PREOTUL IOSIF TRIFA - «PASĂREA MĂIASTRĂ» A ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI

 

Părintele Iosif Trifa, întemeietorul mişcării ortodoxe Oastea Domnului, s-a născut în ziua de 2 Martie 1888, în satul Certege, jud. Turda. După terminarea celor patru clase primare, face gim­naziul la Beiuş, iar studiile teologice la Sibiu. în 1910, devine mai întâi învăţător în comuna Vidra de Sus şi ceva mai târziu, căsătorindu-se cu o nepoată de frate a lui Avram Iancu, Iuliana, este hirotonisit preot. între anii 1912-1928 cunoaşte primele mari încer­cări ale vieţii: pierderea, rând pe rând, a trei copilaşi şi-a soţiei iubite, rămânând numai cu un singur fiu, Tit.

Din aceste grele lovituri, sufletul tânărului preot va ieşi îmbo­găţit, purificat. Desluşind, în mijlocul furtunilor, chemarea lui Dumnezeu în slujba de vestire a Evangheliei, el se apucă să scrie şi să colaboreze la diferite reviste şi ziare creştine. în 1920 îi apare la Arad prima carte de tâlcuiri şi îndemnuri sfinte: „Spre Canaan". Numele său se impune tot mai mult, iar proaspătul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, îi propune în 1921 să intre ca duhovnic la Academia Teologică din Sibiu. Peste un an apare Lumina Satelor, în care ca redactor va publica de Anul nou 1923 celebra sa hotărâre de luptă spirituală - un patetic, sfânt şi convingător apel la o viaţă nouă.

Iosif Trifa era, de altfel, de multă vreme nemulţumit de cei din­tâi ani de preoţie la ţară. Ori de câte ori citea Sfânta Scriptură, găsea un loc care, parcă, îl dojenea şi-1 făcea să se ruşineze. De pildă, versetele acestea din proorocul Isaia: „Toţi păstorii din Israel sunt orbi, fără pricepere... aiurează, stau tolăniţi şi le place să doar­mă" (ISAIA, 56. 10-11). De aceea, în cartea sa „Munca şi Lenea'' el mărturiseşte fără nici o urmă de ipocrită smerenie: „Cuvântul lui Dumnezeu mă ţâra şi pe mine în faţa acestei judecăţi. Eram şi eu un păstor leneş. Şi atunci m-am ridicat şi am zis: „Doamne, eu nu pot suferi această mustrare! Ajută-mă să mă trezesc şi să intru cu adevărat în lucrul Tău." într-o altă carte, „Să creştem în Dom­nul", spovedania pare şi mai categorică, subliniind cu cuvinte de foc dualitatea unei trăiri naturale, lumeşti: „Mulţi ani am fost şi eu un om lumesc. Chiar ca preot la ţară, eram într-o bună parte un om lumesc. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă, încolo sunt şi eu un om ce tre­buie „să-mi trăiesc viaţa". Această cumplită judecată care - dure­re! - se mai menţine şi azi, mă împărţea în două: în omul de la altar şi în celălalt, de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet pierzătoare. Am început să mă trezesc la o viaţă nouă..."

Această trezire, această regenerare duhovnicească, această înnoire indispensabilă o visa, o aştepta, o dorea tânărul preot şi pentru ţara lui, pentru „România Mare", abia scăpată din lanţurile unei robii seculare, dar căzută - din păcate - într-o altă robie, mai gravă şi mai umilitoare, pentru că poporul român şi-a stricat „nă­ravurile şi purtările". în nr. 1 al gazetei pe care o redacta, el scria cu amărăciune: „Prin vânturile şi furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credinţa, ni s-a pierdut dragostea şi s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simţim pe toate drumurile şi ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă." Iar ca soluţie salutară propune: „De ne vom opri, de ne vom ridica şi noi, ca fiul rătăcit din Evan­ghelie, şi vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc (...) atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră şi vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea fericită... La temelia noii rânduieli din sat - şi din ţară - trebuie pusă teama de Dum­nezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui... Numai o singură doftorie (concludea părintele Iosif) poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus, la învăţă­tura şi la porunca Lui de iubire..."

Iată-ne în preajma Anului Nou 1923. în căsuţa sa din Sibiu Iosif Trifa era profund frământat sufleteşte, gândindu-se la datina păgână pe care o respectă oamenii în prag de an nou, la felul detestabil al petrecerilor, în care întâietatea n-o au rugăciunile şi evlavia, recunoaşterea stării de păcat şi dorinţa unei vieţuiri în con­formitate cu demnitatea recomandată de Evanghelie, ci mai de grabă chefurile şi destrăbălările ruşinoase. Copleşit de bilanţul negativ al activităţii sale de 11 ani - 10 ani de preoţie la ţară şi un an ca redactor la foaia Lumina Satelor -, el vroia să scrie un arti­col de Anul Nou pentru gazetă, cu intenţia de a pune accentul pe „zădărnicia" acestor ani de „strigare în pustiu, fără urme şi fără roade"... Totul s-a petrecut în plină noapte. Pe sub fereastra casei tocmai trecea un cârd de beţivi care răcneau de răsuna întregul car­tier. Părintele a îngenuncheat la masa de scris şi s-a rugat zicând: „Doamne Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea... ne biruie întu­nericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pierire sufletească... Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lup­ta contra întunericului şi a diavolului... Vino, Iisuse, Doamne, căci iară s-a făcut furtună în marea vieţii noastre..."

Plângea tânărul preot din Sibiu şi se ruga în genunchi, cu sufle­tul sfârşit de hărmălaia străzii, ca Domnul să se îndure de el şi să-i ajute, în anul ce vine, ca să lucreze cu mai multă izbândă. Rugăciu­nea lui s-a prefăcut, sau mai bine zis Dumnezeu a prefăcut-o, într-un fel de chemare la o hotărâre de o uriaşă importanţă spiritu­ală, „în această noapte - citim în cartea «Ce este Oastea Domnu­lui!» - Duhul mi-a inspirat gândul unei Hotărâri care s-a publicat în Nr. de Anul Nou 1923 al foii Lumina Satelor. în această Hotărâre îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou cu o hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păca­telor, îi chemam într-un fel de voluntariat de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest început a ieşit pe urmă mişcarea Oastea Dom­nului."

Ce spunea chemarea mai sus amintită? „Veniţi sa facem o intrare creştinească în anul cel nou. Avem noi, Românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul şi traiul creştinesc: sudalma şi beţia. Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşire de luptă îm­potriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri." Şi această sfântă chemare a răzbit în sufletele a zeci şi sute de mii de ţărani, de muncitori, de funcţionari, de inte­lectuali români. Inspirată şi pornită de la Domnul, prin acţiunea misterioasă a Duhului Sfânt, ea a dat naştere mişcării Oastea Dom­nului, care a împânzit toată ţara cu „ostaşii" şi cu lupta ei - luptă care, declanşată iniţial împotriva beţiilor şi sudalmelor, a transfor­mat-o într-o nestăvilită mişcare de renaştere duhovnicească a soci­etăţii româneşti.

în ce priveşte concepţia întemeietorului ei, Oastea Domnului este „aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit", un fel de „declara­ţie de război sufletesc contra întunericului şi răutăţilor", mai mult chiar „o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus Biruitorul", într-o ţară înstrăinată de Dumnezeul cel viu, şi ade­vărat. „Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească, o mişcare de pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi îndreptarea tot de la izvorul puterii şi îndreptării care este Iisus Mântuitorul", îi plăcea să afirme umilului preot din Munţii Apuseni, pe care-1 descoperise mitropolitul Nicolae Bălan, invitându-1 la Sibiu, ca să facă treabă de semănător de adevăruri veşnice. „Noi suntem o trâmbiţă de deşteptare, un vânt de primăvară religioasă!'1'

Cât despre programul Oastei Domnului, părintele Iosif zicea: „Iisus cel Răstignit - acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta este programul Oastei Domnului. Nu e un program nou. L-am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel." Pentru realizarea acestui program măreţ, el recomanda respectarea celor două principii fundamentale: apostolatul laic şi voluntariatul duhovnicesc. Apostolatul laic, deoarece, după el, „orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitor al Domnului." Şi voluntariatul duhovnicesc, căruia îi dă explicaţia următoare: „Crea­ţia Oastei a fost de la început un voluntariat cu luptători voluntari - preoţi şi mireni - în toate părţile ţării. Şi aceasta trebuie să ră­mână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc, care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică."

Oastea Domnului, în ochii fondatorului, este o familie duhovni­cească, o comunitate de dragoste, un popor al lui Dumnezeu, dor­nic să trăiască Evanghelia întocmai primilor creştini, simţindu-se toţi, laolaltă „o inimă şi un suflet". Membrii acestei mişcări reli­gioase se numesc „ostaşi ai Domnului." Ţinând cont de perma­nenta ofensivă a Iadului, un ostaş al Domnului trebuie să fie „un ostaş activ, luptător", un „viteaz mare", capabil să „atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor" şi pentru a rupe „fron­tul Satanei." în organizarea luptei spirituale împotriva puterilor satanice, părintele Iosif s-a călăuzit de lupta pe care a dus-o Iisus cu Ispititorul, în pustie, şi care s-a sfârşit pe crucea Golgotei, prin biruinţa definitivă a Mântuitorului. în primul rând, ne învaţă el, Iisus a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit atacurile Ispititorului, postind şi rugându-se, fiindcă atunci când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, „îl silim să intre în luptă, deschidem asupra lui focul şi-1 punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă." în al doilea rând, Iisus l-a biruit pe Satana, prin ascultarea de Dumnezeu. „Tăria noastră de creştini şi tăria noastră de biruitori asupra ispitelor - notează păr. Iosif- stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. De aceea se sileşte Satana neîncetat să rupă această ascultare şi să ne scoată din ea." în al treilea rând, Iisus a câştigat biruinţa asupra Satanei folosind ajutorul Duhului Sfânt, prin care a putut trăi o viaţă curată, fără păcat, o viaţă de rugăciune, consacrată exclusiv lui Dumnezeu şi oamenilor.

Sa nu uităm că Satana triumfa în România Mare prin tot felul de fărădelegi şi fapte urâte. De unde rostul declanşării bătăliei Oastei Domnului, pentru ca poporul nostru „să se răscoale şi să scuture jugul robiei păcatelor", după ce a avut de suferit, veacuri de-a rândul, de pe urma înrobirii naţionale, impusă de popoare şi armate potrivnice, „să se răscoale contra ocupaţiei străine a vrăj­maşului diavol". În cartea sa "Intraţi în Oastea Domnului", publi­cată la Sibiu, în luna Septembrie a anului 1928, păr. Iosif Trifa scria: „Oastea Domnului este o «revoluţie», iar noi, ostaşii Domnu­lui, suntem nişte revoluţionari care ne-am răsculat contra «stăpânitorilor veacului acestuia». Noi am declarat război Ispititorului şi îndemnăm pe toată lumea să intre în acest război, ca să scuturăm jugul ce-1 ruşinos al acestei «ocupaţii străine». In ochii diavolului, noi, ostaşii Domnului, suntem şi trebuie să fim nişte inamici care primejduim şi subminăm domnia iadului... Vrem bine şi uşurare? Să-1 părăsim pe diavol şi îndată Domnul va veni la noi cu binecu­vântare şi uşurare."

*

*          *

După câţiva ani de dificultăţi materiale, preotul Iosif Trifa cumpără în 1929 tipografia Oastei Domnului, pe care a numit-o „Mireasa Vântului", şi, în acelaşi timp, organizează librăria şi edi­tura mişcării. Căci pentru el, „tiparul este o mare putere a vremilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului". Pătruns de acest adevăr „gornistul" din Sibiu - cum îi spuneau fraţii din Oaste - a publicat şi difuzat, printr-un colportaj bine pus la punct, sute de mii de biblii şi de psaltiri, de cărţi religioase, de foi de zidire creştină cum au fost Oastea Domnului şi Iisus Biruitorul. Cartea sa de mare răsunet, "Fiul cel pierdut" de exemplu, a împins la con­vertire, într-un singur sat, vreo 70 de familii. Peste tot, ofensiva Oastei Domnului dădea minunate rezultate duhovniceşti şi sociale, într-o ţară care număra 500000 de viticultori, mii şi mii dintre ei s-au întors la Dumnezeu. Nenumărate cârciumi au fost închise sau transformate în case de adunări „ostăşeşti". „Prea cucernice părinte şi sămănătorule de lumină - scria un ţăran din Transilvania. Vă fac cunoscut că, după ce s-a înfiinţat Oastea Domnului şi la noi, în Poiana Mărului, jud. Braşov, un cârciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la stăruinţele cuvioasei sale femei, care este o inimă bună şi a fost cea dintâi în Oastea Domnului, a lăsat cârciuma şi localul acela care era pus în slujba diavolului, 1-a curăţat şi împo­dobit frumos, şi 1-a pus în slujba Domnului. Localul acela unde se vorbeau vorbe urâte şi murdare, sudalme, certuri, bătăi, astăzi este plin de rugăciuni şi cântări duhovniceşti..."

Impresionante sunt paginile cu "Învieri de pe fronturile Oastei Domnului"', aşa cum le găsim în foaia Iisus Biruitorul, şi care ne descoperă cazuri reale de învieri sufleteşti, atât în cărţile şi revistele editate de păr. Iosif, cât şi prin iureşul nestăvilit de propovăduire a Evangheliei lui Hristos. „Adormind în somnul păcatului - se destăinuia săteanul Gheorghe Stratulat din Nămoloasa, jud. Putna -am zăcut 34 ani în noaptea întunericului prigonind dragostea Mân­tuitorului şi purtând jugul lui Satan. Dar glasul trâmbiţei Mântu­itorului, ce suflă cu putere prin sfinţia ta, a ajuns şi la urechea păcătosului de mine. Şi m-am trezit şi în dragostea Mântuitorului m-am hotărât şi eu să lupt ca un bun ostaş în Oastea lui Iisus". Până şi o tânără de 16 ani, Eva, din comuna Savu, jud. Sibiu, s-a hotărât să treacă de la moarte la înviere. Să-i urmărim suspinul transfor­mării ei sufleteşti: „Prea iubite părinte Trifa! Citind cărţile ce mi-aţi trimis ca o ploaie de binecuvântări cereşti şi adâncindu-mă şi în mine, am văzut cu zdrobire de inimă cât de mare îmi este ticăloşia mea şi a vieţii mele. Copleşită de durere, m-am hotărât s-o rup cu lumea şi cu păcatul. Căci timpul e scurt şi preţios pentru mântuirea sufletului... Şi vă rog, prea iubite părinte, să mă primiţi şi pe mine, smerita, în Oastea Domnului. Fiindcă vreau să încep o viaţă nouă cu Domnul, aproape de El şi în ascultare de El..." O asemenea mişcare spirituală nu putea să nu atragă, încetul cu încetul, împotrivirea îndârjită a unei anumite preoţimi şi ierarhii, nemulţumite de creşterea vertiginoasă a Oastei Domnului. Rolul predominant al păr. Iosif înspăimântă pe mitropolitul Nicolae Bălan, care, ros de invidie şi greşit sfătuit de o mână de preoţi în dezacord cu duhul lucrării, reacţiona fără milă, pentru a lovi mo­ralmente în conducătorul Oastei. El puse la cale monopolizarea tipografiei - rod al muncii şi al sacrificiului material al preotului Trifa - de către arhiepiscopia Sibiului. Ca urmare a refuzului său categoric, îi fu dat părintelui să se vadă acuzat de afacerism, de fraudă şi, în cele din urmă, de vina „schizmatică" a neascultării, concretizată în actul Sf. Sinod de caterisire. Deşi păr. Iosif şi fraţii din conducerea mişcării şi-au dat toate silinţele să aplaneze con­flictul solicitând pace şi îngăduinţă, deşi s-a propus Mitropoliei din Sibiu de 5 ori să se facă un mare sfat al Oastei Domnului în care să se pună la punct chestiunile care priveau bunul mers al lucrării duhovniceşti, nici o înţelegere n-a fost posibilă.

Ca să ajungă la împăcarea atât de mult dorită, s-a organizat Sfa­tul frăţesc din 12 Septembrie 1937. Au venit la Sibiu, pe lângă de­legaţii nenumăratelor grupări din ţară, şi şapte preoţi curajoşi. Duminică dimineaţa, toţi participanţii - inclusiv păr. Iosif Trifa extrem de bolnav şi neputincios - s-au îndreptat spre catedrala oraşului, iar după slujba Sf. Liturghii a avut loc cea dintâi întrunire a Sfatului propus. De la bun început părintele a căutat să explice, sprijinindu-se pe revelaţiile Ap. Pavel, cauzele „frământărilor" care măcinau mişcarea religioasă înfiinţată de el: „Oastea Dom­nului, fiind răsadul şi lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o mişcare pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitatea a ei s-a cioc­nit cu neînţelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, au sporit şi cei neînţelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege. Iar acest conflict a fost alimentat mereu cu insinuări şi asmutări, până ce s-a ajuns la aşa numitele statute ale Oastei Domnului". 202

Şi ca să scoată în relief caracterul vicios al acestor „statute", care stingeau tocmai „ceea ce este fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei", părintele aminti, de pildă, că din cei 30 membri ai primului comitet central al Oastei Domnului, aleşi conform prevederilor statutare, trei sfer­turi nu aveau nimic comun cu „regulile şi rânduielile Oastei Dom­nului", făcând politică militantă şi având vădite deficienţe morale; că un protopop de la Dej sugera, într-o adunare a Oastei, ca să se deschidă un restaurant, în vederea colectării de fonduri băneşti.

La sfârşitul acestei zile istorice a fost iscălită, de toţi delegaţii Oastei Domnului din ţară, o „Moţiune" adresată înalt Prea Sfinţi­tului Nicolae Bălan prin care se reafirma că Oastea Domnului s-a născut în Biserica ortodoxă şi în această Biserică trebuie să rămână, asigurându-i-se, bineînţeles, voluntariatul duhovnicesc şi cerinţele ei spirituale. Rolul preoţiei nu era exclus, recunoscându-se că preotul este „păstorul sufletesc" al tuturor credincioşilor din parohie; dar „conducător al Oastei Domnului, ca mişcare reli­gioasă, este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste."

Hărţuit de mai marii Bisericii şi înlăturat din sânul preoţimii ortodoxe, păr. Iosif Trifa păşi pragul veşniciei, într-o tristă noapte de Februarie 1938, lăsând scumpilor săi colaboratori şi urmaşi îndemnul continuării luptei pentru triumful cauzei lui Dumnezeu în ţara noastră. Ascultaţi-1 grăindu-ne de dincolo de lespedea mor­mântului său provizoriu: „Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi biruinţă. Trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm, vom fi atacaţi şi înfrânţi. (...) Falimentul creştinismului este o Biserică fără Hristos... Unde creştinii îl cunosc cu adevărat pe Iisus cel Răstignit, acolo e Bise­rica cea vie, care lucrează şi face adevărate minuni..."

 

(«Cuvântul Românesc», martie 1988)

 

 

 

ÎN AMINTIREA LUI TRAIAN DORZ, CÂNTĂREŢUL OASTEI DOMNULUI

 

Scrie în cartea Apocalipsei: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!" (APOCALIPSA, 14. 13). Verse­tul acesta i se potriveşte, în chip deosebit, aceluia dintre ostenitorii Oastei Domnului, căruia părintele Iosif Trifa îi spunea întotdea­una, cu o ruptură de suflet: „Dragă Dorz". La cuvintele acestea reconfortante m-am gândit atunci, când un frate de credinţă din Banatul sârbesc mi-a adus la cunoştinţă, pe la mijlocul lunii Iunie, că Traian Dorz, cântăreţul lui Hristos şi slujitorul neobosit al Evangheliei, se află de câteva zile internat la un spital din Beiuş, căzut într-o stare de comă profundă şi că, din păcate, clipa „ple­cării" lui este aproape. Am telefonat îndată la familia cea mai apropiată de inima sa, ca să mi se răspundă că ucenicul şi prietenul său, Vasile, împreună cu care bătătorea drumurile spitalelor şi-ale băilor Covasna, îi veghea zi şi noapte lenta, tăcuta lui stingere. Pentru ca la 20 Iunie, să mi se comunice la telefon, cu o voce înlăcrimată, că fratele Traian a adormit în Domnul în zorii zilei, la ora 4 şi 10 minute, el, care s-a comportat toată viaţa, care a sufe­rit toată viaţa, care a luptat, a cântat şi-a scris toată viaţa, conform îndemnului Sf. Pavel, „ca un bun ostaş al lui Hristos" (2 TIMO-TEI, 2.3).

Nu avea decât 15 ani şi jumătate când s-a predat Domnului. Era Duminică, 8 Iunie 1930. „Misionarul" care 1-a adus la picioarele Mântuitorului a fost cartea „Corabia lui Noe" a părintelui Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului, carte primită ca premiu de la pro­fesorul de religie, un preot din Beiuş. „Cartea aceasta - se destăinuie Traian Dorz, într-unui din multiplele sale manuscrise, care ar merita să vadă lumina tiparului în lumea liberă - cartea aceasta mi-a vorbit mie pentru prima dată despre păcat, despre naşterea din nou, despre Sângele lui Hristos şi despre mântuirea sufletului meu..." în prima lună după ce s-a înscris în Oaste, s-a şi abonat la foaia Oastea Domnului, ce apărea la Sibiu, şi datorită căreia s-a format duhovniceşte, cucerit de articolele păr. Iosif. La adunări nu prea avea unde să se ducă, deoarece satele erau îndepărtate, iar la Beiuş se ţineau prea rar. „Astfel, mărturiseşte Traian Dorz, viaţa mea duhovnicească s-a dezvoltat înlăuntru şi nu înafară. Aveam Noul Testament nedespărţit de mine şi în orice clipă liberă citeam din el. îndată ce rămâneam singur, mă ascundeam pe unde puteam ca să mă rog. Simţeam atâta nevoie de rugăciune, încât nu-mi sta gândul la nimic altceva mai mult decât să mă rog. îndată ce apu­cam undeva un loc mai ferit, unde să nu mă vadă nimeni, mă arun­cam în genunchi, îmi înălţăm mâinile şi tot sufletul în sus şi aşa mă rugam, lacom după rugăciune ca un copil după miere. Aşa mă înfruptam din rugăciunea cea mai fericită şi mai gustoasă. Aşa mă adânceam în părtăşia cea mai dulce cu Domnul meu de Care nu mă mai puteam sătura..."

Destăinuirea aceasta explică, în mare măsură, nu numai pro­filul spiritual al luptătorului creştin, pentru care rugăciunea este o armă de apărare şi de atac, dar şi miezul trăirii sale duhovni­ceşti, mireasma unică a versurilor sale religioase, permanenta ple­doarie pentru necesitatea supremaţiei lui Iisus în creaţia poetică, cheltuirea totală în slujba de înfrumuseţare interioară a poporului român, pe care 1-a iubit şi pentru mântuirea căruia a mers pe urmele marelui său predecesor din Sibiu - practicându-i învăţătu­ra şi apărându-i memoria de-a lungul anilor. El a fost ucenicul şi colaboratorul intim al păr. Iosif Trifa, care i-a apreciat talentul Şi i-a dat posibilitatea să publice, în foile Oastei Domnului, minunatele sale poezii religioase. în 1935, la 20 de ani, îi apare cea din­tâi roadă a strădaniei sale poetice - placheta "La Golgota", iar în 1937, în perioada stagiului militar, îşi vede tipărită a doua culegere de poezii, intitulată "Pe drumul crucii". Ceva mai târziu, credin­cioşii din România vor trăi clipe de extaz, citind „Cântările Apocalipsei", din care foarte multe poezii vor deveni cântări de dra­goste şi de proslăvire a Numelui lui Iisus. Cine poate uita: „Ce nume scump ai Tu, Iisuse, Iubitul sufletului meu..."? Şi cine n-a fredonat, cu ochii scăldaţi de lacrimile fericirii depline: „O, Iisuse dulce, dulcele meu Domn/ Ziua treaz şi noaptea suspinând în somn/ Sufletul meu cheamă Chipul tău cel blând/ Ziua treaz, Iisuse, noaptea suspinând..."?

Nimeni n-a cântat în ţara noastră, cu mai multă dragoste şi pietate evanghelică pe Iisus, Mântuitorul, pe „Mirele iubit", atât de prezent în versurile sale simple, din punct de vedere estetic, dar mustind de seva Duhului. Toată poezia lui Traian Dorz e ca o rugă­ciune cu iz liturgic, rostită cu timiditatea penitentului umil, în căutarea obârşiilor sale divine; e ca o revărsare de cer, ca o litanie biblică, ca o prescură de lumină, oferită sufletelor dornice de slavă şi de comuniune mistică.

 

*

De Traian Dorz mă leagă amintiri frumoase în legătură cu lucrarea Oastei Domnului. începând cu anul 1948, când voia lui Dumnezeu ne-a încrucişat drumurile (în acea perioadă, predicam la adunările ostăşeşti din biserica Sf. Ecaterina, alături de scriitorii Al. Lascarov-Moldovanu şi I. Gr. Oprişan), mereu ne-am văzut şi rugat împreună, fie când venea la Bucureşti, să viziteze pe fraţii din Ghencea, fie cu prilejul adunărilor ostăşeşti din ţară, fie la sfa­turile frăţeşti hotărâte de el, în vederea discutării mersului lucrării şi a măsurilor de rigoare ce trebuiau luate, pentru păstrarea spiri­tualităţii Oastei Domnului, conform viziunii păr. Iosif Trifa. Ce clipe sfinte, de o cutremurătoare ambianţă spirituală, am trăit împreună, de pildă, în casa fratelui Vaier, din Cărpiniş, unde am fost invitat să-mi petrec vacanţa anului 1952. Şi cât de mult s-a bucu­rat când i-am citit ciclul de poeme "În şcoala Domnului Iisus" şi poemul dramatic ,JFiul cel pierdut", ticluite în vara aceea de vis, sub bolta de lumină a dragostei lui Dumnezeu şi a unei indestruc­tibile părtaşii frăţeşti. Traian abia ieşise din puşcărie şi locuia în casa unui frate din Simeria. însă nu pentru vreme îndelungată, fiindcă în dimineaţa de Crăciun a fost din nou arestat şi închis la Deva, pentru ca pe ziua de 2 martie 1953 să fie trimis „la muncă în colonii", cum îi promisese ofiţerul anchetator, via - lagărul Ghencea, un centru de triere a deţinuţilor apţi să muncească. De acolo a fost expediat în Bărăgan, cu domiciliul obligatoriu mai întâi în satul Dropia, la 6 km. de gara Ciulniţa, apoi la o fermă a unei Staţiuni experimentale. Acolo l-am vizitat cu regularitate în 1954, 1955 şi 1956. în primăvara ultimului an de domiciliu forţat nu mai lucra decât ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa, deoa­rece policlinica A.S.C.A.R. din Bucureşti a confirmat boala gravă de inimă pe care i-au produs-o anchetele şi puşcăriile, interzicân-du-i-se astfel să mai lucreze munci grele.

„În tot timpul acesta - mărturiseşte Traian Dorz în confesiunea sa autobiografică - am continuat cu stăruinţă munca scrisului meu. Condiţiile grele de suferinţă, de muncă, de singurătate în care tră­iam, au dat stărilor mele sufleteşti o tot mai înaltă, mai largă şi mai profundă dimensiune. Părtăşia mea cu Domnul cunoştea stări şi trăiri unice, din care sufletul meu strângea cu lacrimi aurul, argin­tul şi pietrele scumpe cu care îşi clădea cetatea Cântărilor sale Nemuritoare pentru Hristos. Pe lângă şcoala de trei ani şi jumătate pe care o făcusem muncind, învăţând, suferind şi luptând alături de părintele Iosif la plugul şi altarul de la Sibiu, şcoala şi altarul anilor de singurătăţi şi lacrimi de prin peşterile şi tunelurile lungi prin care am zăcut şi am trecut de atunci şi până astăzi fără întrerupere, au fost pregătirile mele spre ceea ce voi avea de spus pentru astăzi, pentru mâine şi pentru vecii vecilor...".

Acolo l-am vizitat şi l-am găsit păzind recoltele de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac, identificându-se cu miresmele şi frumuseţile naturii create de Dumnezeu, pe care nu înceta să-L slăvească în versuri, cu ochii „mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină". Acolo, unde se simţea „mai aproape de cer ca de pământ", şi unde a scris ceasuri şi ore întregi cântările lui de proslăvire, i-am vorbit de imperioasa necesitate a unei reuniuni de reorganizare a Oastei Domnului, pregătită cu meticulozitate, împreună cu alţi doi fraţi de seamă  pentru ziua când va fi el însuşi liber, pentru ca strânşi laolaltă, 13 mireni şi un preot veniţi din toate colţurile ţării, să discutăm, la adăpostul învăţăturii păr. Iosif, despre vânturile şi furtunile ispitei de dezbinare, ţinta discuţiilor rămânând păstrarea unităţii de credinţă, prin accentuarea specificităţii lucrării misio­nare a Oastei Domnului, în cadrul ortodoxiei româneşti.

Cu aceeaşi ocazie, întrebându-mă cum văd eu această reorga­nizare indispensabilă (întrucât el considera frăţietatea Oastei Dom­nului drept o mişcare „rurală", deci cu posibilităţi reduse de afir­mare pe plan naţional), i-am vorbit atunci - şi Traian Dorz m-a ascultat cu o vădită atenţie şi curiozitate - despre urgenta consti­tuire, pe plan local şi pe ţară, a unor comandamente unice, respec­tiv a unor " Sfaturi frăţeşti de conducere", din care să facă parte reprezentanţii de elită ai mişcării noastre, în deplină concordanţă cu idealul unitar al luptei creştine şi cu intransigenţa spiritualităţii evanghelice. Acest „stat major" va hotărî tactica misionară cores­punzătoare particularităţilor negative ale sectorului sau sectoarelor vizate, în care dospesc „nevoile grabnice" ale semenilor noştri rătăciţi sau roşi de vicii şi fărădelegi şi se va cristaliza, de la bun început, ca un instrument de coordonare şi de control, de aşa ma­nieră, încât „lupta cea bună" să nu devieze într-un fel de încăie­rare arbitrară. Traian a fost de acord ca „sfatul frăţesc de condu­cere " să fie organizat trihotomic, într-o uniformitate obligatorie, de la centrul coordonator la ultima grupare frăţească în subordine.

Va exista, astfel, un soi de triunghi al conducerii, cu trei secţii de supraveghere a activităţii misionare, cuprinzând toate zonele sus­ceptibile investigaţiei şi anume: 1) secţia duhovnicească, în care preponderenţa o are păzirea purităţii luptei creştine, a regulilor ostăşiei şi a inviolabilităţii ataşamentului faţă de Biserica ortodoxă, indiferent de atitudinea ostilă a ierarhiei; 2) urmează secţia misio­nară propriu-zisă, în care predomină factorii pedagogic, cultural şi artistic, cu scopul răspândirii Evangheliei prin viu grai sau prin tipar; şi 3) secţia practică, administrativă, în care iniţiativa aparţine factorului social-economic şi care verifică scopul material sau aportul practic al acţiunii creştine.

Din păcate, planurile mai sus schiţate n-au putut fi realizate încă până azi din cauza condiţiilor politice necorespunzătoare şi a indiferenţei conducerii bisericeşti. Ani grei s-au abătut peste lucra­rea Oastei Domnului, şi fratele Traian Dorz, ca şi noi, ceilalţi care am visat împreună cu el transfigurarea României prin vestirea neştirbită a Cuvântului lui Dumnezeu, a cunoscut persecuţiile, hărţuielile poliţieneşti, arestările şi condamnările nedrepte, înce­pând cu cea din anul 1959 şi terminând cu procesul din Martie 1982, când a fost din nou arestat şi închis la Satu-Mare pentru vina de a fi tipărit şi răspândit, în mod ilegal, cărţi religioase.

Dispariţia luptătorului şi poetului creştin Traian Dorz reprezintă o mare pierdere pentru acest „vânt de primăvară religioasă" care este Oastei Domnului.

În „Cuvântul testamentar" către fraţi, adresat de Ziua Crucii anului 1986, pentru a remedia deficienţele vizibile din Oastea Domnului (ca de pildă, lipsa de îndrumători în adunările frăţeşti, pentru a pune capăt neorânduielilor, neascultării şi dezbinărilor din ce în ce mai frecvente; abaterea unei părţi din tineret de la puri­tatea unei trăiri ireproşabile; adunările dezbinate, care nesocotesc învăţătura Bisericii, ca şi felul de a fi al Oastei Domnului, şi în care dezbinatorii, atraşi de viziunea neoprotestantă a Evangheliei, „caută să răstălmăcească greşit rânduielile şi cuvintele lăsate de către părintele nostru sufletesc Iosif Trifa, ca norme de credinţă şi umblare frăţească"), repet, în acest „Cuvânt testamentar" citim rugăciunea lui Traian Dorz, cu care vrem de altfel să ne sfârşim articolul închinat trecerii lui în veşnicie: „Doamne Iisuse, Tu care ştii cugetul cu care am umblat cu Tine în slujba Ta şi în lucrarea Ta printre fraţii mei, în timpul atât de scurt şi de zbuciumat în care mi-ai încredinţat şi mie o solie atât de grea şi un steag atât de fru­mos, - Te rog, ajută-mi să pot veni acum la Tine liniştit, pe drumul rânduit mie în faţa Ta şi în împărăţia Ta... Doamne, Dumnezeul nostru, vino puternic şi rămâi biruitor în fruntea luptei şi a luptă­torilor Oastei. întăreşte picioarelor celor ce aleargă, mintea celor care conduc, inima celor care suferă. Luminează-le calea şi des-pică-le valurile înainte, ca să poată merge biruitor spre împlinirea strălucită a voiei Tale şi a scopului pentru care i-ai rânduit. Înalţă în cele mai vrednice mâini steagul Tău biruitor, sabia Ta vitează şi harfa Ta inspirată. Iar mie, Te rog, ajută-mi, Doamne, să intru şi eu, la rândul meu, pe porţile milostive ale Ierusalimului Tău Ceresc, în locaşul pregătit Familiei Oastei Tale din Cer; să ajung între înaintaşii mei care mă aşteaptă acolo, ca un slujitor umil, dar găsit credincios în puţinul lucru încredinţat lui. Amin."

 

(«Cuvântul Românesc», septembrie 1989)

 

 

 

 

O LACRIMĂ PENTRU ILIE OLTEANU

 

S-a stins din viaţă acum doi ani, în ziua de 30 ianuarie. Aflasem despre trista veste din revista Cuvântul Românesc şi lacrimile m-au podidit, răscolindu-mi inima şi amintitirile.

Nu ne cunoşteam de prea multă vreme: cam prin primăvara lui 1971. Ştiindu-1 extrem de activ în lumea Edilului, i-am trimis vo­lumaşul de poezii religioase "Pietre de aducere aminte", publicat de o editură germană, în 10 mii de exempplare, spre a fi introdus clandestin în România. L-am semnat cu pseudonimul Simion Cubolta, după numele satului meu natal din Basarabia. Mi-a răs­puns îndată, cu entuziasmul său proverbial, mulţumindu-mi pentru atenţie şi salutându-mi apariţia, pe firmamentul poeziei româneşti din lumea liberă, cu exagerate aprecieri.

Când, în toamna anului 1971, am început să editez la Paris ziarul Catacombes, Ilie Olteanu a devenit - abonându-se - un aprig propagator al luptei mele în favoarea creştinilor persecutaţi.

Ce plină de har şi fericire personală a f fost ziua în care a păşit pragul modestei noastre locuinţe din Courbevoie, unde a luat con­tact cu două suflete care îi apreciau fervoarea credinţei şi legătura sa clocotitoare cu brazda pământului românesc, din care s-a rupt, cu durere, cu mulţi ani înaintea noastră! Venea dintr-o călătorie prin Europa şi era copleşit de regăsirea unor locuri dragi, în special în Italia, în Portugalia, la Fatima, precum  şi în Franţa, la Lourdes. „Astă seară - îmi scria pe 2 iulie 1979 - am frunzărit albumele cu fotografiile locurilor din Europa, pe unde m-a purtat mila lui Dum­nezeu... S-au aprins din nou în memorie ceasurile, zilele, săptămânile şi lunile petrecute singur sau în tovărăşia unor scumpi prieteni, în acele binecuvântate vremuri. Au fost daruri de la Dum­nezeu, pe care nu mi le mai poate lua nimeni şi pentru care nu încetez să mulţumesc umil Stăpânului vieţii mele..."

Pe 18 decembrie a aceluiaşi an, îşi revărsa sufletul pe albul hâr­tiei, ca răspuns la o scrisoare de-a mea, în legătură cu două pro­bleme care îi stăteau, cum zicea el, „la inimă" şi anume „reevanghelizarea noastră, a creştinilor, şi unirea Bisericilor". De unde concluzia: „Vina principală a comunismului ateu şi a barbariei prin care încearcă să fie impus, nu e a lui Karl Marx, nici a ucenicilor lui, foşti şi actuali, ci a aceleaşi covârşitoare părţi din creştinătate, care s-a abătut de la calea Evangheliei. Faci foarte bine că biciu-ieşti mereu nepăsarea creştinităţii din lumea liberă, faţă de Biseri­ca Tăcerii, ca şi slugărnicia unor prelaţi faţă de regimurile atee. Amândouă sunt roadele putrede ale ignorării Cuvântului Domnu­lui. Ferice de D-ta că eşti în stare să scoţi o revistă şi să scrii cărţi, în care mărturiseşti neînfricat crezul Adevărului..."

Şi câtă mulţumire sufletească mi-au produs rândurile lui din 4 decembrie 1980, după publicarea articolului meu „Impas şi cul­pabilitate ecumenică" în Cuvântul Românesc: „Nu ştiu pe nimeni din zilele noastre, care să fi vorbit atât de răspicat... Mă bucur şi mă străduiesc să mulţumesc Domnului că te-ai angajat în această luptă, încoronare a ostenelilor de până acum în slujba lui Dum­nezeu şi a creştinităţii..."

Ar trebui să folosesc pagini nenumărate, ca să fac cunoscute gândurile, simţămintele, preocupările, obsesiile şi speranţele pe care mi le împărtăşea cu scriitura lui incandescentă, ţâşnită parcă dintr-un cuptor miraculos şi mustind de dragoste pentru Hristos şi Biserică. Când l-am înştiinţat că intenţionez să particip, împreună cu soţia mea, la Congresul Limbii Române de la Toronto, în octombrie 1982, bucuria lui nu-şi găsea astâmpăr: „Inutil să adaug cât de mult simt lipsa voastră mai apropiată geograficeşte. Cât de mult s-ar bucura inima mea să fiţi măcar vecini cu ţara, să mă pot consulta cu voi în problemele care mă frământă..." Ca să strecoare, ca întotdeauna, un suspin duhovnicesc, îmbibat în lumina credincioşiei sale invulnerabile: „Suntem în Postul Mare. îmi scrutez zil­nic conştiinţa, şi întrebarea ce mi-o pun în fiecare dimineaţă este aceasta: Ce trebuie să fac, zi de zi, cât îmi mai dăruieşte Dum­nezeu viaţa pe acest pământ, pentru ca să plinesc prea sfânta Lui voie? Căci aşa se tânguieşte mereu rugăciunea mea umilă. Invaţă-mă, Doamne, să cunosc şi să împlinesc voia Ta!"

Cu gândul la ceasurile de taină, pe care le-am petrecut cu robul lui Dumnezeu Ilie Olteanu şi în virtutea prieteniei ce ne lega şi ne înfrumuseţa băjenia, mă adresez tinerilor din diaspora românească, îndemnându-i să imite pe mai marele lor înaintaş, în credinţa şi în dragostea lui nestrămutată. In Cântarea Cântărilor scrie că „dra­gostea este tare ca moartea". Tot aşa s-a arătat a fi şi dragostea desţăratului din Detroit: o dragoste fierbinte şi pentru România înrobită, şi pentru Mântuitorul Iisus Hristos, şi pentru fraţii lui, vânturaţi de soartă pe toate meridianele planetei. O dragoste, capa­bilă să rostească: „Invaţă-mă, Doamne, să cunosc şi să împlinesc voia Ta!"

 

(«Cuvântul Românesc», februarie 1989)

 

 

 

 

POETUL CREŞTIN VASILE POSTEUCA

 

La 6 Decembrie 1972 se stinge din viaţă, într-un spital din Chicago (S.U.A.), la numai 60 de ani abia împliniţi, poetul, proza­torul, publicistul, profesorul universitar şi editorul revistei. Drum, Vasile Posteucă.

Nu ne-am cunoscut, în trup, niciodată. Aşa a rânduit, de bună seamă, Cel de Sus; să rămânem doar la caligrafia unei amiciţii de o uriaşă forţă explozivă, la tăifăsuirea intimă a condeiului, la "slova luminată pe dinăutru", cum îi plăcea lui să spună. Cu alte cuvinte, de la 29 Aprilie 1971, când am primit întâia scrisoare din Mankato şi până la 21 August 1972, dată premergătoare îmbol­năvirii, care avea să-1 ducă la odihna cea de pe urmă, ne-am apro­piat numai în duh, jinduind înălţimi şi catapetesme; ne-am pipăit, cu sufletul, rănile ascunse şi-am conturat, laolaltă, sfânta alergă­tură spre centrul fiinţei, spre tărâmurile omului ascuns al inimii, răstignit pe crucea Neamului, întru aşteptarea învierii lui colec­tive. Ne-am învăluit de departe - în pofida marilor distanţe geo­grafice impuse exilului românesc de fiarele apocaliptice ale Istoriei - cu antenele pure şi neprefăcute ale aceleiaşi iubiri, fiindcă amân­doi am gustat, întocmai Psalmistului „ce bun este Domnul" şi-n casa Lui de ospăţ am simţit cum flutură peste umerii noştri, etern şi biruitor, steagul dragostei universale...Nu ştiu de ce nu ni s-au încrucişat paşii pe bulevardele bucureştene, în toamna lui 1940 şi nici ceva mai târziu, înainte de a-şi fi hotărât bejenia. Mai tânăr ca el, i-am urmărit de sub smochin, aidoma lui Natanael, evoluţia lite­rară, în perioada anilor de Iconar năzdrăvan. Locuiam la Bălţi, în Basarabia, şi-n primăvara anului 1938 m-am aventurat la editarea revistei Flori de stepă. În timpul războiului am fost bun prieten cu poeţii şi scriitorii bucovineni Iulian Vesper, Traian Chelariu şi, îndeo­sebi, cu acel talent vulcanic ce se numea Mircea Streinul, împreună cu care am lucrat în aceeaşi redacţie, la Direcţia Propagandei, şi de înmormântarea căruia m-am ocupat, alături de Iulian Vesper, în 1945.

Trimiţându-i lui Vasile Posteucă, în Aprilie 1971, volumul de poezii religioase pietre de aducere aminte", publicat sub pseu­donimul Simion Cubolta special pentru creştinii din ţară la o editură din R.F.G. (peste 9.000 exemplare au fost introduse clandestin cu prilejul unor transporturi de ajutoare, fie după marile inundaţii ale anilor '70, fie după cutremurul din 1977), el mi-a expediat, în schimb, odată cu vreo şase numere mai vechi din revista Drum, culegerile lui de poeme: „Cântece fără ţară", „Cântece din fluer", „Catapeteasmă bucovineană" şi "În marea şi-n mormintele din noi". Din capul locului, am descoperit în versul său transfigurat un poet înnăscut şi nu făcut în laboratoare de alchimie suprarea­listă, după şarlatanii estetico-puritane şi jonglerii ermetice de epigonism desuet.

După cum i-am scris, orice zvâcnire de gând, orice combustie afectivă devine, sub pana talentului său, cântec de alăută şi icoană de imagine pură, chiot haiducesc şi prescură de lumină. I-am sor­bit, cu nesaţ de slovă românească, ulcioarele doldora de vis - după ce am asistat ani de zile, în patria mea înrobită, la prostituarea muzelor - şi-am admirat, în tot ce-a plămădit şi-a plâns, bogăţia harului poetic cu care Cerul 1-a miruit din plin, spre a-i fi martor în bezna lumii şi străjer la porţile Triumfului.

Dacă nu mă înşel, Vasile Posteucă a rămas singurul iconar al unei generaţii sortite morţii şi Exilului ucigător de năzuinţe altitudinare. Îl asemuiam, adeseori, unui zugrav de cuvinte şi de prospeţimi metaforice, îndemnându-1 să continue, aşijderi fantomaticului luceafăr din Ipoteşti, a zugrăvi „icoanele-n biserici", într-un uni­vers contorsionat, putregăit şi refractar la legile demnităţii umane.

Iar astăzi, când îl văd tolănit „pe-o gură de rai", întors — de-aproa-pe trei decenii - la obârşiile cele veşnice, îmi place să-1 asemui neguţătorului de mir şi de alese miresme duhovniceşti, proiectat pe bolta pământului natal, ca o lacrimă de dor şi ca un verdict implacabil.

 

Scrisorile prietenului Vasile reprezintă, după umila mea părere, complimentarea majoră a operei sale literare, pentru că din ele se profilează- pregnant şi revelator - singurătatea aceluia care a fost omul Posteucă: profund ancorat în metafizica credinţei şi, totuşi, mereu prezent pe baricadele actualităţii; entuziast şi tolerant în naivitatea lui de pruncie biblică, dar necruţător cu şmecherii şi vânzătorii de altare; contopit cu mucenicia Neamului şi visând restructurarea planetei în Iisus Hristos; pregătindu-se de moarte, dar, în acelaşi timp, gata da harţă cu duşmanii Crucii.

Ori de câte ori poşta mi-1 aducea pe masa mea de lucru (o, su­blima comuniunea epistolară!), îl citeam pe nerăsuflate şi, identi-ficându-mă cu piscurile de gând generos, cu vâlvătaia simţămintelor generatoare de orizonturi unice, mă simţeam mai cald, mai luminos, mai bun. Parcă îl aud şoptindu-mi dintre literele cu migală dactilografiate sau aşternute, tandru, pe-un petec de hârtie subţire: „Ţine-te tare şi mereu în rugăciune, în rugăciunea per­petuă. Pentru că numai în felul acesta suntem şi putem rămânea esenţiali. Realitatea e invizibilă. Vedem bine numai cu inima şi cu adâncurile din noi. Restul: gloria lumii, materia, luxurile, plăce­rile, guvernările, toate, numai vânt şi pleavă. Dumnezeu ne-a plantat aicea pentru mistere mai înalte, mult mai cutremurătoare şi transfiguratoare. E bine ca să mai fie suflete tari şi mari, care să strige adevărul în pustia acestui Vest timorai şi emasculat..." (6 Noiembrie 1971). "Neghina exilării", de care îmi pomenea cu durere în scrisorile sale înflăcărate, a zgândărit tăciuni amari într-un suflet ce nu putea, în ruptul capului, concepe promiscuitatea politică a Românilor noştri (dispersaţi, învrăjbiţi şi miopi la semnele noi ale vremii) şi, pe deasupra, tentaţia compromisurilor sau muşcătura trădării. El, care-mi scria că „a avea o credinţă, în lumea liberă, e o obligaţie umană, de aceea vreau, cu orice preţ, să fiu om" - cu câtă vigoare încondeia şi demasca exemplarele negative ale unei neomenităţi mercantile! Felicitându-mă pentru „atitudinea curată şi tare", pe care am luat-o prin editarea revistei Catacombes la Paris, al cărui admirator consecvent s-a arătat de la primul număr, Vasile Posteucă îmi atrăgea într-una atenţia: „Să refuzi din tot sufletul tău linia de blid de linte şi de mişelie dialoghistă a unor elemente decăzute ca.. (evit pomelnicul de nume). Nu mai avem mult de făcut umbră planetei. Hai să fim tari şi să-l servim pe Dumnezeu..." (19 Mai 1971).

Sau: „Trebuie să înţelegem toţi că biruinţa nu va veni până nu ne vom birui pe noi-înşine. Până nu vom aduce lumină în propri­ile noastre altare şi inimi, până ce viaţa nu ne va fi îndumnezeită (...) în hărmălaia de acolo (adică din Europa n.n.), cu mii de secă­turi şi de uscăţiţi, să ştii să alegi şi să le fii îndemn şi mustrare, chiar dacă numai cu tăcere şi cu atitudinea justă. Sunt o serie întreagă de oameni acolo, care se joacă şi se preacurvesc de-a cuvântul, vânturând vorbe şi vânzându-se pentru o bucată de pâine, pentru un blid de linte ori glorie..." (23 Noiembrie 1972).

Anticomunist incorigibil, robul lui Dumnezeu Vasile, cel născut din nou „pe nicovala suferinţelor", cel bătut „de ciocanul urii satanice" (întrucât s-a încumetat să cheme, cu inima „galacţiile mai aproape", ca să-i fie semne, ,jă cânte împreună") avea intu­iţia jertfei şi credea în necesitatea morţii, chiar dacă unii confraţi îi ironizau acest spirit mioritic. Cerându-mi să ies „în marile viscole ale credinţei şi metaforei", el predica moartea anticipându-şi, oare­cum, propria sa plecare: ,£upta contra comunismului trebuie dusă cu fanatism pentru Hristos, cu pregătire de moarte. Ceea ce ni s-ar putea întâmpla pentru Hristos, e să murim. Şi asta e frumos. E o încoronare" (29 Aprilie 1971).

Care erau motivele acestei viziuni martirice? Iată-1 spovedindu-se la 10 Iulie 1972: „Cât despre mine, eu o duc din ce în ce mai greu cu viaţa. Tot mai prigonit de către duşmani şi lovit de cozile de topor naţionale. Am ajuns să fiu reperat ca una din primele ţinte ale comuniştilor. Şi în cele din urmă mă vor ucide, aşa cum mi-au trimis mesagiu, anume că de nu mă astâmpăr, mă vor amuţi, îmi vor umple gura cu lut şi gloanţe. Nu-ţi scriu pentru că mă tem. Ci numai pentru că vreau ca tu să ştii. Cât despre moarte, îmi zic mereu: unde n-aş fi miluit de Dumnezeu să mor frumos, să fie măcar unul, în neamul meu de hoţi de cai şi de curvari, care să moară pentru faţa de cer a lui Hristos! în fond cred că jertfa este cea mai splendidă chemare a generaţiei noastre în Exil, ca şi acasă".

Da, fratele meu de vis, de rugăciune şi de luptă, tu, care ai drumuit cu neastâmpăr "sub sclipetul sfânt al Luceafărului" şi care te afli de mult în „cetatea sărbătorilor noastre" despre care vorbeşte Scriptura, în Ierusalimul cel ceresc după care suspinăm şi noi, râvnind, ca şi tine, baldachinul luminos al Veşniciei, vocea ta neauzită, materializată pe ultima ta felicitare de Crăciun, o aud şi acum - şi o voi auzi mereu - ca pe o flacără de cântec prin care a trecut spada de aur a morţii: „Să dovedim în generaţia noastră că-L auzim pe Dumnezeu şi că am învăţat a muri". Deoarece, subliniai tu, cu tăria iluminatului, „învierea vine din catacombele credinţei şi ale morţii bucuroase pentru Hristos şi omenia din om".

 

(«Jurnalul Literar», 1998 şi «Cuvântul Românesc», mai 1999)