— 1 MAI 1978. Credincioasa lituaniană Ona Pranskunaite scria dintr-un lagăr din Siberia: "Agenţii K.G.B. au făcut din mine un deţinut politic. În urmă cu câţiva ani nu mă consideram o persoană implicată politic şi nu mă ocupam de acest domeniu. În calitate de credincioasă, mă interesa literatura religioasă pe care am difuzat-o, pentru că am înţeles cât este de necesară şi că în ţara mea nu se găseşte decât în cantităţi cu totul insuficiente. Am şi reprodus câteva numere din Cronica Bisericii catolice în Lituania, faptă pentru care am fost acuzată de activitate politică. În lagăr, sora mea mi-a trimis o telegramă pentru a-mi anunţa decesul mamei noastre. Conducătorii lagărului nu mi-au transmis această telegramă şi s-au comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, sora mea a obţinut de la medic un certificat cu care s-a prezentat la comandantul Miliţiei din Birzai (unde mama mea fusese radiată din registru) pentru a-i cere semnătura pe acest document pe care dorea să-l prezinte la conducerea lagărului unde mă aflam, ca pe un argument de necontestat în vederea obţinerii permisiei care mi-ar fi înlesnit participarea la înmormântare. Comandantul Miliţiei a refuzat să semneze documentul, deşi, după cum ştie oricine, un certificat de deces nu poate fi eliberat decât după ce defunctul este radiat din registrul de evidenţă a populaţiei. Conform reglementărilor Ministerului de Interne, un deţinut are dreptul să obţină două săptămâni de permisie, nu numai la decesul părinţilor lui, dar şi atunci când aceştia sunt grav bolnavi. Desigur, aceste reglementări n-au fost valabile şi pentru mine. Problemele mele sunt mai profund examinate. Numai ale mele! În urma unei percheziţii mi s-au luat mătăniile pe care am reuşit să le păstrez nouă luni. Cineva a strecurat două cărţi poştale, având teme pascale, într-o scrisoare de urări cu ocazia sărbătorilor de Paşti. Acestea n-au ajuns niciodată la mine. Dumnezeu a lăsat suferinţa pe pământ, dar tot el ne-a dat şi tăria de a o suporta".

— 4 MAi 1946. "Episcopii din Ungaria au publicat o scrisoare-document - scrie cardinalul Mindszenty în Memoriile sale - care conţine directive privind toate problemele şcolare şi care dă un răspuns de necontestat tuturor celor care văd în şcolile confesionale un pericol pentru democraţie. În scrisoare se afirmă: Puteţi fi încredinţaţi că niciodată şcolile şi învăţământul religios al Bisericii nu se vor opune adevăratelor convingeri democratice. Prin sistemul său de burse, Biserica a făcut posibilă şcolarizarea şi ascensiunea socială a numeroşi copii săraci. Numeroase persoane care s-au îndepărtat în prezent de Biserică îşi datorează succesul şi poziţia socială sau profesională activităţii culturale a Bisericii. Nu este aceasta o dovadă că educaţia catolică nu constituie o piedică în formarea individului? Libertatea este esenţa spiritului democratic. Dar există cu adevărat libertate acolo unde catolicii nu au dreptul să aibă propriile lor şcoli, acolo unde numai şcolile de stat sunt autorizate, şcoli în care, cel mai adesea, o minoritate impune filozofia sa majorităţii?".

— 4 MAI 1967. Credincioasa Lidia Vins, preşedinta Consiliului familiilor deţinuţilor aparţinând Bisericii evanghelice baptiste din U.R.S.S., i-a adresat o scrisoare fiului său Gheorghi, aflat în detenţie într-un lagăr de muncă forţată: "Îţi trimit binecuvântarea mea de mamă. Fie ca Domnul să-ţi dea înţelepciune şi puterea de a-ţi duce crucea cu răbdare şi umilinţă. Fie ca Domnul să-ţi dea forţa morală de care ai nevoie pentru a îndura totul şi forţa fizică pentru a putea rezista. Vizita pe care ţi-am făcut-o, în afară de bucuria de a fi putut să te revăd, mi-a produs o foarte profundă impresie. Ţărmurile existenţei celeste se apropie de mine puţin câte puţin. Din această perspectivă unele valori se reaşază, pe altele le cântăresc cu alte măsuri. Un singur sentiment persistă. Acela care m-a făcut, încă din tinereţe, să renunţ la o carieră atrăgătoare şi care - acum când vârsta înaintată şi cortegiul ei de neplăceri au sosit - mă mobilizează încă şi îmi dă viaţă: este compasiunea pentru poporul nostru. Încerc o milă din ce în ce mai intensă pentru tinerii decăzuţi şi criminali. Îmi răsună în urechi cuvintele lui Hristos: Daţi-le să mănânce. Am cunoscut figuri schimonosite de ură care au redevenit umane sub efectul unui cuvânt bun. Poate exista o misiune mai minunată decât aceea de a-l ridica de la pământ pe omul transformat în animal prin propria lui decădere. Continuu să cred, aşa cum am făcut întreaga mea viaţă, că acesta este binele care va ieşi victorios. Aştept cu fervoare renaşterea sentimentelor umane. În orice fiinţă, oricât de decăzută ar fi, eu văd un om şi refuz să cred că va triumfa minciuna".

— 4 MAI 1974. Părintele Dimitri Dudko căruia patriarhul i-a interzis să-şi continue seria celebrelor convorbiri de la biserică, a fost invitat de un grup de credincioşi, într-o casă particulară, pentru ca, în cursul discuţiilor, să primească răspunsuri la întrebările care îi frământă. Iată cum priveşte el, de exemplu, răul pe care îl revarsă "această ciumă care este delaţiunea", într-o societate în care omul "a devenit cinic, dezmăţat, suspicios", privind cu frică la semenii săi. "Este un rău înspăimântător cu care ne-am obişnuit atât de bine, încât nu ni se mai pare atât de înspăimântător. Unii chiar îşi construiesc datorită lui o adevărată carieră, îşi orânduiesc mai bine viaţa. Acest rău a distrus morala noastră. E adevărat, existenţa lui e străveche. Dar dacă, înainte, răul acesta nu apărea decât foarte rar ( Iuda este singurul delator printre cei doisprezece apostoli), acum, dimpotrivă, ne-am obişnuit cu afirmaţia că un om din trei este un Iuda. Asta se întâmplă poate din cauză că îndoiala a copleşit credinţa noastră. Noi suspectăm pe toată lumea şi din această cauză nu mai avem încredere în nimeni şi nu mai suntem capabili să dăruim dragoste nimănui. Acest rău se manifestă când ascultăm conversaţiile celor din jur, când raportăm, când informăm (pentru a mă exprima cu reţinere), îndeletniciri care într-un limbaj grosier se numesc spionaj, turnătorie. Atât timp cât va bântui printre noi, nu ne vom putea înţelege, nici eu nu voi reuşi, nimeni nu va înţelege, nimeni nu mă va crede că, denunţând acest rău, eu nu vreau răul nimănui. Există probabil deja, undeva, o mulţime de rapoarte referitoare la persoana mea în care sunt descris ca o fiinţă malefică. Doamne, apără-ne de acest rău! Este posibil să nu ne mai înspăimânte spectacolul Inocentului crucificat pe Golgota şi acea siluetă demnă de milă care se balansează atârnând de ramura unui copac, spânzuratul care, urând întreaga lume, a trădat această lume şi, o dată cu ea, pe el însuşi. Să privim această imagine cu mai multă atenţie, să nu ne mai temem de Golgota, pentru că acolo a strălucit lumina reînvierii. Numai după ce vom trece prin Golgota, vom putea să tăiem capul Leviathan-ului, să eliberăm cu milă şi dragoste cadavrul spânzuratului de pe creanga de unde atârnă, să plângem asupra lui, pentru că soarta trădătorului este cu adevărat înfricoşătoare".

— 5 MAI 1968. Comunitatea baptistă din Brest, compusă din cinci sute de membri, a adresat o plângere în apel procurorului Republicii Sovietice Socialiste Bielorusia, procurorului regiunii Brest, Sovietului Bisericii creştinilor evanghelici baptişti şi Consiliului familiilor deţinuţilor din U.R.S.S. În plângere se exprimă dezacordul categoric faţă de procesul din 17 aprilie şi protestul faţă de condamnarea coreligionarilor T.K.Feidak şi V.A.Vilcinski la 5 ani de detenţie într-un lagăr de muncă forţată,"ca nişte criminali de drept comun". Denunţând falsificarea capetelor de acuzare de către ministerul public al regiunii Brest, semnatarii plângerii au demonstrat că, în realitate, verdictul tribunalului orăşenesc din Brest nu reflectă în nici un fel legislaţia sovietică, nici Constituţia U.R.S.S., ci ura militanţilor ateişti care se reflectă în rechizitoriul procurorului Republicii şi în sentinţă. Toate capetele de acuzare sunt considerate ca "lipsite de orice fundament legal", "gratuite" şi fără să "se sprijine pe probele din dosarele judiciare ", fie că este vorba despre învăţământul religios pentru copii, fie despre o adunare de rugăciune în mijlocul pădurii - care ar fi "o infracţiune faţă de ordinea publică" - sau chiar de difuzarea de manifeste, broşuri şi texte religioase. În ceea ce priveşte acuzaţiile conform cărora "copiii credincioşilor din Brest nu se înscriu în organizaţiile de pionieri şi nici în Comsomol, nu citesc aproape deloc opere literare, în afara celor înscrise în programele şcolare, şi nu frecventează cinematograful", baptiştii pun următoarea întrebare: "Nu este inadmisibil ca în plin secol 20, într-o ţară care a avut iniţiativa a numeroase conferinţe şi declaraţii internaţionale, oamenii să fie acuzaţi pentru că nu citesc decât prea puţină literatură şi refuză să se înscrie în nişte organizaţii neconstrângătoare, la care accesul este definit ca liber?". Semnatarii plângerii declară solemn şi curajos: "Noi purtăm întreaga responsabilitate a educării copiilor noştri în spirit religios, noi suntem răspunzători pentru felul în care îşi petrec timpul liber şi pentru acţiunile lor, până la majorat, noi suntem răspunzători pentru credinţa lor în Dumnezeu şi pentru că studiază Evanghelia - numai noi, părinţii lor".

— 6 MAI 1976. Baptistul A.I.Petrenko şi soţia lui Natalia s-au adresat conducătorilor U.R.S.S., Brejnev şi Podgornîi, pentru a le cere "să ne apere copiii contra proiectelor şi deciziilor Comisiei administrative a Sovietului municipal din Korosten şi a colectivului de profesori de la Şcoala nr.8 care urmăresc să fim deposedaţi de drepturile părinteşti din cauza refuzului copiilor noştri de a se înscrie în organizaţia de pionieri. Este posibil ca în ţara noastră umanitară să poată exista legi monstruoase care să permită să li se ia copiii acelor părinţi care îi educă în spirit creştin? Decizia Comisiei administrative este de a ne izola copiii, dacă noi nu ne vom schimba opiniile şi conduita într-un termen de trei luni". La o şedinţă care a avut loc în atelierul unde munceşte Petrenko, maistrul a propus să se ia hotărârea ca acesta să fie privat de drepturile părinteşti, dacă nu renunţă la convingerile lui religioase. Într-o altă scrisoare, Natalia Petrenko scrie că " la Şcoala nr.40, directorul P.N.Liah debitează în faţa părinţilor tot felul de minciuni în legătură cu copiii noştri, oferind astfel ocazia ca ei să fie loviţi sau dispreţuiţi. Profesorul de geografie l-a calificat pe fiul nostru drept duşman al poporului şi animal".

— 8 MAI 1947. Purtătorul de cuvânt al Guvernului comunist al Ungariei a declanşat o campanie de o excesivă duritate contra organizaţiei Caritas, acuzată de activitate politică ilegală, desfăşurată sub paravanul activităţii religioase. "Presa comunistă a reluat această temă adăugând că organizaţia Caritas urmărea o acţiune condamnabilă, pentru că distribuia ajutoare venite din străinătate membrilor listei B, adică unor persoane considerate ca periculoase pentru democraţie. Guvernul a intervenit în această afacere şi a hotărât ca organizaţia Caritas să dea 80% din ajutoarele venite din străinătate Ministerului Asistenţei Sociale şi să distribuie restul de 20% individual, sub supravegherea comisiilor locale pentru problemele sociale, comisii direct subordonate structurilor comuniste ale statului. Ca urmare a acestor restricţii impuse organizaţiei Caritas, ajutoarele trimise din străinătate au fost suspendate. Chiar şi în interior strângerea de donaţii a devenit din ce în ce mai dificilă, deoarece producătorii au fost obligaţi să verse tot ce produceau în fondul comun. Astfel activitatea organizaţiei Caritas s-a restrâns aproape complet în cursul anului 1947; comuniştii îşi atinseseră scopul. În mai 1947 au apărut mai multe interdicţii care au afectat manifestările exterioare ale credinţei - sărbătorile religioase, pelerinajele şi procesiunile. Iată câteva exemple: la Budapesta a fost interzis Kaboczy Ut, pelerinajul tradiţional de acolo, iar persoanele care, în ciuda interdicţiei, au luat parte la manifestare au fost arestate. De asemenea la Budapesta, Csepel, Szekesfehervar, Miliţia a încercat să-i intimideze pe cei care au luat parte la sărbătorile religioase, notându-le numerele de la maşinile cu care au venit la acestea". (Albert Galter: Comunismul şi Biserica catolică)

— 8 MAi 1953. Cardinalul Wyszinski a trimis o scrisoare preşedintelui Bierut, în care este vorba, printre altele, şi de lichidarea presei catolice: "Numai catolicii nu au dreptul de a-şi exprima în mod liber opiniile. Le este interzis cu severitate să combată ideile adverse sau să angajeze polemici, să-şi apere credinţa de atacurile cele mai defăimătoare şi insultătoare. Nu le este permis să respingă calomniile notorii pe care partea adversă le propagă fără să suporte nici un fel de consecinţe. Cenzorul nu ţine deloc cont de drepturile şi de conştiinţa redactorului catolic căruia îi modifică în mod arbitrar titlurile şi conţinutul articolelor şi nu manifestă nici o reţinere în a le umple de interpolări. Cenzorul îşi permite chiar să schimbe orientarea doctrinară a unei asemenea reviste, estompându-i caracterul religios. Presa noastră catolică a încetat să mai existe, ca urmare a unui ordin venit de sus".

— 8 MAI 1972. Cu ocazia vizitei la Bruxelles, patriarhul român Iustinian şi-a îngăduit să vorbească, în cadrul unei conferinţe de presă, de "autodisoluţia" Bisericii greco-catolice şi chiar de înţelegerea manifestată de catolicii de rit oriental din România faţă de problema unificării, proclamată la 1octombrie 1948. Aceste observaţii false au fost combătute în l'Osservatore Romano din 11 iunie, prin argumente care ţin de adevărul istoric: "Patriarhul Iustinian a declarat că Biserica unită catolică n-a fost suprimată, ci că s-a autodizolvat. De fapt, Biserica greco-catolică a fost suprimată...şi mulţi preoţi refractari la această acţiune au fost deportaţi, în timp ce un foarte mare număr de credincioşi fideli, care au refuzat să treacă la Biserica ortodoxă, şi-au pierdut slujbele. S-a ajuns în felul acesta la data de 28 octombrie 1948, când şase episcopi ai Bisericii unite şi principalii lor colaboratori au fost arestaţi. Cei şase prelaţi au murit toţi în închisoare".

— 9 MAI 1949. Ca urmare a sovietizării politice, în Coreea de Nord, a avut loc arestarea masivă a o sută douăzeci şi trei de misionari care activau în Vicariatul apostolic din Wonsan. Printre victimele inocente ale comuniştilor coreeni s-au aflat, pe lângă Monseniorul Boniface Sauer, vicar apostolic, alte zeci şi zeci de clerici şi credincioşi germani, francezi şi coreeni.

— 9 MAI 1974. Preotul lituanian J.Niurka, din Utena, a trimis episcopului R.Kriksciunas, administrator apostolic al diocezei din Panevezys, o declaraţie în care reclamă dificultăţile întâmpinate de el în spitalele unde este chemat pentru a asigura asistenţa religioasă a bolnavilor: "Într-o noapte am fost trezit din somn şi rugat să merg la spital, dar am aflat că nu aveam acordul personalului sanitar. Am promis atunci să aştept până ce îl voi fi obţinut, dar aşteptarea mea s-a dovedit zadarnică. După câteva zile, am fost chemat din nou la spital, de această dată în plină zi. Cel care m-a chemat nu avea însă aprobarea medicului-şef. Am încercat să o obţin, dar, din nou, în zadar. Concluzii: 1. La spitalul din Utena, preotul nu poate să-i asiste pe credincioşii muribunzi. 2. Ce valoare mai are hotărârea de a se cere aprobarea medicului-şef, dacă acesta o refuză sistematic? 3. Se pare că cineva a interzis medicului-şef să elibereze aprobările de asistenţă religioasă a credincioşilor muribunzi şi medicilor de gardă să permită accesul preotului la bolnavi".

— 9 MAI 1975. În discursul rostit la aniversarea martiriului sfântului Stanislas, cardinalul Stefan Wyszinski a spus: "Este evident că, atunci când un episcop sau un preot ia poziţie pentru a apăra drepturile omului, conflictul cu puterea devine totdeauna inevitabil; în această situaţie fiecare episcop sau preot poate fi cu uşurinţă judecat drept duşman sau trădător de patrie. Într-un asemenea conflict, dar cu puterea regală, s-a aflat episcopul Stanislas atunci când, doar la o sută de ani după botezul Poloniei, a încercat să apere libertatea Bisericii, dar şi legea morală sau drepturile omului. Trebuie să clarificăm lucrurile: Stanislas nu a luptat contra puterii, ci contra abuzurilor acesteia. Episcopul care apără drepturile fundamentale ale omului nu poate fi considerat drept un duşman. De secole, Biserica din ţara noastră a apărat poporul contra exceselor puterii civile şi a acţionat deci pentru apărarea cauzei naţionale care este fundamentul statului. Iar cauza naţională este mai importantă decât cauza politicii statului. Raţiunile politicii statului se mai schimbă, în timp ce cauza naţională este durabilă, cu credinţa sa, cu principiile morale, cu cultura religioasă, cu tradiţia naţională, valori pe care le conservă. Aceste valori nu s-au născut dintr-o dată şi nu pot fi deci distruse dintr-o dată".

— 9 MAI 1976. Într-o scrisoare adresată preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., credinciosul Alexei Evstratievici Guimos, cu domiciliul la Kovel, în Ucraina, scria următoarele: "În 1970, autorităţile noastre locale şi-au intensificat munca educativă. Comitetul Executiv al oraşului, K.G.B.-ul şi Miliţia au venit mai des la reuniunile noastre de rugăciune. Cu aceste ocazii ne smulgeau Bibliile din mâini şi le confiscau, împiedicau desfăşurarea slujbei religioase şi ne dădeau amenzi. În 1975, comunitatea noastră a depus o cerere de înregistrare oficială. Autorităţile locale au acceptat această cerere, însă nu ne-au dat nici un răspuns la ea până în prezent. Dar, ca urmare a cererii noastre, a început un nou val de persecuţii: împrăştierea adunărilor de rugăciune, intimidări şi, mai ales, amenzi. Consider că actele organelor puterii locale au caracterul unor iniţiative personale (ajungând până la scene de bătaie cruntă a unor copii de vârste fragede), deoarece în Constituţia U.R.S.S. se proclamă: libertatea exerciţiului religios al cultelor, ca şi libertatea propagandei antireligioase le sunt recunoscute tuturor cetăţenilor. Dacă legile noastre nu sunt acceptate de autorităţile locale şi dacă acestea au probabil motive pentru a le viola, cum se explică măsurile intrate în vigoare în domeniul apărării drepturilor omului?".

— 11 MAI 1981. Tânărul lituanian Remigijus Ivanauskas a făcut o cerere pentru a fi admis la Seminarul teologic din Kaunas. După o săptămână a fost convocat la comisariatul militar din Raiseiniai, unde a constatat, cu surprindere, că se mai aflau şi nişte şoferi de o anumită vârstă, care aşteptau să fie trimişi la muncă în Kazahstan. Cum el nu era şofer, s-a întrebat de ce îl convocaseră. Un tânăr a arătat convocarea lui Remigijus ofiţerului care stătea de pază la uşă. I s-a spus să aştepte. După un timp, un necunoscut s-a apropiat de ofiţer, cei doi au schimbat câteva cuvinte, apoi ofiţerul i-a ordonat lui Remigijus să-l urmeze pe necunoscut până la Miliţie, care se afla de cealaltă parte a străzii. Acolo i s-au pus întrebări: "Unde se află tatăl tău, ai un frate, o soră, care sunt proiectele voastre de viitor?". Necunoscutul s-a prezentat drept un agent de supraveghere. Remigijus a înţeles că era interogat pentru că îşi exprimase intenţia să urmeze Seminarul teologic. A urmat un torent de întrebări: "Ce l-a stimulat să intre la seminar? Îi cunoştea pe reverendul Alfonsas Svarinskas şi pe alţi preoţi?". După un timp a intrat în încăpere şi şeful K.G.B. şi a urmat un alt torent de întrebări asemănătoare. După ce l-au reţinut pe tânăr timp de două ore, l-au eliberat, ordonându-i să se prezinte la K.G.B. pe data de 22 iunie. De această dată, agenţii de supraveghere i-au cerut deschis lui Remigijus colaborarea cu K.G.B. şi anume, odată admis la seminar, el ar fi trebuit să informeze în legătură cu oricine ar fi distribuit literatură clandestină sau ar fi încălcat legea, sau ar fi comis acte de acelaşi fel. Remigijus a protestat: "Aş prefera să nu fiu admis la seminar, decât să devin informator!". După ce l-au reţinut pe tânăr timp de trei ore, l-au lăsat să plece, dar i-au ordonat să revină imediat ce ar fi primit un răspuns în legătură cu admiterea la seminar. Pentru că a primit un răspuns negativ, Remigijus s-a prezentat la K.G.B., unde i s-a spus: "În acest an ţi-ai închis singur drumul, să nu faci asta şi în viitor! Dacă ne vei ajuta, te vom ajuta la rândul nostru. Dacă nu, n-ai să intri la seminar!". "Prefer să aştept zece sau cincisprezece ani, decât să devin un Iuda!" - a răspuns cu severitate Remigijus Ivanauskas (Cronica Bisericii catolice în Lituania, nr.50, 1981).

— 13 MAI 1966. Preoţii Nicolai Echliman şi Gleb Iakunin au primit - ca răspuns la scrisoarea deschisă adresată de ei patriarhului Moscovei şi întregii Rusii, scrisoare de protest în legătură cu subordonarea ierarhiei Bisericii ortodoxe faţă de puterea atee - următorul comunicat semnat de patriarhul Moasovei, Alexei, şi contrasemnat de mitropolitul Pimen: "Aşa cum rezultă din argumentele lor, preoţii Nicolai Echliman şi Gleb Iakunin perseverează într-o scandaloasă încăpăţânare, dăunătoare intereselor Bisericii. Pentru a proteja Biserica de acest atentat la pacea ei internă, consider necesar să-i eliberez pe respectivii preoţi din posturile pe care le ocupă şi să le interzic orice activitate ecleziastică, până când îşi vor manifesta deplina lor căinţă. Ţin să îi previn că, dacă îşi vor continua acţiunea primejdioasă, realitatea ar putea să impună măsuri mai severe, conforme canoanelor Bisericii".

— 13 MAI 1969. O sută optzeci de tineri creştini baptişti au trimis o scrisoare Guvernului sovietic şi altor personalităţi ale regimului comunist de la Moscova, pentru a protesta împotriva arestării a numeroşi coreligionari nevinovaţi. "După ce un grup de baptişti a fost arestat, Malamud, directorul Şcolii nr. 61, a povestit copiilor că respectivii baptişti au fost condamnaţi pentru că sacrificaseră o tânără lui Dumnezeu, crucificând-o. Trebuia deci ca părinţii şi copiii să se teamă de baptişti. Această invenţie nu este rezultatul imaginaţiei unei singure persoane. O editură de stat din Leningrad a publicat lucrarea intitulată Copiii şi religia în care comuniştii reiau vechea minciună - folosită nu de mult în legătură cu evreii - conform căreia creştinii, pentru a-şi face iertate păcatele, îşi sacrifică propriii lor copii. Această legendă, inventată cu secole în urmă de persecutorii romani, a fost reluată astăzi de bolşevici pentru a înfricoşa copiii şi a-i împiedica astfel să adere la creştinism". (R. Wurmbrand Aminteşte-ţi de fraţii tăi.)

— 13 MAI 1976. Responsabilul clasei şi directorul şcolii au semnat această declaraţie în legătură cu copiii creştini din clasele a patra şi a cincea, Pavel şi Ilia Vidici, internaţi cu forţa într-o şcoală specială pentru înapoiere mintală, dar, de fapt, internaţi datorită credinţei în Dumnezeu a părinţilor lor: "Copiii au sosit în şcoala noastră la 28 noiembrie 1975; deşi aveau un anumit grad de înapoiere mintală, au fost repartizaţi în clasa a patra. Clasa le-a făcut o bună primire, ei s-au adaptat rapid, şi-au făcut prieteni. Au respectat disciplina, au fost binevoitori, liniştiţi, rezonabili. Este adevărat că au întâmpinat mari dificultăţi la limba rusă şi la matematici, dar au răspuns bine la exerciţiile orale. Trebuie să urmeze cursuri de recuperare la limba rusă şi la matematici. Aceşti copii au învăţat cu sârguinţă şi s-au conformat tuturor exigenţelor profesorilor. Lor le place să citească şi povestesc ceea ce citesc".

— 13 şI 14 MAI 1981. Patru creştini baptişti - Ivan Val, Iakoc Dirksen, Ecaterina Tevs şi Elisaveta Panina - au fost judecaţi la Isikul (Omsk). Într-o scrisoare semnată de cincizeci de credincioşi din satul Apolonovka se povesteşte despre modul în care au fost judecaţi cei patru inculpaţi şi se mai precizează că autorităţile sunt pregătite pentru confiscarea bunurilor acestora. Confiscarea a fost hotărâtă de tribunal, avându-se în vedere gravitatea pedepselor: doi dintre acuzaţi au fost condamnaţi la câte cinci ani de lagăr, în regim sever, şi două femei la câte patru ani de lagăr în regim comun. Familiilor Val şi Dirksen li s-au luat casa, o vacă şi mobilele.

— 14 MAI 1964. Ziarul sovietic Leningradskaia Pravda i-a criticat pe responsabilul sindicatului şi pe secretarul de partid al uzinei Muncitorul roşu pentru că i-au acordat o distincţie unei muncitoare credincioase. "În evaluarea muncii unei persoane, trebuie luate în considerare meritele sale politice şi orientarea ideologică". Muncitoarea respectivă n-a respectat indicaţia de a pune capăt propagandei ideologice pe care o făcea. Ea a încercat să-i convingă pe tovarăşii săi de muncă să frecventeze biserica şi chiar a fost surprinsă făcându-şi cruce. În ciuda meritelor sale, distincţia care i-a fost acordată trebuie să-i fie retrasă, pentru că "cine propovăduieşte religia este nedemn de a primi o asemenea distincţie". (Cf. Situaţia religioasă în U.R.S.S., Bruxelles, 1965)

— 15 MAI 1944. A încetat din viaţă patriarhul Serghei, cel care, în plin război, cu ocazia celei de a 25-a aniversări a "republicii socialiste" (noiembrie 1942) şi "în numele clerului şi al tuturor fidelilor Bisericii ortodoxe ruse" s-a adresat astfel lui Stalin, într-o telegramă de felicitare: "...Salut în persoana dumneavoastră pe conducătorul ales de Dumnezeu, de toate forţele noastre militare şi culturale, care ne conduce la victoria asupra invadatorilor barbari, la prosperitatea în pace a ţării noastre şi la viitorul luminos al popoarelor sale". La funeraliile patriarhului, Monseniorul Alexei îi cerea să se roage lui Dumnezeu pentru ca acesta "să ne dea tăria, nouă, discipolilor tăi, să urmăm cu o fermitate de neclintit numai calea pe care ne-ai arătat-o şi învăţătura pe care ne-ai lăsat-o moştenire şi care pentru noi este sacră". Acest angajament a fost respectat de noul patriarh, care, la rândul lui, în acelaşi spirit de servilism şi de supunere totală îi cere "onoratului şi scumpului Iosif Visarionovici" să fie încredinţat de "sentimentele de profundă dragoste şi recunoştinţă care îi însufleţesc pe toţi membrii activi ai Bisericii".

— 15 MAI 1975. Monseniorul Paul Seitz scrie, în jurnalul său, despre manifestarea la care a fost invitat să participe de "înalţi clerici şi pontifi" ai Republicii Vietnamului de Sud: "Începe liturghia. Două ore de discursuri punctate, subliniate de aclamaţii uriaşe. Ce luminos şi convingător este totul! Comuniştii sunt dotaţi cu o cunoaştere exactă a psihologiei umane, individuală şi colectivă: aceea pe care mileniile de experienţă umană şi apoi de civilizaţie creştină ne-au lăsat-o moştenire. Ei nu au uitat, în ciuda convingerilor materialiste pe care le împărtăşesc, că omul are simţul înnăscut al sacrului, că nevoia de cult este inerentă naturii sale. Descopăr fresca magistrală pe care ne-o oferă comuniştii: o religie, pentru că oamenii au o nevoie nestăpânită de ea, aşa cum are nevoie plămânul de oxigen. A lor nu este decât ideologie, erzaţ, dar aceasta nu are nici o importanţă din moment ce impune un Dumnezeu - trinitar totuşi! - Marx, Lenin şi unchiul Ho, eliberatorul (fiecare ţară îl are sau îl va avea pe al său!). Apoi iată şi doctrina: marxismul care înlocuieşte Evanghelia. O cateheză ale cărei metode nu mai trebuie să fie cercetate. O finalitate: noua ordine mondială, apoi omul nou care va aduce paradisul pe pământ. Doctrinari care ţin locul teologilor şi care sunt supuşi unei autorităţi monolitice, aceea a partidului, un partid care nu glumeşte. Preoţimea, noii preoţi, executanţi cu grade înalte, membri ai partidului, sunt ajutaţi în îndeplinirea sarcinilor lor de "catiheţi", executanţii subalterni, printre care mă aflu şi eu în acest moment. Fiecare religie trebuie să aibă un cult, o liturghie. La noi e astfel: un altar unde tronează efigia dumnezeilor şi de unde se rosteşte - ex cathedra - cuvântul. Rugăciunile trebuie însoţite de gesturi; sloganurile sunt de asemenea litanii, incantaţii. Cântecele - artă corală în serviciul cultului. Procesiuni, aşa cum niciodată Biserica n-a îndrăznit să propună fidelilor săi, în ceea ce priveşte frecvenţa şi durata. În fine, pentru a încorona totul, inchiziţia, regimul poliţienesc omniprezent, omnipotent, care supraveghează totul, chiar şi cele mai secrete gânduri. Halucinantă parodie". (Timpul câinilor muţi)

— 16 MAI 1966. "O delegaţie a bisericilor din I.U.C.E.B., din întreaga Uniune Sovietică, reprezentând peste o sută treizeci de oraşe şi cuprinzând cinci sute de persoane, printre care patruzeci de reprezentanţi din comunitatea baptistă a Kievului, s-a reunit în faţa sediului Comitetului Central al P.C.U.S. [...] Această întâlnire a avut loc pentru că, de-a lungul mai multor decenii (cu consimţământul şi conform instrucţiunilor autorităţilor centrale şi locale), fidelii I.U.C.E.B. au fost supuşi unor tratamente rele şi nedrepte, aşa după cum demonstrează represaliile sistematice, atacurile, arestările, percheziţiile, demolarea şi confiscarea caselor de rugăciuni, separarea copiilor de părinţii lor, întreruperea slujbelor religioase, discriminarea credincioşilor baptişti în uzine şi şcoli, incitarea cetăţenilor contra credincioşilor etc."( Declaraţia comunităţii baptiste din Kiev, semnată de o sută şaisprezece persoane şi adresată secretarului general al Comitetului Central al P.C.U.S., Leonid Brejnev şi altor conducători sovietici.)

— 16 MAI 1975. Ediţia de duminică a ziarului Pravda analiza critic educaţia paralelă pe care o primesc copiii în Cehoslovacia: "La cursul de geografie pentru anul şapte, elevii învaţă cu interes despre rolul reacţionar al Bisericii şi Vaticanului. La cursul de istorie, ei învaţă, printre altele, despre modul în care clasa dominantă (nobilimea feudală şi burghezia) s-a aliat cu ierarhia ecleziastică pentru a exploata şi oprima, de comun acord, poporul muncitor. Dar iată ce învaţă copiii de la părinţi, în familie: Nu crede nimic din ceea ce vi se spune la şcoală împotriva lui Dumnezeu. Profesorii vorbesc astfel fiindcă ei sunt plătiţi pentru a face acest lucru. În ceea ce te priveşte, nu renunţa la credinţa ta şi continuă să mergi la biserică pentru a te spovedi. Rezultatul - avem la şcoală mulţi copii al căror psihic este serios afectat. Argumentele profesorului au efect, sunt convingătoare. Elevii îl cred. Dar ei îşi iubesc mult părinţii şi nu vor nici să-i tulbure, nici să-i supere. Ce-i de făcut atunci? Cum să te mai comporţi? Cum să trăieşti?".

— 16 MAI 1983. La Tribunalul suprem din Vilnius, în Lituania, a început procesul lui Iadviga Bieliauskiene, arestat la 29 noiembrie 1982, sub acuzaţia de a fi contribuit la formarea religioasă a copiilor la biserică şi de a fi reprodus şi difuzat literatură antisovietică ( şi anume Istoria Lituaniei de Sapoka şi poemele lui Brazdzionis, cel mai mare poet lituanian care trăieşte în străinătate). Tânărul credincios catolic a fost condamnat - cu toată autoapărarea curajoasă şi solid argumentată - la patru ani de lagăr cu regim sever şi la trei ani de domiciliu forţat, în virtutea articolului 68, paragraf 1, din Codul penal. Ziarul comunist Tiesa, organ al Partidului Comunist din Lituania, încearcă să explice care au fost cauzele ce au condus la o asemenea pedeapsă severă: "Sub pretextul că îi învaţă pe copii rugăciuni şi adevărurile religiei, acuzatul a încercat să-i înşele pe aceştia şi i-a învăţat să-i urască pe atei, să urască viaţa şi şcoala sovietică".

— 17 MAI 1967. Lidia Vins îi scrie fiului său Gheorghi, deţinut în lagărul din Ciapetcianka: "Calea pentru care ai optat este anevoioasă. Ghicesc cu uşurinţă că ai trecut prin momente grele, când te-a apăsat singurătatea, când ai încercat senzaţia că eşti pe punctul de a-ţi pierde puterile sub povara crucii. Totuşi, nu uita niciodată că dincolo de nori se ascunde soarele. Eşti încă tânăr, dacă destinul va vrea să fi eliberat repede, vei depăşi şi vei uita chiar şi aceste cumplite suferinţe. Încercările prin care ai trecut vor constitui doar o simplă lecţie pentru restul zilelor tale. Este bine să-ţi dezvolţi stăpânirea de sine, să înveţi să te domini chiar când atacurile se dovedesc nedrepte şi vizează ceea ce constituie pentru noi miza cea mai nobilă şi mai sacră. Această virtute este probabil una dintre cele mai necesare în viaţă. Bineînţeles că nu am în vedere supunerea servilă care, dimpotrivă, îl face pe om să-şi piardă orice demnitate şi partea sa de moştenire din viaţa eternă. Dumnezeu să te aibă în pază! Cu toate că te supune la durerile pe care trebuie să le înfrunţi, el îţi va feri sufletul de asprime şi de răul din lume. Mă rog fără încetare pentru ca Domnul să te cruţe de suferinţe. Să ne abandonăm Lui, păzitorul şi salvatorul sufletelor noastre. Să ne punem speranţele în El, pentru că viaţa noastră este în mâinile Lui".

— 18 MAI 1977. Consiliul familiilor deţinuţilor baptişti din U.R.S.S. s-a adresat preşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministrului Apărării al Uniunii Sovietice în legătură cu persecuţia tânărului soldat Nikolai Kravcenko: "La 6 mai 1977, sub pretextul lipsei de locuri de la spital, l-au adus pe Kravcenko la unitatea sa, deşi se afla într-o stare critică de sănătate, şi fără să fi fost supus unei examinări de către o comisie de medici. Atât la spital, cât şi în unitatea sa militară, Kravcenko a cerut insistent un concediu de trei luni pentru a-şi putea reface sănătatea acasă. Dar nu i s-a satisfăcut cererea. Ca urmare a unor crize de dureri violente în zona maxilarelor, el n-a mai putut să mănânce nici măcar o mâncare obişnuită. De altfel, a şi refuzat să mai mănânce. În prezent l-au trimis din nou la spital, unde nu i s-a administrat nici un tratament, sub pretextul că s-a făcut deja totul pentru el şi că ar fi inutil să mai fie îngrijit în continuare. Oamenii K.G.B. ameninţă că-l vor chema în faţa tribunalului, acuzându-l de refuzul de a depune jurământul militar".

— 19 MAI 1951. Ziarul oficial al Ungariei comuniste a publicat decretul 110/ 1951 al Ministerului de Interne, care, în articolul 1 stabileşte competenţele Oficiului de stat pentru problemele ecleziastice: 1. aplicarea convenţiilor şi acordurilor încheiate cu Biserica şi confesiunile; 2. probleme individuale şi administrative referitoare la asistenţa acordată de stat Bisericii şi confesiunilor; 3. lichidarea subvenţiilor individuale şi administrative pentru întreţinerea colegiilor generale nenaţionalizate; 4. asigurarea de fonduri pentru învăţământul religios din şcoli; 5. probleme patrimoniale ale fundaţiilor ecleziastice şi alte probleme patrimoniale ecleziastice; 6. elaborarea de norme juridice cu caracter ecleziastic şi de măsuri pentru aplicarea lor; 7. rezolvarea problemelor referitoare la libertatea conştiinţei şi la liberul exerciţiu al religiei; garantarea desfăşurării netulburate a ritualurilor religioase; 8. orice alte atribuţii care se înscriu în cadrul administrării problemelor ecleziastice şi intră în competenţa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice; 9. aplicarea măsurilor elaborate de Consiliul de Miniştri în problemele ecleziastice şi controlul lor".

— 19 MAI 1955. Ziarul Vaticanului L,Osservatore Romano scria că înaintea armistiţiului "în teritoriile controlate de Viet-Minh au fost arestaţi sau trimişi în lagărele de concentrare numeroşi vicari apostolici, mai mult de o sută de preoţi, probabil tot atâţia credincioşi, iar alţi membri ai clerului au fost arestaţi la domiciliu; o mare parte a bunurilor ecleziastice au fost confiscate sau luate în folosinţă de comitetele parohiale, restul fiind supuse la taxe atât de mari, încât acestea echivalau cu o confiscare; membrii clerului au fost trataţi ca exploatatori sau ca proprietari agricoli bogaţi şi acuzaţi public în adunări populare convocate pentru a-i demasca pe reacţionari; şcolile catolice şi seminariile, deşi oficial în stare de funcţionare, erau puse practic în imposibilitatea de a-şi continua activitatea, din cauza impozitelor ridicate şi a obligaţiei care le-a fost impusă de a adopta programe de inspiraţie marxistă". (Cf. Albert Galter Comunismul şi Biserica catolică)

— 19 MAI 1966. Pastorul G.P.Vins, întemniţat la Lefortovo, nota în jurnalul său intim: "Uşa unei celule s-a închis din nou după mine. Când oare îi voi revedea pe scumpii mei copii, pe soţia mea şi pe bătrâna mea mamă? Lumea s-a redus brusc la un spaţiu închis între patru pereţi de piatră şi o uşă grea, metalică. Fereastra este pictată în alb şi străbătută de bare solide. În draga mea Ucraină este acum primăvară; vastul orizont al cerului, întinderea vastă a câmpiilor, a pădurilor şi a râurilor...Aici am parte doar de un mormânt rece, scufundat în tăcere. Corpul îmi este încarcerat. Cât despre spirit, asupra lui se exercită presiuni constante pentru a-l aservi, pentru a-l umili, pentru a-l zdrobi şi, dacă ar fi posibil, pentru a-l cumpăra. Prin ochiurile ferestrei, printre barele de fier, zăresc un petic de cer ploios. Cerul plânge...Oare nu ne plânge soarta, soarta unor creştini încarceraţi între pereţii siniştri ai unei vechi închisori ruseşti? La o anumită distanţă de închisoarea noastră se înalţă o biserică ortodoxă, încă deschisă credincioşilor. Duminica dimineaţa, în timpul plimbării, ajung până la noi vibraţiile asurzitoare ale unui clopot. Într-adevăr, credinţa este încă vie în Rusia!".(G.P.Vins Cronica persecuţiei religioase)

— 19 MAI 1972. Tribunalul provinciei lituaniene Jurbarkas a examinat recursul reverendului G. Gudanavicius împotriva condamnării sale la o amendă administrativă de 50 de ruble şi l-a respins, aducând următoarele argumente: "Din expozeul solicitantului şi din documentele adăugate la dosar, rezultă că biserica s-a folosit de serviciile unor minori pentru care le-a acordat recompense materiale. Prestarea unor servicii la biserică de către minori trebuie considerată ca o muncă fără nici o legătură cu exerciţiul cultului. Comisia administrativă care l-a condamnat pe solicitant a acţionat deci în mod legitim". În recursul contra verdictului tribunalului din Jurbarkas, înaintat preşedintelui Sovietului Suprem, reverendul Gudanavicius s-a apărat astfel: "Am fost condamnat din cauza câtorva băieţi care au luat parte activ la oficierea slujbei religioase. Dar, a fi implicat în desfăşurarea unei slujbe religioase nu înseamnă a presta o muncă; este vorba doar de un act de participare la exerciţiul cultului. Şi într-adevăr, conform declaraţiilor mai multor martori, mamele acestor copii au fost primele care i-au trimis la biserică pentru a participa la oficierea slujbei, deoarece respectivele mame sunt credincioase. Ele sunt acelea care îşi învaţă copiii să se roage şi să contribuie la oficierea slujbelor şi din cauză că au clerici printre rudele apropiate. Sunt convins că implicarea acestor copii în exerciţiul cultului sau în orice altă formă de manifestare religioasă nu poate fi etichetată drept muncă".

— 19 MAI 1976. Într-o conferinţă care i-a reunit pe militanţii partidului comunist, ministrul polonez Kakol îl combătea pe duşmanul statului care este, după opinia lui, Biserica catolică din Polonia: "Nu vom ceda cu nimic faţă de Biserică. Aceasta nu are dreptul să-şi exerseze cultul decât în incinta locaşului sfânt, în sacristie. Admitem ca excepţii procesiunile prilejuite de Ziua Domnului sau cu icoană. Dar nu vom admite niciodată evanghelizarea în afara Bisericii. Nu vom permite nicicând educarea religioasă a copiilor, a tineretului. Nu vom accepta nici un fel de influenţă a Bisericii în viaţa culturală sau socială. A extirpa religia din conştiinţa şi din gândirea umană este un proces complicat şi de lungă durată. Nu vom ajunge la capătul acestui proces cât ai bate din palme. Trebuie să evităm orice fel de agresiuni şi violenţe, pentru că, dacă acestea ar avea loc, Biserica s-ar prezenta ca o citadelă asediată şi astfel am risca să determinăm creşterea popularităţii ei. Dacă nu putem să lichidăm Biserica, cel puţin s-o împiedicăm să ne prejudicieze. Iată cum se pune problema: dacă nu putem să-i facem pe oameni să iasă din Biserică, cel puţin să nu permitem ca Biserica să-i asmută pe oameni contra noastră".

— 20 MAI 1969. Grupul de acţiune pentru apărarea drepturilor civice în Uniunea Sovietică s-a adresat Comisiei pentru drepturile omului de pe lângă O.N.U., pentru ca să intervină în scopul apărării acestor drepturi, batjocorite în U.R.S.S.: "În cursul proceselor politice care s-au derulat în Uniunea Sovietică, s-a putut auzi adesea următoarea frază: Nu vă judecăm pentru convingerile voastre. Este profund neadevărat. Ne-au judecat numai pentru convingerile noastre. Când cineva afirmă că nu suntem judecaţi pentru convingerile noastre, acela vrea să spună, în fond, următoarele: puteţi să aveţi convingerile pe care le doriţi, dar, dacă ele sunt contrare doctrinei politice oficiale, feriţi-vă cu străşnicie să le propagaţi. În ultima vreme a avut loc o nouă serie de arestări. La sfârşitul lunii aprilie a acestui an, pictorul Kuzneţov, din oraşul Puşkin (districtul Moscovei) a fost arestat sub acuzaţia de propagare prin Samizdat, adică prin intermediul unor opere literare nepublicate în ediţii sovietice. În acelaşi timp, a fost arestat la Riga Ivan Iakimovici, fost director de colhoz în Letonia, acuzat de a fi redactat scrisori de protest contra persecuţiilor din Uniunea Sovietică. Noi considerăm că libertatea de a avea şi de a propaga convingeri independente este definitiv ameninţată".

— 20 MAI 1977. Într-o scrisoare deschisă, 4031 de mame creştine, cu domiciliul în 139 de oraşe şi localităţi, au lansat acest strigăt de disperare: "De la primele secole ale creştinismului, Nero şi succesorii lui au aruncat în arene copii cu mamele lor pentru a fi sfâşiaţi acolo de animale fioroase. Astăzi, oamenii care se numesc atei, orbiţi de o ură feroce, se încrâncenează să şteargă numele lui Dumnezeu de pe faţa pământului şi să-i facă să dispară pe toţi cei care cred în El. Ca să-şi atingă acest scop fac apel din nou la toate mijloacele pentru a-i traumatiza şi marginaliza pe copilaşii noştri, pentru a-i lua de la mamele lor. Avem datoria de a ne creşte copiii în spirit creştin şi avem chiar dreptul legal de a o face. Suntem uniţi într-o singură familie pentru a ne apăra de atacurile grosolane ale căror ţinte sunt sufletele inocente ale copiilor noştri, din care au făcut nişte martiri. Vrem să ia sfârşit monstruoasele persecuţii la care sunt supuşi aceşti copii. Ei trebuie să aparţină Domnului. Nu trebuie să mai fie constrânşi să se înscrie în diversele organizaţii atee, nu trebuie să mai fie smulşi de la sânul mamelor lor. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Ne vom apăra copiii până la ultima suflare. Dumnezeu să vă deschidă ochii asupra tristeţilor şi suferinţelor copiilor noştri!".

— 20 MAI 1981. Credinciosul ortodox Nicolai Konstantinovici Onuk, devenit călugărul Nestor în aşezământul monahal Laura Potceaev, se plânge în legătură cu "o acuzaţie mincinoasă care a dus la o percheziţie efectuată în celula mea. Percheziţia a fost executată de cinci persoane, dintre care unul era reprezentantul Miliţiei, un altul inspector de la procuratura regională, Malai, responsabil cu problemele de criminalistică cele mai grave. În cursul percheziţiei mi-au fost ridicate toate carnetele de adrese, scrisori şi documente personale. Am refuzat să semnez mandatul de percheziţie, pentru că luarea acestor documente este ilegală. Am fost arestat la 4 iunie şi condus la procuratura regională, unde am fost anchetat de acelaşi inspector Malai. Tot el a fost acela care m-a dus la spitalul regional, unde a ordonat să fiu supus unui examen medical complet. La 2 august, fără ştirea mea şi fără nici un motiv valabil, am fost exclus de la mănăstirea unde am trăit şi am muncit patruzeci de ani".

— 21 MAI 1948. Sub presiunea Guvernului ungar, a fost semnat aşa-zisul acord între Biserica reformată şi Republică. Dar Biserica catolică care nu vrea să recunoască "poziţia de forţă ilegală, câştigată prin violenţă de partidul comunist" nu s-a arătat disponibilă să semneze un acord asemănător. În răspunsul la scrisoarea ministrului Ortutay, cardinalul Mindszenty scria, printre altele: "Paragraful din ultima dumneavoastră scrisoare în care se menţionează că negocierile ne-ar oferi ocazia să vorbim pe larg despre problema şcolilor, despre motivele de protest şi despre toate exigenţele noastre nu poate - chiar dacă dovedeşte cele mai bune intenţii - să ne liniştească. N-aş vrea să citez decât una dintre condiţiile pe care le-am enunţat - noi am cerut ca problema naţionalizării şcolilor să fie retrasă de pe ordinea de zi. În loc să ni se satisfacă cererea, problema aceasta a fost tratată în regim de urgenţă; şcolile noastre împreună cu bunurile din ele au fost naţionalizate, înainte de orice negociere, şi au fost ocupate de Miliţie, iar proprietarii lor au fost trataţi ca nişte adevăraţi hoţi, în raport cu popriile lor bunuri. Este un fapt regretabil şi umilitor! Şi acesta vizează una dintre Bisericile care de-a lungul secolelor a făcut multe sacrificii pentru cultura naţională". (Cardinalul Mindszenty Memorii)

— 24 MAI 1945. A fost expulzat din Albania, ca indezirabil, Monseniorul Nigris, reprezentant al Sfântului Scaun pe lângă episcopatul local. Plecat la Roma, în urmă cu două luni, a obţinut asigurări din partea Guvernului albanez că nu va întâmpina nici o dificultate la întoarcerea în Albania. Dar, odată întors, s-a trezit sechestrat într-o sală a aeroportului din Tirana şi obligat, după şapte ore de aşteptare, să se întoarcă în Italia.

— 24 MAI 1972. S-a stins din viaţă într-o celulă a închisoarii din Castillo Del Principe, victimă a torturilor poliţiei castriste, Pedro Luis Boitel, vechi lider al studenţilor catolici, favorabil în anii 50 revoluţiei lui Fidel Castro contra regimului lui Batista. Arestat în 1960 pentru că a refuzat să se alăture partidului comunist, a fost condamnat la 10 ani de închisoare, dar n-a fost eliberat în 1970, la expirarea pedepsei. "Supuneţi-vă revoluţiei, i s-a spus, este singura cale către libertate". Dar cine putea accepta compromisul şi umilinţa? Om de caracter, Pedro Luis Boitel a rezistat, a rămas de neclintit. "A făcut greva foamei, ne relatează ziaristul american Frank Soler. Greutatea lui a scăzut de la 80 de kilograme la mai puţin de 40 de kilograme. Părul brun, ondulat, a început să albească şi să cadă. Cu timpul şi poate chiar fără să ştie, Boitel a devenit pentru miile de cubanezi, exilaţi politic în S.U.A., un simbol luminos al rezistenţei anticastriste. În ciuda îndelungatei sale întemniţări, în ciuda torturilor suportate de el şi de tovarăşii lui de detenţie, Boitel nu s-a supus niciodată. Avea 41 de ani. Părinţii lui spun că ceilalţi deţinuţi politici, aflând despre moartea lui Boitel, au dat foc saltelelor lor de paie, în semn de protest".

— 26 MAI 1975. Institutorul sovietic Moiseienko, membru al partidului comunist şi instructor politic, îi incita pe elevii care îl băteau zdravăn pe tânărul Zidraciko, din clasa a şasea. Apoi institutorul l-a chemat la el pe Zidraciko şi l-a întrebat cine l-a lovit. Pentru că acesta nu răspundea, tovarăşii lui au declarat: "Noi am făcut asta". În loc să-i pedepsească pe vinovaţi, Moiseienko a spus: "Hristos v-a învăţat că, dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, trebuie să-i întinzi şi obrazul stâng. Sunteţi deci nevinovaţi".

— 28 MAI 1976. În ziarul Pravda din Bratislava se puteau citi următoarele: "A forma omul nou este sarcina cea mai importantă a muncii ideologice a unui partid comunist şi a unui stat socialist. Socialismul are nevoie de oameni cu convingeri solide. De acest aspect depinde în mare parte edificarea societăţii noi. Îndeplinirea acestei sarcini trebuie să se facă astfel încât marea masă de muncitori să asimileze teoria marxist-leninistă cu părţile ei esenţiale, printre care ateismul ştiinţific, armă eficace în lupta pentru transformarea gândirii şi sentimentelor omeneşti. V.I.Lenin a înţeles importanţa ateismului. Pentru prima oară el a instituit principiile care trebuie să inspire politica unui partid marxist şi a unui stat socialist în ceea ce priveşte religia, bisericile şi credincioşii; el a stabilit un program care depinde la rândul lui de modul concret în care se face educaţia ideologică şi se pregăteşte eliminarea sentimentului religios sub egida socialismului". (Cf. Situaţia Bisericii catolice în Cehoslovacia)

— 29 MAI 1948. Cardinalul-primat al Ungariei, Joseph Mindszenty, s-a adresat ministrului Instrucţiunii publice pentru a denunţa metodele comuniste de persecuţie aplicate şcolilor catolice: "Permiteţi-mi, domnule ministru, să vă atrag atenţia asupra nedreptăţilor la care am fost din nou supuşi, prin violarea legilor naturale şi divine. Statul continuă să-şi ducă lupta contra şcolii noastre şi a profesorilor noştri şi chiar o intensifică mereu mai mult. [...] Nişte aşa-numiţi inspectori de studii vizitează instituţiile şcolare şi, prin ameninţări, minciună şi viclenie îi împing şi îi constrâng chiar pe profesorii noştri să manifeste nesupunere faţă de legitima autoritate ecleziastică. [...] În întreprinderile Capitalei, agenţi însărcinaţi cu culegerea de informaţii în legătură cu angajaţii vor să cunoască ce fel de şcoală frecventează copilul funcţionarului şi muncitorului. Ei îi forţează pe profesori să ia poziţie contra circularelor sosite de la Episcopat. [...] Ura contra Bisericii tinde mereu să crească - în Parlament, la radio, în presă, în viaţa economică. În contradicţie cu tratatul de pace, funcţionarii sunt ameninţaţi cu pierderea slujbelor, elevii cu pierderea şcolilor populare, toate acestea numai datorită devotamentului lor pentru religie. Tonul presei devine din ce în ce mai vulgar şi mai grosolan. Confruntată cu campania de minciuni şi de calomnii, Biserica se simte aproape în situaţia de instituţie în afara legii".

— 29 MAI 1976. Consiliul familiilor deţinuţilor baptişti din U.R.S.S. a trimis preşedintelui Consiliului de miniştri al U.R.S.S., preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem, secretarului general al C.C. al P.C.U.S. şi preşedintelui K.G.B. o scrisoare, făcută publică prin Buletinul C.E.B. nr.34, în care se putea citi, printre altele: "Persecuţiile al căror obiect sunt deţinuţii din lagăre şi din locurile de exil, arestaţi pentru vina de a crede în Dumnezeu, existenţa de condiţii dintre cele mai atroce, menite să-i distrugă fizic pe aceia care sunt fiii noştri, fiicele noastre, taţii noştri, mamele noastre, soţii noştri, surorile şi fraţii noştri - toate acestea ne afectează, ne distrug pe noi care suntem familiile lor şi care nu mai putem să tăcem în legătură cu acest subiect. Suferinţele lor sunt şi suferinţele noastre. Îi considerăm deţinuţi pe toţi credincioşii care au fost condamnaţi şi n-au fost încă reabilitaţi. Suntem gata să ne sacrificăm, dar aceasta nu vă absolvă conştiinţa, aceasta nu va face să sece lacrimile din ochii copiilor cărora le-au fost arestaţi părinţii. N-ar fi mai bine pentru voi dacă v-aţi angaja pe o cale rezonabilă? Adică aceea care să însemne eliberarea deţinuţilor, încetarea persecutării credincioşilor, reabilitarea celor condamnaţi, funcţionarea justiţiei pe baza acordurilor de la Helsinki".

— 30 MAI 1947. A început vizita patriarhului Alexei al Moscovei, în România. "Această vizită are drept obiectiv o luare de contact cu autorităţile ecleziastice române, în vederea Congresului panortodox care ar trebui să aibă loc anul viitor la Moscova. Vizita mai are şi scopul de a intensifica relaţiile între cele două Biserici. Totodată acest eveniment a trezit teama că Biserica ortodoxă română o să-şi piardă independenţa şi o să treacă sub jurisdicţia Bisericii de la Moscova. Câteva pasaje din discursul patriarhului rus puteau justifica această teamă. Astfel, vorbind despre viitorul Congres de la Moscova, patriarhul rus a spus că va trebui să desăvârşească opera Sfântului Spirit pentru a uni toate Bisericile. Mulţi au interpretat aceste cuvinte drept o aluzie la anularea independenţei Bisericii ortodoxe române, a cărei situaţie în realitate nu se mai putea înrăutăţi, pentru că deja independenţa acesteia nu mai era decât aparentă". (P. Gherman Sufletul românesc sfâşiat)

— 30 MAI 1965. Mărturia colaboratorului Miliţiei, Bojenov, contra inculpatului F.B.Makoviţki, la procesul de la Leningrad, din 1966: "Ni s-a semnalat că în zona staţiei Prival anumite persoane au tulburat ordinea publică. Ne-am deplasat în zonă. S-a dovedit că acolo era o adunare a credincioşilor. Le-am propus să se împrăştie, dar nu s-au supus la acest ordin. Atunci l-am arestat pe unul dintre activiştii lor. Am aflat apoi că cel arestat era Makoviţki. După un timp, o parte din grupul de credincioşi s-a prezentat la Miliţie, cerând eliberarea deţinutului. Le-am ordonat să plece, dar ei au început să cânte cântece religioase. Când le-am eliberat colegul, au plecat".

În pledoaria sa finală, Makoviţki - după ce a arătat că la 30 mai miliţienii l-au arestat pe "fratele nostru Kisin" şi, în consecinţă, depoziţia lui Bojenov era lipsită de precizie - a spus: "Pentru ce n-a fost arestat decât unul singur dintre noi? Ar fi trebuit să ne aresteze pe toţi! Am luat parte toţi la acea adunare, ne-am rugat toţi, ceea ce înseamnă că toţi eram vinovaţi, bineînţeles şi eu. Eu, de asemenea, mă rugam alături de ceilalţi. Iată de ce am hotărât să mergem împreună la Miliţie, unde îl întemniţaseră pe unul dintre fraţii noştri. Am pus pur şi simplu în practică cuvintele Domnului Hristos: Nu este dragoste mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru fraţii tăi!".