— 1 SEPTEMBRIE 1962. Iuri Maşkov, fost deţinut sovietic care a petrecut şaptesprezece ani în lagărele de muncă forţată, s-a convertit la credinţa ortodoxă. Iată ce-i declara altui deţinut al Gulagului, Evgheni Vaghin, emigrat în Italia: "În momentul arestării - aveam atunci 22 de ani - eram un ateu mai mult decât convins şi un marxist revizionist. În lagăr, în mijlocul atâtor suferinţe artificial create, inconsistenţa ateismului şi a marxismului au devenit evidente în ochii mei. Am traversat o criză spirituală extremă, am ajuns în pragul sinuciderii, mi se părea că viaţa nu mai are nici sens, nici valoare. În tot timpul acestei experienţe personale, am înţeles şi am simţit că ateismul este filozofia morţii şi a disperării, filozofia asasinatului şi a sinuciderii, filozofia absurdului care se reflectă peste tot, până la consecinţele sale extreme. Marxism-leninismul este baza naturală a totalitarismului, a cultului personalităţii şi a Gulagului. Din fericire, în aceşti ani, era permis să primeşti, ca deţinut, cărţi trimise de rude şi de prieteni, şi chiar ediţii dinaintea revoluţiei (nu legal!). Am întâlnit şi mulţi credincioşi: baptişti, martori ai lui Iehova, penticostali, catolici şi ortodocşi. Toate acestea m-au ajutat să rezolv problema fundamentală a vieţii: cum şi în cine să crezi. Dintre scriitori, cel care m-a ajutat poate cel mai mult a fost Dostoievski. Nu vreau să citez nici un nume de credincios deţinut, pentru a nu risca să-i fac un rău. Voi spune numai că am stat de vorbă cu reprezentanţii tuturor curentelor creştinismului şi chiar cu adepţi ai hinduismului sau ai panteismului. În septembrie 1962, conştiinţa mea era pe deplin pregătită pentru a primi credinţa".

— 2 SEPTEMBRIE 1982. Nouă preoţi, membri ai Consiliului arhidiocezei din Vilnius, au transmis un raport tuturor episcopilor Lituaniei, în care se denunţă funcţionarea defectuoasă a seminarului ecleziastic din Kaunas şi au cerut intervenţia lor rapidă şi concretă în această problemă: "Pe cerul unui viitor mai luminos stă suspendată o sabie a lui Damocles - scriu preoţii din Vilnius. Din cauza unei selecţii discriminatorii a candidaţilor şi a ingerinţelor Guvernului civil s-a acordat admiterea în seminar a unui număr de candidaţi inapţi. Aceste elemente nocive constituie un adevărat cal troian introdus în seminar. Dacă în prezent se pot vedea deja consecinţele nefaste ale prezenţei acestora, în viitor rolul lor va fi acela de a produce consecinţe încă mai nocive. Ne-au ajuns deja la urechi semnele alarmante ale erodării disciplinei; anumiţi elevi îndrăznesc chiar să introducă vodcă în seminar; cei mai buni seminarişti sunt luaţi în derâdere şi primesc scrisori de ameninţare". În continuare, preoţii deplâng faptul că direcţiunea seminarului şi preoţii profesori nu dovedesc fermitatea necesară faţă de clericii nedemni; dimpotrivă se merge până la a se aminti de reintegrarea în seminar a clericilor care au fost definitiv eliminaţi din cauza comportamentului imoral. Aceste concesii făcute guvernului civil - subliniază membrii Consiliului clerului - reprezintă un grav păcat comis faţă de Biserică şi o lovitură mortală dată chiar seminarului.

— 4 SEPTEMBRIE 1975. Credincioasa Valentina Matveevna Baturina, din oraşul Şakti, districtul Rostov, i-a scris şefului administraţiei unităţilor de reeducare prin muncă (Ministerul de Interne al U.R.S.S.): "Vă cer din nou insistent să-l transferaţi pe soţul meu, Nikolai Baturin, în districtul Rostov, deoarece starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit îngrijorător: hipertensiunea, afecţiunea cardiacă etc. sunt periculoase pentru sănătatea lui, dacă rămâne în Nord. Călătoriile pe care le fac pentru a-mi vizita soţul sunt dificile din cauza distanţei mari. Sănătatea mea şi a copiilor mei se resimte în urma unei astfel de călătorii lungi. Pe de altă parte, nu pot să-mi las copiii acasă, fiindcă aceştia, cu ochii în lacrimi, mă imploră să-şi vadă tatăl. Vă rog, deci, să-mi transferaţi soţul într-un lagăr al districtului Rostov, mai aproape de familia lui. În caz de refuz, voi fi obligată să fac apel la organizaţiile internaţionale".

— 8 SEPTEMBRIE 1976. La Iasna Gora au avut loc lucrările Conferinţei episcopatului polonez în cadrul cărora s-a analizat cu spirit critic, într-un document dat publicităţii, "programul educaţiei ateiste a poporului": "Propaganda ateistă prezintă într-o lumină falsă istoria Bisericii, mai ales istoria Bisericii din Polonia. Aceasta deformează conţinutul textelor sacre, ia în deriziune practicile religioase, rănind profund sentimentele credincioşilor. Un ceremonial laic, adesea ridicol, înlocuieşte frecvent viaţa liturgică, sacramentală. Principiile moralei anticreştine sunt propagate cu îndrăzneală prin mijloacele de comunicare socială. Continuă lupta contra credinţei în sufletul tinerilor. Părinţii catolici se plâng din ce în ce mai des că învăţământul în şcolile de diverse grade propagă necredinţa. Se afirmă în mod gratuit că ideile religioase nu sunt compatibile cu datele ştiinţei contemporane. În numeroase locuri tinerii dornici să beneficieze de serviciul religios întâmpină numeroase obstacole. Mai ales copiii şi tinerii din unităţile preşcolare şi din internatele de stat. Ameninţări, pedepse, lungi şi fastidioase interogatorii, un întreg arsenal de metode folosie pentru a-i face pe tinerii studioşi să renunţe la proiectul de a urma cursurile învăţământului religios. Chiar şi atitudinile jignitoare sunt folosite împotriva candidaţilor la învăţământul religios din marile seminarii. Credinţa tinerilor este ţinta numărul unu în planurile campaniilor antireligioase care trebuie să suscite cel mai energic protest din partea credincioşilor. Atacul este dirijat în primul rând contra credinţei care încolţeşte în sufletele copilaşilor fără apărare, chiar împotriva celor de vârstă preşcolară. Programul de educaţie ateistă a fost astfel conceput încât să se aplice în etape succesive, pentru ca societatea să nu poată să-şi dea seama cu uşurinţă că este supusă unui proces continuu de degradare a credinţei".

— 9 SEPTEMBRIE 1973. Cardinalul polonez Stefan Wyszinski, peocupat de elaborarea unei Strategii a eliberării omului şi societăţii scrie următoarele: "Dorim ca nimeni să nu se mai teamă să-şi boteze copiii, am spus-o în particular şi agenţilor publici. O mare nenorocire a vremurilor noastre este că prea multe persoane, dintre cele mai elocvente, tac, înfricoşate, când vine momentul să spună adevărul. Este o mare nenorocire, o mare nenorocire pentru naţiunea care creează un strat social de poltroni ce numesc prudenţă ceea ce în realitate este doar laşitate vulgară, o mare nenorocire pentru statul care nu recunoaşte ce gândeşte cu adevărat cetăţeanul, cum judecă el realitatea, cum se raportează la exigenţele publice. Nu există nenorocire mai mare pentru o naţiune, decât să se vadă reprezentată de o populaţie intimidată, mută, incapabilă să rostească adevărul".

— 9 SEPTEMBRIE 1976. Prin decizia numărul 423, Comitetul executiv al Sovietului muncitoresc din oraşul sovietic Znamenka a desemnat-o pe credincioasa baptistă Natalia Petrovna Korovina ca tutore al nepotului ei Oleg. Acuzată de tribunalul popular că "l-a reţinut în mod ilegal pe Oleg şi că a obstrucţionat, contrar intereselor copilului, plasarea acestuia într-un internat" Natalia a ţinut piept tuturor adversităţilor, bombardând Comitetul Executiv cu plângerile sale, cerând preşedintelui Consiliului de tutelă un răspuns afirmativ privind pretenţia ei de a fi desemnată oficial tutorele nepotului Oleg, sugerându-i băiatului să expedieze o telegramă la Moscova, prin care să informeze Ministerul Educaţiei Naţionale că s-a iniţiat o acţiune în justiţie în vederea separării lui de familie. Iată că numeroasele demersuri ale Nataliei Korovina n-au fost zadarnice.

— 9 SEPTEMBRIE 1990. În timp ce se afla în parohia sa din Novaia Derevnia, pentru a oficia slujba religioasă, - ne informează periodicul Mesagerul ortodox (nr.116/1991) - părintele Aleksandr Men, una dintre figurile proeminente ale noii Biserici ruse din timpul Perestroikăi, a fost asasinat de nişte "necunoscuţi". Un asasinat caracterizat prin trăsături demoniace, datorate atât atrocităţii circumstanţelor, cât şi voinţei deliberate a asasinilor de a-l lovi pe unul dintre preoţii cei mai activi, unul dintre cei chemaţi să salveze mulţimile de credincioşi ai Bisericii, să transmită mesajul Bisericii tuturor membrilor societăţii. Om de cultură şi de credinţă, părintele Aleksandr Men era angajat într-o muncă imensă. Multiplica documentele conferinţelor şi cărţi de cult şi reuşise, învingând toate dificultăţile [...], să creeze o adevărată comunitate, comunitate unită care, la rândul ei, îşi întindea antenele în lume.

— 13 SEPTEMBRIE 1948. În catedrala din Caransebeş, din România, patriarhul ortodox Iustinian Marina a ţinut o pretinsă predică în favoarea întoarcerii oilor rătăcite, adică a credincioşilor greco-catolici, acasă, la Biserica-mamă: "Am avut de suferit din partea romano-catolicilor, ca din partea unor oameni pe care îi considerăm drept pulbere măruntă, ca din partea unor oameni care par să aparţină unei clase fără cultură. A venit momentul să întronăm egalitatea între noi, aşa cum propovăduieşte creştinismul. Trebuie însă să avertizez: dacă aceşti falşi preoţi, trădători de ţară, vor mai încerca încă să-şi înşele credincioşii, noi îi vom aduna laolaltă pe aceşti credincioşi. Primul patriarh al ţării, Miron, a proclamat şi a înfăptuit unificarea în plan politic şi naţional; al treilea patriarh are ca sarcină unificarea Bisericii într-o singură armată de credincioşi. Vă asigur că toate angajamentele luate de mine vor fi respectate, având în vedere că singura noastră preocupare constă în dezvoltarea, prestigiul şi întărirea Bisericii ortodoxe române. Trăim timpuri noi, dar mai sunt unii care se plâng de ele încă, vorbind despre minunatele timpuri de altădată. Epoca actuală nu este una rea; ea trebuie să dea naştere unei lumi noi. Suntem plasaţi într-un timp de unde putem vorbi despre viitorul Bisericii ortodoxe române în ţara noastră".

— 15 SEPTEMBRIE 1972. Ziarul comunist Pravda, din Ucraina, a cerut să se intensifice lupta contra superstiţiilor credincioşilor. Este inadmisibil, se lamenta autorul articolului, ca membri ai Partidului Comunist sau ai organizaţiilor tineretului comunist să frecventeze bisericile, să-şi boteze copiii, să se căsătorească religios etc. Comuniştii din districtele Kemerov, Orlov şi Nikolaevsk sunt dintre cei care merită o menţionare specială pentru atitudinea lor criticabilă, privind aspectele amintite.

— 17 SEPTEMBRIE 1953. Părintele Antoine Wang, profesor de drept canonic la Shanghai şi fost jurist la Universitatea gregoriană din Roma, după cinci zile şi patru nopţi de torturi înfricoşătoare la care a fost supus de echipele speciale ale poliţiei chineze, pentru a accepta să devină "preot patriot", a fost văzut căzând de la fereastra camerei unde era închis şi zdrobindu-se de pământ. Comuniştii au explicat prin intermediul presei că Wang n-a mai putut să suporte povara imensă a crimelor pe care le înfăptuise şi s-a sinucis. Pentru a acredita teza suicidului, comuniştii au expus corpul nud al părintelui Wang în incinta unei instituţii de pompe funebre. Ucis de comisarii furioşi care au vrut să-l lichideze, aruncându-l pe fereastră, sau victimă a unui acces de disperare, pentru creştinii din Shanghai tot una este. Aceştia au venit cu miile ca să atingă corpul martirului acestor lupte inumane, lupte pe care le cunoşteau toţi, în cele mai mici amănunte. Corpul a fost apoi dat iezuiţilor din Zikavei. Teribil de emaciat, trupul era mărturia privaţiunilor îndurate de Wang, iar unghiile violacee făceau dovada că trupul acestuia, suspendat, s-a sprijinit în degete; rănile externe (o gaură în coapsă, urme de lovituri pe toată partea stângă) nu puteau fi explicate prin căderea de la o înălţime de opt metri". (Pierre Darcourt Recviem pentru Biserica Chinei.)

— 18 SEPTEMBRIE 1975. La şcoala tehnică profesională din Siauliai, Lituania, a avut loc şedinţa secţiei de strungărie în cursul căreia s-a încercat înscrierea în Komsomol a unui întreg grup de elevi. Fiecare elev era chemat în faţa clasei şi întrebat: "Tu nu vrei să te înscrii în Komsomol sau părinţii tăi nu vor"?. Cei care au refuzat să se înscrie au fost daţi afară din clasă şi li s-a ordonat să revină la şcoală însoţiţi de părinţii lor. Elevul Urbutis a declarat că el nu se va înscrie niciodată cu forţa în Komsomol. "Nu voi ceda în faţa violenţei. Nici eu, nici părinţii mei nu vrem ca eu să devin membru al tineretului comunist". Când a fost întrebat dacă părinţii lui erau credincioşi şi mergeau la biserică, elevul a spus: "În familie toţi suntem credincioşi şi mergem la biserică". După acest răspuns elevul Urbutis a fost mustrat şi ironizat. Instructorii Gylys şi Milius i-au obligat pe cei care au refuzat să se înscrie în Komsomol să stea în picioare, cu mâinile ridicate, timp de o jumătate de oră. "Numai hoţii, golanii şi fasciştii nu sunt komsomolişti - a strigat Milius. Dacă o să completaţi formularele, o să lăsaţi mâinile în jos, dacă n-o să le completaţi, o să vă dăm afară din şcoală". Chiar dacă au fost terorizaţi timp de o oră, elevii n-au cedat.

— 20 SEPTEMBRIE 1977. Tânăra credincioasă Nina Zaharov, fiica cea mare a pastorului baptist Pavel Florovici Zaharov şi a soţiei acestuia, Esfir Iakovlevna, ambii decedaţi, a lansat "către toate mamele care îşi iubesc copiii" un emoţionant apel din care am extras câteva paragrafe: "Fratele meu Mişa, sora mea Liuba şi eu suntem membri ai Bisericii lui Hristos. Dorinţa mea şi a surorii celei mici, Liuba, era de a urma acelaşi drum. Având o casă şi un petic de pământ, ne-am dedicat viaţa lui Dumnezeu. Din acest motiv am avut de suportat grele încercări care mi-au sfâşiat inima. Mi-am crescut sora cu multă grijă şi dragoste. Am înfruntat pentru ea multe dificultăţi, multe nopţi n-am dormit. Adesea uitam de mine însămi pentru a o creşte şi a o îndrepta către Iisus. Din această cauză, Comitetul Executiv al districtului "1 Mai" din Rostov pe Don a hotărât să-mi retragă dreptul de tutelă asupra ei. În acelaşi timp, ne-au confiscat casa, obligându-ne să rătăcim aiurea. Dar a le-o lăsa pe sora mea, care să-şi piardă astfel sufletul de copil, este mai presus de ceea ce poate să suporte inima mea. Dragi mame, taţi, fraţi, surori, toţi cei care au o familie şi un cămin. Vă adresez această scrisoare pentru ca voi să mă susţineţi prin rugăciuni, demersuri şi sfaturi. Nenorocirea care ne-a atins astăzi poate să bată mâine la uşa voastră. Dorinţa de a ne proteja copiii a fost sădită de Creator chiar şi în inima animalelor. În această lume se comit multe crime, dar nu cunosc una mai gravă decât să iei un copil de la familia lui. Pot să tac şi să stau liniştită când mi se distruge familia"?.

— 21 SEPTEMBRIE 1951. În oraşul Kai-Feng, din China maoistă, a avut loc procesul public al arhiepiscopului Pollio. "La orele opt dimineaţa - scria el în cartea sa Calvarul Bisericii în China nouă - ne-au scos din celulă şi ne-au condus într-o sală vecină, în faţa unui judecător care ne-a spus, fără vreun preambul: Imediat veţi fi conduşi la judecata populară. Poporul vă va judeca. Nu vă temeţi, nu vi se va face nici un rău. Totuşi, amintiţi-vă că, chiar dacă nu sunteţi de acord cu ceea ce se va spune despre voi, nu aveţi voie să vă apăraţi în nici un fel, dacă nu... Judecătorul a făcut un semn santinelelor, iar noi am revenit în curte unde ne aşteptau soldaţi bine înarmaţi. L-am văzut pe şeful închisorii cu câteva perechi de cătuşe şi abia atunci am înţeles semnificaţia ameninţării judecătorului. Către orele zece am sosit la amfiteatru a cărui sală era rezervată demonstraţiilor patriotice. În afara sălii ne aşteptau sute şi sute de şcolari. Încurajaţi de cei care-i conduceau, ne-au primit cu strigăte ca: Jos! La moarte! Omorâţi-i! Poporul, foarte numeros, venise acolo din curiozitate. Am aruncat o privire în jurul meu şi n-am văzut decât foarte puţini credincioşi. M-am bucurat. Preferaseră să dispară decât să asiste la o judecată samavolnică şi poate să fie forţaţi să ridice pumnul, insultându-l pe dragul lor pastor...".

— 22 SEPTEMBRIE 1971. "Slujitorii nedemni" ai Bisericii ortodoxe ruse - Nikolai Gainov (preot), Felix Karelin, Lev Reghelson, Viktor Kapitanuk (laici) - au adresat un apel "Sfântului Mare Sinod" în legătură cu acţiunea teologică a mitropolitului Nicodim şi "a altor clerici care împărtăşesc aceleaşi idei". Tulburaţi de "vântul modernismului teologic", declanşat de Nicodim şi colaboratorii lui, semnatarii apelului au semnalat trei aspecte care îi neliniştesc:

1) Mitropolitul Nicodim şi aliaţii lui nu încearcă să-şi caute argumente pentru noua orientare în experienţa Bisericii universale, ci au pretenţia să-şi demonstreze superioritatea faţă de Părinţii lor.

2) Ceea ce propun prin învăţătura lor este ambiguu, evitându-se definiţiile precise. Efectul nu este numai lezarea conştiinţei Bisericii, ci şi schimbarea, puţin câte puţin, pe neobservate, a atmosferei spirituale a Bisericii.

3) Ei îşi propagă noua învăţătură, hazardată în raport cu conştiinţa Bisericii ortodoxe, fără să fi fost supusă unei evaluări de către puterea sinodială şi fără să se obţină acordul acesteia. Biserica rusă este pe deplin edificată de acţiunea mitropolitului Nicodim. Chiar şi creştinii de rând sunt excedaţi de o astfel de manieră de a conduce şi de a acţiona".

— 22 SEPTEMBRIE 1977. "Miliţia sovietică l-a ridicat pe Gheorghi Fedotov din apartamentul său şi l-a internat cu forţa într-un spital psihiatric - îi scriau în 1977 pastorului Philip Potter, secretarul general al C.O.E., apropiaţii lui Aleksandr Ogorodnikov, membri ai Seminarului creştin. Fedotov s-a convertit la credinţă într-un lagăr de concentrare şi a devenit un predicator activ şi un participant la Seminar. Când a aflat că devenise obiect de persecuţie, la Moscova, tocmai revenise dintr-un pelerinaj la diverse mănăstiri şi scrisese mai multe scrisori în samizdatul ortodox, în care protesta contra persecutării creştinilor. V.I.Leviţki, şeful departamentului spitalelor, i-a declarat lui A.Ogorodnikov, într-o discuţie despre motivele spitalizării forţate a lui Fedotov, că acesta "era grav bolnav" şi că această boală era religia, o idee fixă: "Religia este cauza bolii lui, dar noi îl vom vindeca de credinţă". Leviţki le-a interzis apoi lui Ogorodnikov şi prietenilor lui să-l viziteze pe Fedotov spunând că: "Dacă voi îl împingeţi către Dumnezeu şi noi către diavol, îi vom agrava schizofrenia". Timp de trei luni, pe lângă neuroleptice, lui Fedotov i s-au făcut trei injecţii cu Moditen depo, fără consimţământul lui, din cauza cărora organismul i-a fost grav intoxicat şi a făcut o formă severă de depresie. Datorită protestelor publice, Fedotov a fost externat din spitalul psihiatric la 19 noiembrie, dar, la 21 noiembrie, din cauza gravei intoxicaţii provocate anterior de neuroleptice, a fost din nou internat, până la 21 decembrie, când s-a externat".

— 23 SEPTEMBRIE 1945. Cardinalul Mindszenty a încercat să elaboreze, în calitatea sa de episcop de Veszprem, un program spiritual pentru catolicii unguri, înfricoşaţi de sumbra realitate politică a ţării. "Perioadele tulburi sunt, în general, mormintele concepţiilor şi instituţiilor trecutului; un asemenea haos deschide noi căi şi face să apară noi forţe vitale. În consecinţă, sarcinile Bisericii s-au înmulţit, iar printre cele mai importante şi mai presante sunt: renaşterea conştiinţei, unirea tuturor forţelor catolice, intensificarea eforturilor pentru susţinerea acţiunilor caritabile, organizarea sistemului de educaţie, crearea presei catolice. Problemele vieţii catolice trebuie examinate la nivel parohial: biserică, şcoală creştină, familie, educaţia copiilor, cimitire, cinema, teatru creştin, asistenţă pentru cei aflaţi în nevoie şi pentru cei bolnavi. Este important să ducem mai departe tradiţia poporului nostru, vechi de nouă secole, în mediul parohial. La lucru, pentru a păstra bunurile cele mai sfinte: Biserică, patrie, familie, individ".

— 25 SEPTEMBRIE 1955. În ale sale "note de închisoare", cardinalul Stefan Wyszinski scria astfel despre cea de a doua comemorare a întemniţării lui: "Am ajuns la o concluzie de neclintit. Tot ce a înfăptuit Dumnezeu în legătură cu mine a fost act de justiţie, de adevărată justiţie. Din această cauză, ajungând la capătul a doi ani de închisoare spun un Te Deum. Apreciez din tot sufletul justiţia divină, perceptibilă în tot ceea ce mi-a fost dat să trăiesc. Reconsiderându-mi viaţa ecleziastică pe care mi-am condus-o fără îndemânare, îţi dau dreptate, Doamne, că m-ai îndepărtat de altar şi de amvon. Îţi mulţumesc pentru că ai apărat sănătatea Bisericii tale, că ţi-ai apărat turma de un păstor atât de nedemn. În lupta ta contra mea, sunt aliatul tău. Rectum iudicium Tuumm. Este dreptul tău... Lăudat să fii!".

— 26 SEPTEMBRIE 1966. Într-o declaraţie adresată Comitetului Central al P.C.U.S., Anatoli Levitin Krasnov scria următoarele: "În cursul acestui an organele K.G.B. au încercat în mai multe rânduri să întreprindă acţuni represive împotriva mea. În februarie, K.G.B.-ul a somat un anumit număr de oameni să declare că eram implicat în activităţi din sectorul comerţului interzis. Aceste represalii erau consecinţa unei scrisori deschise pe care o trimisesem şefului K.G.B. De aceea K.G.B. a pus la punct o adevărată strategie pentru a mă face să par un parazit. În luna mai a acestui an, comisarul special al K.G.B. pentru districtul Cehov, din regiunea Moscova, a cerut imperativ epitropului bisericii din satul Volovo, unde eu asiguram contabilitatea, să mă demită imediat din funcţie".

— 26 SEPTEMBRIE 1975. S-a încheiat instrumentarea procesului dizidentului Serghei Kovalev al cărui caz a fost separat de dosarul nr.345 - în care erau implicaţi redactorii publicaţiei clandestine Cronica Bisericii catolice în Lituania. În luna august, soţia lui Kovalev s-a adresat avocaţilor moscoviţi S.V.Kalistratov şi D.I.Daminski care au acceptat să asigure apărarea soţului ei la proces. Dar preşedintele prezidiului colegiului avocaţilor din Moscova, Apraksin, n-a permis avocaţilor să intervină în acest proces. După părerea lui Apraskin, angajamentele de acest gen se pot face doar pe riscul avocaţilor. Având în vedere că procesul nu s-a desfăşurat la Moscova, colegiul avocaţilor s-a aflat în imposibilitatea de a veni în ajutorul membrilor săi. "De altfel - aşa cum rezultă din afirmaţiile lui Apraskin, publicate în numărul 37 al periodicului Cronica evenimentelor curente - în cazul în care procesul lui Kovalev ar fi fost public, numai rudele cele mai apropiate ar fi putut să asiste la şedinţe". Soţia lui Kovalev i-a cerut apoi avocatului A.I.Rojanski, din Leningrad, să-i apere soţul. Mai târziu însă, când Kovalev a luat cunoştinţă de dosarul lui, a renunţat la serviciile oricărui avocat.

— 27 SEPTEMBRIE 1949. Cardinalul Mindszenty, condamnat la detenţie pe viaţă, a fost constrâns să trăiască, până la 13 mai 1954, într-una dintre închisorile din Budapesta. "Celula era mai mică decât un mormânt - scria cardinalul în Memoriile sale. În uşa de lemn era o vizetă care, bineînţeles, nu avea rolul să-l distreze pe deţinut. Şi totuşi, pe culoar, erau destule lucruri de văzut: o mulţime de gardieni, în civil sau în uniformă, adesea mai numeroşi decât deţinuţii. Gardienii ne supravegheau permanent - vizetele nu le permiteau să vadă decât partea inferioară a capului - se amuzau pe seama nou veniţilor, făceau o mulţime de glume proaste. Eu tăceam, orice ar fi fost. Într-o zi, a apărut pe neaşteptate comandantul şi mi-a strigat: "Nu fi insolent! Uită cine ai fost şi ce ai fost înainte! Avem o celulă şi mai rea decât asta, în cazemate!".[...] "Inventarul pe care l-am alcătuit lucrurilor, vii şi moarte, găsite în celula umedă şi întunecată nu conţinea nimic demn de semnalat. Se pare că lângă fereastră se stabilise o colonie de păianjeni. Alte gângănii mişunau pe podea şi în salteaua murdară a patului". În celula sa solitară, cardinalul se întorcea, în gând, către sfinţi: "Suntem mici, dar putem să creştem. Sfinţii au ajuns mereu la înălţimile supreme, când au căzut în cele mai profunde abisuri ale disperării şi ale suferinţei umane. Doamne, dă-mi doar puţin din această forţă a sfinţilor!".

— 28 SEPTEMBRIE 1970. Comisia pentru sancţiuni administrative din provincia lituaniană Varena i-a dat o amendă de 50 de ruble preotului din Valkininkai, reverendul Algimantas Keina, pentru următoarele motive:

1) La 4 iulie 1970, în sacristia bisericii, au fost pregătiţi pentru prima împărtăşanie trei copii, instruiţi în grup de cetăţeana E. Kuraityte.

2) La 30 august, reverendul A.Keina a anunţat public că va avea loc o slujbă pentru elevi.

3) La 6 septembrie el a autorizat doi elevi minori să participe activ la slujba religioasă. Acuzatul s-a apărat astfel: a făcut cunoscut Tribunalului Suprem al R.S.S.Lituania că cetăţeana Kuraityte nu putea să-i instruiască pe elevi pentru că ea nu era decât femeie de serviciu în biserică şi că părinţii, în absenţa preotului, au întrebat-o doar care era subiectul în legătură cu care acesta intenţiona să-i chestioneze pe copii. A mai semnalat că în luna august părinţii au fost aceia care l-au rugat pe preot să ţină o slujbă duminicală pentru copii. A amintit că preotul nu are dreptul să-i invite afară pe părinţii şi pe copiii veniţi la biserică pentru a se ruga. Ignorând toate aceste argumente, tribunalul l-a condamnat pe A.Keina "pentru violarea legii privind cultele".

— 28 SEPTEMBRIE 1975. Vicarul parohiei lituaniene din Simnas, abatele Sigitas Tamkevicius, indignat în urma percheziţiei pe care patru funcţionari ai Comitetului Securităţii Statului au făcut-o la locuinţa lui, în martie 1974, confiscându-i toate obiectele şi scrierile pe care le poseda, s-a adresat preşedintelui acestui Comitet: "În cursul a două interogatorii, agenţii Pilelis şi Rimkus au încercat să-mi smulgă, prin mijloace ilegale, acele declaraţii pe care voiau să le obţină, deşi articolul 187 din Codul penal al R.S.S.Lituania interzice folosirea acestor metode. Nu am semnat cea mai mare parte a proceselor-verbale ale interogatoriilor, pentru că nu găsesc nici un motiv care să mă facă să dau o declaraţie în legătură cu fapte ce nu constituie delicte. Consider că persecutarea credincioşilor din cauza Cronicii Bisericii catolice în Lituania este ilegală, deoarece Declaraţia universală a Drepturilor omului conferă oricărui cetăţean dreptul de a difuza orice informaţie veridică. În cazul în care aş mai fi interogat, în viitor, în legătură cu probleme de acest gen, refuz dinainte să dau declaraţii".

— 29 SEPTEMBRIE 1949. Congresul politic consultativ din China populară a adoptat Programul comun al cărui prim articol garantează tuturor cetăţenilor din China "dreptul la libertatea gândirii, a cuvântului, a presei, a corespondenţei, dreptul de asociere, de stabilire a domiciliului, de deplasare, dreptul la securitatea personală, dreptul de liberă alegere a confesiunii religioase, de liberă participare la procesiuni sau la alte manifestări publice (fie în calitate de organizator, fie de participant). Dar această pretinsă libertate, proclamată de Programul comun, a fost puţin câte puţin redusă la zero, prin măsuri de restricţie progresive. "În numele luptei pentru apărarea principiilor şi instituţiilor marxiste, clerul a continuat să fie ţinut în izolare şi sub supraveghere. Misionarii au fost acuzaţi de activităţi antiguvernamentale, de propagandă în scopul răspândirii superstiţiilor, de trădare în favoarea imperialismului american. A început, în diverse locuri, să se interzică orice ceremonie religioasă, considerată drept "pierdere de timp, nocivă pentru producţia naţională". (Albert Galter Comunismul şi Biserica catolică.)

— 30 SEPTEMBRIE 1948. Episcopul român greco-catolic de Cluj, Monseniorul Iuliu Hossu, a trimis clerului şi Mitropoliei Blajului o scrisoare de avertisment: "Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor reuni în oraşul nostru de reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii dintre membrii clerului provinciei noastre, în scopul proclamării schismei, prin renegarea sfintei, unitei, catolicei şi apostolicei Biserici şi trecerea la Biserica ortodoxă. Conform puterii pe care o deţin, aplic pedeapsa cu excomunicarea ipso facto in currenda tuturor celor care vor lua parte la respectiva adunare. Cei care, din nefericire, vor participa la această adunare vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, printr-un decret al nostru care va fi citit în toate bisericile acestei dioceze, apărate de Dumnezeu, în prima duminică a acestei luni sau în duminica următoare, după citirea decretului nostru. Cu această ocazie, în momentele dificile pe care le traversează sfânta noastră Biserică, fac apel la tot ce am învăţat şi trăit în timpul celor treizeci şi unu de ani de episcopat pentru pacea şi salvarea sufletelor".