IERARHI ŞI VICTIME

 

In prefaţa la ediţia românească a cărţii mele „Calvarul României creştine", apărută pe la sfârşitul lunii decembrie 1992 la editura ieşeană „Convorbiri Literare", am căutat să lămuresc pe cititorii din ţară, prea puţin informaţi de activitatea mea publicistică din Exil - oglindită atât în paginile revistei Catacombes, pe care o edi­tam la Paris între anii 1971-1992, cât şi într-o serie de cărţi docu­mentare, în care denunţam aspectele represive ale totalitarismului marxist-leninist -, arătându-le că de problema persecuţiilor reli­gioase din universul concentrationar al regimurilor comuniste mă ocup de multă vreme, propriu-zis din clipa în care, împreună cu soţia mea, am pus piciorul pe pământul ospitalier al Franţei.

În mod special m-a frământat situaţia comunităţilor creştine din România, în perioada sângeroasă a dictaturii proletariatului şi-a luptei de clasă, fie sub tirania lui Gh. Gheorghiu-Dej, fie sub abso­lutismul diabolic al cuplului Ceauşescu, şi-am dat în vileag carac­terul nefast al pretinselor „relaţii" paşnice între autorităţile de Stat şi cele 14 confesiuni legale, în fruntea cărora se afla Biserica Orto­doxă Română.

Înfeudarea Bisericii ortodoxe române idealurilor fundamentale ale regimului comunist atinge, prin comportarea dezonorantă a ie­rarhilor, sărăcia morală, dacă nu şi laşitatea. Să nu uităm că în şedin­ţa solemnă a Sfântului Sinod, destinată comemorării centenarului autocefaliei Bisericii ortodoxe române, de faţă fiind preşedintele Departamentului marxist al Cultelor, Ion Cumpănaşu (un fost preot, promovat ofiţer superior în Departamentul Securităţii Statului), mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, copleşi cu elogii ruşi­noase „realegerea fiului cel mai iubit al poporului român, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al Republicii Socialiste România".

La închiderea acestei şedinţe memorabile, patriarhul Justin Moisescu, în numele membrilor Sfântului Sinod, al reprezentan­ţilor clerului şi şefilor altor culte religioase, dădu citire unei lungi telegrame, al cărei text a fost aprobat în unanimitate. Iată esenţi­alul: „Cu bucuria spirituală pe care o încercăm la aniversarea aces­tui act istoric de răsunet naţional al vieţii Bisericii noastre, vă aducem, scumpe Domnule Preşedinte, omagiul profundei noastre recunoştinţe pentru condiţiile de libertate religioasă deplină în care îşi duce activitatea Biserica ortodoxă română, ca toate celelalte culte şi vă asigurăm de întregul nostru devotament, de stima şi dragostea noastră sinceră..."

 

De ce am zăbovit atât de mult asupra comportamentului nega­tiv al ierarhiei ortodoxe din România? Răspunsul l-am dat, de alt­fel, în „Prefaţa" despre care vorbesc la începutul acestui articol. Deşi tiranii de ieri s-au prăbuşit, ierarhia în cauză a rămas aceeaşi, fără nici o schimbare radicală, fără nici o abandonare a privilegiilor în mod necinstit câştigate. Ca şi cum elogiile slugarnice din trecut pot fi justificate, cum a încercat s-o facă un celebru teolog din Bucureşti, socotind cele „câteva" declaraţii glorificatoare, adresate „celui mai iubit fiu al poporului", indispensabile conti­nuării vieţii liturgice, deoarece erau exprimate „în virtutea certi­tudinii că de aceasta depindea activitatea întregii Biserici".

„Chiar dacă (mă citez pe mine însumi), într-o scrisoare irenică de-acum doi ani, Biserica ortodoxă regretă că unii prelaţi n-au avut mereu „curajul martirului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", acest regret ni se pare, în lumina Revelaţiei divine, insuficient şi anemic. Ceea ce vrea Dumnezeu, şi ceea ce dorim şi noi (...) este pocăinţa eli­beratoare a totalităţii ierarhilor ortodocşi, strigătul lor de iertare către Dumnezeu şi către victimele ignorate de ei, neastâmpărul străpungerii pereţilor sufleteşti şi detectarea „urâciunilor" inte­rioare, de care aminteşte Ezechiel, pentru ca în loc să acuze pe cei ce-i critică şi le blamează servilismul de care încă nu s-au deba­rasat, practicându-1 şi faţă de actuala conducere politică, da, în loc să acuze, să se acuze şi să-şi recunoască vinovăţia."

Ori această pocăinţă eliberatoare nu s-a produs în sânul ierar­hiei ortodoxe române, care îşi păstrează - cu mici excepţii, cum ar fi atitudinea paşnică şi cinstită a mitropolitului Nicolae Corneanu, de la Timişoara - ţinuta orgolioasă, forjată în perioada de tristă amintire a dictaturii ceauşiste, manifestată actualmente în refuzuri, vrăjmăşii şi persecuţii de preoţi.

 

Serviciul de presă al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla raportează că în ziua de 12 noiembrie 1993, o delegaţie a Bisericii române unite, condusă de episcopul de Cluj-Gherla, Monseniorul George Guţiu, s-a prezentat la reşedinţa arhiepiscopiei ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind primiţi de I.P.S. Bartolomeu Anania. Această întâlnire era iniţiată de greco-catolicii care, spre a evita a cincea iarnă cu slujbele sub cerul liber, solicită retrocedarea măcar a două din cele şase biserici şi patru capele confiscate după desfiinţarea Bisericii lor. Reprezentanţii Bisericii ortodoxe au răs­puns negativ, neacceptând nici o retrocedare de biserici, deşi în­chise şi nefolosite.

Ca şi ceilalţi demnitari ortodocşi, refractari rezolvării proble­mei bunurilor patrimoniale de care greco-catolicii au fost privaţi în 1948, proaspătul arhiepiscop clujean n-a ţinut seama de doleanţele comunităţii unite din Eparhia sa, şi nici de „Scrisoarea deschisă" a unui grup de cinci intelectuali din Cluj, publicată în Tribuna Ardealului din 30 noiembrie 1993, din care spicuim: „... Aflând că dialogul dintre delegaţiile Arhiepiscopiei ortodoxe şi greco-catolice nu a dat până azi nici un rezultat pozitiv, pentru a curma cal­varul fraţilor români uniţi, ţinând cont de spiritul de iubire creşti­nească şi toleranţă de care a dat dovadă întotdeauna Biserica noastră strămoşească, vă rugăm I.P.S. Părinte Arhiepiscop să veniţi, cu un ceas mai devreme, în întâmpinarea rezolvării generoase a litigiu­lui dintre cele două Biserici româneşti surori..."

Se cunoaşte tragedia mănăstirii Vladimireşti, aparţinând exarhatului Moldovei. In 1956, câteva grupuri de miliţieni înarmaţi, escortaţi de preoţi-turnători din regiune, au luat cu asalt în plină noapte, această vestită „Grădină a Maicii Domnului", hotărând, cu inconştienta autorizare a patriarhatului, închiderea sfântului locaş mănăstiresc, iar maica superioară Veronica Gurău, măicuţa Mihaela şi duhovnicul Ioan Iovan, arestaţi, daţi pe mâna justiţiei comuniste şi condamnaţi, de la zece ani de muncă silnică la închisoare pe viaţă. Şi totuşi, după patru ani de la Revoluţia din Decembrie şi în plină libertate religioasă, „lacrimile curg încă la Vladimireşti'''' precum ne informează S.V. Speriosu, în Cuvântul Românesc din luna mai 1993. S-a muncit mult de către obştea celor 250 de maici şi surori, revenite la Vladimireşti, în urma prăbuşirii lui Ceauşescu: au fost refăcute picturile şi mobilierul în stil brâncovenesc din interiorul bisericilor, au demolat şi-au construit din fundaţie totul „din eco­nomiile maicilor adunate timp de 35 de ani - mărturisea Maica Veronica -, din vânzarea imobilelor lor, din pensiile lunare şi do­naţii de la bunii noştri credincioşi". Dar Biserica? „Nu am fost aju­tate de conducerea bisericească şi de Stat". Ba, pe deasupra, patri­arhia ortodoxă română şi episcopia din Galaţi manifestă aceeaşi ostilitate, ca şi-n trecut, faţă de mănăstire şi de dinamica ei stareţă. O altă victimă a ierarhilor ortodocşi a fost şi continuă să rămână preotul Viorel Dimitriu, de la biserica Curelari din Iaşi. Citind „Calvarul României creştine", mi-a trimis, printr-o persoană care-mi cunoştea adresa din localitatea unde ne petreceam vacanţa, o lungă şi cutremurătoare epistolă, în care îşi descrie suferinţele şi nedreptăţile pe care le-a avut de suportat, începând cu ziua de 15 mai 1983. La această dată a fost mutat, în chip abuziv, de la parohia Aroneanu la parohia Epureni, unde a stat surghiunit până la Revo­luţie. Transferarea lui a avut loc după nenumărate şi penibile hărţuieli şi anchete, puse la cale nu numai de organele Securităţii, ci şi de duşmănia mai marilor Mitropoliei. „Actualul patriarh Teoctist era pe atunci mitropolit la Iaşi, se destăinuie preotul per­secutat, înainte de surghiunire, m-a chemat la palat, trei zile una după alta, insistând să renunţ de a mai lucra şi catehiza copiii de la Aroneanu. Eu i-am răspuns categoric că sunt păstor şi nu voi lăsa mieluşeii ca să fug..." Ce-a urmat reiese din scrisoarea pe care i-a adresat-o Protopopiatul Iaşi la 14 mai 1983, a cărei fotocopie a trimis-o ca anexă: „în conformitate cu ordinul Sf. Mitropolii Nr. 3943/1983, vă facem cunoscut că, în urma repetatelor abateri de la disciplina bisericească, s-a hotărât ca preotul Dimitriu Viorel, parohul parohiei Aroneanu, din Protopopiatul Iaşi, să fie transfe­rat disciplinar în postul vacant de preot paroh la parohia Epureni, comuna Novileni, pe data de 15 mai 1983..."

Prin urmare, aşa zisele „abateri de la disciplina bisericească'' s-au produs pe plan catehetic: educaţia religioasă a copiilor din şcoala Aroneanu nu era pe gustul ierarhiei ieşene. Toţi copiii care veneau, de bună voie, la ora de catehizare au fost persecutaţi, pur­taţi din clasă în clasă de directoarea Capsan, ca să fie luaţi în derâdere de ceilalţi şcolari, ameninţaţi cu exmatricularea, terori­zaţi. Fetiţa Ancuţa Zlăvog, din clasa I a fost lovită cu ciocanul în cap de învăţătoarea Antohi. „Tare ar fi frumos - scrie părintele Viorel - dacă s-ar putea elogia undeva curajul extraordinar al aces­tor copii! S-a trăit la Aroneanu momente de catacombă, pe viu. Ne strângeam seara în biserică, să nu fim văzuţi de autorităţi şi ne rugam şi cântam pe întuneric, încât nu ne vedeam nici chipul, la un muc de lumânare..."

Şi la parohia Epureni, în cei şase ani de surghiun permanent, preotul Dimitriu a stat sub ameninţarea autorităţilor civile şi bisericeşti. Să-1 ascultăm: „Când dădeam câte un film religios în bise­rică, oricât de secret aş fi lucrat, autorităţile aflau, şi urma ancheta, cu declaraţii. în cele din urmă mi-au tăiat şi curentul de la şandra­maua în care făceam repetiţiile cu corul. Au fost ani şi ani de ame­ninţări şi tracasări. Nimeni nu ne-a acoperit, decât singur Dumnezeu cel atotputernic..."

între dovezile de persecuţie, anexate la scrisoare - citaţii la judecătoria Iaşi, certificate medicale, procese verbale de amenzi, decizii ale mitropoliei -, găsim şi invitaţia pe care i-o face arhim. Irineu Ilie, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan, ca să viziteze, în cursul anului 1987/1988, „locurile bi­blice". Prezentându-i mitropolitului Teoctist această chemare, a fost refuzat şi admonestat cu cuvintele: „Ce, vrei să te duci să spui pe acolo ce-ai păţit în ţară?"

Odată cu Revoluţia din Decembrie şi cu noile vremi de liber­tate, calvarul preotului Viorel Dimitriu continuă, ca o dovadă că ierarhia ortodoxă, rămasă aceeaşi, nu poate ierta dârzenia slujirii preoţeşti şi curăţenia apostolatului din perioada în care ea se plo­conea înaintea Belialului comunist şi-i satisfăcea mendrele.

„Nu de mult, într-o adunare în biserica Bărboi din Iaşi, unde au fost prezenţi mitropolitul Daniel Ciobotea şi episcopul Calinic - se plân­ge preotul Dimitriu -, am îndrăznit de-am întrebat pentru ce ierarhia nu poate să-i sufere pe preoţii exilaţi: Gh. Calciu, V. Dumitrescu, C. Avramescu etc. Şi mi-am aprins paie-n cap. Toţi m-au con­damnat zicând că am stricat liniştea. întâmplarea a avut loc cu ocazia înfiinţării Frăţiei Ortodoxe la Iaşi, când a fost şi Pr. Galeriu. Fraţii mei de breaslă mă urgisesc fiindcă m-am ridicat în mai multe rânduri împotriva decăderii noastre, pentru că la biserică am folosit cântări din Oastea Domnului şi m-am opus canonizării lui Ştefan cel Mare sau practicării avorturilor. Dumnezeu să-i ierte! (...) Ofi­cialitatea Bisericii şi astăzi îi marginalizează şi-i ignoră pe preoţii curajoşi şi activi care au un cuvânt de spus în refacerea şi corec­tarea prestigiului acestei instituţii. (...) Când s-a înfiinţat acea conferinţă a preoţilor pe ţară, îndată după Revoluţie, ierarhia s-a lup­tat s-o desfiinţeze, iar anul trecut - 1992 -, când a avut loc la Bucureşti Conferinţa laicatului ortodox, la care a participat şi patri­arhul Teoctist şi s-au biciuit scăderile noastre, venind mulţi preoţi, în putere, peste laici, s-a încins o ceartă, încât mai mai să se bată. Oficialitatea Biserici nu admite nici un fel de opoziţie, vânturând mereu sloganul ascultării oarbe, şi neredresându-se deloc.

„După sărbătorile de iarnă, anul acesta, am mers la penitencia­rul din Iaşi, cu tinerii noştri de la biserică, şi-am colindat atât prin careurile închisorii, unde ne aşteptau deţinuţii, cât şi pe la camere şi holuri, vizită ce a durat trei ore. Apoi am fost şi cu Ajunul Bobotezei prin celule şi le-am predicat iarăşi pe Hristos, stând de vorbă cu cei de acolo. La cererea deţinuţilor, am revenit la închi­soare, pregătindu-mă pentru o misiune mai serioasă, făcându-mi un plan de lucru şi simţind o chemare deosebită în direcţia aceasta. Şi ce credeţi? Au intervenit cei de la Mitropolie, în frunte cu epis­copul Calinic, un fost călugăr de la Raşca şi Putna, denigrându-ne, după spusa celor de la închisoare, cum că eu sunt un preot sectant, pe cale de a aluneca la adventişi. în felul acesta n-am mai putut merge, ne mai fiind primit, episcopul zicându-mi că n-am aproba­rea Centrului. Dar la închisoarea aceasta merge şi lucrează Alianţa Evanghelică. (...) Recent m-au ameninţat de la Protopopiat că-mi vor desfiinţa parohia care a fost înfiinţată după Revoluţie, ca o reabilitare din starea de surghiun în care am fost la Epureni, sub pretextul că nu avem putere financiară să plătim toate datoriile către Centru. în mare, cam acestea ar fi problemele cu care ne con­fruntăm. Dacă aveţi posibilitatea să sesizaţi aceste lucruri, încercaţi să o faceţi, ca să ne ajutaţi fie la Europa Liberă, fie la o organiza­ţie creştină, fie prin presă. Vă mulţumim foarte mult că şi acum sunteţi alături de cei prigoniţi şi rugaţi-vă pentru noi...".

Socotim de prisos orice comentariu. Titlul articolului nostru este pe deplin justificat. Deoarece există şi-n România de azi, cum au existat şi-n România de ieri, ierarhi răzbunători şi victime nevi­novate. Există inimi împietrite şi conştiinţe pătate, aceste „burdu­furi vechi", neacceptate de Mântuitorul Iisus Hristos, din care este cu neputinţă să ţâşnească „vinul cel nou" al dragostei creştine şi-al jertfirii pentru aproapele căzut „între tâlhari"...

 

(«Cuvântul Românesc», februarie 1994)

 

 

 

 

CURAJUL UNEI HOTĂRÂRI SALUTARE

- Scrisoare deschisă, adresată Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală -

 

 

Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte cum şi când ne-am cunoscut, părinte Antonie. In ce mă priveşte, auzisem despre D-voastră numai cuvinte de laudă, rostite de arhimandritul Roman Braga în perioada detenţiei noastre, într-un lagăr din balta Dunării. Tăifă­suind, pe furiş, despre soarta şi viitorul Bisericii ortodoxe, a cărei subordonare la dictatul implacabil al Comitetului Central al Par­tidului comunist îl sângera sufleteşte, parcă îl aud şi acum mărturisindu-mi, cu o vădită mândrie: „Mai avem, totuşi, câţiva călugări mai tineri care vor salva Biserica din starea ei de actuală deca­denţă: de pildă basarabeanul nostru Leonida Plămădeală, cu care am fost coleg de seminar şi la Chişinău, şi la Bucureşti, după pierderea Basarabiei, în 1944..."

Recâştigând libertatea, i-am pierdut urma fostului meu tovarăş de suferinţă, devenit între timp parohul unei biserici din judeţul Bihor. In schimb, prin preajma anilor 1966-1967, iată-mă tele­fonând la secretariatul Institutului Teologic din Bucureşti, ca să ştiu dacă mai pot să-mi continui studiile şi ce trebuie să fac pentru a da examenele anilor 3 şi 4, în vederea obţinerii diplomei de licenţă. La telefon eraţi D-voastră, care mă cunoşteaţi din artico­lele şi poeziile pe care le publicam în ziarul Basarabia Literară, când vă aflaţi încă elev la seminarul din Chişinău. Ne-am apropiat, sufleteşte, destul de repede, şi mi-aţi fost de mare ajutor, în spe­cial în problema dificilă a examenului de limbă greacă...

În toamna anului 1968, de comun acord cu soţia mea, ne-am hotărât să ne refugiem, la prima ocazie, în Franţa. Deşi eram licen­ţiat în Filosofie şi în Filologia modernă, ţineam tare mult să-mi iau şi diploma în Teologie. Însă rectorul Institutului - diaconul Nicolae Nicolaescu - s-a opus, neacceptând „o sesiune extraordi­nară" numai pentru mine, cu recomandarea: "Dacă ăl mare îţi aprobă cererea, atunci se poate..." De altfel, aţi asistat şi D-voastră la această întrevedere de pomină. Am apelat la fostul mitropo­lit al Bucovinei, Tit Simedrea, duhovnicul patriarhului Justinian, care a reuşit să-mi obţină aprobarea. Şi cu cererea mea purtând semnătura „ălui mare" am alergat la Institut, am bătut la uşa di­recţiei şi i-am întins păr. Nicolaescu mult aşteptata aprobare, în prezenţa D-voastră. Nici n-a vrut să audă de această aprobare. „Ce face?" s-a răţoit la mine. "Dar mi-aţi spus că..." "Lasă-mă în pace cu... Prea Fericitul..." Şi-a pus mâna pe telefon, să vorbească, mânios foc, cu Departamentul Cultelor. Reţin doar atâta: „Ori Grossu, ori eu!" Apoi a telefonat şi la patriarhie, la secretarul patri­arhului, preotul Cazacu, i-a spus ce i-a spus, şi m-a trimis din nou la el, ca să-1 aud zicându-mi fără nici o jenă: „Asta-i situaţia! La revedere!"

 

Printr-un medic, prieten, am reuşit să trec pragul Departamen­tului Cultelor, cu dorinţa rezolvării acestui „incident" neplăcut. Persoana care m-a primit, şi căreia i-am relatat păţania mea, nu era altcineva decât directorul Nencev (devenit, mai târziu, Nenciu). El mi-a vorbit în termeni excelenţi de D-voastră, „un fost puşcăriaş, care va ajunge foarte repede departe..." Şi nu s-a înşelat, pentru că, într-adevăr, în foarte scurt timp, aţi ajuns, cu binecuvântarea partidului comunist, foarte departe": mai întâi devenind „Prea Sfinţitul Episcop Antonie Ploieşteanul, vicar patriarhal", ales nu de către „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române", cum v-aţi exprimat în cuvântul de mulţumire, adresat Preşedintelui Depar­tamentului Cultelor, ci de Comitetul Central al Partidului Comu­nist, pe care l-aţi asigurat de sentimentele deplinei loialităţi, în spiritul datoriei de bun cetăţean care îşi iubeşte Patria şi se iden­tifică cu năzuinţele şi idealurile ei" (Cf. „Biserica Ortodoxă Română", Nr. 11-12/1970). Nu vă gândeaţi nici la patria cereas­că", nici la ,Jmpărăţia lui Dumnezeu", ci „respectul" şi „iubirea" o manifestaţi faţă de patria noastră socialistă", cu ale cărei ide­aluri anticreştine v-aţi identificat de-a lungul anilor de regim tota­litar.

Sunt sigur că l-aţi citit pe Nicolae Berdiaev, celebrul filosof creştin rus, după care comunismul este „duşmanul oricărei forme de religie, şi în mod special al creştinismului", deoarece „vrea să devină el însuşi o religie, pentru a lua locul creştinismului". Sunt sigur că aţi făcut experienţa comunismului în Basarabia, când eraţi adolescent; iar mai târziu, în închisoare sau în lagăr, v-aţi putut da seamă că, de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi o re­ligie intolerantă şi fanatică - religia urii şi a luptei de clasă - care, de la Revoluţia din Octombrie încoace, în ce priveşte Uniunea Sovietică, şi de la 23 August 1944, în ce priveşte ţara noastră, s-a luptat să-şi instaureze „dictatura proletariatului" şi cultul minci­nos al materialismului ateu, făcând uz de teroare, de persecuţii sângeroase, de temniţe şi lagăre de exterminare.

Cum de-aţi uitat că-n perioada anilor '50, când, în virtutea unei logici dialectice demenţiale, „năzuinţele şi idealurile" României socialiste, glorificată de D-voastră, au provocat prigonirea şi deci­marea celor mai nobili fii ai Bisericii ortodoxe: mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări, pentru „vina" că se opuneau - prin credinţa lor fierbinte - la asalturile vehemente ale ateismului marxist-leninist, iar prin viaţa lor spirituală contracarau eforturile Partidului de pângărire a unei societăţi „socialiste", lipsită de cele mai ele­mentare drepturi ale omului? Cum de-au putut ţâşni, fără nici o sfâşiere de inimă, „sentimentele deplinei loialităţi" faţă de un regim care a permis arestarea, prin agenţii Securităţii, încă din 1952, a peste 150 de preoţi recalcitranţi, respectiv care se arătau refractari noii Legi a Cultelor, campaniei pentru apărarea Păcii, cursurilor de reorientare politică a preoţimii ortodoxe sau citirii „pastoralelor" pro-comuniste de la amvonul bisericii? Cum de nu vă este ruşine, măcar astăzi (fiindcă în anii puterii ceauşiste v-a fost ruşine de Evanghelia lui Hristos, contrariu îndemnului sfân­tului Pavel), de atitudinea slugarnică de ieri, purtând amprenta servilismului întregii ierarhii ortodoxe, înfeudată unei politici agre­siv duşmănoase obiectivelor credinţei noastre în Iisus Hristos? Şi cum - şi de ce -, întocmai foştilor patriarhi Justinian Marina şi Justin Moisescu, precum şi-a celui încă în viaţă, n-aţi încetat să declaraţi, în nenumăratele turnee întreprinse în Occident, cu o con­secvenţă de-a dreptul marxistă, că în România dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi-a familiei sale, există o libertate reli­gioasă autentică, negând existenţa unei Biserici ortodoxe persecu­tate, răstignită de către duşmanii lui Dumnezeu şi-ai neamului din care faceţi parte?

Nu-mi vine să cred că veţi tăgădui aceste două exemple de servilism ecleziastic, descoperite în dinamica D-voastră activitate religioasă dinaintea aşa zisei Revoluţii din luna Decembrie 1989:

1) în ziua de 4 Iunie 1975, la cea de a 26-a conferinţă teologică interconfesională, care s-a ţinut la Institutul teologic protestant din Cluj-Napoca, având ca temă „Biserica şi aspiraţiile popoarelor spre independenţă", aţi făcut parte din prezidiul reuniunii, în cali­tate de episcop vicar patriarhal, alături de alte figuri proeminente: rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. Mircea Chialda, rectorul Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, pr. Isidor Todoran; rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba-Iulia, pr. I. Nemecsek; rectorul Institutului Teologic Protestant din

Cluj-Napoca, profesor K. Rapp etc. Cu această ocazie, aţi vorbit pe larg, în spirit marxist, despre „Teologiile vremii noastre", insistând asupra a două feluri de teologii: „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", fără a neglija inovaţia pe care aţi prezentat-o în teza de doctorat şi anume: „teologia diakoniei mutuale ale oamenilor". Concluzia? „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, spri­jinind o societate nedreaptă".

2) La 11 Mai 1976 s-a organizat la Bucureşti o altă conferinţă teologică interconfesională, la care aţi participat din nou şi când s-a discutat, cu o descalificabilă ardoare, despre „a cincia adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi". Din buletinul trimestrial de Ştiri ale Bisericii ortodoxe române (Aprilie-Septembrie 1976) am aflat darea de seamă a discuţiilor acestei „importante" întruniri, din care citez câteva fraze zornăitoare, pe care le-aţi aplaudat, fiindcă se potriveau cu propria D-voastră gân­dire: principala noastră datorie este de a lucra la respectarea drepturilor omului acolo unde ne aflăm. (...) Noi înţelegem prin libertatea religioasă, libertatea de a avea sau adopta, la alegere, o religie sau o credinţă, precum şi libertatea de a trăi, în mod indi­vidual sau colectiv, în mod public sau în particular, apărarea, practica şi învăţământul acesteia..."

Tare-aş vrea să ştiu, părinte Antonie, ce-aţi făcut, ce iniţiativă aţi declanşat, laolaltă cu prea cuvioasele feţe ierarhice de pe Dealul Patriarhiei, întru respectarea dreptului omului credincios din România comunistă, adică „acolo unde ne aflăm "1 Aţi fost şi rec­torul Institutului Teologic Ortodox din Capitală, nu-i aşa? Ce mă­suri aţi luat ca să se respecte dreptul tânărului student la învăţă­mântul apologetic, de apărare a credinţei împotriva tancurilor marxism-leninismului, sau dreptul său inalienabil la învăţământul misticei creştine, când amândouă aceste materii, indispensabile formării spirituale a viitorilor slujitori ai altarului, au fost excluse din programele institutelor teologice, fără ca Sfântul Sinod, în care aţi avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, sa reacţioneze câtuşi de puţin?

Cât despre „dreptul la libertatea religioasă'' în societatea comu­nistă din România, pe care aţi proslăvit-o şi-n ţară şi peste hotare, acest „drept n-a existat niciodată. Fiindcă intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu sprijinul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica greco-catolică, lichidând-o pur şi simplu, la 1 Decembrie 1948, iar cinci episcopi uniţi - din cei şase, ridicaţi de organele poliţieneşti între 27 şi 29 Octombrie - s-au stins în închisoare, în urma unor torturi oribile. Fiindcă mai târziu, pe baza Decretului Nr. 410/19 Noiembrie 1959, s-a abătut năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe, şi-un mare număr de lăcaşuri sfinte au fost închise, cu aprobarea tacită sau chiar din ordinul unor prelaţi, câştigaţi pentru cauza comu­nistă. Fiindcă o noapte, insuportabil de grea, apăsa creştinătatea românească: călugări şi preoţi nevinovaţi putrezeau în bezna tem­niţelor, sub privirile indiferente ale ierarhilor lor; difuzarea de bi­blii şi de literatură creştină era considerată delict şi se pedepsea cu ani grei de puşcărie. Cât priveşte mişcarea duhovnicească Oastea Domnului, pe care în prezent o „agreaţi" cu o vădită diplomaţie, i-aţi luat vreodată apărarea, ca mitropolit al Transilvaniei, când i se refuza dreptul la trăirea „în colectiv" a credinţei strămoşeşti sau la propovăduirea „în mod public" a Evangheliei? Când însuşi D-voastră nu-i recunoşteaţi dreptul la existenţă, iar astăzi o umpleţi de binecuvântări?

 

Scriam, în N-rul de pe luna Octombrie 1975 al ziarului Catacombes pe care-1 publicam la Paris, împreună cu soţia mea, că un nou spirit teologic domină, de-aproape treizeci de ani, gândirea ortodoxă conformându-se doctrinei oficiale a regimului comunist; că există, ca atare, în cadrul Bisericii Ortodoxe din România, teologi marxişti care, cu abilitate teleghidaţi de Comitetul Central al P.C.R.-ului, nu se sfiesc, ca pretinşi apostoli ai lui Hristos, să se laude a fi „angajaţi să cerceteze în Revelaţia divină bazele acestei tologii de cooperare a Bisericii cu eforturile care se fac (înţelegem de către partid), pentru fericirea poporului" (Cf Biserica ortodoxă română în 1973, Bucureşti, 1974, pag. 6-9). "Noua teologie, de obedienţă moscovită, se declară orientată spre angajamentul com­plet al Bisericii în lupta pentru pace şi progres" chemată fiind să răspundă „imperativelor vremii" (Ibidem).

Până şi un teolog, de valoarea preotului profesor Dumitru Stăniloae, va scrie în Ortodoxia, revista Patriarhiei române (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1963), că „astăzi" (deci sub regimul comunist) ,prin detaşarea poporului nostru de regimul de stăpânire a bunurilor materiale informă egoistă, exclusivistă, s-au creat în ţara noastră condiţiile pentru o viaţă superioară de comunitate"; că tot „ceea ce a încercat creştinismul la început, dar ceea ce a trebuit să aban­doneze după ce s-a răcit dragostea şi au intrat în el oameni cu proprietăţi mai mari (...) aplică azi pe o scară largă, pentru toată lumea, o serie de popoare, între care şi poporul nostru", deoarece este vorba de „o viaţă cu totul nouă, ale cărei nobile năzuinţe creştinii le înţeleg..."

Astfel a fost jalonat, încetul cu încetul, drumul spre o temeinică teologie marxistă, după cum reiese şi din cartea D-voastră „Bise­rica slujitoare", pe care prietenul de altădată, arhimandritul Roman Braga, o considera într-un articol, publicat de mine în foaia trimes­trială Iisus Biruitorul (Nr. 1/ Ianuarie-Martie 1976), drept „cea mai perfectă demonstraţie teologică a socialismului de tip comunist", adăugând: „Preasfinţitul Antonie nu numai că vede în Sf. Ioan Gură-de-Aur un precursor al marxismului, ci chiar scoate, din predicile lui „teoria plus valorii", ocupându-se pe larg de critica socială în opera Sfinţilor Părinţi. Dar uită să spună că Sf. Ioan Hrisostom nu s-a făcut lingăul împăraţilor bizantini, cu toate că aceştia erau creştini, ci a criticat regimul din propria lui ţară". Sursa acestei abominabile şi neevanghelice „teologii marxiste" aţi găsit-o, neîndoielnic, în revista patriarhatului de la Moscova, a cărei orientare politică i-o dicta Kremlinul, pentru „adaptarea ortodoxiei ruse la noile condiţii sociale", aşa cum sublinia cele­bra revistă oficială a ideologiei marxist-leniniste din URSS, Nauka i Relighia (Ştiinţă şi Religie), în Nr. 4/ 1969. Ca peste o lună, în aceeaşi publicaţie ateistă, să se spună de-a dreptul: „Concepţia de creştinism comunist este sâmburele interpretării sociale a orto­doxiei ruse (...) Creştinismul comunist incită pe credincioşi să par­ticipe la lupta pentru socialism". Ceea ce aţi făcut D-voastră, părinte Antonie, mai întâi ca să urcaţi treptele ierarhiei binecunos­cute, şi apoi să rămâneţi în continuare mitropolit, bucurându-vă de toate avantajele şi privilegiile înşirate într-o scrisoare curajoasă, de un preot curajos din judeţul Prahova, scrisoare ce mi-a parvenit, cu ani în urmă, în Franţa, şi care este foarte edificatoare: „Episco­pii ortodocşi au suprimat orice educaţie religioasă din biserică, iar Statul intensifică lupta antireligioasă. Ei vor să adoarmă conştiinţa credincioşilor prin minciunile difuzate cu orice ocazie -la toate conferinţele preoţeşti, în pastorale, la şedinţele de orga­nizare bisericească, la aniversări —, că astăzi ne bucurăm de cea mai mare libertate. Conducerea Bisericii ortodoxe române se lup­tă să formeze omul nou cu o conştiinţă socialistă, aşa cum orien­tează pe preoţi la conferinţe şi cum se scrie în revistele bisericeşti. Dacă credincioşilor le dăunează aceste minciuni oficiale, ele sunt în interesul Statului şi al salariaţilor Bisericii. Episcopii şi preoţii au acceptat atâta făţărnicie, ca să folosească din două părţi să menţină încrederea în ea a credincioşilor sinceri şi să se pună bine cu Statul, pentru a-şi menţine posturile care le aduc un trai de huzur..."

 

 

"Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce-ai făcut" citim unde­va, în Biblie. Nu se poate să vă fi scăpat îndemnul acesta, părinte Antonie. Eu merg mai departe şi vă sugerez să meditaţi la dojana, ne care o rosteşte Dumnezeu, tot prin pana proorocului Ieremia: preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi..." (IEREMIA, 2. 8). Cum staţi, din punct de vedere duhovnicesc, înaintea Celui Atotputernic? Credeţi că este suficient să rostiţi, cum. scrie în „Cuvântul Pastoral" al Sf. Sinod: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai întâi, pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii"? Şi vă întreb, de la inimă la inimă: S-a produs, cu adevărat, în sufletul D-voastră, această lepădare! Aţi coborât în adâncimile fiinţei vătămată de atâtea compromisuri şi abdicări, după cum o cere Tatăl cel Ceresc, în cartea proorocului Ezechiel? Aţi săpat în „peretele" conştiinţei, ca să vedeţi: „urâciunile cele rele" (EZECHIEL, 8. 8-9)? La ce vă poate folosi „libertatea" de care vă bucuraţi acum, dacă nu ajungeţi la libertatea interioară a sufletului, care se capătă prin intervenţia miraculoasă a Duhului Sfânt, ca să puteţi rosti cuvintele ca Ezra: "Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9.6). Sau să mărturisiţi, întocmai bătrânului Iov, strigând la Dumnezeu: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă."

Ca încheiere, ţin să apelez la cuvintele înţelepciunii spirituale ale marelui Soljeniţân, respectiv: "Noi nu putem, noi nu vrem să credem că piedicile exterioare sunt mai tari decât spiritul nostru." Deoarece, tot el adaugă, conformându-se revelaţiei Sf. Scripturi: „Cel care este lipsit de orice forţă materială, câştigă întotdeauna biruinţa prin jertfă."

De aceea, vă implor, în Numele Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, să lăsaţi la o parte jena unei atitudini categorice, referitor la compromisurile repetate de ierarhia B.O.R. de-a lun­gul celor 45 ani de subordonare la politica anticreştină a partidului comunist român, şi - în plin Sinod - să cereţi tuturor ierarhilor care nu s-au ruşinat să facă parte din Frontul Unităţii Socialiste, patronat de Nicolae Ceauşescu şi clica lui de despoţi netrebnici, repet, să cereţi, cu lacrimi de adevărată căinţă, ca împreună cu D-voastră să-şi dea demisia, retrăgându-vă în mănăstirile unde au fost surghiuniţi episcopii greco-catolici, semenii D-voastră întru Hristos, după desfiinţarea samavolnică a Bisericii lor martirizate. Prin gestul acesta surprinzător, prin curajul acestei hotărâri salutare, aţi deschide noi şi binecuvântate pârtii de trezire spiritu­ală în ţara nevindecată pe deplin de rănile descreştinării. De fapt, nu este vorba de curaj, ci de bun simţ. Câtă vreme sfântul din Tars, inegalabilul atlet al lui Hristos, care a fost Pavel, recunoştea şi mărturisirea: „Nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Hristos!", de ce n-aţi spune şi D-voas­tră şi toţi ceilalţi ierarhi, care v-aţi compromis, colaborând cu regimul comunist, prigonitor al creştinităţii din România: "Nu mai suntem vrednici să purtăm numele de episcop, de mitropolit sau patriarh ", fiindcă în noaptea arestării, a judecării şi-a condamnării la moarte a Mântuitorului de către Securitatea comunistă şi pro­paganda ateistă din ţara subjugată, ne-a fost frică până şi de nişte slugi ale poliţiei politice, n-am luat apărarea lui Hristos şi ne-am lepădat de El, scuzându-ne: "Nu cunoaştem pe omul acesta!" Şi astfel, cerând iertare lui Dumnezeu pentru „tot ce-a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele " pe care le-aţi săvârşit în anii dictaturii, v-aţi răscumpăra şi tăcerile, şi şovăielile, şi abdicările, şi trădările, măcar acum, când „noaptea aproape a trecut şi aşteptăm să se apropie ziua unui nou şi sfânt pământ românesc, în care va domni, cu adevărat, neprihănirea. Căci „vinul cel nou" al izbăvirii Neamu­lui, ne atrage atenţia Domnul Iisus, nu se poate turna în „burdu­furi vechi".

 

(«România Liberă» din 25 noiembrie 1997 şi «.Cuvântul Românesc» de pe luna decembrie 1997)

 

 

 

SFÂNTA MARE NERUŞINARE

 

Cine mai ignoră, astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă, concomitent cu lupta împo­triva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici, urmă­rind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comi­tetului Central care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalci­tranţi faţă de politica sa antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă, susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.

Intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimi­tat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Bise­rica fraţilor noştri greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 de­cembrie 1948. Şi dacă în scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea comunistă, regre­tul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din de­cembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi, care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin compromis", viaţa liturgică.

Este suficient să mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998 în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat, ars de o jus­tificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schim­bat în această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă de Bise­rica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată România? Cum se poate bucura Biserica orto­doxă şi cum se mai poate numi ea „naţională", când e singura insti­tuţie din România care sărbătoreşte ca pe o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale întregului popor român?"

Răspunsul îl găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu: cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi" repudiate de Mântuitorul; ei, în­dărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii greco-catolice de către regimul comu­nist, cu binecuvântarea şi concursul primului patriarh roşu, prie­ten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să comemoreze „reîn­tregirea Bisericii Ortodoxe Române".

Să vedem, bazaţi pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50 de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul du­reros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii reli­gioase a românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la orto­doxie, se înhamă noua ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul Lenin­gradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi". înce­pând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizan­tin, acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.

Trec peste toate abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o singură

turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 sep­tembrie 1948. Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27 septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.

La 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât 37 de preoţi care, sub supraveghe­rea poliţiştilor prezenţi la această „adunare istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi fur­tuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dis­pară. Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii Populare Române atesta desfiinţarea defini­tivă a acestei Biserici martire, care a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi în întunericul tem­niţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Vasile Aftenie.

„Ceasul în care Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim sufe­rinţele pentru Biserica Sa" - cum le scria Mgr Ioan Suciu credin­cioşilor greco-catolici, înainte de arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă. Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina, într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de „autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfân­tul Sinod al Bisericii ortodoxe, s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest, pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască în Româ­nia cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii ortodoxe române".

Dacă atunci, sub comunism, atitudinea intransigentă a patri­arhatului român nu era decât reflexul supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a guvernului comunist (de alt­fel, adevăratul instigator al pretinsei „autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această „autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost „fals şi rău" în activi­tatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de „curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri, recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai sfân­tului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)?

Comemorarea împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române" oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei, cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor, mân­dru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de oblăduire comunistă.

Pe când sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Orto­doxe Române, a celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August 1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu) „munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de fostul dictator?

Cât de actuale mi se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi popo­rului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).

Noi aşteptăm ca înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!"

 

(«România Liberă» din 5 decembrie 1998)

 

 

 

DESPRE PRELAŢII NOŞTRI „BUNI ŞI HARNICI"

 

În perioada sărbătorilor Naşterii Domnului şi până la 30 ianua­rie mă aflam la Bucureşti, preocupat să pun în mişcare „Centrul de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu" şi publicarea revistei Areopagul Luminii, ca organ al asociaţiei mai sus amintite. La 25 decembrie, un profesor din Constanţa, prezentându-se drept „un om absolut independent", îmi scrie - bineînţeles cu o explozie de cuvinte exagerate - că, în urma citirii cărţii mele "În aşteptarea unui nou pământ", are sentimentul că sunt „un adevărat arhitect al construcţiei unui sistem creştinesc autentic". In ce mă priveşte, bănuiam că această „puternică mândrie şi admiraţie" nu era altce­va decât expresia unei lecturi superficiale a meditaţiilor unui suflet de creştin ortodox, dornic să salute, într-un viitor cât mai apropiat, apariţia unui nou pământ românesc.

Iată de ce de la omul „mare şi nobil", am ajuns să devin numai la două săptămâni - când mi s-a trimis a doua scrisoare - un „visă­tor incurabil, puţin totalitarist, cu fixaţii utopice". Iar pe o pagină întreagă a scrisorii din 7 ianuarie, corespondentul meu ocazional pleda călduros în favoarea avantajelor şi gratuităţilor de care a avut parte poporul român, „graţie" regimului comunist. Mai mult, ne­mulţumit probabil de „totalitarismul" afirmaţiilor mele (şi anume că „strategii comunişti au reuşit să transforme pe ierarhii ortodocşi, aleşi şi numiţi de ei, în nişte instrumente total supuse puterii ate­iste"), îşi dă silinţa să mă asigure că „Teoctist e un prelat bun şi harnic".

Ce puteam să-i răspund, când în tot ce-am scris şi publicat până în prezent (începând cu „Calvarul României creştine" şi terminând cu articolul „Sfânta mare neruşinare", apărut în cotidianul Româ­nia Liberă din toamna trecută) n-am făcut altceva decât să demon­strez - cu Evanghelia în mână - că patriarhul B.O.R., socotit „bun şi harnic", a fost, aşijderea celorlalţi ierarhi ortodocşi de teapa lui, şi rău şi leneş, deoarece nu a dat „Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu" ci, contrar comandamentelor divine, a dat Cezarului şi ce aparţinea lui Dumnezeu. Respectiv, a slugărit puterea comunistă, uitând de cuvintele Mântuitorului adresate Satanei, pe muntele ispitei: "Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (MATEI, 5. 10) (...).

Datorită acestei politici ecleziastice de ruşinos compromis (în Amintirile" editate recent la Bucureşti, mitropolitul Antonie Plămădeală susţine, sus şi tare, că tot ce-a făcut în „aceşti ani" -adică în anii de colaborare cu Securitatea - „am făcut cu conştiinţa că fac în slujba Bisericii mele, chiar dacă unele din actele mele ar putea fi considerate compromisuri, şi compromisul e uneori, şi nu de puţine ori, mijlocul prin care se poate câştiga ceva", de unde -subliniază înţeleptul ierarh - şi vorba românească: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!"), deci datorită, mai bine zis, politicii de înfrăţire cu dracul, „bunii" şi „harnicii" prelaţi ai bunului şi har­nicului Sinod, care numai Sfânt nu este, n-au pregetat nici o clipă să-şi aplece genunchii înaintea Belialului marxist, rămânând im­perturbabili la invectivele nelegiuite ale ziarelor comuniste, cola­borând cu autorităţile poliţieneşti şi fără să se opună distrugerii nemiloase de biserici şi mănăstiri de o valoare istorică inestima­bilă.

Corespondentul meu din Constanţa mă vede şi „visător incura­bil, cu fixaţii utopice", şi „totalitarist". De altfel, la fel de visător şi de utopic mă consideră chiar mulţi din intelectualii Exilului, cu toate că îmi apreciază cerbicia luptei mele creştine, în... „aşteptarea unui nou pământ românesc". În cazul acesta, Evanghelia însăşi este utopică, îndeosebi atunci când ne cere: ,fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt" (1 PETRU, 1. 16). Sau: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus" (1 IO AN, 2. 6). Eu unul am crezut, cred şi voi crede în „utopia" Sfintei Scripturi, până în ziua când voi fi gata să rostesc, împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii" (2 TIMOTEI,

4, 7-8).

Dar de ce să fiu văzut „totalitarist"? Pentru că sunt prea aspru cu prelaţii „buni şi harnici" din Biserica noastră ortodoxă, învinuindu-i că, prin lipsa lor de activitate misionară, sate întregi trec la baptişti, la penticostali, la adventişi, la creştinii evanghelici? Sunt sigur că tuturor confesiunilor eterodoxe le convine din plin ca Biserica dominantă (Biserica din care fac parte şi pentru care mă străduiesc, din fragedă tinereţe, ca membru al mişcării ortodoxe „Oastea Domnului", să ajungă o Biserică vie, care să ardă pentru cauza lui Hristos, atât de absent din viaţa politică, socială, culturală şi chiar religioasă a României de ieri şi de azi), da, le convine ca această Biserică să aibă şi de aci înainte ca patriarh pe Teoctist, ţinând seama că pot profita din abundenţă de „bunătatea" şi „hăr­nicia" lui, pentru introducerea neoprotestantismului în România ortodoxă.

Socotindu-mă „totalitarist" şi scriindu-mi cu majuscule: nu urăsc pe nimeni, le acord iubirea mea, înseamnă că îmi aruncă, oarecum, învinovăţirea de a fi o fiinţă lipsită de iubire şi colcăind de ură faţă de un prelat „bun şi harnic", de care ar trebui să fiu mai mult decât mulţumit. Şi de data aceasta, Evanghelia mă ajută să ies din aşa zisa încurcătură: Unde este, atunci, iubirea lui Iisus faţă de fariseii şi cărturarii Ierusalimului, când îi face „călăuze oarbe", „nebuni şi orbi", „făţarnici", ba chiar „morminte văruite" (MATEI, 23. 13-33)? Faţă de „şerpi şi pui de vipere", faţă de toţi cei ce reprezintă Răul, nu poţi avea iubire, Cuvântul lui Dumnezeu obligându-ne să urâm Răul: fie el social, politic sau religios. Mântuitorul ne cere să iubim pe vrăjmaşii „noştri" (MATEI, 5. 44), nu pe vrăjmaşii lui Dumnezeu. Eu am şi iertat, am şi uitat până şi numele anchetatorilor mei, ai comandanţilor mei de lagăr. Iar soţia mea Nicole Valery-Grossu a publicat la Paris, în celebra editură „Pion", mărturia cutremurătoare „Benie sois-tu, prison" (Binecuvântată fii, închisoare), apărută în noiembrie 1997 şi în traducere româ­nească, la Bucureşti, în care binecuvântează puşcăria şi iartă pe toţi prigonitorii şi călăii săi comunişti. Şi totuşi, odată ajunşi în lu­mea liberă, la Paris, a lucrat alături de mine, editând revista Catacombes, organizând conferinţe anticomuniste şi denunţând, de pe poziţia Evangheliei iertării, Răul universal care este şi va rămâne mereu comunismul, într-o perioadă în care ierarhii ortodocşi „buni şi harnici", alături de conducătorii slugarnici ai tuturor confesiu­nilor neoprotestante, acceptau comunismul şi-1 preamăreau în scri­sul şi în grăirea lor, neglijând cu desăvârşire sfatul sfântului din Tars: „ Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El - în Hristos - ci să şi pătimiţi pentru El" (FILIPENI, 1.29).

Renaşterea României nu va avea loc - subliniam în prefaţa cărţii menţionate la începutul acestui articol - decât în momentul când sufletele terfelite de fărădelegi şi abandonuri nepermise ale prelaţilor ecleziastici, mai întâi, dar şi ale conducătorilor politici, îşi vor recunoaşte culpabilitatea înaintea lui Dumnezeu, strigând: Sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea Bisericii ortodoxe; sunt „ cel dintâi" vinovat de decăderea patriei mele!

Ajută-ne, Doamne, să putem asista la această indispensabilă înviere...

 

 

(«Cuvântul Românesc», martie 2000)

 

 

 

„RECUNOAŞTEŢI VINOVĂŢIA"

- Gânduri stârnite de o scrisoare din ţară -

 

Un prieten profesor din Craiova, căruia i-am trimis în luna mar­tie un exemplar al revistei Areopagul Luminii", a intervenit pe lângă nişte înalte feţe bisericeşti din mitropolia Olteniei, responsa­bile cu domeniul cultural, spre a studia publicaţia de mai sus şi a aproba difuzarea ei în bisericile Craiovei şi ale zonei Oltenia. Părintele responsabil cu cultura 1-a informat - după o îndelungată aşteptare - că înalte feţe bisericeşti s-au aplicat asupra revistei „Areopagul Luminii", au apreciat calitatea materialelor prezen­tate, însă nu pot fi de acord cu difuzarea ei în bisericile Olteniei. Şi vreţi să cunoaşteţi motivul acestui refuz? Revista mea aduce pe alocuri critici la adresa B.O.R. în privinţa influenţei ca şi inexis­tente asupra celor ce se declară ortodocşi în scripte şi, mai mult decât atât - i s-a explicat profesorului - „din lecturarea materi­alelor transpare voalat colaborarea unor slujitori ai Bisericii orto­doxe române cu Securitatea, în epoca dictaturii ceauşiste ", ceea ce înseamnă că revista „este scrisă cu o undă de reproş la com­promisurile clerului ortodox cu utopia comunistă a ultimilor 50 de ani în România... "

Ori de câte ori apar asemenea probleme ecleziastice, îmi vine mereu în minte uitatul, prăfuitul „Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mănăstiri şi toţi binecre-dincioşii creştini români", în care se recunoaşte nevoalat colabora­rea unor slujitori ai B.O.R. cu regimul comunist, deci cu Securitatea, precum şi compromisurile clerului ortodox în perioada dictaturii comuniste. Citez: „Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele noastre din anii dictaturii. în aceste momente, redescoperim libertatea de a mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre. (...) Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-1 lăudăm pe dic­tator. (...) Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece de acum prin pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am făcut..."

Atunci, cum poate fi învinuită revista Areopagul Luminii" că este scrisă „cu o undă de reproş la compromisurile clerului orto­dox cu utopia comunistă", când însuşi Sfântul Sinod al B.O.R. dădea în vileag realitatea acestor compromisuri detestabile, cerând iertare nu numai lui Dumnezeu, ci şi nouă, puţinilor binecredincioşi creştini români, care, fără a avea darul Duhului Sfânt al pre­oţiei, n-am acceptat nici compromisurile, nici ruşinea genuflexiu­nii în faţa duşmanilor lui Dumnezeu, condamnând, prin viaţa şi atitudinea noastră spirituală, cultul idolatru al personalităţii dic­tatorului comunist şi suferind, din cauza acestui comportament creştin, ani grei de puşcărie?                                  

Biblia, de altfel, îndeamnă şi îi sileşte, chiar, pe prelaţii aflaţi în fruntea Bisericii, care au greşit prin cuvintele şi faptele lor timp de aproape 50 de ani de regim comunist: „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini..." (IEREMIA, 3. 13).

„Cuvântul pastoral" citit în toate bisericile în luna ianuarie 1990, şi pe baza căruia am învinovăţit şi-mi permit să învinovă­ţesc, încă, ierarhia ortodoxă pentru „greşelile" şi „umilirile" de­claraţiilor din trecut, repet, acest „Cuvânt pastoral" ne dă dreptul la orice „reproş", fie el oricât de dur şi de insuportabil, deoarece astăzi, vinovaţii de ieri nu-şi mai recunosc nelegiuirile abaterilor „de la Domnul Dumnezeu" lor şi al desfrânării „cu dumnezeii străini" ai marxism-leninismului.

Când şi cum s-au lepădat ierarhii ortodocşi de „ tot ceea ce a fost fals şi rău " în cuvintele şi faptele lor din anii dictaturii? Să ne amintim că patriarhul Teoctist, de pildă, a vorbit o oră, în cadrul unei emisiuni „Credo", despre viaţa şi realizările „marelui său înaintaş Justinian Marina, fără să dezvăluie telespectatorilor „cea ce a fost fals şi rău" în „cuvintele şi faptele" sale. Respectiv: într-o scrisoare pastorală, patriarhul Marina, proclama sus şi tare că „Biserica ortodoxă fusese aleasă de Dumnezeu pentru a arăta dru­mul adevărului tuturor celor care cred în progres şi în instaurarea apropiată a fericirii socialiste", că pentru a nu face să întârzie această „fericire socialistă", clerul se cuvenea a fi curăţat de spiri­tul trecutului, tinerii seminarişti educaţi într-un spirit ştiinţific şi politic, cărţile religioase revizuite şi editate în lumina dialecticii marxiste, iar controlul activităţilor monastice, întărit.

N-a fost, oare ,fals şi rău" că programul promarxist al noului ierarh, numit de RC.R. şi nu ales de Duhul Sfânt, a permis orga­nizarea rapidă a cursurilor pastorale şi misionare ale căror obiec­tiv era să inculce preoţilor „o orientare nouă, în armonie cu aspira­ţiile democratice ale maselor populare"? N-a fost ,fals şi rău" că s-a desfiinţat, la ordinul RC.R., Biserica greco-catolică, prin încor­porarea sa forţată în comunitatea ortodoxă? N-a fost ,fals şi rău" că Sfântul Sinod a acceptat, fără cea mai mică obiecţiune, Statu­tul din 23 februarie 1949, cu ajutorul căruia guvernul comunist redu­cea numărul diocezelor şi al membrilor Adunării şi ai Consiliului central ecleziastic, notifica numirea preoţilor în posturile impor­tante din administraţia Bisericii şi-i obliga să-şi mărturisească sub jurământ fidelitatea faţă de Republica Populară România, iar cei care se opuneau reformelor lui Justinian Marina - considerându-le favorabile mai de grabă puterii comuniste decât Bisericii - au făcut obiectul unor mustrări şi sancţiuni severe?

N-a fost "fals şi rău" că patriarhul Justinian Marina a împins clerul să ia parte, cu multă ardoare, la campania lansată de către Moscova, în favoarea Păcii? Iar în ceea ce priveşte cele trei insti­tute teologice, care au înlocuit fostele facultăţi de teologie, stu­denţii nu mai aveau posibilitatea să înveţe cum să se apere împotri­va atacurilor viclene ale ideologiei marxiste în vigoare, dar fiind că două din materiile necesare formării spirituale ale viitorilor sluji­tori ai altarului - Apologetica şi Mistica - au fost scoase din învă­ţământul teologic, cu neîndoielnicul consimţământ al patriarhului? N-a fost "fals şi rău" că „prelaţi ai poporului" şi teologi fără scrupule, câştigaţi cu uşurinţă la cauza proletariatului, s-au aven­turat în grabă „să caute în Revelaţia divină bazele acestei teologii a cooperării Bisericii la eforturile făcute pentru fericirea poporu­lui", pledând pentru „angajarea totală a Bisericii în lupta pentru Pace şi Progres", gata să „răspundă imperativelor vremii" conform hotărârii preafericitului patriarh „renovator" al ortodoxiei româ­neşti: „Deoarece lumea se înnoieşte, să înnoim şi noi Biserica. Nu vom rămâne în urmă. Nu vom deveni anacronici. Trebuie să mergem în pas cu noua societate şi chiar mai mult: să ajutăm şi noi, prin mijloacele noastre, la înnoirea societăţii. Cerem chiar dreptul de a contribui la această înnoire".

N-a fost "fals şi rău" avortarea unei teologii servile care să fie port-drapelul noilor idei sociale create de dictatura comunistă? Mai bine zis o teologie a abandonării poruncilor Evangheliei lui Hristos, pentru că era nerăbdătoare să servească la „stabilirea unei noi ordini sociale", bazată pe lupta de clasă şi bolşevizarea ţării, pe educaţia ateistă a tineretului şi pe întărirea concepţiei materialiste. N-a fost "fals şi rău" - o, cât de rău şi de ruşinos! - că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a devenit membru al Frontu­lui Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte era comunistul Nicolae Ceauşescu?

N-a fost "fals şi rău" că, la cea de-a 26 Conferinţă teologică interconfesională, care a avut loc la Cluj-Napoca în ziua de 4 iunie 1975, celebrul ierarh Antonie Plămădeală (pe atunci episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să discute despre „teologia eliberării" şi „teologia revoluţiei", cu concluzia marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept, sprijinind totodată o societate nedreaptă?"

N-a fost "falls şi rău" că patriarhia nu s-a opus faimosului Decret nr. 410 din 19 noiembrie 1959, care va permite să se abată năpasta asupra universului paşnic al mănăstirilor ortodoxe? Căci la ordinul unor prelaţi servili, nenumărate lăcaşuri sfinte au fost închise, iar aproximativ 2000-3000 de călugări şi călugăriţe (că­lugării până la vârsta de 55 ani şi călugăriţele sub 50 ani) se văzură constrânşi să revină în lume.

Tare aş dori să ştiu dacă patriarhul actual se consideră vinovat de tot ceea ce a fost "fals şi rău în cuvintele ş faptele" sale din anii dictaturii, când căuta să se arate mai comunist decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu - „eroul ţării", „cârmaciul şi conducătorul de oaste" - cu ocazia Congre­sului al XH-lea al P.C.R. Iată-1, în calitatea de mitropolit al Moldovei, nu numai copleşind de elogii „realegerea fiului cel mai iubit al poporului, Dl. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţie de preşedinte al R.S. România", ci exprimându-şi „recunoştinţa sin­ceră pentru libertatea religioasă acordată Bisericii Ortodoxe Româneşti şi altor culte" din România, dar mai ales, dar mai pre­sus de toate exprimându-şi - ceea ce Adrian Păunescu n-a făcut în poezia sa - „angajamentul ferm de a sprijini grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii".

Odată redescoperită libertatea „de a mărturisi greşelile, în ce fel a cerut iertare poporului român ierarhia ortodoxă din anii dicta­turii comuniste, şi care i-a fost „pocăinţa ", indispensabilă propriei sale renaşteri spirituale? A auzit cineva pe patriarhul Teoctist Arăpaşu, pe mitropolitul Antonie Plămădeală sau pe răposatul mi­tropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, să strige ţării şi poporului (retraşi, în chip de pocăinţă izbăvitoare, în vreuna din mănăstirile presărate de-a lungul şi de-a latul pământului românesc): „Iertaţi-ne, fraţilor, pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa noastră, în activitatea noastră sub comunism, iertaţi-ne pentru slugarnica noastră tăcere în legătură cu problemele credinţei şi pentru descalificabila proslăvire a unor conducători care duşmăneau şi pe Dum­nezeu şi Biserica!" A scrie, în Cuvântul pastoral în discuţie, doar atât: „Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii", fără a se menţiona toate (dar absolut toate) „greşelile" săvârşite, este egal cu zero.

Mă întreb - şi te întreb, cititorule - dacă este suficient să spui duhovnicului tău, spovedindu-te: „Iertare, părinte, am greşit... Iertare pentru tot ce-a fost „fals şi rău" în viaţa mea..." Sau trebuie să-i înşiri fărădelegile pe care le-ai comis de la ultima spovedanie, pocăindu-te cu adevărat, deoarece numai „regretul" că ai fi putut face „mai mult sau mai bine" şi nu ai făcut, nu duce la nimic, la nici o iertare din partea lui Dumnezeu...

La ce foloseşte „libertatea1''' de care se bucură acum ierarhia ortodoxă din România, dacă îi lipseşte libertatea interioară a unei penitenţe autentice, care să-i ajute pe ierarhii vinovaţi să rostească aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri" (EZRA, 9. 6). Sau să aibă curajul mărturisirii lui Iov, strigând ca şi el: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă"(IOV, 42. 6).

De ce să nu-şi recunoască public ierarhii noştri ortodocşi imensele lor greşeli şi păcate săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ceea ce a fost fals şi rău" în slugarni­ca lor supuşenie, luând ca exemplu pe sfântul apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată", când -mărturiseşte el - „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam" (GALATENI, 1. 13); care nu se mulţumea să-şi redescopere doar „libertatea de a mărturisi" greşelile şi umilirile, fără ca să le arate pe toate, în toată murdăria şi josnicia lor. în car­tea Faptelor Sfinţilor Apostoli citim: „Pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe (...), iar când erau daţi la moarte, mi-am dat şi eu încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmă­ream până şi prin cetăţile de din afară..." (FAPTE, 26. 10-11). Sau: „Eu am prigonit până la moarte această Cale, legând şi dând la închisoare şi bărbaţi şi femei. Precum mărturiseşte pentru mine şi arhiereul şi tot sfatul bătrânilor, de la care primind scrisori către fraţi, mergeam la Damasc ca să-i aduc legaţi la Ierusalim şi pe cei ce erau acolo, spre a fi pedepsiţi" (FAPTE, 22. 4-5).

Da, de ce să nu recunoască ierarhii noştri ortodocşi în faţa în­tregii ţări că n-au fost „slujitori vrednici" ai lui Dumnezeu şi „împre­ună lucrători cu El", în toată perioada de subjugare comunista, ci s-au comportat ca nişte „apostoli mincinoşi", ca nişte „lucrători vicleni care iau chip de apostoli ai lui Hristos" (2 CORINTENI, 11. 13), câtă vreme Pavel, acest inegalabil atlet al lui Hristos, nu se sfiieşte să recunoască, înaintea Bisericii din Corint: „Căc-i eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeul" (1 CORINTENI, 15. 9).

Sugerez înaltelor foruri bisericeşti cam cum ar trebui să se pro­ducă (după umila mea părere de creştin ortodox, care îmi iubesc Biserica) începutul pocăinţei lor salutare: printr-o dispoziţie (dată editurii patriarhale ortodoxe din Bucureşti, în vederea publicării ediţiei a doua a cărţii mele „Calvarul României creştine". Fiindcă, în această lucrare n-am făcut nimic altceva decât să prezinţi, pe bază de documente, ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea ie­rarhiei ortodoxe în anii dictaturii comuniste. Fiindcă, abia prin gestul acesta, uluitor de spiritual, s-ar vedea că prelaţii în refuză şi-au „redescoperit libertatea" mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul. Adevărul care, în lumina Evangheliei (IOAN, 8. 31]), ne poate face cu adevărat liberi...

 

(«Areopagul Luminii», nr. 3/ iulie-septembrie 2001)