— 1 NOIEMBRIE 1973. Virga Sileykite, elevă în clasa a XI-a, de la Şcoala medie nr.5 din Siauliai, Lituania, a fost convocată la sediul Securităţii locale. În Cronica Bisericii catolice din Lituania, nr.8, 1973, se relatează următoarele: "Un agent voia să ştie dacă eleva mergea la biserică şi cum împăca ea religia cu ştiinţa, de ce nu se înscria în Comsomol, ce cărţi ateiste citise, dacă fusese pe muntele Crucilor, ce preoţi cunoştea etc. Fata a explicat că nu cunoştea pe nici unul dintre participanţii la procesiunile religioase; că printre tinerii comunişti nu găsise exemple bune; că, mai ales, conduita pionierilor nu-i era pe plac; că citise cărţile ateiste ale lui Ragauskas şi că fusese indignată de stupidităţile pe care le conţineau respectivele cărţi; agentul K.G.B.-ului s-a străduit s-o convingă că preoţii se comportau rău, că unii dintre ei au fost chiar împuşcaţi de oameni. Eu cred în Dumnezeu, nu în preoţi!, a replicat tânăra. În cele din urmă a fost trimisă în clasă, dar agentul a prevenit-o că va trebui să mai fie supusă unui interogatoriu".

 

 

— 1 NOIEMBRIE 1976. Reverendul Alfonsas Svarinskas, preot în oraşul Vidukle, Lituania, şi adjunctul său au organizat cu ocazia sărbătorii tuturor sfinţilor o procesiune religioasă de la biserică până la cimitirul situat în cealaltă extremitate a oraşului, pentru a onora memoria morţilor şi pentru a se ruga pentru ei. Această procesiune le-a fost interzisă cu câteva zile mai înainte de către preşedintele Comitetului Executiv al regiunii, după a cărui părere dreptul de a organiza manifestaţii în onoarea morţilor revenea numai ateilor. În zadar preotul din Vidukle s-a ostenit să explice că în Constituţia sovietică este garantată libertatea conştiinţei, că Guvernul U.R.S.S. semnase Declaraţia universală a drepturilor omului şi că Brejnev însuşi îşi pusese semnătura pe actul final de la Helsinki. Funcţionarii au refuzat să se lase antrenaţi în vreo discuţie şi i-au dat ordin să se supună hotărîrii luate de oficialităţi. Dar cei doi preoţi n-au vrut să accepte o discriminare complet ilegală. O mulţime de mai multe mii de persoane i-a urmat pe cei doi preoţi, deşi toţi ştiau că sunt supravegheaţi de numeroşi agenţi şi funcţionari ai regiunii. Seara, credincioşii s-au întors la biserică, intonând cântecul Dumnezeu este salvarea şi forţa noastră. Aceşti oameni erau fericiţi că putuseră, în sfârşit, după mai mulţi ani, să se roage cu decenţă pentru morţii lor, fără prezenţa ateilor. Acuzat de a fi organizat o procesiune până la cimitir, de a fi deranjat circulaţia şi de a fi provocat indignarea populaţiei, reverendul Svarinskas s-a văzut sancţionat cu o amendă de 50 de ruble, pentru că ar fi violat decretul emis de Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.Lituania, din 28 iulie 1976".  

 

 

— 2 NOIEMBRIE 1975. În biserica din Zidikai, Lituania, trebuia să aibă loc ceremonia funerară în memoria defunctei K.Sulckiene. La biserică se afla şi fetiţa dispărutei, ca şi un grup de vreo douăzeci de eleve. Înainte de începerea ceremoniei, profesorul Dotka a încercat să-i alunge pe elevi din biserică. Unii dintre copii s-au refugiat pe orgă, dar au fost descoperiţi şi izgoniţi din biserică.

 

 

— 4 NOIEMBRIE 1972. Tânărul scriitor şi credincios ortodox rus Iuri Timofeievici Galanskov a încetat din viaţă la spitalul lagărului de deţinuţi politici din Baraşevo, republica autonomă Mordovia. Acesta nu avea decât 33 de ani. Născut în 1939, Iuri Galanskov lucra la Muzeul naţional de literatură. Se făcuse remarcat prin poemele sale publicate în revista dactilografiată Phenix (1961). A participat la manifestaţia din Piaţa Roşie, pentru eliberarea scriitorilor nonconformişti Iuli Daniel şi Aleksandr Siniavski, din care cauză a fost arestat la 22 ianuarie 1967 şi condamnat la 7 ani de muncă corecţională, în cursul procesului Ghinsburg-Galanskov. Într-o scrisoare trimisă Elenei, sora lui Iuri Galanskov, colegul acestuia de închisoare, Vitold Abalkin, scria: "Nu mă cunoaşteţi şi n-aţi auzit niciodată vorbindu-se de mine, dar asta n-are nici o importanţă. Vă scriu pentru că l-am cunoscut pe fratele dumneavoastră Iuri, pentru că am petrecut mult timp cu el, am dormit în aceeaşi celulă şi am mâncat la aceeaşi masă. Înţelegeţi acum pentru ce scriu această scrisoare, care nu este o scrisoare de condoleanţe, fiindcă pentru noi Iuri trăieşte încă, iar eu nu pot să cred că a murit [...] Adesea mergeam împreună să culegem ierburi, pentru că o infuzie din ele ne mai alina durerile stomacale. Atunci el redevenea vesel, plesnind de viaţă. Era greu să mai găseşti pe cineva care să nu dea înapoi din faţa a nimic, aşa ca el: bun, pacifist şi drept, iubea pe toată lumea, buni sau răi. Când am aflat de moartea lui, n-am crezut că s-a putut întâmpla aşa ceva. Chiar şi acum mai cred că e vorba de o simplă eroare: Iurka nu putea să moară, Iurka, cel care ştia să-l facă să uite, pe oricare dintre noi, necazurile şi durerile. M-am întrebat adesea de unde putea să vină la un tânăr atât de plăpând, cu o forţă fizică atât de slabă, o asemenea forţă interioară, dar n-am găsit niciodată răspuns la această întrebare. Ne amintim toţi de el, nu vom crede niciodată că a murit, pentru noi va rămâne mereu viu. Şi de fiecare dată când ne întâlnim, vorbim despre el, pentru că el este cu noi, este un fragment din intimitatea noastră, care fără el nu mai are aceeaşi valoare".

 

 

— 5 NOIEMBRIE 1933. A fost arestat şi condamnat la 3 ani de închisoare pastorul Nicolai Vasilievici Odinţov, preşedintele Uniunii creştinilor baptişti din U.R.S.S. "Îşi ispăşea pedeapsa la închisoarea din Iaroslav - scria G.P.Vins în cartea sa. În acelaşi timp cu Odinţov a fost arestată Alexandra Ivanovna Mozgova, colaboratoarea biroului Uniunii baptiştilor. A fost şi ea condam­nată la 3 ani de lagăr. Odinţov a fost introdus în cabinetul jude­cătorului de instrucţie, neras, tras la faţă. I-a aruncat o privire prietenească Alexandrei Ivanovna, de încurajare şi binecuvântare pentru drumul greu care o aştepta. Nicolai Vasilievici era calm şi sigur pe el, deşi se simţea foarte slăbit fizic. În timpul anchetei, a apărat cu abnegaţie cauza lui Dumnezeu. După terminarea procesului, Nicolai Vasilievici a fost trimis la închisoarea din Iaroslav, unde şi-a petrecut tot timpul detenţiei. Către sfârşitul acesteia a fost deportat în Siberia orientală, în satul Maskovskoie, din regiunea Krasnoiarsk. În 1937, soţia sa, Alexandra Stepanovna, l-a vizitat la Maskovskoie. Reîntoarsă acasă le-a declarat credincioşilor că Nicolai Vasilievici era foarte slăbit fizic, dar spiritul său rămăsese puternic. El le trimitea salutări fraţilor şi surorilor lui şi se pregătea să ajungă pe tărâmurile eterne ale Tatălui Ceresc...".

 

 

— 5 NOIEMBRIE 1949. În ziarul comunist francez L’ Humanité se pot citi câteva din afirmaţiile dintr-un interviu al preşedintelui Republicii Cehoslovacia, Clement Gottwald: "Nu este vorba despre un coflict între Biserica catolică şi Republica Cehoslovacia, ci între Republică şi câţiva înalţi demnitari ai acestei Biserici. Există la noi un acord între majoritatea clerului şi fideli, pe de o parte, şi statul, pe de altă parte. Acesta din urmă face eforturi să consolideze acest acord. Dovada în acest sens este dată de legile noastre religioase, care asigură tuturor Bisericilor existenţa materială, pentru ca ele să se poată consacra, fără preocupări de ordin economic, misiunilor religioase. În ceea ce priveşte conflictul dintre stat şi câţiva înalţi demnitari ai Bisericii, acesta n-are nimic de-a face cu religia, având în vedere că este rezultatul activităţii politice desfăşurate contra statului de o parte a înaltului cler".

 

 

— 5 NOIEMBRIE 1974. În cotidianul Federaţiei tineretului socialist din Cehoslovacia, Smena, se poate citi: "În societatea socialistă, unde educaţia ocupă un loc de frunte, se pleacă de la necesitatea de a se concentra toate eforturile asupra unităţii acţiunii educaţionale a tuturor factorilor implicaţi: familia, educaţia preşcolară, şcoala şi educaţia în afara şcolii. Aceasta vrea să însemne, practic, că educaţia trebuie să fie o problemă a societăţii, în ansamblul ei. Se pare că sistemul de educaţie care se întinde pe durata unei zile întregi devine forma specifică a unei educaţii comuniste moderne şi câştigă treptat- treptat însemnele unei şcoli model a viitorului".

 

 

— 8 NOIEMBRIE 1953. A încetat din viaţă arhiepiscopul lituanian Mecislovas Reinys, într-unul din cartierele periferice ale Moscovei, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în închisorile din Vladimir. Amintind despre această tragedie "grupului anonim" de preoţi ai diocezei din Vilkaviskis, care au acceptat să se supună ordinelor autorităţilor comuniste, aşa-numiţii "preoţi reacţionari" ai diocezei din Panevezys scriu următoarele: "Am avut doi episcopi exilaţi: episcopul J.Stepanovicius, la Zagare, şi episcopul V.Sladkevicius, la Radviliskis. Câţi preoţi care au suferit în lagăre au revenit totuşi şi şi-au reluat munca lor preoţească, fără să se replieze! Deţinuţii de cea mai recentă dată au apărat cu curaj sufletele copiilor şi libertatea religiei. În Lituania există mulţi preoţi calomniaţi de presă şi sancţionaţi cu amenzi în bani; altora li s-a retras permisul de muncă. Conform terminologiei ateilor ei sunt reacţionari, iar după voi sunt demni de a fi condamnaţi. Totuşi, vă bucuraţi de fructele muncii lor şi de sacrificiul lor. În prezent există laici arestaţi şi supuşi la interogatorii. Ei ne procurau cărţi de rugăciuni, cărţi de cult şi literatură religioasă. Este posibil să-i acuzaţi şi pe ei de dragoste nemăsurată de sine? În parohiile voastre credicioşii nu se roagă după cărţile lor de rugăciuni, iar copiii lor nu învaţă după cărţile religioase oferite de ei? Noi îi venerăm pe sfinţii martiri care au îmbogăţit istoria Bisericii. Trebuie să ne înclinăm în faţa forţei sufletului, a curajului şi a sacrificiului".    

 

 

— 8 NOIEMBRIE 1979. Într-o scrisoare trimisă, printre alţii, secretarului general al O.N.U. şi guvernelor naţiunilor care au semnat actul final al acordurilor de la Helsinki, un grup de clerici lituanieni, denunţând arestarea credinciosului Antanas Terleckas, scriau: "În Lituania se practică permanent distrugerea fizică a persoanelor care îndrăznesc să-şi ceară dreptul la libertatea cuvântului şi a presei, libertate care este garantată prin Declaraţia drepturilor omului şi prin actul final al acordurilor de la Helsinki. Procesele intentate opozanţilor regimului sunt din ce în ce mai numeroase şi din ce în ce mai arbitrare. În timpul ultimilor doi ani, multe persoane au fost arestate şi condamnate pentru că au militat în favoarea respectării acestor drepturi în ţările lor. Prin acţiunea sa, Antanas Terleckas este bine cunoscut chiar şi dincolo de frontierele Lituaniei. Şi-a început acţiunea printr-un protest contra reprimării revoltei din Ungaria de către tancurile sovietice şi şi-a consacrat jumătate din viaţă luptei pentru drepturile şi libertăţile pe care le-au desfiinţat autorii pactului Ribbentrop-Molotov. Ştia că îşi risca libertatea şi că soţia şi copiii lui puteau să rămână la un moment dat singuri. Totuşi a continuat să susţină o luptă în care credea. Antanas Terleckas nu şi-a ascuns niciodată opiniile, a luptat deschis şi cu curaj, chiar dacă arma lui n-a fost decât cuvântul. N-a comis nici o crimă, şi-a făcut doar datoria de om. Numai represiunile organizate de Securitate sunt criminale, pentru că opresiunea este duşmanul tuturor libertăţilor, ea distruge pacea care este respectul drep­tu­rilor aproapelui".      

 

 

— 9 NOIEMBRIE 1935. S-a născut în satul Dubnovo, regiunea Iaroslav, Uniunea Sovietică, preotul ortodox Nicolai Gainov, care a devenit, la trei zile după arestarea preotului Gleb Iakunin, cel de al treilea membru al Comitetului creştin pentru apărarea drepturilor credincioşilor din U.R.S.S. În 1951 a început să muncească într-o uzină din oraşul Zagorsk, nu departe de Moscova. Între 1954 şi 1956 şi-a făcut stagiul militar, după care a revenit la Zagorsk, ca muncitor în uzina la care mai lucrase. În 1960 a fost admis la seminarul teologic din Moscova, iar în 1964 a obţinut diploma de absolvire a seminarului. În acelaşi an a fost hirotonisit preot. Cu studiile terminate, şi-a îndeplinit obligaţiile de preot în diverse oraşe şi sate ale regiunii Moscova. În 1971, a semnat un apel adresat Sinodului Bisericii ortodoxe ruse în care cerea ca activitatea mitropolitului Nicodim şi a altor persoane cu funcţii importante din Patriarhia de la Moscova să se raporteze la tradiţia Bisericii ortodoxe.  Căsătorit, tată a patru copii, N.Gainov este în prezent - oare pentru cât timp? - preot în satul Ţarevo, de lângă Moscova.

 

 

— 11 NOIEMBRIE 1917. Într-un mesaj patetic adresat "tuturor fiilor Bisericii ortodoxe ruse" Sfântul Conciliu al acestei Biserici prezenta astfel situaţia ţării devastate de revoluţie: "Asemenea lupilor înfometaţi, oamenii au uitat de Dumnezeu şi s-au aruncat unii asupra altora. S-a produs o eclipsă generală a conştiinţei şi a raţiunii. O responsabilitate inegală apasă asupra diverşilor participanţi la această operă, pentru că un mare număr dintre ei - chiar majoritatea, credem noi - oameni simpli şi ignoranţi, dezorientaţi, minţiţi şi pervertiţi, n-au ştiut ce fac, astfel încât întreaga responsabilitate le revine celor care i-au sedus şi i-au dirijat. Încă de multă vreme seminţele anticreştinismului au pătruns în sufletul rusesc, iar inima poporului este otrăvită de doctrine care ucid credinţa în Dumnezeu şi pun în loc invidia, aviditatea, furtul de bunuri de la aproapele tău. Pe acest teren se vântură promisiunile de a aduce fericirea universală aici, la noi. Se proclamă deschis lupta contra credinţei creştine, opoziţia faţă de tot ceea ce este sacru, exaltarea de sine, mai presus de tot ceea ce înseamnă Dumnezeu. Nu este întâmplător că tunurile ruseşti care au distrus sanctuarele Kremlinului au rănit şi inima oamenilor din popor care au îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Dar nici un imperiu din lume nu se poate menţine având ca bază ateismul, chiar dacă s-a întemeiat pe acesta. El piere ca urmare a luptelor interne şi a disensiunilor partizane, datorate dezlănţuirii ateismului satanic. Sfântul Conciliu invită astăzi fiecare Biserică ortodoxă rusă să facă rugăciuni de căinţă pentru marele păcat al acelora dintre fiii săi care, din ignoranţă, cedând seducţiei, au comis fratricidul şi sacrilegiul distrugerii patrimoniului sacru al naţiunii". 

 

 

— 12 NOIEMBRIE 1947. S-a stins din viaţă, datorită torturilor suferite într-o închisoare sovietică, episcopul ucrainean de rit oriental J.Kostilovski, arestat de autorităţile comuniste poloneze în Ucraina occidentală. El nu este singurul episcop ucrainean exterminat în Uniunea Sovietică - ne aduce la cunoştinţă W.Mikula, în cartea sa, Religia şi Biserica în Ucraina. Asemenea lui Kostilovski a murit "episcopul H.Lakota, la 12 noiembrie 1950, într-un lagăr din Vorkuta. Monsenoirul Verhun a murit la 7 februarie 1957, în exil, în regiunea Krasnoiarsk, din Siberia. Episcopul Mikola Cearneţki a fost întemniţat la Vorkuta şi, cu toate că perioada de detenţie se încheiase în 1950, n-a fost eliberat înainte de 1956. Episcopul Ivan Latişeski a fost eliberat în 1956, după ce a efectuat 3 ani de pedeapsă suplimentară. Acestuia i s-a interzis să-şi reia funcţia ecleziastică şi a murit la 29 noiembrie 1957, la Stanislav. Episcopul Nikita Budka a murit la 6 octombrie 1949, într-o închisoare din Karaganda, Kazahstan".

 

 

— 15 NOIEMBRIE 1936. Deţinutul Piotr Iakovlevici Vins a trimis familiei sale următoarea scrisoare: "Bună ziua, dragii mei L.şi G.! Sper că nu vom mai avea mult timp de aşteptat până voi fi judecat şi atunci vom avea dreptul de a ne vedea. Dosarul meu a fost transmis tribunalului regional. Am speranţa ca la sfârşitul lui noiembrie sau la începutul lui decembrie procesul să se fi judecat deja. Lida, vino la judecată, pentru că vom avea dreptul să ne vedem. Aici numai procurorul regional şi cel local au dreptul să acorde autorizaţie de vizită. Timpul trece greu fără voi, dragii mei. Mă nelinişteşte că nu ştiu cum rezistaţi şi care este, Lida, starea sănătăţii tale. Mi se umple sufletul de bucurie când îmi amintesc de clipele fericite petrecute alături de voi. Spre marele meu regret acestea n-au fost prea numeroase. Ultimele şapte luni trăite în această şcoală a răbdării m-au învăţat mult şi, sper, pentru toată viaţa. Nu vă îngrijoraţi din cauza mea. Spiritul îmi este puternic, iar corpul relativ...Mă gândesc la mama şi la toţi cei apropiaţi. Vă strâng în braţe cu putere. Tata". 

 

 

— 15 NOIEMBRIE 1946. Credincioasa Ana Petrovna i-a scris soţului ei Pavel Vasilievici Ivanov Klişnikov, condamnat la 10 ani de lagăr, o scrisoare (neexpediată) din care reţinem câteva rânduri impresionante prin simplitatea lor: "Dragul şi neuitatul meu soţ, Pavel! Astăzi, de ziua ta, îţi doresc în gând credinţă neclintită, speranţă, forţă, răbdare şi fericire. Ţi le doresc din tot sufletul! Atât de mult aş vrea să fiu astăzi cu tine, să te îmbrăţişez, să te consolez, să te îngrijesc cu dragoste, să-ţi povestesc totul despre toţi cei pe care îi iubeşti, toţi cei care sunt în viaţă. Copiii noştri şi cu mine ne amintim de tine şi îţi trimitem gândul nostru bun, iubitor şi protector. Iată, au trecut paisprezece ani de când eşti în închisoare şi nouă ani de când nu ai dreptul la corespondenţă. Ce ai gândit, cât ai suferit în acest timp? Numai Dumnezeu Atotputernicul ştie, şi tu. Au trecut, de asemenea, aproape cinci ani de când zac în închisoare, unde am îndurat suferinţe cumplite. Acum aceste suferinţe mă apropie de tine, mă ajută să înţeleg prin câte ai trecut în toţi aceşti ani! Te-au luat de lângă mine când eram tânără, în floarea vârstei şi a puterilor, iar acum nu mai sunt aceeaşi. Ai lăsat în urma ta şase copii mici şi nici ei nu mai sunt aceiaşi. Dacă Creatorul va vrea ca tu să te întorci la noi, nu ne vei mai cunoaşte. Dar ştiu că tu ne iubeşti mai mult ca înainte şi că ne îmbrăţişezi cu bucurie şi cu tandreţe". (Din nefericire, soţul Anei Petrovna nu mai era în viaţă la data când trebuia să primească această scrisoare: el a murit în lagăr în 1941. Soţia lui şi-a petrecut unsprezece ani în închisoare, iar cei şase copii ai lor au rămas şi fără tată, şi fără mamă...)     

 

 

— 15 NOIEMBRIE 1975. Monseniorul Julionas Stepano­vicius, fost administrator apostolic la arhiepiscopia din Vilnius, s-a plâns Consiliului de Miniştri al R.S.S.Lituania de abuzurile comise de delegatul Consiliului pentru probleme religioase, J.Rugienis, în ceea ce-l priveşte pe el şi pe preoţii aşa-zis recalcitranţi: "Sunt cincisprezece ani de când am fost lipsit de dreptul de a-mi îndeplini obligaţiile profesiei şi de când am fost constrâns să domiciliez în locul pe care mi l-au fixat autorităţile administrative - Zagare, provincia Joniskis. Atâta timp cât am fost în post, m-am străduit să mă achit cu corectitudine de îndatoririle mele de episcop, veghind la binele spiritual al preoţilor şi al credincioşilor. Nu am avut în nici un fel impresia că am încălcat legile sovietice. Niciodată şi niciunde n-am zis sau n-am făcut ceva care să aducă atingere Uniunii Sovietice sau sistemului sovietic. Mi-am dat silinţa să-i liniştesc pe preoţii şi pe credincioşii exasperaţi de ingerinţele funcţionarilor guvernamentali în problemele şi în viaţa Bisericii. Conform articolului 28 din Codul penal al R.S.S.Lituania, pedeapsa cu exilul poate fi aplicată pentru o perioadă mergând de la un an la cinci ani. În cazul meu au trecut cincisprezece ani de când am fost constrâns să trăiesc în exil. Această pedeapsă mi-a fost dată nu pentru că aş fi făcut vreo crimă, ci din cauza erorilor şi abuzurilor comise de delegatul pentru probleme religioase şi de anumite organe ale Securităţii Statului". 

 

 

— 16 NOIEMBRIE 1986. În cursul procesului care l-a avut ca inculpat pe credinciosul Pavel Protsenko, acesta a spus în ultima sa declaraţie: "Procurorul afirmă că în lucrările mele acuz statul de relaţii cu Biserica. Dar Biserica este aceea care construieşte biserici cu ajutorul contribuţiei credincioşilor. Chiar şi în cazul obiectelor de cult, achiziţionate din banii poporului, statul nu face decât să le dea în folosinţă Bisericii. Şi rolul Bisericii în istorie a fost denaturat. Din vremuri imemoriale Biserica a fost protectoarea principiilor morale ale poporului rus, adevăr demonstrat de operele lui Puşkin, Tolstoi, Dostoievski. [...] Aici, în această sală, se judecă odată cu mine manuscrise şi cărţi, ale mele, ca şi cele care mi se atribuie. Dar textele cu caracter religios filozofic nu pot fi judecate. Şi dacă mi se reproşează că sunt autorul unor opere religioase care impun o viziune a lumii creştine, străină comunismului, judecătorii ar trebui să-şi amintească faptul că, în conformitate cu o rezoluţie a tribunalului internaţional de la Nürnberg, nici un gen de literatură, cu excepţia celei pornografice sau duşmănoase faţă de fiinţa umană, nu poate să-l corupă pe om, nu poate să-i dăuneze".

 

 

— 17 NOIEMBRIE 1973. Ziarul sovietic Noutăţi din Moscova a oferit ocazia unei mai bune cunoaşteri a câtorva aspecte ale educaţiei ateiste a copiilor în şcoala comunistă. Deşi ziarul susţine că elevii nu sunt educaţi în mod direct în spiritul ateismului ştiinţific şi că nu există asemenea subiecte în programa şcolară, ci doar "puncte de vedere materialist ştiinţifice cu bază atee", care sunt explicate copiilor prin cazuri "concrete"( în cursul lecţiilor de istorie, botanică, geografie, sociologie, astrologie etc.), toate cursurile sunt mânjite de ateism de la un capăt la altul: "Când se vorbeşte elevilor despre structura pământului sau a sistemului solar, se face comparaţia unor date ştiinţifice (accesibile) cu un concept medieval bazat pe legenda biblică a creaţiei lumii. Profesorul procedează la fel la lecţiile de zoologie sau de botanică, comparând teza lui Darwin asupra originii speciilor cu legenda biblică despre Adam şi Eva şi cu arca lui Noe. Istoria şi sociologia le transmite copiilor concepţia materialistă a dezvoltării societăţii umane şi demonstrează inconsistenţa concepţiei religioase asupra istoriei, ca un act al providenţei şi al predeterminării". Conform ziarului Noutăţi din Moscova, "şcolile sovietice au ca scop educaţia ateistă a tineretului, prin cultivarea ideilor materialiste ale programei de învăţământ, concepute în spiritul moralei comuniste".

 

 

— 18 NOIEMBRIE 1948. Cardinalul Mindszenty, adresându-se poporului său, a denunţat cu fermitate lupta dusă împotriva lui de Guvernul comunist ungar: "De mai multe săptămâni, în diferite localităţi ale Ungariei mutilate se votează contra mea mereu aceleaşi moţiuni. Se condamnă spiritul contrarevoluţionar şi antidemocratic suscitat şi reaprins de mine cu ocazia sărbătoririi Zilelor Fecioarei Maria, organizate în diverse locuri din ţară în 1947-1948. De asemenea, se plâng de eşecul acordului între Biserică şi stat. Se cere să se pună capăt activităţii mele nocive. Eu nu-mi acuz acuzatorii. Dacă, din când în când mă simt obligat să lămuresc situaţia, acesta nu este decât un act de dreptate faţă de naţiunea mea, pentru suferinţele ei sfâşietoare, pentru lacrimile ei debordante, pentru apelurile ei la justiţie".

 

 

— 19 NOIEMBRIE 1973. A fost arestat, în virtutea articolului 162 din Codul penal, credinciosul lituanian Povilas Petronis, acuzat de a fi multiplicat literatură religioasă şi antisovietică, de a fi procuarat material pentru revista clandestină Cronica Bisericii catolice în Lituania şi de a fi difuzat numerele 6 şi 7 ale acestei reviste.  În apărarea pe care şi-a susţinut-o singur, Petronis povestea - aşa după cum putem citi în numărul 13 al aceleiaşi reviste - "cum a muncit ca simplu ţăran încă de la vârsta de 8 ani, cum a studiat apoi în diverse şcoli, continuând să muncească între timp. Şi-a obţinut diploma de practician şi până în 1968 avea deja 41 de ani de muncă. După ce a început să aibă probleme serioase de sănătate, şi-a abandonat munca şi s-a hotărât să-şi consacre energia pe care o mai avea problemelor credincioşilor". În afară de difuzarea a aproximativ 40 de exemplare din Cronica Bisericii catolice în Lituania, Petronis "a multiplicat în jur de 20 de mii de cărţi de rugăciuni şi cu banii obţinuţi din difuzarea cărţilor şi-a plătit colaboratorii pentru munca lor, a cumpărat hârtie etc. El a declarat că a multiplicat şi a difuzat cărţi de rugăciuni pentru că credincioşii aveau nevoie de acest gen de literatură. În plus, în aceste cărţi nu se găseşte nimic care să aducă atingere regimului comunist sovietic, rugăciunile nefiind literatură antisovietică".

 

 

— 20 NOIEMBRIE 1975.  Episcopul ortodox din Poltava, Teodosie, îi scrie lui Leonid Brejnev: "I.Y.Necitailo (delegat pentru probleme religioase al diocezei sale) a venit să mă caute la episcopie pentru a-mi cere să hirotonisesc mai puţini preoţi. I-am răspuns că am hirotonisit deja mai puţini decât impun necesităţile. Dar în alte dioceze n-a avut loc nici o hirotonisire - a spus delegatul. Eu nu înţeleg să răspund de alte dioceze - i-am replicat. Apoi mi-a propus să unesc sau să închid câteva, aşa cum le-a numit el, parohii mai puţin dinamice. I-am răspuns că episcopii se aflau acolo nu pentru a închide biserici, ci, dimpotrivă, pentru a crea altele. Şi ce veţi face dacă autorităţile vor închide o biserică fără ştirea sau consimţământul dum­neavoastră? - m-a întrebat vizitatorul meu. Fiecare biserică are un preţ mai mare decât viaţa mea şi de aceea o voi apăra mai mult decât îmi apăr propria persoană; voi apăra acea biserică până la ultima mea suflare  - i-am răspuns. Din toate acestea se poate trage concluzia că pentru Necitailo singura modalitate de înţelegere şi colaborare nu înseamnă altceva decât complicitatea episcopului la uneltirile lui în favoarea ateismului.[...] Este posibil ca în prezent  problema crucială pentru Biserica ortodoxă rusă să fie recrutarea cadrelor ecleziastice; lipsa preoţilor se face simţită într-o oarecare măsură peste tot, dar mai ales în Ucraina, unde este interzisă hirotonisirea preoţilor. Vechii preoţi mor treptat, treptat şi nu se poate asigura înlocuirea lor. În anumite regiuni, există zeci de comunităţi parohiale care au rămas, ani la rând, fără hrană spirituală. În altele, un preot deserveşte singur trei sau patru parohii. Adevăratul scop al fiecărui delegat, desigur şi al celui din Poltava, este să împiedice prin toate mujloacele recrutarea de noi preoţi, să împiedice admiterile la seminarul teologic şi deci funcţionarea normală a acestuia, astfel ca bisericile, în lipsă de preoţi, să fie închise". 

 

 

— 22 NOIEMBRIE 1972. Profesorul de istorie A.Zavialov a făcut cunoscută în ziarul Turkmenskaia Pravda metoda prin care încearcă "să educe combatanţi activi" pentru cauza ateismului: "Trebuie acordat un interes special fundamentului ateist al cur­sului de educaţie civică. Predau această materie într-o şcoală din Aşhabad. În timpul cursului dau explicaţii ştiinţifice şi materia­lis­te fenomenelor sociale. În plus, demonstrez inconsis­tenţa pre­ju­decăţilor religioase, critic actualul modernism teologic. Aceste pro­bleme sunt complicate. Ele necesită clarificări apro­fundate pentru care trebuie să aduci, în sprijin, exemple concrete. Munca în afara şcolii are o mare importanţă în educarea ateistă a tineretului. Experienţele cercului tinerilor atei în şcoli...merită o atenţie specială. Membrii cercului au realizat emisiuni ateiste pentru şcoli, conferinţe şi întâlniri. Ei au organizat şi mici expoziţii pe teme ateiste. Mai sunt şi alte metode eficiente în educarea tinerilor: discuţiile despre cărţile care au ca subiect problema ateismului".

 

 

— 23 NOIEMBRIE 1974. Nefericiţii părinţi Vladimir şi Nina Zidraşko le-au scris primului secretar al Partidului Comunist al Republicii Kazahstan şi secretarului general al O.N.U.: "Soţia mea şi cu mine am fost convocaţi, la ordinul K.G.B., la un consiliu pedagogic unde urma să se analizeze datele ce ar fi permis să ni se ia copiii, adică să fim privaţi de drepturile părinteşti. Punctul 9 al decretului lui Lenin din 23 ianuarie 1918 stipulează că cetăţenii pot să înveţe religia şi să ţină cursuri de religie, în particular. Cu toate acestea, atât delegatul Comitetului local al Partidului Comunist, cât şi conducerea şcolii, unii dintre profesori ca şi alte persoane ne-au avertizat cu severitate că aceşti copii, ai noştri, aparţin de fapt societăţii şi că Partidul şi Guvernul ne interzic să le dăm o educaţie religioasă. Apoi ne-au mai spus: Vă vom lua copiii! Sunteţi în atenţia K.G.B. Sunteţi duşmani ai poporului". 

 

 

— 25 NOIEMBRIE 1975. Puterea comunistă a dus la îndeplinire hotărârea de a demola biserica din satul Raşkovo, situat la 170 de kilometri de Chişinău, în Moldova sovietică. "În acea zi - se relatează într-o scrisoare adresată Papei Paul al VI-lea, de către catolicii germani şi polonezi, rezidenţi în R.S.S.Moldove­nească - în faţa fiecărei case stăteau câte trei, patru sau cinci miliţieni, pentru a-i împiedica pe oameni să iasă ca să nu stânjenească demolarea bisericii. În acea zi, copiii au fost chemaţi la şcoală la orele 8 dimineaţa, şi nu la 9, ca de obicei. Mai mult de 15 miliţieni au stat de pază la şcoală pentru a le interzice copiilor să iasă în stradă. Au fost aduse numeroase utilaje, transportoare, buldozere pentru a demola biserica. În zonă au venit miliţieni din patru regiuni ale Moldovei. Chiar şi armata a fost prezentă. S-a lucrat de la orele 9 până la 16. În locul bisericii n-a rămas decât un câmp arat. Este imposibil de exprimat în cuvinte durerea oamenilor şi spectacolul care a avut loc când credincioşii, adunaţi seara pe câmpul gol, au îngenuncheat, cu mâinile împreunate în formă de cruce, pe locul unde fusese altarul, şi, hohotind, au implorat mila divină". 

 

 

— 26 NOIEMBRIE 1949. Un citat din cartea despre expe­rienţa detenţiei a lui Nicole Valery: "Uşa s-a deschis şi un gardian mi-a aruncat câteva cuvinte: Adună-ţi lucrurile şi ieşi! Am înţeles imediat că voi fi transferată în altă închisoare. Nu puteam să cred că mă vor elibera. În sinea mea mi se părea că, independent de voinţa celor care mă ţineau în captivitate, viaţa mea de deţinută de-abia începuse, că Dumnezeu mă voia îndărătul gratiilor şi că nici El, nici eu nu puteam fi mulţumiţi numai cu trei luni de recluziune. Apoi, mărturisesc că nu mă atrăgea nimic către liberatate, cu excepţia grijii pentru ai mei, dar ajunsesem să-mi domin acest sentiment, lăsându-i pe toţi, în rugăciunile mele, în mâinile Domnului. Ideea că Dumnezeu însuşi mă luase în grija Lui îmi era atât de scumpă, gândul că mă trimisese aici pentru a învăţa ce înseamnă regretul şi liniştea pe care ţi le dă iertarea totală, încât nu doream să fiu eliberată, fiindcă socoteam că îmi rămâneau încă multe de învăţat şi de înfăptuit. Am părăsit deci mica celulă care a fost pentru mine, timp de nouăzeci şi două de zile, un colţ de paradis, de lumină, de linişte spirituală. Am plecat din celulă cu regret, am lăsat acolo o parte din inima mea şi amintirea unei experienţe spirituale unice al cărei teatru a fost chiar celula de care tocmai mă despărţeam".

 

 

— 26 NOIEMBRIE 1974. Părintele Gleb Iakunin i-a adresat o scrisoare mitropolitului Pitirim: "Ortodoxia a suferit în ultimii ani o deviaţie, în Biserica rusă, aceea a modernismului teologic, direcţie deschisă de mitropolitul Nicodim şi succesorii săi. Aceasta a contribuit la distrugerea frontierelor Bisericii, prin acceptarea accesului deliberat al necredincioşilor la conducerea ei. Dar în prezent, Eminenţă, în discuţia difuzată de radio B.B.C. la 3 noiembrie aţi apucat-o pe un drum invers. Aţi lansat un apel în favoarea diminuării atribuţiilor Bisericii, acceptând să-i aban­donaţi pe copii, poziţie pe care aţi prezentat-o dintr-un punct de vedere doctrinar. Ba chiar aţi prezentat-o ca pe o opţiune morală, mergând astfel mai departe decât mitropolitul Nicodim. Cuvintele dumneavostră despre educaţia copiilor sunt o atingere adusă credinţei tuturor părinţilor apropiaţi Bisericii. Mai mult: cuvintele dumneavoastră sunt, în sensul strict, propagandă antireligioasă. Se poate afirma cu certitudine că, de la începutul creştinismului, nu s-au auzit niciodată asemenea cuvinte în gura unui reprezentant al Bisericii".

 

 

— 27 NOIEMBRIE 1953. A fost arestat Monseniorul Jean Herrigers, din dioceza de la Yungpingfu, China. Lui i s-au adus următoarele acuzaţii:   1) A avut relaţii cu funcţionari naţionalişti. 2) A trimis preoţi chinezi în diverse regiuni pentru a face spionaj. 3) A influenţat retragerea unor tineri din organizaţiile tineretului comunist. 4) Le-a interzis elevilor creştini să poarte cravata roşie de pionier. 5) A făcut trafic cu scrisori reacţionare şi a sabotat mişcarea Bisericii independente.

Viclenia strategiei comuniste este evidentă. Conform acesteia nu trebuie să se treacă la persecutarea directă a slujitorilor de neclintit ai Bisericii, având în vedere că Mao a asigurat "libertatea credinţei religioase". În schimb conducătorii Bisericii creştine trebuie să fie pedepsiţi ca reacţionari, contrarevoluţionari şi duşmani ai poporului.

 

 

— 27 NOIEMBRIE 1975. Un profesor suplinitor de la şcoala secundară din Siauliai, Lituania, a convocat-o pe mama elevei Mimute Vaitkute, din clasa a 8-a B, pentru a o întreba dacă fata face rugăciuni acasă, dacă merge la biserică să se spovedească etc. "Acestea sunt întrebări de pus? Fiica mea şi cu mine suntem catolice şi ne îndeplinim deci datoriile de catolice" - a răspuns mama elevei. "Fiica dumneavoastră nu s-a înscris în Komsomol. Mai mult, a devenit subiect de ironie şi batjocură pentru colegii ei". "Fiica mea nu se teme de aşa ceva. Ea este pregătită să sufere pentru convingerile sale, fiindcă ştie că o face spre onoarea ei".

 

 

— 29 NOIEMBRIE 1976. Cardinalul polonez Wyszinski s-a adresat Guvernului comunist de la Varşovia pentru a apăra aspiraţiile funciare şi speranţele credincioşilor săi: "Deoarece suntem martorii unei acţiuni criminale de ateizare forţată, impusă poporului nostru, ne mobilizăm toate forţele şi protestăm! Nu! Vă aflaţi pe un drum greşit! Naţiunea îşi va îndeplini toate îndatoririle civice, cu o singură condiţie: nu vă atingeţi de credinţa noastră... În locul cuvântului lui Dumnezeu, ne gratificaţi cu cuvinte omeneşti! În locul vieţii spirituale, ne aruncaţi bucăţi de pâine! În locul energiilor divine care animă poporul lui Dumnezeu, ne oferiţi motoare şi utilaje mecanice...Este prea puţin! Oţelul, chiar uns cu ulei, rugineşte cu timpul. Iată de ce vă cerem: fraţilor, voi care vă proclamaţi necredinţa, nu vă atingeţi de credinţa noastră! Suntem gata să facem multe eforturi şi sacrificii, cu o singură condiţie: să ne simţim liberi în propriile noastre lăcaşuri. Vrem să fim liberi, dar nu ne intoxicaţi! După ce am traversat un potop de foc şi de sânge, pe toate fronturile pământului şi în lagărele concentra­ţio­na­re, avem dreptul  să trăim liberi în ţara noastră, să muncim ca oameni liberi...". (André Martin Polonia îşi apără sufletul.)  

 

 

— 30 NOIEMBRIE 1951. A avut loc între orele unu şi patru ale după-amiezei, procesul public al Surorilor Franciscane, care conduceau orfelinatul din Beijing, unde se aflau 1000 de fetiţe abandonate. Surorile au fost acuzate, de un anume M.Ting, de a fi grăbit moartea a 23.403 de copii (din 25.620, admişi în orfelinat). Sora Raymonde, grav bolnavă, ţintuită la pat de mai mult timp, a fost ridicată cu sălbăticie de cincisprezece poliţişti şi, cu cătuşe la mâini, a fost forţată să răspundă, în faţa progresiştilor parohiilor din Beijing, pentru "crimele" înfăptuite, şi anume pentru a fi primit fonduri de la "imperialiştii americani". În faţa strigătelor judecătorului, printre care: "Vă meritaţi moartea!", conducătoarea Franciscanelor a răspuns imperturbabil: "Nu mă tem de moarte!".