MAI EXISTA PERSECUŢII RELIGIOASE ÎN ROMÂNIA DE AZI?

 

Prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa răsăriteană, dar mai ales destrămarea imperiului sovietic, au pus capăt persecutării creştinilor din Biserica Tăcerii. Hrăniţi zilnic cu promisiunile Sfin­tei Scripturi, ei n-au încetat să aştepte, plini de răbdare, „ceruri noi şi un pământ nou", în care să domnească dreptatea şi libertatea credinţei, întru totul convinşi, întocmai captivilor împăratului Babilonului, că Domnul va frânge „toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor", că neamurile subjugate se vor bucura „de odihnă şi pace", de îndată ce tiranii vor cunoaşte căderea şi „asuprirea va înceta" (ISAIA, 14,4-7).

În ce mă priveşte, ca unul care am fost persecutat ani de-a rân­dul, de către organele Securităţii, pentru activitatea mea creştină în cadrul mişcării ortodoxe Oastea Domnului, şi-n cele din urmă arestat şi condamnat la 12 ani temniţă grea, odată eliberat şi, împreună cu soţia, refugiat în Franţa, la 5 Aprilie 1969, timp de două decenii am scris, am editat cărţi, am ţinut conferinţe, am vor­bit la radio şi la televiziunea franceză, am lansat, cot la cot cu tovarăşa mea de vis şi de luptă spirituală, „mesagerul supraconfesional al Bisericii Tăcerii" - Catacombes, în vederea informării opiniei publice mondiale de ceea ce se întâmpla — pe plan politic şi religios - în spatele Cortinei de fier şi de bambus. Ştiam, însă, aşa cum anticipa şi cibemeticianul ortodox din Uniunea Sovietică, Melik Agurski, că societăţile totalitare sunt pe cale de dispariţie, dat fiind că ele „nu sunt nici eterne, nici imuabile", că „îmbătrânesc şi se descompun" sub influenţa a numeroşi factori, între care, la loc de cinste, se află „renaşterea conştiinţei religioase".

Chiar dacă prăbuşirea politică a regimurilor comuniste nu sem­nifică deloc prăbuşirea ideologică a comunismului, fiindcă, aşa cum scria gânditorul catolic din Franţa, Jean Daujat, într-un articol pe care l-am publicat în Catacombes, „comunismul n-a dispărut, ci este mereu prezent, dar sub o altă formă", - totuşi se cade să recunoaştem că în zilele noastre nu se mai poate vorbi de o perse­cuţie religioasă în ţările din Europa de Est. In conferinţa mea des­pre „Situaţia actuală a creştinilor din Est", ce a avut loc la 4 Apri­lie 1993, înaintea membrilor Asociaţiei catolice "Doctrină şi Viaţă", din Paris, arătam că doi foşti deţinuţi politici - amândoi catolici - devin preşedinţi ai ţării lor: Polonia şi Cehoslovacia. Mai mult, preotul ortodox rus Gleb Iakunin nu se mai găseşte într-un lagăr de exterminare din Siberia, ci la Moscova, ales deputat şi dându-şi osteneala să descifreze arhivele K.G.B.-ului, pentru a descoperi numele tuturor ierarhilor ortodocşi care au fost agenţi ai acestui sinistru organism poliţienesc. Pe de altă parte, un alt puşcăriaş sovietic, tânărul intelectual Vladimir Poreş are libertatea să organizeze asociaţia „Creştinism deschis", cu scopul de a resta­bili dialogul între atei şi credincioşi, precum şi înfiinţarea de seminarii de filosofie creştină, la care să participe, de două ori pe lună, tineri filosofi, teologi şi preoţi. Un alt exemplu de libertate reli­gioasă este legalizarea, în România, a mişcării ortodoxe, deja amintită, Oastea Domnului, ai cărei membri se întâlnesc, cu ocazia unor mari reuniuni, pentru a asculta şi a propovădui Evanghelia Iubirii, fără ca să mai fie urmăriţi şi anchetaţi de zbirii Securităţii. Ei sunt liberi, astăzi, să editeze cărţi cu conţinut religios şi să aibă propria lor revistă, intitulată Iisus Biruitorul. Iar cartea mea „Le calvaire de la Roumanie chretienne" (Calvarul României creştine), a apărut în traducere românească, editată de Convorbiri literare, într-un tiraj de 10 mii exemplare.

Prin urmare, la ora actuală, creştinii nefericitului spaţiu geo­grafic, amintit mai sus, au obligaţia morală a continuării luptei lor spirituale, de această dată în plină zi şi nu în mod clandestin. Să ne oprim la ţara noastră. Sarcina Bisericilor este imensă: reîncreştinarea unor mulţimi bolnave încă de comunism. Respectiv, efor­tul de a face să dispară vidul spiritual pe care 1-a creat dictatura proletariatului, acerba luptă de clasă, însoţită, cu slugărnicie, de abdicarea ierarhiei ortodoxe, în faţa jocului perfid al Departamen­tului marxist al Cultelor, patronat de Comitetul Central al Partidu­lui comunist român.

Articolul meu ridică problema dacă „mai există persecuţii reli­gioase în România de azil" Despre acest subiect am mai scris în Cuvântul Românesc, cum a fost articolul "Ierarhi şi victime" din luna Februarie 1994, în care menţionam câteva cazuri de „refuzuri, vrăjmăşii şi persecuţii de preoţi", notând, cu amărăciune, că „la­crimile curg încă la Vladimireşti", sau că reprezentanţii Bisericii ortodoxe nu vor să accepte „nici o retrocedare de biserici, deşi închise şi nefolosite", Bisericii greco-catolice.

Să vedem în ce măsură această Biserică-martiră se bucură de libertatea religioasă dobândită în urma aşa-zisei revoluţii din De­cembrie 1989. Sau, mai degrabă, până unde se merge cu dreptul la libertatea credinţei, după ce a cunoscut Golgota desfiinţării şi lungul, durerosul cortegiu al suferinţelor morale şi fizice, de care se face vinovată ierarhia ortodoxă, prin strânsa ei colaborare cu regimul ateu instaurat de armata sovietică de ocupaţie. Şi de ce slujitorii acestei Biserici unite sunt nevoiţi şi azi să celebreze în aer liber, sub ploaie şi în frig? Răspunsul e simplu. Pentru că ier­arhii ortodocşi se silesc, nestingheriţi de nimeni, ca pe vremea lui Ceauşescu, să nu restituie Greco-Catolicilor bisericile care le aparţineau înainte de 1 Decembrie 1948.

Cu toate că decretul Nr. 9 din 1989 a abrogat vechiul decret Nr. 358 din 1948, prin care Biserica unită a fost interzisă şi bu­nurile sale confiscate de statul comunist, ea n-a obţinut decât o libertate formală. Statul, prin noul decret Nr. 126/ 1990, art. 2, nu se angajează să restituie decât bunurile confiscate care au rămas pro­prietatea sa şi nu bisericile care sunt folosite de Ortodocşi. Biseri­ca ortodoxă, căreia statul comunist i-a dat în folosinţă locaşurile de cult, le posedă fără forme legale şi nu are nici un titlu juridic de proprietate. Conform art. 3 al decretului în discuţie, Biserica greco-catolică trebuie să trateze cu Biserica ortodoxă despre soar­ta bisericilor care i-au aparţinut înainte de 1948. însă Biserica orto­doxă nu este de acord ca să cedeze aceste biserici. De unde acest strigăt de disperare al unui membru marcant al Bisericii unite: "Pe cine vreţi să înşelaţi domnilor conducători? Aţi adoptat un decret cu intenţia vădită de a repara stricăciunile morale şi materiale impuse Bisericii române unite, prin suprimarea libertăţii şi con­fiscarea bunurilor sale, abuz al dictaturii comuniste. în realitate, nu aţi făcut altceva decât să scoateţi această Biserică din subte­rana catacombelor şi din păduri pentru a o arunca în stradă. Astăzi, încă, la zece luni de la abolirea comunismului, ea conti­nuă să celebreze slujbele sale în vânt, pe ploaie şi în frig. Nu se simte nimeni ruşinat după un atare gest?"

Dispoziţiile decretului lege Nr. 126 din 24 Aprilie 1990 asigură că proprietăţile acaparate de către stat în 1948 vor fi restituite Bi­sericii unite, iar statutul juridic al locurilor de cult şi al caselor pa­rohiale, răpite Bisericii unite şi atribuite Bisericii ortodoxe, va fi determinat de o comisie mixtă, compusă din reprezentaţii celor două confesiuni religioase, ţinând cont de dorinţele comunităţilor care deţin bunurile în chestiune.

In general, responsabilii Bisericii ortodoxe invocă dreptul canonic ortodox, după care bisericile aparţin credincioşilor, şi scot în evidenţă faptul că, în decursul deceniilor care s-au scurs de la 1948, întreţinerea locaşurilor religioase şi lucrările de restaurare, ca şi de recondiţionare a bunurilor cedate Bisericii ortodoxe, au fost asigurate de fidelii acesteia. Ei solicită o repartizare a bunurilor în litigiu pe baza principiului voinţei majorităţii credincioşilor în fiecare caz ce se iveşte.

Potrivit cu părerea responsabililor Bisericii greco-catolice, din cele 2.500 biserici de care dispunea acest cult înainte de Decem­brie 1948, numai vreo 20 i-au fost înapoiate şi aceasta, datorită hotărârii ferme a enoriaşilor uniţi, şi nicidecum unei iniţiative a guvernului sau a Bisericii ortodoxe. Din care cauză, Biserica unită a refuzat şi refuză aplicarea principiului repartizării bunurilor în litigiu, în conformitate cu principiul voinţei majorităţii credin­cioşilor. Ea consideră, într-adevăr, că după patru decenii de viaţă clandestină, nu mai este în măsură să facă suficient cunoscută doc­trina sa şi principiile ei călăuzitoare, din pricina presiunilor şi manipulărilor exercitate de către ierarhia Bisericii ortodoxe. Toto­dată, Biserica greco-catolică denunţă campania de denigrare care s-a revărsat, de-a lungul anilor, din partea unei anumite mass-media anti-catolice, difuzând informaţii lipsite de obiectivitate în ce priveşte cultul greco-catolic.

În lumina acestei situaţii ecleziastice lamentabile, după scurge­rea a şapte ani de la prăbuşirea dictaturii clanului Ceauşescu, ne întrebam şi întrebăm şi pe cititorii noştri: se mai poate asigura României un viitor luminos, când vedem în ce fel de mocirlă a incertitudinii spirituale se scaldă mai marii Bisericii, de parcă nimic nu s-a schimbat în ţara noastră? Totul depinde de tăria cre­dinţei poporului român, întors la Dumnezeu cu adevărat şi renăs­cut din pulberea şi cenuşa strivirii comuniste. Lui i se cere să se debaraseze de toţi factorii involuţiei morale, de toţi aceia care au compromis şi viaţa politică şi viaţa bisericească, făcând inoperant saltul din moarte la viaţă, pe care ni-1 recomandă Evanghelia lui Hristos.

 

(«Cuvântul Românesc», iunie 1997)

 

 

 

 

TEAMA DE ADEVĂR

 

Urmăresc de mai multă vreme - respectiv de peste doi ani, de când m-am stabilit, oarecum, la Bucureşti, după 27 ani de exil în Franţa - emisiunea d-lui Titi Dincă, transmisă în fiecare luni seară, pe TVR 2, şi anume „Credo". Nu pot spune că am fost întotdeauna mulţumit de felul în care invitaţii de la ora 21 - preoţi sau laici -abordau acutele probleme religioase, legate de viaţa Bisericii orto­doxe, dar mai ales de calitatea concluziilor cu care lua sfârşit emi­siunea în discuţie.

Ceea ce mă face să însăilez aceste câteva rânduri a fost avalanşa de contra-adevăruri etalate de cele trei persoane invitate să prezinte o carte „unică": dicţionarul „Biserica întemniţată, România: 1944-1989" editată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalita­rismului. Este vorba de îngrijitorii lucrării: Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu. S-a afirmat, cu o stranie şi necin­stită inocenţă, acceptată de realizatorul emisiunii „Credo", că acest „dicţionar" prezintă pentru prima oară un număr impresionant de preoţi, călugări, teologi, ba chiar şi ierarhi ortodocşi, care au sufe­rit, au fost întemniţaţi sau au murit în puşcăriile comuniste din România.

In realitate, cu ani în urmă, în 1986, Cicerone Ioniţoiu a publi­cat în Franţa, la Editura Resiac, „Le martyre de l'Eglise en Roumanie", oferind cititorului occidental o listă cutremurătoare de preoţi martiri. De ce nu s-a spus nimic nici de cartea lui Cicerone Ioniţoiu, nici de alte cărţi apărute în Franţa, care dădeau în vileag tragedia trăită de creştinătatea din România, sub nepăsarea condamnabilă a ierarhiei ortodoxe, despre care nu s-a discutat nicio­dată la emisiunea „Credo". Este suficient să scot în evidenţă me­ritul a două lucrări, apărute la Paris: "L'âme roumaine ecartelee", de Pierre Gherman (1955) şi propria mea carte, „Le calvaire de la Roumanie chretienne" (1987), tradusă şi editată în 1993 de „Con­vorbiri Literare" din Iaşi, într-un tiraj de 10 mii exemplare.

Şi mă întreb, cum l-am întrebat şi pe dl. Titi Dincă, în scrisoarea la care n-a binevoit să-mi răspundă: De ce se tace azi, aşa cum s-a tăcut ieri, dintr-o inadmisibilă teamă sau slugărnicie procomunistă?

Dl. Paul Caravia şi-a permis să scoată în evidenţă ce mare descoperire au făcut ei, coordonatorii „dicţionarului"! Nu numai greco-catolicii au avut prelaţi martiri, ci şi noi, ortodocşii: au des­coperit, de pildă, acum, ceea ce noi am menţionat, în „Calvarul României creştine", adică numele prelaţilor B.O.R. alungaţi din viaţa Bisericii sau pur şi simplu exterminaţi (mitropolitul Irineu Mihălcescu, forţat să-şi dea demisia, ca să-i ia locul, la Iaşi, Justinian Marina, capul pretinşilor „prelaţi ai poporului", mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu, urmat de episcopii Lucian Triteanu de la Roman, Cosma Petrovici, de la Dunărea-de-Jos, Gheronte, de la Constanţa, scoşi la pensie din oficiu). în timp ce revistele biseri­ceşti se învăluiau în tăcerea ruşinii, noi alertam opinia publică din Occident, semnalând ce se întâmpla în România comunistă şi câţi din cei 154 de preoţi „reacţionari", arestaţi la începutul anului 1952 ca „duşmani ai poporului", au murit fie la Aiud, fie în lagărele de la Poarta-Albă, de la Grindu, de la Salcia sau în temniţa din Gherla (Cf. „Le calvaire de la Roumanie chretienne", pag. 207-208, pre­cum şi "Drama României", editată la Freiburg în 1984, de Con­siliul Naţional Român, pag. Al-12).

Nu înţeleg, nici în ruptul capului, de ce s-a aruncat toată vina, în discuţia înflăcărată de la „Credo", asupra P.C.R., iar de noii ie­rarhi „ai poporului", impuşi de Comitetul Central şi slujindu-1 cu credincioşia ştiută, nu s-a vorbit deloc! Ei sunt vinovaţi, ca şi regimul comunist, de genocidul mitropoliţilor, al episcopilor şi al preoţilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de greco-catolici! Comu­niştii s-au servit, cât au putut, de mâna înalţilor noştri prelaţi ca să lovească în toţi aceia care au refuzat să participe la comunizarea ortodoxiei române, după exemplul patriarhiei moscovite. Patri­arhul Nicodim a fost asasinat în perioada „preoţilor poporului" şi a „luptei pentru pace", ca să se înscăuneze, în locul lui, Justinian Marina, prietenul călăului Gheorghiu-Dej.

S-a mai vorbit că numai în Rusia şi în România, ţări eminamente ortodoxe, au fost posibile atari persecuţii religioase; că în Polonia catolică, de pildă, persecuţia a fost mult mai blajină... Dar de ce nu s-a analizat cauza acestei „altfel de prigoane"? în Polonia, Bise­rica catolică a rezistat comunismului, n-a îngenuncheat înaintea Belialului marxist-leninist, cum au procedat ierarhii noştri pravos­lavnici, dintr-o descalificantă obedienţă antievanghelică. Cardinalul Vâşinski, şeful Bisericii catolice din Polonia (pe care l-am întâlnit la Roma, prin anii '70, după apariţia revistei mele, Catacombes, apreciată de el cu lacrimi de bucurie), da, cardinalul Vâşinski a stat trei ani în temniţele comuniste din Polonia. Care dintre ierarhii ortodocşi români, înscăunaţi de regimul ateu de la Bucureşti, au suferit pentru credinţa lor şi au cunoscut prigoana şi lanţurile? în loc să fie, cum cere Ap. Pavel, „împreună lucrători cu Dumnezeu" (1 COR., 3. 9), timp de 45 de ani au fost „împreună lucrători" cu Securitatea, iar Sf. Sinod nu s-a ruşinat să facă parte din Frontul unităţii socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Ceauşescu, cel iubit şi proslăvit de membrii înaltului for bisericesc.

Evanghelia ne învaţă să vorbim despre Adevăr şi să apărăm Adevărul. Ce minunat ar fi dacă ziariştii Televiziunii Române, cu sarcini de informaţie religioasă, ar adopta această politică spiritu­ală pe care ne-o recomandă Evanghelia, ca să fie şi să rămână „cu adevărat liberi" în interioritatea lor convertită, pentru a saluta, într-o zi, zorile renaşterii României.

 

(«România Liberă», 3 octombrie 1998)

 

 

 

«OSTAŞII DOMNULUI» - O «DEVIAŢIE INTERNĂ» ÎN VIAŢA BISERICII ORTODOXE DIN ROMÂNIA?

 

Aflându-mă de curând la Bucureşti, în vederea pregătirii paras­tasului la împlinirea celor şase luni de la trecerea în veşnicie a soţiei mele, mi-a fost dat să citesc în ziarul România liberă din 27 Iulie cred, la pagina religioasă, articolul D-lui Răzvan Codrescu, intitulat "Lumea creştină la răscruce de milenii: Pentru o cruciadă spirituală". Acelaşi articol, cu titlul niţel schimbat („Sensul unităţii creştine: Către o nouă cruciadă"), a apărut şi în periodicul sibian Puncte cardinale, editat de neobositul gazetar creştin Gabriel Constantinescu.

Toate argumentele lui Răzvan Codrescu rămân valabile, atunci când analizează problema spinoasă a unităţii lumii creştine, subli­niind că „astăzi, un creştinism pierdut în disensiuni interconfesionale, este un creştinism sinucigaş", că slăbiciunea creştinismu­lui actual (noi am zice a creştinităţii actuale) „nu stă în existenţa mai multor Biserici sau confesiuni istorice, ci în neputinţa sau îndărătnicia acestora de a-şi realiza unitatea esenţială în marea Biserică nevăzută, al cărei cap este Hristos", că Biserica insti­tuţională din ţara noastră, respectiv Biserica Ortodoxă Română, „îşi pierde din acest credit pe zi ce trece, prin nevrednicia ierar­hilor şi slujitorilor ei compromişi, prin insuficienţa ei cathetică şi misionară, prin jalnica ei cârdăşenie cu puterea necomunistă de azi..." etc.

Pe Răzvan Codrescu l-am apreciat încă din anul 1991 (când Gabriel Constantinescu mi-a trimis în Franţa întreaga colecţie a revistei sale), citindu-i articolul consacrat lui Mircea Eliade — „credinciosul fără Dumnezeu". Şi-am fost în totul de aceeaşi părere, ca unul care am avut ocazia să întâlnesc pe celebrul savant român, de două ori la Paris, când D-na Cristinel Eliade ne-a invitat la ei acasă (în 1978 şi în 1979). Eram dornic să-1 cunosc îndea­proape, pentru a-i vorbi de necesitatea unei comuniuni intime cu Iisus şi de perimetrele inalterabile ale adevăratei credinţe creştine; dar mai ales, să-1 pun în faţa unui fenomen religios din România, pe care nu-1 cunoştea, şi anume Oastea Domnului, o apariţie unică în lumea ortodoxă şi mult mai importantă - ţineam să-i spun, în inocenta mea naivitate - decât miturile, simbolurile, explicaţiile istorice şi semnificaţiile fenomenologice de care era obsedat şi care i-au adus faima mondială. însă nu mi-a fost cu putinţă să dia­loghez cu marele „credincios fără Dumnezeu", deoarece a intrat pe uşă, între timp, Paul Goma, cu care a început o discuţie înflăcărată, de-o jumătate de oră cel puţin, referitor la... rolul pipei în opera de creaţie literar-artistică. Mi-am dat seama că, pentru el, Evanghelia reprezintă o valoare minimă, în comparaţie cu textele pe care le-a studiat şi descifrat în nenumăratele sale cărţi de uriaşă erudiţie; şi că vorbindu-i de renaşterea sufletească, preconizată de un preot fără doctorat din Transilvania, n-ar fi fost deloc impresionat de viziunea simplistă" a acestui umil slujitor al altarului.

Dacă Mircea Eliade s-a arătat ignorant sau dezinteresat faţă de mişcarea misionară ortodoxă Oastea Domnului şi lupta spirituală a membrilor ei, numiţi „Ostaşii Domnului", în schimb Răzvan Codrescu păcătuieşte, în calitatea sa de creştin autentic, obsedat de viitorul Bisericii căreia îi aparţine şi de detestabila orientare actuală a creştinătăţii, socotind pe „ostaşii Domnului" dacă nu drept „duşmani generici" ai Bisericii, cel puţin ca făcând parte din cohorta multelor „deviaţii interne", la rând cu stiliştii", „visarioniştii", "fenomenul Vladimireşti" ş.a.

Ne surprinde optica greşită a confratelui Răzvan Codrescu, deoa­rece revista sibiană, deja amintită şi-al cărei redactor este, a repro­dus articolul meu „Quo vadis miles Christ? ", publicat în N-rul pe luna Noiembrie 1994 al Cuvântului Românesc din Canada, articol în care mă adresam tocmai „ostaşilor Domnului cei adevăraţi" -ţinând seama că există, din păcate şi elemente scizioniste, dezbina­toare, care se pretind „ostaşi" -, punând accentul pe faptul că ei, bravi şi statornici voluntari ai Crucii, nu caută „în altă parte" pă­şunea duhovnicească despre care le vorbea părintele Iosif Trifa, ctitorul Oastei Domnului, ci arată, printr-o viaţă trăită în confor­mitate cu comandamentele Evangheliei, că şi în cadrul Bisericii ortodoxe, omul se poate „pocăi" de păcatele şi năravurile sale.

Ce frumos scrie Răzvan Codrescu: "A venit vremea adevăratei Cruciade moral-spirituale; creştinismul trebuie să recucerească lumea, cu toate batalioanele lui mărturisitoare, devenite o singură armată, primindu-şi ordinele de la Cuvântul lui Dumnezeu".

Dacă ar fi luat contact cu „ostaşii Domnului" din Sibiu, dacă ar fi citit cartea fundamentală „Ce este Oastea Domnului?", a păr. Iosif Trifa, ar fi aflat că această cruciadă moral spirituală a declanşat-o, acum 73 de ani, acest preot transilvănean trimis de Dumnezeu în România, pentru salvarea ei. După el, dat fiind întunericul acestei lumi, cu toate relele lui, „în mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu, ne trebuie o ofen­sivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului diavol (...) Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra întunericului şi contra răutăţilor. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul..."

Zăbovind, o clipă, asupra situaţiei din România, Răzvan Codrescu pune degetul pe rana ortodoxiei române astfel: "Ne lăudăm că peste 80% din populaţia ţării s-a declarat ortodoxă, dar ne între­băm prea puţin în ce măsură aceşti aşa-zişi ortodocşi au o ade­vărată viaţă religioasă (...) Şi uităm să ne întrebăm dacă (...) mai suntem creştini şi ortodocşi în adevăratul înţeles al acestor cuvinte..." De teama că creştinii de astăzi şi de mâine - în special în România - pot să devină „cioclii propriei lor istorii şi spiritua­lităţi, (...) „căldiceii" scuipaţi din gura lui Dumnezeu", el propune o „rezistenţă creştină unitară în faţa feluritelor curente dizol­vante".

Ori „ostaşii Domnului", ignoraţi sau neînţeleşi de Răzvan Codrescu, reprezintă astăzi, ca şi ieri, în perioada totalitarismului comunist, o rezistenţă creştină indispensabilă renaşterii patriei noastre.

Ceea ce a reproşat păr. Iosif Trifa Bisericii, al cărei slujitor era, este superficialitatea apostolatului, starea de indiferenţă duhovni­cească a preoţimii şi-a ierarhilor ei, vina că nu „arde", că lipseşte "focul" vestirii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. "Nu se poate tăgădui faptul că în Biserică s-a neglijat şi se neglijează „partea Măriei", latura misionară, trezirea sufletelor şi conver­tirea lor la o viaţă nouă în Iisus Hristos" - scria el în revista Ostaşul Domnului, Nr. 1, anul 1937. Aproape toată activitatea Bisericii şi a preoţilor se apleacă spre «Marta», spre partea administrativă, gospodărească, formalistă. A slăbit partea cea adevărată: marea luptă pentru trezirea şi renaşterea păcătoşilor la o viaţă nouă". Să ne oprim şi la ceea ce scria părintele Iosif în car­tea sa „Focul cel ceresc". „Ne plângem mereu că se golesc biseri­cile, că nu mai merge lumea la biserică. Eu însă cutez să zic că nu vine lumea la biserică din pricina că nu «arde». Oriunde «arde» - bisericile sunt pline. Oriunde slujitorul Domnului -preo­tul arde şi aprinde, bisericile sunt pline".

Ca să înţelegem cât mai bine deficienţele de mai sus, vom face apel la gândurile luminoase şi înţelepte ale scriitorului Al. Lascarov-Moldovanu. După el, viaţa creştinilor ortodocşi se mărginea, înainte de întemeierea Oastei Domnului, la ascultarea sfintei sluj­be şi la frecventarea periodică a bisericii, ocazionată de botezuri, cununii, înmormântări, sfeştanii şi acatiste. In felul acesta, viaţa în Biserica Domnului devine o simplă formalitate. Duminica, după liturghie, biserica se închide şi se deschide abia Duminica viitoa­re, sau la vreo sărbătoare oarecare. Se trăieşte prea departe şi prea mult despărţiţi de biserică, în loc ca biserica să constituie „un cort larg care să umbrească întreaga noastră viaţă", în loc ca între bise­rică şi viaţa credincioşilor să existe un şuvoi neîntrerupt de legă­tură duhovnicească, fără oprire, fără amestec, fără întunecare". De unde concluzia: "Ei bine, rostul acesta şi l-a luat printre altele, sfânta tovărăşie Oastea Domnului, care vreme de atâţia ani a stat şi stă în slujba Bisericii, pentru ca lucrarea Bisericii în suflete să fie mai adâncită, cât mai vie şi cât mai neîntreruptă..."

Pentru ca lumea creştină românească să nu mai tindă "să se prăbuşească dinlăuntru", se impune, iubite frate Răzvan Codrescu, ca să credem în lupta cea bună a credinţei pe care o desfăşoară „ostaşii Domnului" de-a lungul şi de-a latul pământului de la gu­rile Dunării. Prin ei, Biserica noastră ortodoxă este chemată să ardă, să aprindă „cunoştinţa" de Dumnezeu în ţara descreştinată în cei 45 de ani de ateism marxist-leninist. "fără această cunoş­tinţă - îi plăcea păr. Iosif Trifa să insiste -, nici Biserica în care slujesc, nici Tainele pe care le administrez, n-au puterea pe care trebuie să o aibă. (...) Falimentul creştinismului este o Biserică fără Hristos, iar culmea falimentului este o Taină fără Hristos. (...) Când fiii Bisericii îl cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit, acolo e Biserica cea vie care lucrează şi face adevărate minuni".

O nouă Cruciadă Spirituală în România? Dar Cruciada Oastei Domnului, în plină luptă misionară de şapte decenii? Să vină noii cruciaţi şi să se alăture celor încercaţi în bătăliile credinţei, deve­nind şi ei „ostaşii Domului".

(«Cuvântul Românesc», septembrie 1996)

 

 

VÂNTUL CEL POTRIVNIC

 

Sper să nu contrariez pe nimeni dacă, în expunerea mea, voi lua ca punct de plecare episodul cutremurător al „umblării pe mare", din Evanghelia Sfântului Matei, din care aflăm că, în plină noap­te, corabia cu ucenici „era învăluită de valuri în mijlocul mării, căci vântul era împotrivă".

Deşi acest eveniment a avut loc undeva, în Galileia, acum două mii de ani, totuşi el rămâne veşnic actual şi cu o semnificaţie pro­fundă, deoarece ne descoperă dimensiunile metafizice ale Istoriei, trăită de popoarele Europei răsăritene timp de o jumătate de veac şi scoate, şi mai mult, în evidenţă, cauza pătimirii neamului nostru, sub dictatura comunistă.

Omul, şi ca atare umanitatea (această corabie clătinată de valu­rile unei mări tenebroase), se găseşte faţă în faţă - astăzi, ca şi ieri - cu doi factori de o importanţă capitală: Iisus Hristos, în calitatea de mântuitor al lumii, şi Vântul cel potrivnic, ca duşman al lui Dumnezeu şi adversar înverşunat al creştinităţii, vânt năprasnic, ţâşnit din beznele Urii şi din văgăunile îndepărtării de Dumnezeu.

Există, bineînţeles, în noi înşine, în adâncurile întinate ale „cărnii şi duhului", vânturi antagoniste care urmăresc, fără încetare, pier­zarea mântuirii noastre. Există vântul cel potrivnic al păcatului, al fărădelegilor, al apostaziei, care ne împinge la renunţări şi trădări ruşinoase. însă evanghelistul Matei ne vorbeşte de un „Vânt potriv­nic" exterior fiinţei omeneşti, un vânt „tare", care 1-a înspăimântat pe apostolul Petru, gata-gata să se afunde şi strigând: „Doamne, scapă-mă!"

Acest „Vânt" satanic, care de la revoluţia din Octombrie s-a nă­pustit asupra întregii omeniri, încercând să răstoarne corabia spiritualităţii creştine, da, acest „vânt potrivnic" a luat chipul comu­nismului impus României la 6 Martie 1945, prin armata sovietică de ocupaţie. (...)

Să nu uităm niciodată, îndeosebi noi, cei care am trecut prin „cuptorul de foc" al prigonirii comuniste şi-am cunoscut întem­niţări şi lanţuri umilitoare, să nu uităm că orice regim comunist -cum a fost şi cel din ţara noastră - reprezintă lucrarea lui Satan în istoria lumii, fiindcă în cartea Apocalipsei citim că „diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce". Să nu uităm, mai ales în clipa de faţă, când incertitudinea, manipulările şi dema­gogia perversiunii comuniste continuă să desfigureze obrazul pătimit al României, de parcă n-a avut loc revolta populară din Decembrie 1989 şi răsturnarea ideologică a defunctei orânduiri, să nu uităm de datoria slujirii Neamului şi de lupta pe care tre­buie s-o ducem pentru izbăvirea lui definitivă.

Ca România să reînvie din cenuşa strivirii actuale, ea are nevoie de o adevărată transformare, de o reformă spirituală, de o a doua revoluţie. De cea mai frumoasă, mai constructivă şi mai utilă revo­luţie, care, prin forţa sa înnoitoare, să măture ca pe o pleavă pe sal­timbancii puterii neocomuniste, urmaşi fideli ai sinistrului 6 Martie 1945. Este vorba de revoluţia interioară a schimbării omului, a în­vierii lui, preconizată de Evanghelia lui Hristos, ca o arvună a inevitabilei emancipări colective. Ca să se iasă din impasul actual, ca să se asigure viaţa şi viitorul poporului de la poalele Carpaţilor, luptătorii Crucii şi ai Libertăţii, depistând „nevoile grabnice" ale societăţii în descompunere morală şi conştienţi de cauzele răului social şi politic care macină fiinţa naţiunii căreia aparţin, cu ante­nele sufletului şi ale minţii resfirate spre toate punctele cardinale ale nevoilor materiale şi spirituale din România post-ceauşistă, aceşti luptători neînfricaţi trebuie să se angajeze la un program de reconstrucţie şi regenerare morală, năvălind pe „porţi" - cum ne îndeamnă Domnul, prin pana proorocului Isaia -, năvălind în toate cetăţile, în toate clasele sociale, în toate compartimentele vieţii publice: „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o cale poporului: Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte!"

Numai pregătind „o cale poporului", vom pune capăt dezmăţu­lui politic care s-a lăfait şi s-a perpetuat la noi, de la 6 Martie 1945 încoace, cu concursul atâtor intelectuali (scriitori, ziarişti, acade­micieni şi oameni de ştiinţă, ierarhi ai Bisericii şi conducători de culte neoprotestante), servind regimul comunist fie de teamă, fie din oportunism sau, pur şi simplu, din slugărnicie. Despre această „cale" minunată, unică, indispensabilă, vorbea preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul mişcării spirituale „Oastea Domnului", gândindu-se cu grijă la felul în care să-şi slujească ţara şi semenii. „La temelia noii rânduieli din sat şi din ţară - scria el în gazeta Lumina Satelor, pe care o redacta la Sibiu, în 1923 - trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o sin­gură doctorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea morală şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus, la învăţă­tura şi porunca Lui de iubire".

Iată ce înseamnă a fi în slujba Neamului tău! Iată calea pe care ar trebui s-o urmeze, în primul rând, oamenii politici care se opun stăpânirii neocomuniste de azi, fostele victime ale tragediei care a durat o jumătate de secol şi care, din nefericire, mai durează încă.

În lupta cea bună pentru refacerea patriei, dezamăgiţi de felul în care este guvernată România, dar pătrunşi de necesitatea prezenţei lui Iisus în viaţa poporului şi-n viziunea politică a opoziţiei, clo­cotind de entuziasmul unor nădejdi ce se vor impetuos împlinite, tinerii români, care-au rămas puri sufleteşte şi nevătămaţi de otra­va sloganelor oficiale, aceşti tineri întrezăresc şi aşteaptă, totodată, cu înfrigurare, în conformitate cu promisiunea Evangheliei, „ceruri noi şi un nou pământ" - un nou şi sfânt pământ românesc, pe care să se poată clădi o ţară nouă, cu adevărat liberă şi împăcată cu Dumnezeu.)

 

(«Cuvântul Românesc», iulie-august 1995)

 

 

 

 

NEVOIA UNEI CULTURI CREŞTINE

 

Cu ocazia celei de a doua călătorii misionare, apostolul Pavel -după ce a vizitat pe creştinii din localităţile Filipi şi Berea - s-a oprit la Atena. în aşteptarea celor doi însoţitori, Sila şi Timotei, el fu profund bulversat de aspectul păgân al celebrei cetăţi antice. în faptele apostolilor'' (17. 16-33) citim că lui Pavel „i se întărâta duhul la vederea acestei cetăţi pline de idoli. în sinagogă stătea de vorbă cu Iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu, iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea".

Câţiva filozofi epicurieni şi stoici, auzindu-1 predicând pe Iisus şi învierea, l-au luat pe „palavragiul" care vestea „nişte dumnezei străini" şi l-au dus la Areopag, ce reprezenta în antichitatea elenică un fel de forum, unde „toţi atenienii şi străinii care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou".

Închipuiţi-vă pe apostolul Pavel, stând în picioare „în mijlocul Areopagului", faţă în faţă cu reprezentanţii intelectualităţii epocii. Pe de o parte, marii gânditori epicurieni şi stoici, exhibiţioniştii înfumuraţi ai silogismului emfatic şi confuz, dar şi jongleri ai vir­tuţilor echivoce. Pe de altă parte, un om aproape insignifiant, pe care auditorii Areopagului îl considerau un grăitor de lucruri stranii (vorbind de un Dumnezeu „care a făcut lumea şi tot ce este în ea", care „a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a înviat din morţi"), un martor al Domnului Iisus şi un dispensator al misterelor lui Dumnezeu, inegalabilul ambasador al Evangheliei şi atletul unic al unui creştinism în ger­minaţie ebluisantă, prin care Atotputernicul a decis să transforme structurile învechite ale unei lumi crepusculare şi să regenereze pământul.

Să încercăm să ne imaginăm că apostolul Pavel ar veni în România, la Bucureşti. înarmat cu aceeaşi gândire eristică, pre­cum odinioară pe străzile Atenei, nu i s-ar întărâta sufletul la vede­rea unei societăţi româneşti „pline de idoli"? N-ar înfrunta, parcur­gând capitala ţării noastre, păgânismul unui popor care pretinde că n-ar fi fost încreştinat, ci s-a născut creştin, şi n-ar combate, în mod deschis, prin toate mijloacele posibile astăzi, „lucrurile" de respins ale unei devoţiuni perverse? N-ar blama altarele închină­ciunii noastre ipocrite şi n-ar predica, oare, Evanghelia mântuirii, filozofilor, academicienilor, ziariştilor, scriitorilor, artiştilor, univer­sitarilor, industriaşilor, oamenilor politici, vorbindu-le nu numai în biserici şi temple, dar mai ales în pieţele publice, pe stadioane, la radio şi la televiziune, în şcoli şi universităţi, ba chiar şi în „Areopagul" parlamentului român?

Să ne recunoaştem vinovăţia mai întâi înaintea Celui Veşnic şi apoi înaintea oamenilor care ne înconjoară. Fiecare din noi trăieşte într-un mediu social aproape descreştinat, ros de toate viciile şi ameninţat de forţele întunericului. Iată de ce avem datoria impe­rativă să-1 mărturisim pe Hristos sufletelor celor împovăraţi şi trudiţi; să strigăm, cu voce tare, de pe acoperişurile acestei umani­tăţi bolnave, vestea cea bună a salvării în Iisus Hristos; să denun­ţăm păcatul lumii în care trăim şi să acuzăm lumea păcatului. Da, noi avem datoria să examinăm, să judecăm şi să condamnăm tot ce nu este agreabil lui Dumnezeu, respectiv: viaţa morală, artistică, economică şi socială a localităţii în care trăim, reţinând ce este bun şi refuzând orice fel de rău. Se impune să repetăm cuvintele uce­nicului lui Gămăliei: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia; ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită" (ROMANI, 12. 2).

Noi vrem, noi dorim, noi încercăm, prin această revistă, să cân­tărim lipsa de iubire şi tăcerea oamenilor de cultură creştini, con­cretizate prin absenţa lui Dumnezeu în operele lor. Nu s-ar cuveni să considerăm mediul nostru social drept un imens „Areopag", peste care Iisus Hristos ne-a pus ca „santinele", obligaţi să ascul­tăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să avertizăm opinia publică din România - prin arta noastră, prin strădania noastră artistică, prin creaţiile cu care ne mândrim - de necesitatea prezenţei lui Iisus în trăirea noastră cotidiană, ca unii care ştim ce ne spune Domnul: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (IOAN, 15.5)?

Tare mi-e teamă că şi astăzi, ca atunci când sfântul din Tars se silea să le deschidă atenienilor ochii, vor apare batjocoritori, ripostând, întocmai epicurienilor şi stoicilor de altădată, preferând ştirile sportive sau discuţiile politice, în locul „lucrurilor stranii" ale Evangheliei. Şi ni se va scrie: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată..."

Nu este vorba să ne transformăm, editând revista Areopagul Luminii, în apologeţi înveteraţi ai existenţei lui Dumnezeu, chiar dacă un celebru premiu Nobel francez se încăpăţâna să perse­vereze, în urma descoperirilor sale genetice, în viziunea sa ateistă a lumii, afirmând imperturbabil că natura, şi bineînţeles, omul sunt produsul „hazardului" şi al „necesităţii"; chiar dacă un mare nor de falşi martori ai religiei îşi dau toată silinţa să asasineze teologic pe Dumnezeu, trâmbiţând „moartea" Sa. Scopul nostru nu este de loc să apărăm pe Dumnezeul „care a făcut lumea şi tot ce este în ea", pentru că El nu are nevoie de apărarea noastră; pentru că El este Cauza fără cauză sau Causa sui, cum îl caracteriza Spinoza; pen­tru că El există prin El însuşi. Ceea ce ne revine este de a şterge imaginea denaturată a unui Dumnezeule care lumea L-a făcut, a unui Dumnezeu creat de către om şi micşorat de om, produs amorf al „mâinilor omeneşti" şi prizonier neputincios al micimii noastre spirituale, o prezenţă ipotetică, zăvorâtă „în temple făcute de mâini omeneşti": fie ele templele mentalităţii noastre idolatre şi ale unei credinţe conformiste, fie templele unei religii înguste şi-ale unei creştinităţi descreştinate.

Noi ne aşteptăm nu la aplauzele entuziaste ale creatorilor de artă, în ce priveşte invitaţia noastră la o cultură creştină, ci la tă­cerea lor. Şi, totuşi, vom continua să credem în biruinţa lui Hristos în cultura de mâine a unei Românii reîncreştinate, în care mai exis­tă suflete şi minţi avide din puritatea piscurilor serafice, în care mai sunt sau vor apare inimi însetate de „apa vie" şi înfometate după „pâinea" Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea ne-am aruncat în aventura fondării unei asociaţii intitulată „Centrul de cultură creş­tină Nicoleta-Valeria Grossu", încurajaţi de îndemnuri frăţeşti şi de nenumărate scrisori de dragoste creştină, primite de pretutindeni, chiar dacă nu puţini au fost aceia pentru care „aventura" noastră se prezintă, pur şi simplu, utopică. în cazul acesta şi Evanghelia este utopică. Insă noi, cei adunaţi în jurul steagului creştin de luptă cul­turală, noi, voluntarii Crucii, credem în această „utopie". Şi mai credem (fiindcă trebuie s-o afirmăm fără cea mai mică umbră de suficienţă publicistică) în nevoia pe care o are cultura română de o publicaţie de luptă şi de îndrumare spirituală. Sperăm că revista va pătrunde, încetul cu încetul, în casele intelectualilor creştini care, în pofida şicanelor istorice din cei 45 de ani de dominaţie comunistă şi-a vârtejului lumii în care sunt obligaţi să-şi poarte crucea, mai doresc să citească o slovă impregnată de miresme şi primăveri duhovniceşti.

Rostul acestei foi nu este satisfacerea unor ambiţii personale. Ci ducerea mai departe a unei zvâcniri de incandescenţă misio­nară, de apostolat laic, buchisit cu ani în urmă - în toiul năpastei ce-a aruncat zăbranicul roşu al terfelirii peste faţa curată a Patriei - în cadrul mişcării ortodoxe de trezire „Oastea Domnului", ctito­rită, dintr-o sfântă inspiraţie, de părintele Iosif Trifa. Noi, cei care am cunoscut prigoana religioasă şi temniţa, ca apoi să luăm calea spinoasă a Exilului, cu toate ostenelile, cu toată otrava înstrăinării, după ce am văzut, întocmai Ecleziastului, că tot ce se face sub soa­re nu este decât „deşertăciune şi goană după vânt", ne-am întors privirile întinate spre Iisus Mântuitorul, în vederea unei răscum­părări veşnice. Şi-am învăţat că există sub soare şi ceva trainic, de neclintit, care este dragostea lui Dumnezeu. Dar, mai ales, că exis­tă Cineva, care ne aşteaptă cu toate îngrijorările de fiece zi, cu toate neputinţele, infirmităţile şi nerealizările noastre, cu toată inutila noastră goană după vânt. Areopagul luminii vă invită la această indispensabilă, decisivă întâlnire cu Iisus. Apostolul Iacov ne avertizează că „credinţa fără fapte este zadarnică". De unde concluzia: „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta cre­dinţa mea din faptele mele" (IACOV, 2. 18). Or „faptele" unui om de cultură sunt operele lui, creaţia lui. Vorbesc de omul de cultură creştin, mai bine a zis care se consideră creştin, fiindcă îşi are cer­tificatul de botez în buzunar, frecventează cu regularitate biserica şi se făleşte cu acest automatism religios, aşijderea Fariseului din Evanghelie. Despre asemenea creştini vorbeşte Iisus: „Făţarnicilor, bine zis proorocul Isaia despre voi când a zis: Norodul acesta se apropie de Mine cu gura, dar inima lui este departe de Mine" (MATEI, 15. 7-8). Să-şi controleze creatorii creştini inima şi să vadă dacă pot găsi în operele lor o inimă topită după Iisus. Dacă Domnul şi Mântuitorul nostru poate găsi măcar un locşor în pic­tura lor, în poezia lor, în romanele şi povestirile lor, în piesele lor de teatru, în bogăţia gândirii lor, în planurile lor de cucerire a pu­terii politice.

Noi pledăm în favoarea unei culturi constructive, prin care crea­torii se adeveresc „împreună lucrători" cu Dumnezeu. A unei cul­turi de zidire spirituală, care să ne transforme în „clădirea lui Dum­nezeu", care să ne ajute să devenim, prin credinţa în Mântuitorul Iisus, temple ale Duhului Sfânt. Cultura creştină are acest rol fun­damental, după părerea noastră: să-i îndemne pe oamenii, care iubesc cultura, să-şi zidească viaţa pe stâncă şi nu pe nisipul deşertăciunilor, pe care îl spulberă orice şuvoi şi orice vânt potrivnic.

Adevărată şi cutremurătoare este profeţia lui Isaia: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă" (ISAIA, 53. 3). Oare oamenii de cultură creştini nu se simt vinovaţi de aceeaşi indiferenţă, de aceeaşi răceală, de aceeaşi ab­senţă a Domnului Iisus în tot ce au creat sau mai creează, socotindu-se, totuşi, copii ai lui Dumnezeu şi admiratori ai religiei creş­tine? Iisus a trecut şi mai trece (pentru că El ne-a asigurat că rămâne cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor") pe lângă toţi oamenii de artă creştini şi bate la uşa tuturor creatorilor de frumos, dar aceştia nu-L bagă în seamă şi nu fac uz, în operele lor, de moartea şi învierea Domnului, socotind, probabil, prea infe­rioară şi prea „religioasă" această cultură inspirată din Evanghelie. N-au ajuns, încă, la convingerea nestrămutată că "Hristos este totul", că trebuie să fie „totul" în cărturăria noastră, în arta noastră ca şi în familia noastră; totul în gândurile noastre şi în eforturile noastre de auto-depăşire, în lupta noastră cu răul din lume.

Încă de pe băncile Facultăţii de Filozofie şi Litere mi-am pro­pus deviza: "Prin cultură creştină, la o societate creştină", şi tot ce-am gândit în materie de pedagogie, de estetică, de artă, de litera­tură purta amprenta spiritualităţii creştine.

Pentru a contracara influenţa nocivă a culturii care domină, actualmente, societatea românească, ne-am hotărât să lansăm re­vista Areopagul în vederea zămislirii unei culturi care să reflecte reperele luminoase ale Evangheliei lui Hristos. Ţării îi lipsesc slu­jitori jerfelnici, intelectuali şi oameni de cultură, gata să lupte pen­tru realizarea plenitudinii sale sociale, culturale, politice şi spiri­tuale, creând opere care să contribuie la înfrumuseţarea morală a poporului român. Dacă iubiţi România, alăturaţi-vă luptei noastre. Şi Dumnezeu vă va binecuvânta...)

(«Areopagul Luminii», Nr. 1, ianuarie-martie 2001)