— 1 IANUARIE 1931. În cursul unei singure nopţi, poliţia secretă sovietică a trecut la arestarea masivă a puţinilor episcopi aflaţi încă în libertate, a unor membri ai clerului şi chiar a unor simpli credincioşi care au luat parte la activitatea religioasă clandestină. Aflăm aceasta din cartea Noii martiri ruşi a preotului Mihail Polski. În aceeaşi noapte a mai fost arestat şi părintele Varsonofei Iurcenko, profesor cu vechime la mănăstirea Biziukov, în dioceza Herson. Părintele Varsonofei reuşise să formeze în jurul lui, cu ajutorul a numeroşi creştini, o comunitate a tăcerii, la Harkov, şi, de asemenea, acolo unde se aflau vechii săi enoriaşi din regiune. El i-a sprijinit pe membrii acestei comunităţi prin scrisori şi întâlniri personale. Comunitatea s-a dezvoltat şi a primit în scurt timp în rândurile ei numeroşi membri, din Crimeea până în bazinul Donului, din Kuban până în Rusia Albă. Părintelui i se dădea câteodată autorizaţia de a se deplasa pentru a-şi vedea familia. El profita de aceste ocazii pentru a-şi vizita credincioşii. Astfel, treptat, treptat, părintele a devenit cu adevărat centrul unei puternice şi extinse mişcări spirituale, în ciuda intensificării persecuţiilor. Clericii izgoniţi sau atent supravegheaţi, călugării, credincioşii, creştinii de toate vârstele, de diverse categorii sociale şi cu diverse convingeri veneau la el pentru probleme privind Biserica, pentru a-şi găsi alinarea şi pentru a primi sfaturi în legătură cu viaţa spirituală. Numeroşi tineri, captivaţi de cuvântul său şi impresionaţi de frumuseţea vieţii sale, îşi exprimau dorinţa să urmeze, alături de el, adevărata cale către Dumnezeu. Anumiţi discipoli ai părintelui au format mici grupuri religioase, menite să pună în practică învăţăturile acestuia. Arestat şi întemniţat de douăzeci şi cinci de ori, Varsonofei a murit în 1936, în Siberia orientală, în peninsula Kamceatka, înainte de a fi trimis în lagărul Kolyma.

— 1 IANUARIE 1962. Delegatul general al oraşului Minsk, Kovalev, binecunoscut pentru măsurile sale restrictive în ceea ce priveşte viaţa religioasă, a interzis copiilor de vârstă şcolară participarea la cult şi la administrarea comunităţii. V.Kuroiedov, preşedintele Consiliului guvernamental pentru problemele religioase, a aprobat această măsură nedreaptă, menită să dea loc la persecuţii atroce. Iată câteva exemple extrase din memoriul pe care credincioasa ortodoxă Teodosia K.Varava l-a trimis patriarhilor Ierusalimului, Antiohiei, Constantinopolului şi altora, ca şi Organizaţiei Naţiunilor Unite: "Soţul şi vecinii mei s-au ridicat contra mea pentru că mi-am învăţat copiii să-şi spună rugăciunile şi pentru că i-am instigat, făcându-le cunoscute principiile rânduielilor Bisericii. Adversarii mei m-au calomniat în toate felurile, inventând că mi-am lăsat copiii să moară de foame şi alte asemenea fabulaţii incredibile. Odată, directoarea Şcolii nr. 18, Orlova, m-a convocat în legătură cu plângerile vecinilor mei şi mi-a repetat că nu mai trebuia să-mi duc copiii la biserică. Ea a afirmat că a primit un mesaj telefonic de la Biroul de supraveghere medicală a oraşului, care era pe punctul de a reuni o comisie pentru a mă trimite într-un azil psihiatric, deoarece, dacă-mi cresc copiii în spirit religios, trebuie, cu siguranţă, să am creierul bolnav. [...] Acum mai vreau să descriu ultimul afront pe care mi l-au adus cunoscuţii şi căruia i-am fost victimă. Doi delegaţi ai Sovietului regional - Verikov şi Pancenko - însoţiţi de tovarăşa Supriajenko, institutoare la Şcoala nr. 58, mi-au făcut o vizită pentru a-mi atrage atenţia în legătură cu mereu aceleaşi probleme. M-au întrebat pentru ce îmi duc copiii la biserică, pentru care motiv poartă cruciuliţe pe piept şi cum îmi permit să-i educ în spirit creştin. [...] Mi-au mai declarat că îmi vor lua copiii şi îi vor plasa într-un internat unde să primească o educaţie corectă...".

— 1 IANUARIE 1975. Revista cehă Tribuna a publicat articolul intitulat Persecuţia Bisericilor?, ca replică la scrisoarea unui cititor care reproşa statului comunist persecuţia bisericilor. Şi iată punctul de vedere al redacţiei: "Bisericile au la dispoziţie vaste edificii religioase, în general de o mare valoare artistică, cu orgi, pe alocuri chiar cu încălzire centrală şi tehnică radiofonică modernă. Peste tot, chiar şi în localităţile mai puţin importante, lucrează preoţi care au o pregătire universitară. Mulţi dintre aceştia au chiar automobile şi timp pentru munca lor etc. Este adevărat că numărul botezurilor şi căsătoriilor oficiate de biserică este într-o continuă şi accentuată scădere, dar sunt permanent multe înmormântări care beneficiază de serviciul religios. Credincioşii au posibilitatea să asiste la slujbele religioase şi să-şi înscrie copiii la cursuri de religie, deşi numai 15% dintre aceştia au dorinţa să profite de o astfel de oportunitate. Preoţii şi episcopii se bucură de o totală libertate: ei pot chiar să-şi modernizeze serviciul religios şi să-şi publice revistele. Statul le permite să-şi restaureze bisericile; preoţii pot să facă, de asemenea, colecte la biserică etc. Nici nu poate fi vorba în consecinţă, de persecuţia bisericilor şi numai un demagog poate susţine o asemenea stupiditate. În trecut, Biserica avea o libertate absolută, dar era foarte dură şi intolerantă. Acum credincioşii au libertatea să-şi conserve credinţa şi să-şi desfăşoare activitatea la biserică. Dar nimeni nu are dreptul să împiedice Partidul Comunist să-i educe pe copii şi pe adulţi în spiritul ateismului".

— 4 IANUARIE 1936. Credinciosul baptist I.E.Kutumov nota cele ce urmează în albumul surorii sale, Alexandra Ivanovna Mozgova, după expirarea pedepsei cu detenţia în lagărul de muncă pentru construirea canalului Marea Albă -Marea Baltică: "Când aud povestindu-se despre viaţa şi activitatea persoanelor care şi-au stabilit ca scop suprem să împlinească voinţa Celui care ne-a trimis în lume, mă simt cuprins de entuziasm şi elanuri născute de spiritul lor care i-a făcut să împlinească minuni supraomeneşti de abnegaţie în numele Salvatorului lumii, Domnul Iisus Hristos, şi pentru binele şi mântuirea semenilor lor. O puternică credinţă în Dumnezeu şi devotamentul total faţă de El, până la capăt, un curaj de neclintit în acţiunile şi în diversele încercări prin care au trecut toţi martirii eroi ai creştinismului de-a lungul secolelor, credinţă şi curaj care i-au ajutat să urce cu bucurie Golgota, o puternică dragoste creştină, fundament şi sursă inepuizabilă de virtute în diversele sale manifestări, o speranţă luminoasă în nepreţuita promisiune a Tatălui ceresc, turnând în inimi pace şi fericire - acesta a fost conţinutul vieţii tuturor celor care l-au urmat pe Îndrumătorul şi Salvatorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos" (G.P.Vins Cronica persecuţiei religioase).

— 4 IANUARIE 1971. S-a stins din viaţă, într-o închisoare comunistă din Uniunea Sovietică, Boris Talantov, unul dintre marii martiri ai Bisericii ruse a tăcerii. Anatoli Krasnov-Levitin evocă, într-o scrisoare deschisă, din 28 iunie 1969, figura aproape legendară a lui Talantov: "Boris Vladimirovici Talantov n-a vrut niciodată să devină un mic burghez şi n-a vrut niciodată să se închidă în el însuşi. Şi niciodată imaginea lui Hristos, cu coroana lui de spini, şi imaginea ţării lui, Rusia, nu s-au îndepărtat de inima lui. [...] Toate eforturile depuse pentru a-l înfricoşa pe acest om s-au dovedit zadarnice; el a rămas pe poziţiile pe care le-a apărat dintotdeauna, n-a dat niciodată înapoi. Talantov este tipul rusului, tipul de om profund care a existat totdeauna. Este un erou, dar un erou discret, senin, niciodată stânjenitor. Şi-a dăruit viaţa cu simplitate, fără afectare, fără poză".

— 4 IANUARIE 1974. Pictorul sovietic Iuri Evghenievici Ivanov scrie din spitalul psihiatric nr. 3, din Leningrad: "Cu siguranţă aţi auzit vorbindu-se sau aţi citit, în presa sovietică, că psihiatria sovietică a fost atacată de mediile capitaliste antisovietice care pretind că în U.R.S.S. se sechestrează în spitale psihiatrice oameni sănătoşi mintal care şi-au făcut cunoscute, într-un fel sau altul, opinii politice neconforme orientării ideologice oficiale a P.C.U.S. Am avut ocazia să citim, în legătură cu acest subiect, în presa sovietică, declaraţiile unor lumini ale ştiinţei al căror simplu nume te face să tremuri. Una dintre aceste lumini afirma printre altele că de-a lungul numeroşilor săi ani de practică psihiatrică n-a întâlnit niciodată un om sănătos mintal reţinut cu forţa într-un spital psihiatric. În timp ce eu, sărman păcătos, eu am întâlnit asemenea cazuri. De altfel, se pare că eu însumi sunt perfect sănătos mintal şi deci n-am în nici un fel nevoie de tratament psihiatric.[...] N-am scris această scrisoare cu intenţia de a trezi mila celor care o citesc. Dar am scris-o pentru cei care nu rămân indiferenţi faţă de adevărata situaţie din ţara noastră şi care ar putea astfel să afle ce crime se comit în spatele pereţilor instituţiilor medicale. Eu depun mărturie în acest sens şi ca martor sunt dator să spun întregul adevăr, fiindcă pentru refuzul mărturiei sau pentru mărturie mincinoasă există tribunalul cel mai sever, dar cel mai drept, care mă va judeca - tribunalul lui Dumnezeu şi al conştiinţei mele".

— 5 IANUARIE 1969. P.Peters, credincios baptist din oraşul Krasnodar, din U.R.S.S., a fost invitat, după orele de serviciu, de un funcţionar necunoscut şi suspect, într-un sediu de miliţie. "Un alt tovarăş ni s-a alăturat - se plânge Peters într-o scrsoare adresată primului-ministru Kosîghin. Când am pătruns în una dintre încăperile adecvate intenţiilor lor, m-au informat că făceau parte din K.G.B. şi au încercat să mă convingă să colaborez cu ei. Pentru a-mi obţine consimţământul, au început prin a analiza activitatea Consiliului Comunităţii Bisericilor baptiste şi au sfârşit prin a o considera drept o activitate subversivă pentru care ar trebui să am o copleşitoare responsabilitate. În cazul refuzului de a colabora cu ei mai rămânea şi închisoarea... Asta este adevărata faţă a nedreptăţii. În ţara noastră nu există nici o lege care să permită privarea de libertate a celui care refuză să colaboreze cu K.G.B. [...] ".

— 5 IANUARIE 1972. A avut loc, la Moscova, procesul, cu uşile închise, al tânărului scriitor contestatar sovietic Vladimir Bukovski, condamnat la 2 ani de închisoare, 5 ani de muncă forţată şi 5 ani de exil pentru aşa-zise activităţi antisovietice. În declaraţia finală, Bukovski a spus: "Societatea noastră e bolnavă. E bolnavă de frica pe care ne-a lăsat-o moştenire epoca stalinistă. Totuşi, ea începe să-şi deschidă ochii. Oricât timp aş fi întemniţat, în carceră sau în închisoare, niciodată nu-mi voi renega convingerile... Niciodată nu voi înceta să lupt pentru legalitate şi pentru dreptate. Nu regret decât un singur lucru, că foarte scurtul interval de timp - un an, două luni, trei zile - în care am trăit în libertate nu mi-a permis să fac mai mult pentru a-mi apăra convingerile".

— 7 IANUARIE 1934. Credinciosul G. Şipkov, în numele şi la cererea comunităţii baptiste din Blagoveşcensk, i-a scris deţinutului Piotr Iakovlevici Vins, tatăl lui Gheorghi, aceste rânduri: "V-am citit scrisoarea din 6 decembrie 1933, adresată reuniunii din 1 ianuarie trecut. Vă transmitem cu această ocazie cea mai vie recunoştinţă pentru amintirea pe care ne-o păstraţi şi pentru învăţăturile pe care ni le-aţi dat. Ne-am rugat mereu şi ne rugăm pentru ca Dumnezeu, tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea forţa răbdătoare ca să duceţi până la capăt crucea împovărătoare pe care v-a pus-o pe umeri Divina Provindenţă, să suportaţi amărăciunea separării şi numeroasele privaţiuni pe drumul parcurs de Hristos, apostoli şi martiri. Este drumul pe care l-a parcurs Domnul şi Salvatorul nostru şi pe care l-a hărăzit şi discipolilor săi în veci de veci. Noi întâmpinăm astăzi o dublă sărbătoare: ziua învierii din morţi a Domnului Iisus Hristos şi ziua naşterii sale, după vechiul stil (pentru a doua oară). Vă trimitem fructul material al reuniunilor noastre din această zi. Acceptaţi-l ca pe expresia dragostei nemărginite pe care v-o purtăm. În încheiere, vă dorim din tot sufletul sărbători fericite, iar anul ce vine să ne aducă reîntâlnirea în libertate, pentru care ne rugăm Domnului nostru milostiv".

— 7 IANUARIE 1952. "Un gardian a intrat noaptea în celula mea. Ţinea un lanţ gros pe care mi l-a pus la picioare - povesteşte Monseniorul Fay, vechi misionar în China, din întâmplările petrecute în închisorile comuniste, ziaristului francez Pierre Darcourt. Din punct de vedere fizic această nouă povară îmi părea suportabilă. Lanţul nu cântărea decât 5 kilograme, dar mă împiedica să mişc picioarele fără să atrag atenţia santinelei, chiar şi când vizeta era închisă. La cel mai mărunt gest declanşam un vacarm ca de fantome care îşi târăsc regretele prin subsolurile castelelor. Cu picioarele fixate pe podea, lupt pentru ca frigul iernii să nu mă învingă, îmbrăţişând aerul cu labele picioarelor, oră după oră, oră după oră... Pentru ce această suferinţă? Pentru ce atâta întuneric şi sânge, sub dictatura lui Mao? Pentru ce societatea pe care au construit-o comuniştii chinezi este la antipodul societăţii creştine pe care am visat-o noi. Societate în care fiinţa umană, liberă şi respectată, pusă în faţa propriilor sale responsabilităţi, crescută în cultul cunoaşterii lui Dumnezeu şi a adevărului, îşi hotărăşte singură destinul. Pentru că în lumea creată de Mao chinezii îşi reneagă cei mai buni prieteni. Au dispărut legăturile de familie care au constituit altădată fundamentul ţării. Femeia progresistă îl scuipă în faţă pe soţul ei, reacţionar. Copiii îşi acuză şi îşi denunţă cu frenezie părinţii. Unii dintre ei merg chiar să asiste la execuţia părintelui lor şi îi aplaudă pe călăi. Cea mai mare crimă a conducătorilor chinezi este de a fi pervertit tineretul până în adâncul sufletului". (Recviem pentru Biserica Chinei)

— 7 IANUARIE 1973. În biserica Madelaine, din Paris, cardinalul Jean Daniel, reflectând la martiriul Bisericii greco-catolice române, spunea: "După cum ştiţi, această biserică a fost suprimată de puterea comunistă în 1948; de atunci aceasta a avut interdicţia de a se manifesta la lumina zilei. Este deci o Biserică a tăcerii în sensul cel mai radical al cuvântului. Ne gândim la numeroşii preoţi, la cei câţiva episcopi, la toţi creştinii care, în clandestinitate, au rămas în mod eroic fideli credinţei lor. În faţa acestor mărturii eroice ale credinţei în Hristos, gândurile, inimile şi rugăciunile noastre se unesc. Ne gândim, de asemenea, la toţi cei care acum, acolo, suferă, fie cei din închisori, fie cei care pur şi simplu se află în imposibilitatea de a-şi practica liber credinţa. Suntem alături de ei, le împărtăşim suferinţa. Vreau să mai adaug ceva. Gândindu-ne la ei, ne simţim plini de admiraţie şi aş spune că, în anumite privinţe, ne simţim umiliţi, pentru că, deseori la noi, în această ţară unde practica creştinismului este liberă, uităm de curajul de care dau dovadă pentru a rămâne fideli exercitării credinţei lor în clandestinitate, pentru a dovedi autenticitatea evanghelică prin mila, sărăcia şi lupta lor".

— 8 IANUARIE 1951. În plină campanie de "reforme", dirijate de autorităţile comuniste din China Roşie, se pot citi următoarele în paginile ziarului Hsinhua: "Din cauză că imperialiştii şi-au exercitat de multă vreme controlul asupra structurilor superioare ale Bisericii la Roma şi în America [...], mişcarea patriotică, în plină dezvoltare, nu poate să nu ducă o luptă ardentă contra acestora. Nici un credincios sincer nu poate, în nici un fel, să tolereze ca Biserica din care face parte să fie folosită de imperialişti ca un instrument prin care să însângereze şi să cotropească propria-i ţară [...]. Catolicii chinezi trebuie să întreprindă o reformă radicală a sistemului actual care permite ca Biserica Catolică din China să fie integral subordonată ţărilor străine imperialiste [...]. Catolicii chinezi care-şi iubesc ţara trebuie să aibă curajul şi motivaţia de a pune capăt dominaţiei asupra Bisericii Catolice din China a tuturor elementelor imperialiste şi a reprezentanţilor lor. Credincioşii noştri nu trebuie să se teamă de ameninţările şi calomniile acestor imperialişti ci trebuie să-i demaşte în toate tentativele lor ilegale de sabotaj".

— 8 IANUARIE 1980. Credincioasa ortodoxă Tatiana Cişipkova, doctor în filozofie romană şi profesoară la secţia de limba franceză şi latină a Institutului Pedagogic din Smolensk (până în iunie 1978), a fost condamnată la 3 ani de detenţie, într-o închisoare pentru deţinuţi de drept comun. Deposedată de titlurile universitare din cauza credinţei în Dumnezeu şi a prezenţei sale la seminarul creştin clandestin, consacrat problemelor renaşterii religiei, ea a avut de suportat cele mai abjecte represalii. Într-un proces-verbal redactat în una din şedinţele Academiei de ştiinţe a U.R.S.S., în care s-a hotărât retragerea titlului universitar al Tatianei Cişipkova, se poate citi că s-a dovedit că aceasta "crede în Dumnezeu şi, mai mult, a făcut o adevărată propagandă religioasă printre studenţii ei, mergând până la a declara deschis că este religioasă". În procesul-verbal se mai preciza că Cişipkova "era membra unei organizaţii antisovietice", că "o percheziţie la domiciliul acesteia a demonstrat că deţinea literatură antisovietică. Plecând de la aceste fapte - concluzionează documentul - membrii consiliului de savanţi trebuie să hotărască dacă mentalitatea T.Cişipkova este compatibilă cu titlul său de savant în domeniul ştiinţelor".

— 9 IANUARIE 1964. Credinciosul baptist Nicolai Kuzmici Khmara, rezident în regiunea Altai, a decedat datorită torturilor la care a fost supus în închisoarea din Barnaul. Născut în 1928, el a fost condamnat în 1963 la trei ani de închisoare. Asemenea lui, mulţi alţi conducători baptişti inflexibili vor fi cunoscut, cu timpul, aceeaşi soartă tragică. Pentru ce a fost "asasinat sălbatic, din ordinul K.G.B.?" - se întreabă H.Hartfeld în cartea sa Victime triumfând prin credinţă. "Este, fără nici o îndoială, o acţiune de intimidare cekistă - scrie el - pentru că, dacă serviciile secrete de poliţie ar fi vrut să şteargă urmele acesei crime, n-ar fi dat niciodată cadavrul lui Khmara soţiei acestuia. Medicul legist a consemnat în raportul lui că Khmara a decedat în urma unei pneumonii. Dar soţia şi prietenii defunctului au descoperit mai apoi că trupul neînsufleţit al lui Khmara avea urme de arsură cu fierul roşu, un picior era deplasat din încheietură şi, când au mers încă mai departe cu cercetările, au constatat cu oroare că limba îi fusese smulsă. Locotenent colonelul K.G.B.-ist Vdovicenko a încercat să mă convingă în 1974 că a pretinde că Khmara a fost torturat nu înseamnă decât o provocare din partea credincioşilor; că, de fapt, el a murit ca urmare a unei crize de epilepsie, în cursul căreia şi-a înghiţit limba. Cât despre arsurile de pe corp... O criză de epilepsie nu lasă asemenea urme. Martirul nu şi-a înghiţit limba care pur şi simplu i-a fost tăiată sau smulsă".

— 10 IANUARIE 1976. Credincioşii Alexandr şi Liubov Voloşciuk, locuitori ai oraşului Gorki, din U.R.S.S., s-au plâns într-o scrisoare adresată secretarului general al C.C. al P.C.U.S., L.Brejnev, şi preşedintelui Prezidiului Suprem al U.R.S.S., V.Podgornîi, de persecutarea fiului lor cel mai mare, Igor, elev la Şcoala nr. 24, mereu ţintă a ostilităţii profesorilor săi atei şi a discipolilor acestora. "De la începutul anului şcolar, dirigintele clasei, Galina Borisovna Redina, a incitat elevii contra fiului nostru, încurajându-i să-i adreseze cuvinte ofensatoare, batjocoritoare şi chiar să-l lovească. Ea a incitat, de asemenea, corpul profesoral la violenţe la adresa fiului nostru. La reclamaţiile repetate ale copilului, ea a răspuns astfel: Nu vreau să aud nici o acuzaţie. Ostilitatea profesoarei faţă de copil i-a contaminat şi pe elevii din clasa lui. În consecinţă, aceştia nu s-au mai sfiit să-i aducă tot felul de jigniri, să-l scuipe în faţă, să-l lovească şi, în general, să-l nedreptăţească într-un mod de nesuportat. Permanent umilit prin reaua-credinţă şi ostilitatea pe care i le-au arătat profesorii şi elevii, copilul a izbucnit deseori în plâns. Iar când încerca să se apere, demonstrându-şi nevinovăţia, Redina îi răspundea, fără menajamente: "Eu cred ce spun ei, nu ce spui tu!".

— 10 IANUARIE 1978. Membrii Comitetului creştin pentru apărarea credincioşilor din U.R.S.S., adresându-se papei Paul al VI-lea, pentru a-i transmite scrisoarea credincioşilor catolici din Moldova, scriau: "În Republica Sovietică Moldova, catolicii se găsesc într-o situaţie tristă. În această republică, unde trăiesc 15 mii de catolici, nu există decât un preot, iar autorităţile îl împiedică prin toate mijloacele să-şi îndeplinească îndatoririle preoţeşti. Un mare număr de catolici din Moldova nu au posibilitatea să asiste la slujbe sau să se spovedească. Această stare tristă de lucruri este descrisă în scrisoarea pe care catolicii o adresează Sanctităţii Voastre. Scrisoarea nu este semnată pentru că semnatarii ei s-ar expune astfel la represalii, dar noi, membrii Comitetului creştin pentru apărarea drepturilor credincioşilor din U.R.S.S., confirmăm autenticitatea acestei scrisori. Sperăm că inima voastră nu va rămâne insensibilă în faţa suferinţelor şi nevoilor fiilor voştri spirituali".

— 12 IANUARIE 1938. S-a născut Serafima Anatolievna Iudinţeva, membră a Consiliului rudelor deţinuţilor baptişti din U.R.S.S., domiciliată în provincia Doneţ, oraşul Karsisk, strada Lermontova nr.63. Mamă a 12 copii, ea a fost arestată împreună cu alţi 5 membri ai Consiliului, la 20 aprilie 1977. În mai 1973, Serafima Iudinseva s-a adresat Sovietului regional Lenin al oraşului Gorki, unde locuia, cu următoarea întrebare: "Pentru ce nu i s-a acordat indemnizaţie de naştere?" Inspectorul Marucenko i-a răspuns: "Soţul dumneavoastră este credincios; el a fost condamnat în 1966 la 3 ani de închisoare pentru activitate religioasă. Comitetul executiv v-a refuzat această indemnizaţie". În registrul de evidenţă a mamelor din familiile numeroase, s-a notat în dreptul numelui său. "Nu figurează printre beneficiarii indemnizaţiei". Mutându-se în oraşul Karsisk, ea s-a adresat Sovietului orăşenesc, la 20 ianuarie 1976, cu scopul de a solicita o alocaţie pentru cel de-al zecelea copil al său şi indemnizaţia de naştere. Inspectorul a întrebat-o: "Sunteţi credincioasă? Baptistă?". Ea a răspuns afirmativ. "Atunci nu veţi primi nici o alocaţie."

— 12 IANUARIE 1977. Una din colaboratoarele grupului de supraveghere a aplicării acordurilor de la Helsinki, fondat de Iuri Orlov, prezenta astfel situaţia comunităţilor penticostale din Nahoda, din regiunea Vladivostok: "Am vizitat două comunităţi, una din Staro-Titarovka şi cealaltă din Nahoda care sunt printre cele mai reprezentative în ceea ce priveşte dorinţa penticostalilor de a părăsi U.R.S.S. Comunitatea penticostalilor din Nahoda numără în jur de 300 de membri adulţi. Ea a apărut ca urmare a persecuţiilor care i-a obligat pe penticostali să se deplaseze din oraş în oraş. Încercând să scape de condamnările la detenţie cu care erau ameninţaţi, penticostalii şi familiile lor (familii numeroase cu 7 până la 10 copii) au traversat întregul teritoriu al U.R.S.S., de la Marea Neagră, până la Marea Japoniei. Ei au trăit în Asia centrală, în Siberia, la Barnaul. În oraşele acestor regiuni există, de asemenea, comunităţi de penticostali care vor să părăsească U.R.S.S. Numărul lor ajunge la 5000 de persoane, în total. Timp de aproape 60 de ani ei au fugit de persecuţii, rătăcind din oraş în oraş. Astăzi acest element este

esenţial pentru dorinţa lor de a părăsi U.R.S.S. "Nu mai există un loc unde să fugă - a declarat V.F.Petruşev, membru al Consiliului pentru emigrări al comunităţii din Nahoda - dincolo este oceanul. " [...] Nu există nici o îndoială că autorităţile vor trece curând la un atac deschis contra acestor comunităţi, mai ales contra acelora ai căror membri fac efortul, cu ajutorul Grupului de supraveghere a aplicării acordurilor de la Helsinki, de a informa opinia publică asupra situaţiei acestor comunităţi de credincioşi.

— 13 IANUARIE 1972. Tribunalul poporului a judecat, la Nojoji Akmen, procesul intentat unei septuagenare, Kleopa Biciucaite, din Zagare, Lituania. Ea a fost găsită vinovată de infracţiune faţă de legile sovietice, pentru că le-a transmis unor copii primele cunoştinţe religioase. Au fost audiaţi 27 de martori care să-i confirme vinovăţia, în cea mai mare parte copii de la 7 la 14 ani. Având în vedere că K. Biciucaite a recunoscut chiar ea că timp de 6 zile, în iulie 1971, i-a învăţat rugăciuni pe copii, aceste mărturii s-au dovedit inutile. Ba chiar au constituit un obstacol în derularea procesului, pentru că martorii-copii au făcut declaraţii extrem de contradictorii. Constatând că, în timp ce unii afirmau un lucru, ceilalţi susţineau contrariul, judecătorul a avut ideea de a măsura nivelul maturităţii politice a copiilor, întrebând câţi făceau parte din organizaţia de pionieri. Dar numai 4 dintre copii au declarat că fac parte dintr-o organizaţie de pionieri. În rechizitoriul său, procurorul a admis, în principiu, că în Constituţie este recunoscut dreptul fiecărui cetăţean de a practica în libertate oricare religie sau de a nu practica nici una. Nimeni nu poate limita acest drept şi nu poate exercita constrângeri asupra credincioşilor. Totuşi, Uniunea Sovietică combate religia pentru că nu poate fi de acord cu ceea ce aceasta le flutură cetăţenilor pe la vârful nasului. Conform Constituţiei, Biserica este separată de stat şi şcoala de Biserică. Ignorând aceasta, acuzata Biciucaite i-a învăţat pe copii în mod sistematic rugăciuni ca: Tatăl nostru, Ave Maria, Crezul, Înger, îngeraş şi cele Zece porunci. Uniunea Sovietică nu poate să permită astfel de situaţii, nu poate tolera ca oricine să poată să-i înveţe pe copii lucruri diferite de cele care se învaţă la şcoală. Procurorul i-a acuzat pe profesori de neglijenţă, pentru că n-au reuşit să convingă cât mai mulţi elevi să se înscrie în organizaţiile de pionieri; el i-a criticat şi pe membrii de partid din cauza lipsei lor de vigilenţă şi pentru că şi copiii lor au luat lecţii de religie. În încheiere, procurorul a cerut condamnarea inculpatei la un an de închisoare. Aceasta, în declaraţia pe care a făcut-o înainte de pronunţarea sentinţei, a spus că i-a instruit pe copii la cererea părinţilor care, nefiind pregătiţi să-şi pregătească propriii copii, au dreptul să apeleze la o altă persoană care să se ocupe de instrucţia copiilor. Este tocmai ceea ce a făcut ea. În plus, nu i-a învăţat pe copii decât lucruri bune: să nu fure, să nu mintă, să-i asculte pe părinţi. Tribunalul a condamnat-o pe K.Biciucaite la un an de închisoare. După pronunţarea sentinţei, miliţienii au reţinut-o imediat pe bătrânică şi au dus-o la sediul lor, pentru ca ea să nu mai poată să-i înveţe pe copiii poporului ceea ce doreşte poporul.

— 14 IANUARIE 1933. În timpul serviciului divin, a apărut un detaşament al G.P.U., venit din Kazan şi a încercuit biserica vechii mănăstiri din Raif - aflăm de la preotul Mihail Polski. Închisă de autorităţile comuniste, mănăstirea a fost încredinţată unei colonii de tineri delincvenţi. "Toţi cei prezenţi au fost arestaţi, sub pretextul participării la o reuniune ilegală, biserica nefiind înregistrată în jurisdicţia mitropolitului Moscovei. Două luni mai târziu, i-au împuşcat pe ultimii călugări ai mănăstirii din Raif, ca şi pe maica Sofia, fosta stareţă a mănăstirii distruse din Feodorovk şi pe alţi câţiva călugări. Şi alte persoane care se rugau la biserică în acea zi, printre care şi foşti novici din mănăstirile închise din Kazan au fost condamnaţi la pedepse între 5 şi 10 ani de închisoare în lagăre de concentrare. În afară de maica stareţă Sofia, trecem sub tăcere numele celorlalte persoane împuşcate în aceste circumstanţe".

— 14 IANUARIE 1968. La ora nouă seara, cele două fiice ale familiei Sloboda, Galia şi Şura, luate de lângă părinţii lor printr-o sentinţă a tribunalului popular al districtului Verşnevinsk şi plasate într-un internat din provincia Ostrav-Vitebsk, s-au întors la casa părintească, nemaivoind să accepte separarea impusă de autorităţile comuniste. După două zile - se plâng I.F. şi N.S. Sloboda într-un memoriu din martie 1968 - s-au prezentat la noi institutoarea internatului şi un reprezentant al districtului, hotărâţi să ne ia fetele înapoi; dar acestea, ascunse după cuptor, strigau, plângând, să fie lăsate acasă. Cei doi n-au îndrăznit să ridice mâna pentru a le smulge cu forţa din casa părintească. Ei s-au îndepărtat, după ce au ameninţat că vor chema miliţia. A doua zi, au revenit cu miliţianul Lebed. Când au primit ordinul de a se îmbrăca, fetele s-au agăţat de părinţii lor şi casa s-a umplut de strigătele de groază ale copiilor. Miliţianul, neputând suporta ţipetele copiilor, s-a retras într-o altă încăpere şi mi-a ordonat, mie, tatăl, să mă prezint la comisariatul miliţiei districtului. M-au dus acolo, iar comandantul Jdanov a început să mă acuze că nu am trimis fetele la internat şi a ordonat ca ele să frecventeze şcoala... Din 19 ianuarie până la 21 februarie ele au frecventat şcoala. Dar iată că, la 22 februarie, autorităţile locale au comis un nou delict barbar pentru a lua fetele. În timpul celei de a treia ore de curs, directorul a intrat în clasă şi a chemat-o pe Galia la cancelarie, unde se aflau V.I.Soltan, secretarul organizaţiei de partid al colhozurilor, drujinicul A.D.Kuraş şi miliţianul Lebed, ascuns în spatele unui dulap. Directorul i-a spus Galiei că trebuie să revină la internat. În acest moment, miliţianul a ieşit din ascunzătoare, a înşfăcat-o pe Galia şi a târât-o până la maşină. Fetiţa striga "ajutor!" şi făcea toate eforturile pentru a se elibera. În acelaşi timp au făcut-o şi pe Şura să iasă de pe hol şi când s-a apropiat a fost smulsă pe neaşteptate de drujinicul Kuraş şi aruncată în maşină. Maşina a pornit. Fetele urlau. Atunci secretarul Soltan le-a închis gura pentru a le înăbuşi strigătele".

— 14 IANUARIE 1972. În ziarul sovietic Pravda se poate citi: "A lichida credinţele religioase este o condiţie importantă a succesului înaintării noastre spre comunism [...]. V.I.Lenin scria că trebuie să le dai maselor materialul de propagandă atee cel mai divers, să le informezi în legătură cu fapte din domenii cât mai diferite, să le abordezi în toate modurile, să le atragi atenţia, să le trezeşti din somnul în care le-a cufundat religia, să le eliberezi de ea prin orice mijloace".

— 14 IANUARIE 1976. Preotul Gleb Iakunin i-a trimis o scrisoare lui Vladimir Kuroiedov, preşedintele Consiliului pentru probleme religioase, pentru a protesta ferm contra tentativelor de a-l împiedica să lucreze în biserică, consecinţă a activităţii sale ecleziastice şi sociale: "În 1970 am primit interdicţia de a exercita funcţia de preot. De atunci am îndeplinit diverse funcţii în biserică, printre care şi cea de paznic. În urma unor declaraţii cu conţinut ecleziastic şi social pe care le-am făcut în aprilie şi mai 1975, noua preşedintă a Consiliului pentru probleme religioase, N.G.Ielutina, la presiunea reprezentantei Comitetului Executiv pentru probleme religioase al districtului Kirov, I.B.Sukodolskaia, m-a informat că am fost concediat, invocând ca pretext o reducere de personal. După un timp am reuşit să obţin o slujbă la o biserică din regiunea Moscova. Dar n-am putut să păstrez această slujbă decât o lună şi jumătate. M-au concediat a doua oară, puţin după ce delegaţia Patriarhiei Moscovei şi-a făcut cunoscută experienţa de la Nairobi. Această nouă concediere era în mod evident o pedeapsă pentru apelul meu la realizarea celei de a cincea adunări a Consiliului ecumenic al bisericilor. Se impune o concluzie: concedierea mea nu a fost rodul hazardului; ea este dovada aspiraţiei de a se suprima libera exprimare a opiniilor în viaţa bisericească".

— 15 IANUARIE 1974. Douăsprezece mame şi soţii, membre ale Consiliului rudelor deţinuţilor - credincioşi baptişti - din U.R.S.S., au adresat un emoţionant apel primului-secretar al P.C.U.S., L.I.Brejnev, şi preşedintelui Consiliului de miniştri, A.N.Kosîghin, în care se denunţă persecuţiile şi discriminarea la care sunt supuşi copiii credincioşilor şi care le fac foarte mult rău. "În toată ţara - se scrie în apel - asistăm la o ofensivă ilegală, prin măsuri administrative şi pe calea constrângerii psihice, contra copiilor care frecventează bisericile şi a părinţilor care doresc să-şi educe copiii în spiritul învăţăturii lui Iisus Hristos. Ceea ce suportă aceşti copii se rezumă astfel: 1. Batjocură şi presiuni în şcoli; 2. Evaluare inferioară a contribuţiei lor la procesul de învăţământ; 3. Obligaţia de a se înscrie în organizaţiile de pionieri şi în Comsomol; 4. Interogatorii la Parchet, la Miliţie şi la K.G.B.; 5. În documentele emise de şcoală se specifică apartenenţa şi activitatea lor religioasă; 6. Obligaţia de a completa formulare cu conţinut religios. 7. Părinţi sancţionaţi cu amenzi atunci când copiii asistă la serviciul religios; 8. Recensăminte speciale la care sunt supuşi aceşti copii, atât în biserici, cât şi la domiciliu; 9. Copii luaţi de la părinţii lor care îi educă în spirit religios. În apel se mai menţionează că 116 copii minori ai unor părinţi credincioşi au fost interogaţi în 1973 în şcolile pe care le frecventau, la Parchet şi în birourile Miliţiei, în legătură cu religia şi în scopul alcătuirii de dosare pentru părinţii lor şi pentru acei reprezentanţi ai cultului care le-au transmis cunoştinţe religioase".

— 15 IANUARIE 1980. A fost arestat părintele Dimitri Dudko, imediat după încheierea slujbei religioase. "Amărăciunea durerii şi perplexitatea ne-au împins pe noi, fiii săi spirituali - se plâng credincioşii N.Popovici, V.Burdiug, V.Sedov, N.Şestnik etc., într-o scrisoare adresată patriarhului Pimen - să cerem ajutorul care poate veni de la rugăciunile voastre. Fiecare acţiune preoţească a părintelui Dudko poartă amprenta unui caracter neobişnuit în vremea noastră. Biserica ne indică două căi fundamentale: mărturisirea credinţei şi serviciul religios, căi deopotrivă binecuvântate. Părintele Dimitri a ales calea mărturisirii credinţei. Mergeţi în lumea întreagă şi propovăduiţi Evanghelia fiecărui om (Marcu, 16.15). Acest apel evanghelic a fost baza vieţii sale. De-a lungul unei vieţi dificile - copilărie petrecută într-o familie numeroasă de ţărani, al doilea război mondial, represiunile masive cărora le-a fost una dintre victime - părintele Dimitri, ca un adevărat pastor al lui Hristos, a luat asupra sa povara păcatelor noastre, asumându-şi destinul poporului nostru. Sărăcia spiritului are drept consecinţă descompunerea morală: beţia, dezmembrarea familiei, valul crescând al criminalităţii, toate acestea i-au umplut cu o profundă durere inima sa de preot, de patriot şi de cetăţean. Mii de oameni botezaţi, oameni readuşi la viaţă din profunzimile păcatului, iată esenţa acţunii preoţeşti a părintelui Dimitri".

— 16 IANUARIE 1920. A luat sfârşit celebrul proces al clericilor ai cărui principali acuzaţi au fost: A.D.Samarin, fost înalt procuror al Sfântului-Sinod, Kuzneţov, profesor de drept ecleziastic, şi doi preoţi din Moscova, Uspenski şi Ţvetkov. Ce vină au avut? A.Soljeniţîn, în primul volum al cărţii Arhipelagul Gulag, ne indică trei capete de acuzare: 1. Au creat un Consiliu al parohiilor reunite din Moscova, consiliu care a format la rândul său o gardă de corp, constituită din voluntari şi desemnată să păzească ziua şi noaptea reşedinţa patriarhului; 2.Când s-a trecut la inventarierea şi rechiziţionarea bunurilor Bisericii, consiliul a difuzat un apel către fidelii săi prin care îi îndemna să se opună rechiziţionărilor, incitând populaţia împotriva acestei acţiuni; acuzaţii au bombardat S.N.K.(Consiliul Comisarilor Poporului) cu reclamaţii îndrăzneţe în care denunţau procedeele ofensatoare ale funcţionarilor locali faţă de Biserică, sacrilegiile, infracţiunile grosolane faţă de legea privind libertatea conştiinţei. "Ce pedeapsă meritau acuzaţii pentru aceste oribile crime?" - se întreabă ironic Soljeniţîn. "Pedeapsa cu moartea, iată, numai pedeapsa cu moartea!" Ceea ce a şi realizat Krilenko, în cazul lui Samarin şi Kuzneţov.

— 16 IANUARIE 1954. A decedat în închisoarea românească Jilava, din apropierea Bucureştiului, epuizat de frig şi de foame, Monseniorul Vladimir Ghica, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, hirotonisit preot la Paris, la vârsta de 50 de ani. Prieten al conducătorilor politici şi al celor mai iluştri scriitori şi artişti, neobosit propovăduitor al credinţei în Dumnezeu, precursor al înfiinţării aşezămintelor de caritate, V.Ghica s-a întors în România înaintea războiului şi a ocupat postul de preot la un spital întreţinut de monahii francezi de la Saint-Vincent-de-Paul. De asemenea a ţinut conferinţe, la Bucureşti, pentru tinerii studioşi catolici. În România a avut ocazia să-şi dea seama de gravele efecte ale ocupaţiei sovietice, de politica opresivă dusă de miliţia comunistă, de arestările şi întemniţările criminale. Se ştie că, asemenea lui V.Ghica, episcopii catolici Anton Durcovici din Iaşi şi Ianoş Scheffler din Satu Mare şi-au sfârşit zilele (primul la 10 decembrie 1951 şi celălalt aproape în acelaşi timp) în închisoarea de exterminare de la Sighet, maltrataţi de zbirii Securităţii. În luna ianuarie 1954 a murit, întemniţat la Orăştie, Monseniorul Alexandru Cezar, arhiepiscopul Bucureştiului, care a scris în testamentul său: "Sunt convins că dominaţia comunistă se va prăbuşi, iar România îşi va recâştiga libertatea. Dumnezeu nu ne va uita, iar suferinţele noastre vor da roade".

— 16 IANUARIE 1964. Ziarul sovietic pentru tineret Komsomolskaia Pravda a criticat astfel atitudinea unor profesori faţă de elevii lor credincioşi: "A separa un copil de mama sa este un lucru grav şi penibil. Noi toţi ştim foarte bine ce înseamnă mama pentru un copil, cât îi este ea de dragă, ce legat organic este copilul de ea. Dar, există momente în viaţă, când, în numele copilului, în numele fericirii sale, trebuie să-l separi de mama lui, până în momentul în care va învăţa să vadă clar, iar inteligenţa lui se va maturiza". Despre acelaşi lucru scrie şi periodicul Vaprosîi filozofii: " Implicarea unui copil într-o organizaţie religioasă a unei secte, care îl va obliga să se supună unor ritualuri religioase, impune organelor judiciare să intervină, în virtutea legii, pentru a-l deposeda pe părinte de autoritatea părintească".

— 16 IANUARIE 1970. Tribunalul din Verknevinsk (provincie din Belarus) a hotărât să i se ia cei trei copii mai mici creştinului Ivan Feodorovici Sloboda, din cauză că el îi educa în spirit religios. Mai întîi i-au fost luate cele două fiice mai mari, Galia şi Şura. Apoi, soţia sa; Nadejda Stepanovna a fost judecată şi condamnată la patru ani de închisoare pentru că şi-a mărturisit credinţa în Iisus Hristos. În acelaşi timp cu ea, au fost judecaţi fratele lui I.F.Sloboda, Vikentie, şi cumnatul său, Kuraş. "Cum să descrii în cuvinte disperarea mea şi a copiilor mei - scria Sloboda într-o emoţionantă scrisoare deschisă adresată conducătorilor ţării. Mi i-au luat când erau ca nişte flori în mijlocul altor copii. Cui aş putea să-i descriu suferinţa mea? Singur Prea-Înaltul îmi aude vocea. El îmi dă curajul să suport, dincolo de puterile mele, suferinţa copiilor mei. Inima celui care încearcă un sentiment uman ar putea rămâne insensibilă în faţa unei astfel de suferinţe?"

— 18 IANUARIE 1978. Copiii Kailo descriu, într-o scrisoare deschisă, tragedia copilăriei lor nefericite: "Suntem copiii unei familii numeroase care se compune din: Vladimir Pavlovici Kailo, tatăl; Maria Emilianovna Kailo, mama, şi cincisprezece băieţi şi fete. Părinţii noştri s-au adresat de opt ori guvernului U.R.S.S. pentru ca să ne acorde o viză de plecare în oricare ţară străină, precizând toate motivele care ne determină să părăsim Uniunea Sovietică. Părinţii noştri sunt creştini evanghelici baptişti. Ei doresc să ne crească în spiritul Evangheliei. Din această cauză, ateii s-au dezlănţuit cu bestialitate împotriva noastră. Ziarele au publicat articole defăimătoare pentru a-i ridica pe oameni împotriva noastră şi a tuturor credincioşilor. La instigarea nu se ştie cui, am fost prezentaţi ca nişte criminali, astfel încât s-au creat toate condiţiile ca să devenim nişte marginalizaţi. Oricine avea poftă putea să ne lovească sălbatic. Iată cum este copilăria noastră! Ne-au luat fraţii mai mari, acum ne ameninţă că ne vor despărţi de părinţi. Nu mai vrem să rămânem în această ţară, unde se doreşte să fim exterminaţi. Rugăm guvernul sovietic să ne dea libertatea de a pleca din această ţară. O, domnilor! Dumnezeu să vă lumineze! Ajutaţi-ne! Creştini, rugaţi-vă pentru noi şi pentru cei care, aflându-se în situaţii asemănătoare, suportă aceleaşi suferinţe!".

— 19 IANUARIE 1918. Imediat după Revoluţia din octombrie, patriarhul Tihon, al întregii Rusii, a făcut cunoscut tuturor celor binecuvântaţi întru Domnul un mesaj incendiar în care îi acuza pe "duşmanii declaraţi şi nedeclaraţi ai adevărului lui Hristos care persecută acest adevăr şi fac eforturi să distrugă opera lui Hristos. În locul milei creştine, ei aruncă peste tot seminţele răutăţii, ale urii şi ale luptei fratricide". Rechizitoriul patriarhului Tihon îşi păstrează încă actualitatea arzătoare şi poate fi citat şi astăzi: Întoarceţi-vă asupra voastră, oameni nesocotiţi, încetaţi masacrele. Ceea ce faceţi nu este operă de simplă cruzime, este chiar opera lui Satan, pentru care meritaţi focul etern după moarte şi teribilul blestem al generaţiilor viitoare aici, pe pământ!".

— 19 IANUARIE 1970. Psihiatrii comunişti de la Institutul Serbski l-au supus pe contestatarul Vladimir Gherşun la un tratament special cu haloperidol. "Acest medicament - scria el familiei - mă aduce într-o oribilă stare de boală; înainte nu m-am mai simţit niciodată aşa. Imediat ce mă întind, simt nevoia să mă ridic, iar dacă fac un pas, trebuie să mă aşez, dar, aşezându-mă, îmi vine din nou pofta să merg şi nu e loc pentru a merge. Toţi, aici, suferă datorită efectelor triftazinei, a aminazinei sau a altor produse active".

— 20 IANUARIE 1973. Au fost arestaţi, din nou, la Moscova, evanghelicii din Consiliul Comunităţii Bisericilor baptiste: Piotr Peters, A.A.Petrenko şi Nicolai Ilici Kabiş. Patruzeci şi cinci de persoane din Frunze care au anunţat aceste arestări într-un apel adresat tuturor credincioşilor din Uniunea Sovietică, tuturor creştinilor din lume şi tuturor oamenilor de bună credinţă, se plâng de convocările fără sfârşit la tribunalele Comisiei Administrative, în faţa judecătorilor, de campaniile de incitare din presă şi de la locurile lor de muncă şi de ameninţările şi tracasările care nu mai încetează. Ei continuă astfel: noi ştim că nu avem dreptul să ne plângem de legi şi de metodele crude folosite în lupta contra credincioşilor, deşi aceasta se duce în numele idealurilor înalte ale comunismului şi ale ateismului. Prin acest apel vrem, înainte de toate, să amintim că ei îl persecută pe Hristos. Pentru asta îi aşteaptă o pedeapsă eternă şi noi vrem să-i oprim de pe această cale a răului. Încă ne mai rugăm pentru cei care ne persecută. Să le îngăduie Domnul să se căiască".

— 20 IANUARIE 1978. Directoarea şcoli secundare din oraşul lituanian Kvedarna şi profesorul Krasnikiene îi terorizează pe elevii Rolandas Sneideris, din anul 4 A, A.Aluzas Stasitis, din anul 5A, şi Rimas Rupsis, din anul 6A, mustrându-i pentru că merg la biserică şi asistă la slujba religioasă. După trei zile, mama lui Gintaras Bernotas, elev în anul 5A, s-a prezentat la şcoală şi le-a cerut directoarei şi profesorilor să înceteze să-l mai terorizeze pe fiul ei, doar pentru că este devotat bisericii. I s-a răspuns că organizaţiile de pionieri nu recomandă mersul la biserică. Atunci, mama indignată a spus că, fără consimţământul ei, fiul său nu putea fi înscris într-o organizaţie de pionieri şi a cerut să fie eliminat de pe lista de înscrişi într-o astfel de organizaţie, dat fiind că ea va continua să-şi ducă fiul la biserică pentru a lua parte la slujbele religioase.

— 20 IANUARIE 1983. A avut loc la Paris conferinţa de presă a comitetului francez al Asociaţiei Internaţionale pentru Drepturile Omului (A.I.D.H.) al cărui preşedinte este Jean-Claude Pivert. Cu această ocazie a fost distribuită Rezoluţia (adoptată în unanimitate de o comisie internaţională de anchetă - reunită în colaborare cu comitetul Saharov din Copenhaga - la 18 şi 19 noiembrie 1982, la Bad-Godesberg, în Germania Federală) asupra "muncii forţate în U.R.S.S. şi a conductei de gaz euro-siberiană": "Având în vedere rapoartele a trei experţi, declaraţiile a opt martori, dintre care două femei, şi examinând documentele furnizate de foşti deţinuţi în U.R.S.S., comisia constată: 1. În U.R.S.S. continuă să se aplice practica muncii forţate, în realizarea obiectivelor industriale şi de construcţii, printre care şi conucta de gaz euro-siberiană. 2. Deţinuţii - printre care şi deţinuţi politici, condamnaţi pentru delicte de opinie (şi femei, şi copii) - sunt obligaţi să muncească în condiţii inumane, suferind de malnutriţie, de lipsa asistenţei medicale şi a hainelor, după o disciplină concentraţionară care provoacă moartea multora dintre aceştia. 3. Comisia cere Uniunii Sovietice să înceteze cu aceste practici inadmisibile de muncă forţată şi lansează un apel opiniei publice internaţionale pentru ca să susţină concluziile rezoluţiei".

— 21 IANUARIE 1972. Serviciul pentru examinarea cererilor de graţiere de pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.F.S.R. i-a răspuns cetăţeanului T.S.Galanskov: "Urmare a cererii dumneavoastră de graţiere pentru Iuri T.Galanskov, vă informăm că graţierea condamnatului nu poate fi luată în discuţie decât după primirea unei cereri personale. Condamnatul trebuie să transmită propria-i cerere de graţiere la administraţia locului unde este încarcerat, iar aceasta va adăuga la cerere o recomandare şi alte documente indispensabile şi va trimite toate acestea Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.F.S.R.". Câteva luni mai târziu, la 4 noiembrie, Iuri Galanskov, grav bolnav şi epuizat de muncă, s-a stins din viaţă în lagărul Potma, ca urmare a unei intervenţii chirurgicale tardive.

— 22 IANUARIE 1862. A venit pe lume, la Chişinău, în Basarabia, Auxenţiu Stadniţki, cel care va deveni, mai târziu, după ce îşi va fi terminat strălucit studiile la Academia de Teologie din Kiev, arhiepiscopul Arsenie de Novgorod (în 1910) şi mitropolit al aceleiaşi episcopii (în 1918). El a devenit, după mărturia preotului Mihail Polski, din cartea Noii martiri ruşi, unul dintre principalii colaboratori ai patriarhului Tihon, care l-a desemnat ca pe unul dintre succesorii săi. Bolşevicii l-au arestat imediat şi l-au deportat de mai multe ori în Siberia şi în Turkestan. În aceşti ani de încercări dure pentru Biserica ortodoxă, mitropolitul Arsenie a fost un model de fidelitate de neclintit. Condamnat la captivitate ani la rând, exilat în îndepărtatul Turkestan, el a murit aşa cum a trăit, devotat până la capăt lui Iisus Hristos şi Bisericii sale.

— 22 IANUARIE 1972. La gazeta de perete a şcolii medii din Luksiai, în Lituania, s-au publicat caricaturile elevilor Kustolaitis, din clasa a cincea, îngenuncheat în faţa sacristiei, spunându-şi rugăciunea, şi R. Tamulevicius, din clasa a şasea B, pe care mama sa îl aduce la biserică în automobil şi explică: "Merg la biserică pentru că aici mă amuz, când preotul bea vin, eu sun din clopoţel". Fraţii Dizbalis au fost ridiculizaţi în acelaşi mod. În afară de acestea, gazeta de perete mai conţinea un articol al redacţiei, în care se putea citi: "Din şcoala noastră nu lipsesc adoratorii lui Dumnezeu. Aceşti elevi se dezonorează pe ei, dar pătează şi reputaţia şcolii. Este vorba de ipocriţi, de simulanţi care caută să se adapteze în acelaşi timp şi la biserică şi la şcoală. Ei sunt şi pionieri, şi copii de strană, deci nişte cameleoni care se numesc: Alitaite, elev în clasa a patra, Kristolaite, elev în clasa a cincea, Dizbalis, elev în clasa a şaptea... Pe lângă aceşti valeţi ai bisericii, mai sunt la şcoală şi fete care merg la biserică şi care respectă cu fanatism ritualurile religioase".

— 23 IANUARIE 1950. A fost publicat în Polonia un decret care permite închiderea tuturor centrelor ecleziastice ţinând de Caritas. Înainte de a demonstra ce efecte are această lovitură dură pe care a primit-o Biserica poloneză prin recenta decizie a statului comunist, trebuie să menţionăm operele de asistenţă socială dependente de Caritas, înainte de apariţia decretului: 334 de orfelinate cu 16.676 de elevi, 258 de azile pentru bătrâni, 38 de case de sănătate pentru copiii bolnavi, 17 pensiuni pentru copiii săraci, 18 pensiuni pentru muncitori etc.

— 23 IANUARIE 1973. Agenţii miliţiei au vizitat-o pe credincioasa A.I.Vasianova, la locuinţa ei din Kiev - Ucraina - unde avea loc o reuniune pentru rugăciune - ne informează publicaţia clandestină Buletinul rudelor deţinuţilor C.E.B. din U.R.S.S. Reuniunea a fost brutal întreruptă şi aproximativ treizeci de persoane au fost conduse la sediul administrativ al Ministerului de Interne al districtului Octombrie, unde au fost interogate. Ca urmare a acestor interogatorii, 6 persoane au fost condamnate la 15 zile de arest, 4 persoane au fost concediate de la locurile lor de muncă, 2 persoane au fost excluse din instituţii de învăţământ. Alte asemenea reuniuni pentru rugăciune au fost dispersate şi în oraşul ucrainean Certigov. Creştinii reuniţi la numărul 11 al străduţei Ordjonikize au fost împrăştiaţi de un detaşament întărit de miliţie şi de persoane în civil sub conducerea maiorului Tipalov, a sublocotenentului Litisa, a locotenentului Skorohod şi a civililor Semin şi Ciub. Năpustindu-se asupra credincioşilor prezenţi la reuniune, aceştia le-au confiscat biblii, evanghelii, culegeri de cântece religioase, fără să aibă nici un fel de mandat legal. Credincioşii au fost şi percheziţionaţi.

— 24 IANUARIE 1972. La Nikolaiev, în Ucraina, a început procesul credincioşilor baptişti Gheorghi Jeltonojko, născut în 1930, şi al Nadejdei Troşcenko, născută în 1932. Primul a fost învinuit de a fi exercitat "o influenţă antisocială asupra tinerilor" difuzând "literatură ilegală în cutiile de scrisori" şi organizând chiar întâlniri pentru rugăciune la el acasă. Nadejda Troşcenko, conform actului de acuzaţie, primea "literatură pentru copii" de la Jeltonojko şi îi reunea "sistematic" pe copiii vecinilor, pentru " a le citi din Noul Testament, povestiri şi poeme şi pentru a-i învăţa să îngenuncheze şi să se roage". Gheorghi Jeltonojko a fost condamnat la 3 ani de muncă forţată, iar Nadejda Troşcenko la 18 luni de detenţie.

— 25 IANUARIE 1918. A fost asasinat cu laşitate, în apropiere de reşedinţa sa, Vladimir Bogoiavlenski, bătrânul mitropolit al Kievului, în vârstă de 70 de ani. El poate fi considerat primul martir al Bisericii ruse, victimă inocentă a intoleranţei politice şi a terorii comuniste.

— 25 Ianuarie 1975. Comunistul Mikulas Sotak, preocupat de "îmbunătăţirea procesului de învăţământ al marxism-leninismului" în Cehoslovacia, scria în Ziarul profesorilor: "În domeniul îmbunătăţirii calitative a procesului de învăţământ privind marxism-leninismul, există încă, din păcate, lacune, rezerve nefolosite, în special în universităţi; la fel stau lucrurile, de altfel, şi în ceea ce priveşte formarea politico-ideologică a profesorilor. O dovadă concretă a ceea ce susţinem este dată, mai ales, de faptul că o parte a universitarilor trăiesc într-un cadru socialist, dar în spiritul unei ideologii religioase. Nimic din aceasta nu face atingere cu profesiunea, dar, în public, ei se folosesc de dreptul la "libertatea de conştiinţă". Constituţia recunoaşte acest drept fiecărui cetăţean. Profesorul este şi el un cetăţean, dar un cetăţean căruia i s-a încredinţat o misiune socială importantă, şi anume aceea de a educa tânăra generaţie în spiritul ideologiei marxist-leniniste. Profesorul este un colaborator politic care, în activitatea educativă cotidiană, dă o formă concretă ideilor Partidului. Apărătorii opiniilor neştiinţifice nu lipsesc, la noi, nici măcar de la baza şcolii socialiste actuale. Ei predică un adevăr şi practică un alt adevăr.

— 26 IANUARIE 1952. S-a stins din viaţă Monseniorul Alexandre Carlo, de la Misiunea străină, sosit în China în 1905. "În decembrie 1951 - scrie André Athenoux, în cartea sa Hristos crucificat în ţara lui Mao, - cu câteva zile înainte de Crăciun (avea 70 de ani), a fost închis cu vicarul său general, R.P.Huc, într-o cameră umedă şi friguroasă, aproape fără lumină. După o săptămână, A.Carlo şi R.P.Huc au fost duşi într-o casă mai confortabilă. Un preot din oraş le-a trimis în secret, printr-un necreştin, vin şi hostii, astfel încât ei au putut să oficieze o slujbă la lumina unei mici lămpi cu ulei. Au avut un pahar fără picior drept potir, un caieţel care conţinea două liturghii drept carte de rugăciuni şi hainele lor vechi şi zdrenţuite drept odăjdii. Cam în acelaşi fel au procedat şi preoţii polonezi în faimoasa închisoare din sinistrul lagăr de la Dachau. După cincisprezece zile Monseniorul Carlo nu mai putea să spună liturghia şi primea împărtăşania din mâinile lui P.Huc. Cu două zile înaintea morţii, el şi-a oferit viaţa diocezei sale şi poporului chinez. Monseniorul Carlo se odihneşte în cimitirul Misiunii, la şase kilometri de Kuiyang".

— 27 IANUARIE 1980. A decedat, într-un lagăr sovietic cu regim sever, situat la 40 de kilometri de Iakutsk, conducătorul Bisericii adventiste neînregistrate din U.R.S.S., Vladimir Şelkov. Cu trei săptămâni în urmă, foarte slăbit, el a contractat o răceală acută. Frigul de -50 grade Celsius din Iakutsk i-a agravat boala. Şelkov s-a adresat direcţiunii lagărului, cerând să fie trimis la infirmerie. Ceea ce nu s-a întâmplat decât la 17 ianuarie, după care n-a beneficiat de nici un tratament, pretextându-se că nu mai erau medicamente. În tot acest timp, bolnavul a avut o temperatură ridicată; apoi a apărut greaţa, pe urmă voma de nestăpânit care l-a făcut să refuze mâncarea. În dimineaţa zilei de 27 ianuarie, V.Şelkov le-a mulţumit bolnavilor din jurul lui pentru tot binele pe care i-l făuseră şi le-a spus adio. În actul oficial de deces, trimis familiei, s-a consemnat că deţinutul a decedat datorită unui... infarct de miocard.

— 28 IANUARIE 1971. Vladimir Bukovski a trimis o scrisoare deschisă câtorva psihiatri din America, Marea Britanie, Olanda, Canada şi Israel. Iată câteva citate tulburătoare: "În cursul ultimilor ani, în ţara noastră, mulţi oameni au fost condamnaţi la sejururi în spitale psihiatrice (a se înţelege şi spitale de tip special). După părerea membrilor familiilor lor şi a rudelor, aceşti oameni erau sănătoşi mintal. Un asemenea fenomen creează o stare de nelinişte perfect justificată. Concluziile psihiatrilor-legişti, care servesc ca bază interpretărilor, suscită, prin conţinutul lor, multe îndoieli. Numai specialiştii pot totuşi să formuleze o părere autorizată asupra existenţei sau inexistenţei unei corecte fundamentări a acestor concluzii. Folosindu-mă de şansa care mi-a permis să obţin copii după concluziile expertizelor psihiatrice judiciare referitoare la câteva cazuri - Grigorenko, Feinberg, Gorbanevskaia, Borisov, Iakimovici - ... cred că nu veţi rămâne indiferenţi şi că veţi consacra acestei probleme o parte din timpul vostru, aşa cum fizicienii găsesc timp pentru a combate utilizarea ştiinţei lor în detrimentul umanităţii".

— 29 IANUARIE 1973. Într-un memoriu adresat Parchetului General al U.R.S.S., deţinutul Iuri Ivanovici Mihalkov, din sectorul N-240/4 (Ivdiel, regiunea Sverdlovsk) denunţa opiniile care se opun deţinerii Evangheliilor în închisori şi în lagărele din U.R.S.S. 1. Este interzis (fără altă explicaţie). 2. Deţinerea Evangheliilor nu este posibilă decât în închisorile şi în lagărele ţărilor capitaliste, burgheze. 3. A deţine în posesie Evanghelii înseamnă propagandă tacită. 4. Este grotesc să deţii Evanghelii în închisoare. 5. Evangheliile nu se găsesc nici în comerţ, nici în biblioteci, iar această situaţie face ca ele să fie interzise în închisori. 6. Nu este obligatoriu să se trimită scrisori şi cereri în legătură cu subiectul acestor opinii parchetelor şi tribunalelor.

— 29 IANUARIE 1974. În numele comunităţii baptiste din Barnaul, credinciosul Alexandr Aloizovici Şterţer a cerut conducătorilor Uniunii Sovietice, prin intermediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, dreptul de a pleca în străinătate: "Toate persecuţiile creştinilor pe care vi le permiteţi în această ţară, ca şi tăcerea faţă de plângerile noastre, arată că, în general, ne detestaţi, pe noi şi doctrina noastră; iată că există o posibilitate să scăpaţi de noi, credincioşii, acordându-ne dreptul de a pleca în străinătate, pentru că, de trei ani, noi suntem, practic, lipsiţi de cetăţenie. Tăcerea pe care continuaţi să o păstraţi, nerezolvând problema cetăţeniei noastre şi nelăsându-ne să plecăm, nu poate fi interpretată decât ca o intenţie de a continua să practicaţi o justiţie sumară şi crudă".

— 31 IANUARIE 1953. Biserica Catolică din Polonia a prezentat un bilanţ al pierderilor dezastruoase pe care le-a suferit în timpul regimului comunist: 1. arhiepiscopi şi episcopi: 7 în închisori şi 2 reţinuţi; 2. preoţi: 37 omorâţi, 260 morţi sau dispăruţi, 350 deportaţi, 700 în închisoare, 900 exilaţi; 3. călugări: 54 omorâţi sau morţi, 200 deportaţi, 170 în închisoare, 300 exilaţi. În plus, după 1945, au fost închise sau distruse: 2143 biserici şi capele, 150 de aşezăminte religioase pentru bărbaţi şi 698 pentru femei, 85 de şcoli, 150 de tipografii şi librării; proprietăţile au fost confiscate în proporţie de 80%; au fost suprimate 319 publicaţii.

— 31 Ianuarie 1972. Publicaţia clandestină Vetşe din Moscova a făcut publică o nouă măsură discriminatorie a autorităţilor comuniste împotriva practicii "demne de dispreţ" a botezului, care, după ideologii ateismului, constituie, un indiciu "al ignoranţei, vrăjitoriei şi dispreţului faţă de demnitatea umană", şi, de asemenea, un prejudiciu evident şi direct adus "sănătăţii copiilor". Din ordinul autorităţilor locale ale oraşului Irkutsk şi ale oraşului Nijneudinsk, din departamentul Irkutsk, au fost imprimate chestionare care trebuie să fie completate, în viitor, de cetăţenii care doresc să-şi boteze copiii. Se încearcă astfel să se cunoască motivele care îi determină pe părinţi să-şi boteze copiii: "1. Cine v-a determinat să participaţi la ceremonia botezului? 2. Cine a luat iniţiativa botezării copilului? 3. Ce atitudine aveţi faţă de religie? 4. Aveţi în casă una sau mai multe icoane şi alte obiecte de cult religios? 5. Câteva informaţii despre persoana care completează chestionarul".

— 31 IANUARIE 1976. Sub titlul Copiii şi ateismul în Uniunea Sovietică, se poate citi în ziarul Soviet Belarus: "Libertatea de conştiinţă este garantată de Constituţia U.R.S.S. Orice adult are dreptul să creadă sau nu în Dumnezeu. Dar nimeni nu are dreptul să-i mutileze spiritual pe copii - şi noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de soarta copiilor. Lupta contra prejudecăţilor religioase şi a răspândirii lor în rândurile celor mai tineri nu trebuie să fie înţeleasă într-un sens restrâns. Este foarte important să se organizeze sistematic convorbiri cu subiecte din domeniul ateismului, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi, să se organizeze, de asemenea, serate tematice conduse de oameni care au o bună cunoaştere a subiectului. Atragerea copiilor către munca în colectiv, la şcoală, dezvoltarea interesului elevilor pentru sport şi creativitate artistică, pregătirea atentă a unor întâlniri cu oameni interesanţi, sărbătorile, ceremoniile, reuniunile, toate acestea trebuie să facă parte din arsenalul educaţiei ateiste a copiilor".

— 31 IANUARIE 1976. V.A.Kuroiedov, responsabilul atotputernic al sectorului Probleme religioase scria în Izvestia: "Care sunt garanţiile statului care protejează realizarea principiului libertăţii conştiinţei în U.R.S.S.? Garanţia cea mai importantă este legea de reorganizare a Bisericii şi a statului. În virtutea acestei legi, guvernul nu se amestecă în treburile interne ale asociaţiilor religioase, iar Biserica nu se amestecă în problemele guvernului. Pentru a satisface necesităţile religioase ale credincioşilor, guvernul sovietic le dă dreptul de a folosi clădirile de cult, clădiri care aparţin întregii naţiuni, ca şi obiectele de cult. Bisericile au 39 de unităţi speciale unde se produc obiectele rituale religioase, vase pentru biserică, lumânări etc., care satisfac în întregime nevoile credincioşilor. Legislaţia sovietică a adoptat măsuri legale speciale care împiedică orice atingere adusă drepturilor credincioşilor, ale asociaţiilor religioase şi ale clerului. Aceste măsuri stipulează că orice ingerinţă în ritualurile religioase, atâta timp cât ele nu tulbură ordinea publică sau nu afectează drepturile cetăţenilor este pasibilă de pedeapsă. Discriminările sau insultele, de orice fel, care pot răni conştiinţa credincioşilor sunt interzise categoric. În concluzie, în ţara noastră totul este astfel orânduit încât libertatea de coştiinţă să fie garantată...".