ne-am împărţit în tarabe şi bisericuţe politice, ignorând, parcă, de bună voie, imperativul împăcării cu Dumnezeu şi nece­sitatea unei solidarităţi etnice desăvârşite". Şi ce propuneam! „După ce am bătătorit cărări întortocheate şi-am răscolit văgăuni de tăgadă, după ce-am aşezat omenescul deasupra divinului, după ce L-am neglijat pe Iisus, să ne întoarcem la El. Din fundul gropii în care ne aflăm, din fondul eşecurilor şi al neputinţei, din moarte, să ne întoarcem la cuminţenia învierii. Ca unii care ne-am născut din Adevăr, şi care apărăm Adevărul".

Ţinând cont că Hristos ne povăţuieşte - cum am văzut din ver­setul deja citat - să ne uităm „cu băgare de seamă" la bârna din ochii noştri, se impune să cântărim, măcar retrospectiv, atitudinea pseudo-creştină a liderilor Exilului, a mentorilor lui, a nenumăra­ţilor intelectuali, cărturari, scriitori, universitari, şi cum au rămas muţi la chemările mele disperate, pe care le lansam prin articolele publicate în Cuvântul Românesc, pledând, pe baza pârtiilor de lu­mină trasate de Evanghelie, pentru un "Front al solidarităţii româ­neşti"; pentru hegemonia valorilor transcendenţei creştine în activitatea noastră cotidiană; pentru o regrupare a tuturor elitelor din Exil, ca să devenim „o inimă şi un suflet" în lupta împotriva duş­manului ţării; pentru ridicarea noastră deasupra barierelor confe­sionale şi politice, care ne diminuează elanurile slujirii, prin otra­va discordiilor şi-a învrăjbirilor.

Visând şi aşteptând întoarcerea acasă, odată ce regimurile comuniste din Europa răsăriteană se vor prăbuşi, nu ne-am gândit să ne strângem în jurul aceluiaşi steag de luptă, să găsim formula ideală de unificare a tuturor forţelor refugiate în Occident, de care România de mâine va avea cu prisosinţă nevoie, pentru că Dum­nezeu era absent în preocupările noastre politice sau în orgo­lioasele tentaţii de afirmare individuală. Egoismul, agnosticismul, superficialitatea, toate tarele care zac într-un suflet indiferent la problemele spiritualităţii creştine, s-au opus îngemănării sufleteşti a întregii românimi occidentale, împiedicând irupţia unui nou suflu de viaţă patriotică, plămădit din îndrăzneală şi jertfă.

Cât despre mine şi soţia mea, noi n-am pus nici un preţ pe acti­vitatea politică, desfăşurată în exil, socotind-o net inferioară activi­tăţii spirituale. Când Dl. Ion Raţiu m-a invitat să particip, în 1977, la o întrunire politică, organizată de el la Londra, pentru a pune bazele „Uniunii mondiale a Românilor liberi", cu inima i-am spus la telefon „da", însă, după câteva ore de chibzuinţă, mi-am putut da seama că această acţiune a mea, pripit decisă, ar fi în contra­dicţie cu linia ce mi-am fixat-o în viaţă şi l-am refuzat, scriindu-i că prefer „să lupt cu forţele răului comunist numai de pe meterezele Evangheliei, fără să mă amestec în angrenajele - de multe ori re­probabile - ale vieţii politice, chiar şi atunci când este vorba de idealul sublim al eliberării patriei noastre de sub jugul însângerat al comunismului româno-sovietic".

Lupta pe care am dus-o în ţară, timp de peste 20 de ani, în clan­destinitatea Oastei Domnului, a fost lupta rezistenţei spirituale în faţa agresivităţii ateismului comunist, şi aceeaşi luptă am conti­nuat-o şi pe pământul ospitalier al Franţei, prin ziarul Catacombes, prin cărţile publicate, prin emisiunile radiofonice „Duh şi Adevăr, de la Lisabona, sau cele de la „Europa Liberă", prin nenu­mărate conferinţe de-a lungul şi de-a latul Franţei, conştienţi fiind ca noi, românii creştini, în perioada dominaţiei ideilor marxiste si-a ameninţării comunismului, agreat de majoritatea intelighenţiei de pe malul Senei, avem obligaţia morală a participării la această luptă apocaliptică, însă îmbrăcaţi cu „toată armătura lui Dum­nezeu" (EFESENI, 6. 11), pentru a putea rămâne în picioare, după ce am biruit total.

De aceea, cititorule, să nu te surprindă faptul că pun accentul pe necesitatea spiritualităţii creştine în viaţa noastră cotidiană, mistuită departe de ţară şi, totuşi, aproape de suferinţele ei, ca unii care am fost amputaţi, de securea nemiloasă a Istoriei, din trun­chiul obidit al pământului de la poalele Carpaţilor. Şi ard de nerăb­dare să te întreb, cum i-am întrebat şi pe cei mari, din fruntea României: ai căutat să odrăsleşti, în bezna Exilului, lăstari de lu­mină din lumina care vine de Sus, de la părintele luminilor"? Ai fost conştient de rostul sângerării tale pe rug şi de coeficientul jert­firii nelimitate, pentru ţara pe care spui că o iubeşti în pătimirea unei băjenii nedorite, consecinţă a ticăloşiei luptei de clasă, declan­şată de târâturile şi gangsterii Secerii şi Ciocanului? Dar mai ales, ai înţeles de ce a îngăduit Dumnezeu Exilul? Gândeşte-te bine la răspunsul pe care trebuie să-1 dai ţie însuţi, în altarul propriei tale conştiinţe! Consideri Exilul drept o pedeapsă a Cerului, ca pe un blestem, sau ca pe o ancoră mântuitoare?

Mulţi dintre noi, băjenarii acestui sfârşit de veac şi de mileniu, care am trecut prin „cuptorul de foc" al închisorilor şi-al lagărelor de exterminare, ori care am suportat, măcar în parte, mizeria mate­rială şi lipsa de libertate politică, odată ajunşi în lumea liberă, am uitat de unde am plecat şi-am lăsat baltă problemele ţării, devenită satelit al Uniunii Sovietice. Nu ne-au mai preocupat, cu precădere, problemele fraţilor noştri înrobiţi. Şi, cu toate aceste scăderi, ne făleam şi ne fălim, în continuare, că aparţinem Exilului. însă ade­văratul Exil este Exilul care n-a încetat niciodată să lupte împotri­va comunismului instaurat în România de năvălitorii hoardelor roşii. Ce fel de luptă am angajat noi, pe dificilele meridiane ale împrăştierii? Respectiv, suntem noi vrednici să mărturisim, aidoma Apostolului Neamurilor: „M-am luptat lupta cea bună"!

Lupta cea bună, despre care îi scrie ucenicului Timotei, în a doua sa epistolă (cap. 4, versetul 7), este lupta credinţei şi nu lup­ta pentru a ne da doctoratul, nu lupta pentru a ne tipări romanele respinse de editurile din ţară, nu lupta pentru a trăi mai bine (con­form principiului: „Ubi bene, ibipatria!"), nu lupta egoistă a afir­mării personalităţii noastre, a exacerbării eului, în detrimentul datoriei faţă de victimele rămase la cheremul Securităţii vindica­tive. Turmentaţi de ambiţia înălţării şi-a tămâierii mult râvnite, acaparaţi de vânzoleala acestei lupte exterioare, nu ne-a mai inte­resat lupta lăuntrică, lupta stăpânirii de sine, indispensabila luptă cu noi înşine, pe care ne-o recomandă Biblia: „Cine este stăpân pe sine, preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi" (PROVERBE, 16. 32). Numai ieşind biruitori din această luptă interioară, vom putea cuceri „cetăţile" egoismului, ale indiferenţei, ale înstrăinării de Dumnezeu, ale unei spoieli de patriotism!

Dacă, fugiţi din ţară, o iubim - fie din Franţa sau din Anglia, fie din Statele Unite sau din Canada - doar cu vorba şi nu „cu fap­ta şi cu adevărul", precum ne cere Evanghelia (1 IO AN, 3. 18), suntem nişte făţarnici în dragostea noastră de ţară.

Lupta noastră de departe, pentru salvarea României, iubirea noastră, a exilaţilor, a fost ea totală, desăvârşită? Ne-am isprăvit „alergarea", de care vorbeşte sfântul Pavel şi ne-am luptat „până la capăt"! Evanghelistul Ioan notează că Domnul Iisus i-a iubit pe ai Săi „până la capăt" (IOAN, 13. 1). Nu cumva, în iureşul unei pseudo-iubiri de ţară, am luptat, pur şi simplu, „până la o vreme" numai, după exemplul celor închipuiţi în „sămânţa căzută pe stâncă" (LUCA, 8. 13); adică până la Revoluţia din Decembrie şi, apoi, am încetat lupta, lipsindu-ne „rădăcina" legăturii cu pămân­tul românesc, sau dezamăgiţi de profilul negativ al guvernanţilor pe care i-am ales, nu ne-am mai isprăvit „alergarea"!

Ne-am obişnuit, de la o vreme încoace, să privim cu ochi critici situaţia politică, economică, socială, culturală sau religioasă din România post-noembristă, nu-i aşa? Suntem nemulţumiţi că refor­mele promise nu s-au realizat, că nimic bun nu se zăreşte la orizon­tul aşteptărilor noastre. Dar noi, care trăim în lumea libertăţii, am realizat reforma spirituală, indicată de Evanghelia lui Hristos?

Să ne aplecăm pe paginile Sfintei Scripturi şi vom recunoaşte, atunci, că mustrările biblice ni se adresează şi nouă, Românilor din Exil: „Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut?" (IEREMIA, 2. 23). Da, ce-am făcut, ce-am întreprins pentru ţara, pe care ne lăudăm că o iubim, în perioadele tragice ale inundaţiilor, ale cutremurului, ale permanentei mizerii? Noi, foştii deţinuţi politici, cum i-am iubit pe camarazii noştri cu care am suferit împreună violenţa şi lanţurile comuniste, şi cum îi iubim de când am scăpat de supravegherea zilnică a organelor securiste şi ne bucurăm de comoditatea şi belşugul unor ţări îndestulate? Cum ne arătăm dragostea faţă de aceşti fraţi ai noştri: cu vorba sau cu fap­ta? Mai precis: cu gura sau cu punga?

Să ne privim, cu băgare de seamă, „urma paşilor" noştri din valea, stropită de lacrimi, a Exilului, ca să putem aprecia calitatea credinţei noastre. Câtă vreme nu ne-am schimbat fiinţa şi n-am ajuns să ne reformăm prin Duhul Sfânt, structurile vechi, putregăite; câtă vreme nu-L simţim pe Iisus prezent în viaţa noas­tră, în preocupările noastre, noi, exilaţii, n-am luptat lupta cea bună a credinţei.

 

(«Cuvântul Românesc», ianuarie 1999)