Cuvânt
înainte
În ciuda titlului
său cu rezonanţă psalmică, În adâncul abisului nu
este o lucrare de lamentări. Încercăm să oferim cititorului, mai mult sau mai
puţin avertizat în ceea ce priveşte intensitatea intoleranţei religioase în
URSS, nuditatea mărturiei, puritatea confidenţei, autenticitatea documentelor
primite de dincolo de Cortina de Fier prin intermediul Samizdatului religios.
Deci nu e vorba
de prezentarea unor argumente anticomuniste. Şi nici nu ne propunem să pledăm, în spirit partizan, cauza
victimelor puterii ateiste. De la venirea sa în Franţa, autorul acestor rânduri
este însufleţit de o singură idee: să fie ecoul imparţial
al suferinţei Bisericii martirizate. Adică să lase să vorbească nu atât
sentimentele de frăţească solidaritate creştinească, care îl împing să apere
adevărul, cât faptele reale petrecute acolo. Pentru că, în felul acesta, torţionarii
sunt denunţaţi de propriile lor nelegiuiri şi învinovăţiţi de acest abis
infra-uman din secolul XX în care sunt azvârliţi, din pricina rezistenţei faţă
de „dictatura proletariatului“, toţi contestatarii ce iubesc libertatea şi
credincioşii care nu acceptă să suporte, împreună cu necredincioşii, „un jug
străin“.
Aceste pagini contemporane
de arhivă, pătate cu sângele martirilor, scot la lumină, în mod de netăgăduit,
persecuţia crudă declanşată – la adăpostul unor false promisiuni constituţionale
– împotriva a zeci de mii de credincioşi din Uniunea Sovietică din zilele
noastre care, urmând exemplul precursorilor despre care vorbeşte profetul
Daniel, refuză cu încăpăţânare să se prosterneze şi să adore „statuia de aur“ a
ateismului marxist-leninist.
Cine ar putea
spune, după ce şi-a cufundat privirea îngrozită în universul concentraţionar al
acestei cărţi, că se simte în largul său, în calitate de creştin devotat cauzei
lui Dumnezeu, într-o ţară teribil de duşmănoasă oricărei manifestări a credinţei?
*
Pretinsa
„libertate de a practica cultele religioase“, prevăzută în Constituţia moscovită,
nu este decât o capcană a strategiei politice oficiale. Dacă plasăm această
libertate a cultului în contextul revelator al
gândirii leniniste cu privire la libertate „în general“ (libertate care nu e
posibilă „atâta vreme cât mai există clase sociale“); dacă mai adăugăm şi
exigenţele articolului 5 din Decretul asupra separării Bisericii de Stat
(pentru că „libera îndeplinire a ritualurilor religioase este garantată în măsura
în care acestea nu tulbură ordinea publică şi nu vin în contradicţie cu
drepturile cetăţenilor“) – ne putem da seama cu uşurinţă de duritatea
aparatului represiv, şi, prin aceasta, de implacabila lege a urii care,
începând de la Revoluţia din Octombrie şi până azi, stăpâneşte peste uriaşul
teritoriu sovietic.
Pe de o parte,
sloganul vehement al „incompatibilităţii“ dintre ateism şi religie; pe de altă
parte, cântecul de sirenă al „libertăţii religioase“. Cu toate că Lenin
preconizează ca element „necesar“ şi „obligatoriu“ al dictaturii „reprimarea
prin violenţă a exploatatorilor ca clasă“ (printre care credincioşii reprezintă,
incontestabil, categoria cea mai reacţionară), Leonid Ilicev se străduieşte să
ne convingă, în discursul său din 25 noiembrie 1963, că „lupta împotriva
religiei nu este o luptă împotriva credincioşilor, ci o luptă împotriva ideilor
antiştiinţifice şi împotriva ideologiei religioase“; că, mai mult încă, trebuie
să avem „un mod cordial şi sincer de abordare a unui credincios“. Coborâţi „în
adâncul abisului“ marcat de lupta de clasă; amestecaţi-vă în mulţimea
„bolnavilor mintali“ lăsaţi pe mâna medicilor iresponsabili din stabilimentele
psihiatrice, sau trudiţi la un loc cu ocnaşii epuizaţi de lipsuri din lagărele
siberiene; încercaţi să vă substituiţi victimelor brutalităţilor poliţieneşti şi
faceţi cunoştinţă cu ingerinţa zilnică a KGB-ului în viaţa şcolii, a Bisericii,
şi chiar în intimitatea familiei, pentru a descoperi în ce fel „cordial şi
sincer“ sunt abordaţi copiii Domnului de către nemiloşii promotori ai
„umanismului“ comunist.
Nu vrem să ne
strigăm durerea, nici să facem să se nască în cititor indignarea faţă de această
viziune oribilă a istoriei pe care o trăim. În faţa sălbăticiei umane,
reflectare a duşmăniei faţă de Dumnezeu, în faţa lungii cohorte de slujitori,
de martori şi de sfinţi ai Bisericii Tăcerii, trebuie să păstrăm tăcerea.
Trebuie să ne învingem. Şi, mai ales, trebuie să ne rugăm aşa cum se roagă fără
încetare, pentru călăii lor, fraţii noştri persecutaţi.
- Tată, iartă-i,
că nu ştiu ce fac!
Sergiu Grossu
1976