— 1 IULIE 1971. S-a stins din viaţă pastorul baptist Pavel Florovici Zaharov. Maladia cronică ce i-a afectat sănătatea şi, în cele din urmă, l-a dus la moarte, la numai 49 de ani, a fost consecinţa torturilor la care a fost supus în cursul anilor grei de detenţie, primiţi ca pedeapsă pentru fermitatea cu care şi-a apărat credinţa. Din lagărul de la Potma unde se afla în detenţie, el le scria fraţilor lui întru credinţă din Comitetul de organizare a Bisericilor C.E.B.: "Noi credem că Domnul este justificarea faptelor noastre, că El îi va învinge pe cei care îl combat şi va interveni în favoarea poporului care suferă". Într-o scrisoare-apel din septembrie 1977, fiica cea mai mare a lui Florovici, Nina Zaharova, îşi amintea astfel de tatăl său: "M-am născut în Nordul îndepărtat, atunci când tatăl meu ispăşea o pedeapsă de zece ani de deportare, pentru vina de a fi propovăduit Evanghelia. Nu pot să-mi amintesc ca în copilăria mea familia noastră să fi trăit liniştit, împreună. Ni se întâmpla foarte rar să fim alături de tata. În cea mai mare parte a timpului, întâlnirile aveau loc în alte case şi, în orice caz, noaptea. Dar aceste întâlniri aduceau întotdeauna în sufletele noastre bucurie şi frică: bucuria de a fi putut să-l întâlnim şi teama că s-ar fi putut să nu mai revină.[...] Deportările, viaţa noastră de rătăcitori dintr-un loc în altul, închisoarea lăsaseră urme. Sănătatea tatei era grav afectată. El îşi petrecea aproape tot timpul prin spitale, fără să se mai poată vindeca. La 49 de ani, a plecat în eternitate".

— 1 IULIE 1973. Un grup de 50 de credincioşi evanghelici baptişti, domiciliaţi într-o localitate din regiunea Kursk, U.R.S.S., i-au cerut lui A.Kosîghin să pună capăt violărilor legii comise de autorităţile locale în detrimentul enoriaşilor bisericii lor: "Încă de la începutul anilor 60 am suferit persecuţii sistematice, ca toţi coreligionarii din ţara noastră, pentru că am mărturisit credinţa în Dumnezeu. Aceste persecuţii au luat următoarele forme: împrăştierea de către Miliţie şi structurile ei auxiliare a întâlnirilor de rugăciune în localitatea noastră; transportul în plin câmp deschis, în camioane descoperite şi folosindu-se forţa fizică, a credincioşilor participanţi la aceste întâlniri, sumar îmbrăcaţi, deşi era toamnă; amenzi consistente aplicate credincioşilor şi confiscarea bunurilor lor (animale, utilaje, mobilier); arestarea unora dintre credincioşi şi aducerea lor în faţa justiţiei sub acuzaţia de infracţiune la normele de drept [...] În anumite locuri de muncă, credincioşii au fost supuşi la măsuri abuzive, ei fiind obligaţi să se prezinte la muncă duminica şi în zilele de sărbătoare creştină, cu scopul de a-i împiedica să ia parte la adunările religioase. Ei au fost ameninţaţi cu concedierea în situaţia în care nu s-ar fi supus acestor cerinţe ilegale. Nu se poate trece sub tăcere faptul că, de câtva timp, anumite case de rugăciune au fost supuse unui control special douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, sub forma unei supravegheri realizate de particulari, chiar de către vecini. Aceştia înregistrează intrările şi ieşirile, notează orele când au loc diverse acţiuni, semnalmentele şi chiar detalii privind îmbrăcămintea celor care frecventează respectivele case de rugăciuni. Locuitorii oraşului nostru ne-au informat în legătură cu aceste fapte, s-au mirat de ele şi ne-au pus întrebarea: Ce se întâmplă? De ce ne pun să vă spionăm astfel? Considerăm că toate acestea ies din cadrul vieţii normale a oricărui cetăţean dintr-o ţară liberă. Nu cerem nici un fel de tratament privilegiat pentru credincioşi, dar vă rugăm să examinaţi cererile noastre şi să puneţi capăt violărilor pe care le-am semnalat aici, pentru ca să putem să ne bucurăm de libertatea credinţei, garantată de Constituţia U.R.S.S.".

— 2 IULIE 1963. Creştinii din Potceaev au adresat o plângere Comitetului Central al Partidului Comunist al U.R.S.S., lui N.S.Hruşciov, procurorului general şi responsabilului cu problemele Bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri, Kuroiedov. "Secţia de miliţie din Potceaev şi structurile ei auxiliare au făcut un adevărat pogrom în sat. Grupele operaţionale ale Miliţiei au trecut la un control al regimului paşapoartelor. Au început la miezul nopţii şi i-au deranjat toată noaptea pe muncitorii paşnici pe care nu i-au lăsat să se odihnească. Cei care n-au deschis imediat şi-au văzut uşile şi ferestrele caselor sparte. Mulţi au fost bătuţi. Controlul a fost însoţit de grosolănii, jigniri şi injurii adresate credincioşilor.Toţi miliţienii erau beţi. Astfel au fost căutaţi pelerinii care vin să se roage la mănăstire. Dar cine le permite miliţienilor să-i deranjeze pe oameni noaptea? Aceste scene s-au repetat toată vara. Organizaţiile locale ale Partidului aprobă aceste acţiuni şi chiar iau parte directă la ele. [...] Nu am relatat toate faptele petrecute, ci numai pe cele la care am fost martori. Nu cunoaştem toate insultele care au fost proferate şi, la urma urmelor, e şi dificil să le inventariezi. Ceea ce este sigur e că anul trecut procurorul din Ternopol ne-a adus la cunoştinţă că îşi urmează cursul o anchetă şi că el îi va pedepsi pe vinovaţi. Se pare însă că afirmaţia procurorului n-a fost decât praf în ochi. În realitate, violenţele continuă şi chiar îşi sporesc numărul, vinovaţii sunt încurajaţi şi susţinuţi, li se dau recompense şi sunt avansaţi la locurile lor de muncă. Până când ne vor martiriza în acest fel"?.

— 2 IULIE 1981. Kazimiras Buzas, locuitor al satului ucrainean Bachininkai, regiunea Prienai, a primit vizita unui individ în civil (probabil un nou agent al K.G.B. din regiune) şi a doi miliţieni. Fără să-şi decline identitatea, vizitatorul a cerut să-i fie prezentate actele de identitate ale lui Buzas. Pentru că acesta este vânător, unul dintre miliţieni i-a cerut să-i arate unde îşi păstrează puşca. Apoi, au declarat că mai vor să cerceteze izolaţia instalaţiei electrice. Oare de când agenţii K.G.B. şi miliţienii inspectează instalaţiile electrice? Sub acest pretext cei trei au trecut prin toate camerele şi dependinţele, notând tot ce se găsea în ele. În aceeaşi zi, instalaţia electrică a mai fost cercetată de alţi doi locuitori din sat. Este şi aceasta o nouă metodă de percheziţie pe care o practică organele sovietice de represiune".

— 7 IULIE 1970. Printr-o ordonanţă nedreaptă, Monseniorul Labukas l-a destituit pe canonicul Br. Antanaitis de la parohia sa din Alksnin, acesta fiind privat şi de orice drept în dioceza din Vilkaviskis şi în arhidioceza din Kaunas. Nemulţumiţi de atitudinea ostilă a episcopilor "vânduţi Guvernului", preoţii arhidiocezei din Vilnius s-au adresat în octombrie 1970 preşedintelui Colegiului episcopilor din Lituania pe care l-au întrebat, printre altele: "Dacă episcopii au deplina libertate de acţiune, de ce nu vizitează parohiile, cel puţin o dată la cinci ani, pentru a conferi sacramentul confirmării? Cum ar trebui interpretată declaraţia Monseniorului Barauskas, de la Curia din Telsiai, publicată de un ziar - Vilnius - din Chicago: "În Lituania sovietică au fost create toate condiţiile favorabile religiei - libertatea cultului este asigurată". Atunci din ce cauză Curia din Telsiai a exilat în acest an, în parohii îndepărtate şi mai puţin importante, preoţi nevinovaţi în raport cu Biserica, care n-au comis decât crima de a semna în 1969 un memoriu adresat Consiliului de Miniştri al U.R.S.S.? Pentru ce preoţii care muncesc cu conştiinciozitate în slujba Domnului nu sunt apăraţi de Curie, atunci când pică în dizgraţia guvernanţilor, ci sunt mai totdeauna destituiţi?".

— 8 IULIE 1933. Un inspector de ape şi păduri povesteşte: "Expediţia noastră s-a oprit, pentru câteva zile, nu departe de un lagăr de concentrare. Ţinutul era deja mai puţin sălbatic. Am încercat să ignorăm vecinătatea lagărului. Noaptea era senină şi liniştită. Aerul pur al Siberiei aducea la noi aroma parfumată a florilor din taiga. Brusc, somnul nostru liniştit de dimineaţă a fost întrerupt de gemete de durere. Am sărit în picioare, iar şeful nostru şi-a luat binoclul pentru a încerca să vadă ce se întâmpla. Dar nu e uşor să vezi dincolo de mărăciniş. În câteva clipe am reuşit să distingem şaizeci de deţinuţi care înaintau, epuizaţi de o muncă ce le depăşea puterile. Cu ajutorul unei frânghii trecute peste umeri, ei trăgeau nişte sănii, chiar dacă eram în luna iulie. Fiecare dintre aceste sănii avea pe ea o tinetă plină cu excremente umane. Un sfert de oră mai târziu şi-a făcut apariţia o întreagă armată, care ne-a încercuit, gata să intervină. După ce ne-au verificat actele, şefii ne-au explicat că cei şaizeci de oameni erau duşi la locul de execuţie, unde urma să fie împuşcaţi ca elemente duşmănoase faţă de puterea sovietică. Groapa care îi aştepta era deja săpată. Comandantul ne-a invitat să intrăm în corturile noastre, ceea ce am şi făcut. Cei şaizeci de condamnaţi erau şaizeci de preoţi". (Mihail Polski Noii martiri ruşi.)

— 9 IULIE 1973. Trei membri ai Comitetului pentru apărarea drepturilor omului în U.R.S.S. - A.D.Saharov, G.S.Podiapolski şi I.R.Şafarevici - au dat următoarea declaraţie, la Moscova: "Am luat cunoştinţă de faptul că la Congresul Federaţiei Internaţionale de Psihoterapie care a avut loc la Oslo, între 23 şi 30 iunie, s-au primit numeroase apeluri semnate de particulari, de organisme internaţionale şi naţionale, prin care se cerea condamnarea internărilor psihiatrice din motive politice, practicate în U.R.S.S. şi în ţările Europei de Est. Congresul a refuzat să se pronunţe asupra acestui subiect, sub pretextul de a nu pune sub semnul întrebării actualul proces progresist de apropiere faţă de ţările Europei de Est. Comitetul nostru a aflat cu perplexitate şi amărăciune despre decizia Congresului. Sechestrarea de persoane sănătoase psihic, în spitale psihiatrice, va rămâne pentru totdeauna un oprobriu al secolului nostru, tot aşa cum au fost în evul mediu instrumentele de tortură. A închide ochii în faţa acestor acte de cruzime înseamnă să favorizezi practicarea lor şi să le trădezi pe victime. Represiunea psihiatrică nu mutilează doar vieţile victimelor, ci distruge în egală măsură fundamentele etice şi juridice ale societăţii umane".

— 11 IULIE 1968. A ajuns în Occident o copie scrisă pe douăzeci de bucăţi de pânză de la procesul Aidei Skripnikova, proces care a început la Leningrad. În rechizitoriul său, procurorul a prezentat-o astfel pe tânăra credincioasă baptistă: "Acuzata Skripnikova aparţine Comunităţii C.E.B. din Leningrad. Această Comunitate nu este înregistrată şi este afiliată Consiliului Bisericilor. În carnetul de însemnări al acuzatei se află numeroase adrese din diferite oraşe ale Uniunii Sovietice şi ale unor ţări străine. Este dovada că Skripnikova a avut legături în multe ţări. Nu pare întâmplător faptul că Skripnikova a dorit mult să locuiască chiar în Leningrad. Aici vin mulţi oameni din străinătate, este deci locul cel mai favorabil pentru stabilirea de contacte. Nu ştiu de ce Miliţia i-a dat aprobarea de rezidenţă, pentru că o astfel de persoană n-ar fi trebuit s-o obţină. [...] Acuzata Skripnikova este vinovată de a fi răspândit sistematic declaraţii false care calomniază statul sovietic şi ordinea socială. Culpabilitatea ei este pe deplin dovedită. Cer curţii ca, în conformitate cu articolul 190-1, din Codul penal, să o condamne pe acuzata Skripnikova la doi ani şi jumătate de închisoare".

— 13 IULIE 1972. Optsprezece părinţi ai elevilor din parohia din Adutiskis, Lituania, au semnat în aprilie o petiţie trimisă secretarului general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ministrului Instrucţiunii publice şi preşedintelui Consiliului pentru probleme religioase, în care se plângeau de interogatoriile şi de şedinţele de reeducare la care sunt supuşi copiii credincioşi. Semnatarii petiţiei au fost convocaţi la circumscripţia parohiei menţionate unde adjunctul preşedintelui Comitetului Executiv al provinciei Svencionis le-a comunicat următoarele: "Tovarăşi, v-am convocat pentru a vă comunica ceea ce le este permis credincioşilor. Vi se permite să aveţi un preot, un organist, un paracliser şi un clopotar. Nu este posibil să aveţi un vicar, pentru că sunt puţini preoţi. Totul trebuie să fie administrat de către comitetul parohial. Preotul nu poate să primească daruri. Numai casierul poate să o facă. Le este interzis copiilor să-i ajute pe preoţi în timpul slujbei, să participe la procesiuni, să arunce flori. De asemenea nu le este permis copiilor să recite cu preotul: Iisus, te iubesc! Copiii nu au voie să cânte în cor şi nu trebuie să fie învăţaţi cântece religioase".

— 14 IULIE 1975. Un funcţionar din lagărul O.Ts 78/4 a trimis familiei credinciosului leton Vasili Ediger următoarea telegramă: "Soţul dumneavoastră a decedat la infirmeria lagărului. Vă rog să vă prezentaţi la Riga, strada Matis, nr.3". Când a sosit familia pentru a ridica trupul decedatului, i s-a înmânat un certificat de deces - Nr. M.E. 411.570 - în care se menţiona că moartea s-a datorat unei insuficienţe coronariene acute. Până atunci, Vasili Ediger s-a bucurat de o sănătate perfectă. Moartea lui rămâne un mister, - se precizează în Buletinul C.E.B. nr.26/1975 - mister care nu va fi dezvăluit decât în eternitate. Pe lângă soţia sa, el lasă fără tată pe copiii - Olga, 18 ani, Ana, 16 ani, Piotr, 14 ani. Vasili Ediger a descoperit credinţa în 1973. La 13 octombrie 1974 a fost condamnat la un an de închisoare şi şi-a ispăşit pedeapsa la Riga, unde s-a stins din viaţă.

— 15 IULIE 1981. Într-o plângere adresată lui Leonid Brejnev, familia deţinutului baptist Anatoli Levţeniuk, soţie şi nouă copii, descrie procesul care a dus la condamnarea acestuia: "La 3 aprilie 1981, soţul meu, care suferă de poliartrită acută, a fost condamnat de tribunalul districtului Dubno la 3 ani de închisoare. Mulţi dintre martorii convocaţi la proces îi erau necunoscuţi soţului meu şi nici aceştia nu-l cunoşteau pe el. Unii nu-l văzuseră decât în fotografie. Fabricând acest caz, pas cu pas, numai din supoziţii, l-au condamnat la moarte pe soţul meu bolnav. În dezbaterile tribunalului din Rovno se face încă puţină dreptate. Fără să fi citit declaraţia acuzatului, judecătorul a menţionat, când a pronunţat sentinţa, că acesta s-a recunoscut vinovat".

— 17 IULIE 1970. Pavel Adelheim, preot ortodox la biserica din Kagan (născut în 1938, la Rostov pe Don), a fost condamnat de tribunalul din Taşkent la 3 ani de detenţie într-o colonie cu regim comun. În ziarul Pravda, care apare la Taşkent, se puteau citi, în numerele din 12 şi 26 iunie 1970, următoarele comentarii: "El a corupt sistematic personalitatea minorilor şi voia să-i convertească pe copiii Tania şi Victor Şurenok ca şi pe Galia Şamsudinova". În cursul acestui proces s-a putut observa felul în care autorităţile comuniste din Uniunea Sovietică depăşesc măsura, folosind autoritatea legii socialiste pentru a suprima pretinsele ilegalităţi comise de preoţii deveniţi indezirabili în ochii puterii atee din cauza activităţii de educatori, activitate care le-a fost interzisă. Pedagogul comunist I.Brajnik s-a simţit obligat să scrie, în iunie 1971, următoarele: "cei care continuă să violeze legea referitoare la educaţia religioasă a copiilor şi care nu ţin cont de avertismente vor fi supuşi la urmăriri judiciare".

— 19 IULIE 1982. Preşedintele S.U.A., Ronald Reagan, a declarat: "Renaşte speranţa noastră că ţările din Europa de Est, Asia, Africa şi America Latină, acum sub dominaţie comunistă, îşi vor recîştiga într-o zi suveranitatea naţională şi se vor bucura din nou de demnitatea propriilor lor tradiţii naţionale. Noi, în Occident, va trebui să facem mai mult decât să denunţăm aceste atentate la libertatea umană. Rezultatul acestei lupte se va decide, în ultimă instanţă, nu prin puterea militară, ci printr-o decizie spirituală şi prin încrederea în viitorul libertăţii şi nu în viitorul visurilor marxist-leniniste care se epuizează şi se prăbuşesc. Lenin recomanda să se recurgă la tot felul de stratageme, de artificii, de manevre, de metode ilegale şi de subterfugii. Noi, în Ocident, avem la dispoziţie arme mult mai puternice. Avem puterea adevărului...şi putem să apreciem corect frica celor care nu vor ca adevărul să ajungă la popoarele ţărilor comuniste, a celor care vor să violeze într-un mod flagrant acordurile de la Helsinki sau a celor care se angajează chiar în acţiuni teroriste pentru a înăbuşi adevărul. Avem încredere în Polonia, în Afganistan şi în toate naţiunile oprimate, forţele totalitare n-au obţinut decât o victorie iluzorie, temporară".

— 23 IULIE 1977. Într-o scrisoare adresată lui Leonid Brejnev şi semnată de unsprezece persoane, comunitatea baptistă din Herson a făcut cunoscut că în 1974 a cerut să fie înregistrată oficial ca "asociaţie religioasă a credincioşilor care are ca scop celebrarea ceremoniilor de cult". "Doi ani mai târziu - se plâng semnatarii scrisorii - ni s-a eliberat o autorizaţie temporară, care ne impunea să respectăm prevederile legislaţiei privind cultele.[...] Nu putem să respectăm prevederile acestei legislaţii, pentru că ele intră în contradicţie cu legile fundamentale ale ţării noastre, cu acordurile de la Helsinki, cu alte înţelegeri internaţionale şi, mai ales, sunt în contradicţie cu Cuvântul Domnului şi cu conştiinţa noastră. În consecinţă, vă cerem să le abrogaţi. Cerem Guvernului să recunoască Consiliul Bisericilor ca centrul nostru religios, ales de noi...". Ce curaj din partea acestei mici comunităţi care, inspirându-se din răspunsul apostolilor la Sanhedrin, n-a ezitat să-i arunce în faţă lui Brejnev: "Trebuie să te supui lui Dumnezeu, mai degrabă decât oamenilor!".

— 28 IULIE 1936. După arestarea sa, Monseniorul Anatol Krisiuk, mitropolit de Odessa şi Herson, a fost încarcerat mai mult de şase luni, în condiţii insuportabile, în închisoarea din Kiev. "Deşi cu o sănătate precară, mitropolitul a fost condamnat şi obligat să se deplaseze pe jos, până la locul de deportare care i-a fost stabilit în Nord. Autorităţile nu i-au permis să călătorească pe cont propriu. Călătoria a fost înspăimântătoare. Gardienii l-au şicanat permanent pe nefericitul plasat intenţionat printre cei mai răi delincvenţi care l-au jefuit sistematic de tot ce avea. Mitropolitul bolnav, în drumul lung pe care l-a străbătut pe jos, a fost pur şi simplu mânat prin lovituri cu patul puştii către Nord, fără să i se fi acordat nici cel mai scurt răgaz de odihnă. Când îşi pierdea cunoştinţa, îl aruncau într-un camion, dar, cum îşi revenea, îl forţau din nou să meargă. În 1937, în cursul verii, s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, dar nici atunci n-a fost scutit de epuizanta călătorie pe jos. La sfârşitul anului şi-a pierdut vederea, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit şi, deja muribund, şi-a implorat călăii să-i permită să-şi revadă, înainte de a muri, sora care reuşise să-i ajungă din urmă în ultima etapă a marşului către Nord. Această ultimă revedere i-a fost refuzată. În momentul în care era deja în agonie, călăii lui i-au cerut să le dea Evanghelia şi crucea pe care le avea asupra lui. Evanghelia i-a fost smulsă din mâinile neputincioase de muribund care totuşi n-au permis să i se ia crucea. Cu mâinile reci şi-a apărat pieptul, până la ultima suflare". (Mihail Polski Noii martiri ruşi.)

— 28 IULIE 1976. Publicaţia clandestină Cronica Bisericii catolice din Lituania reproduce în numărul 28 un document care informează despre promulgarea unei noi legi în Lituania, lege menită să limiteze la maximum activitatea Bisericii catolice. "Un articol din această lege nu permite preotului să-şi desfăşoare activitatea decât în biserica în care a fost înregistrat de Guvern. Conform acestui articol li se interzice preoţilor să asigure ceremonia religioasă în alte parohii, atunci când preoţii de acolo nu sunt în măsură s-o facă, din cauza altor obligaţii (funeralii, sărbători locale etc.). De asemenea legea nu permite predarea religiei, învăţământul religios fiind autorizat doar în cadrul seminariilor. Se anunţă aşadar noi persecuţii la adresa celor care îi învaţă pe copii rugăciuni sau catehismul. Ei vor fi pedepsiţi de acum încolo pe baza unei legi riguroase. Aceeaşi lege le interzice preoţilor să-şi viziteze credincioşii, fără să ţină seama că aceasta este o obligaţie prevăzută de canoanele Bisericii catolice. Biserica catolică din Lituania îşi desfăşoară activitatea în două moduri: public şi secret. Aleg calea clandestină, din constrângere, comunităţile religioase, masculine şi feminine, tinerii care se pregătesc în secret pentru a sluji Biserica, aproape toţi cei care se instruiesc în domeniul religiei, diverşi funcţionari cărora le este frică să frecventeze public Biserica, din cauza sancţiunilor la care se expun. Biserica clandestină nu stânjeneşte funcţionarea Bisericii oficiale şi nu urmăreşte destrămarea sau producerea de sciziuni. Dimpotrivă, prin toate mijloacele, Biserica clandestină încearcă să completeze acţiunea Bisericii oficiale".

— 28 IULIE 1981. A avut loc, în Uniunea Sovietică, procesul credincioşilor penticostali Ivan Fedotov şi V.Muraşkin. Aceştia au fost condamnaţi la cinci ani de lagăr şi obligaţi să plătească 1000 şi 500 de ruble cheltuieli judiciare. Au fost chemaţi la bară 17 martori, dintre care un copil de 8 ani, care a afirmat că acuzaţii au ţinut cursuri de religie pentru minori. Ivan Fedotov, în vârstă de 51 de ani, a petrecut deja 13 ani în lagărele sovietice, condamnat pentru convigerile sale religioase.

— 30 IULIE 1969. În R.S.F.S.R. a fost adoptat Codul căsătoriei şi al familiei. În articolul 52 sunt înscrise "obligaţiile părinţilor în ceea ce priveşte educaţia copiilor" şi anume: "Părinţii trebuie să-şi educe copiii în spiritul codului moral al constructorului comunismului, să se ocupe de dezvoltarea psihică şi de instrucţia lor şi să-i pregătească pentru o activitate socialmente utilă". Privarea de drepturile părinteşti care îi afectează îndeosebi pe părinţii credincioşi este subliniată de articolul 59: "Părinţii, unul sau amândoi, pot să fie privaţi de drepturile părinteşti dacă se stabileşte că nu îşi îndeplinesc obligaţiile în ce priveşte educaţia copiilor sau abuzează de drepturile părinteşti, tratându-şi cu cruzime copiii, exercitând asupra acestora o influeţă nocivă printr-o conduită morală necorespunzătoare, antisocială, sau dacă se dovedeşte că sunt alcoolici sau narcomani înveteraţi. Privarea de drepturile părinteşti se poate face numai prin hotărâre judecătorească. Procesele de privare de drepturi părinteşti se pot declanşa în urma unei declaraţii a organizaţiilor sociale sau de stat, a unuia dintre părinţi, a tutorelui copilului sau a plângerii unui procuror. Cazurile de privare de drepturi părinteşti sunt examinate cu participarea procurorului. În situaţia în care o sentinţă judecătorească l-a privat pe unul dintre părinţi de drepturile părinteşti, tribunalul va decide ce pensie alimentară va fi plătită de acest părinte".