II

A CREDE, A LUPTA, A REZISTA

 

 

CREDINŢA  CARE  TRIUMFĂ

Este pentru prima dată când, într-o carte care vorbeşte despre viaţa prizonierilor politici în U.R.S.S., nu este vorba decât despre creştinii persecutaţi pentru credinţă, despre cazurile lor personale şi despre comportamentul lor demn în închisori sau în lagărele de muncă silnică.

    Hermann Hartfeld, autorul cărţii „Victime care triumfă prin credinţă"*, creştin rus de origine germană, reuşeşte, după două etape de încarcerare, să emigreze în Germania federală, unde se pregăteşte să devină pastor Hartfeld a fost crescut într-o familie de baptişti „disidenţi"; inima sa îi aparţine lui Dumnezeu din fra­gedă copilărie. Datorită acestui lucru, persecutat fiind, nu şi-a putut face studiile, obligat de la 14 ani să lucreze ca simplu munci­tor. Dragostea şi râvna sa pentru Iisus au fost remarcate de auto­rităţile comuniste, iar K.G.B.-ul 1-â hărţuit de nenumărate ori din pricina activităţii sale misionare. Astfel a intrat în lumea torţionară a temniţelor şi lagărelor, pe care o descrie în lucrarea sa cu sim­plitate şi sinceritate.

Hermann Hartfeld, pe care îl putem identifica în personajul cap­tivant Piotr, pune în relief viaţa credincioşilor care zac în bezna temniţelor şi gulagurilor sovietice.

Aceşti prizonieri nu sunt totuşi oameni obişnuiţi care suportă rigoarea oprimării mai mult sau mai puţin demn, după forţa carac­terului. Este vorba, în această carte, de creştini — doar de creştini, — supuşi acestei cumplite încercări din cauza fidelităţii lor faţă de credinţă şi faţă de iubirea pentru Dumnezeu

Parcurgând cele aproape 300 de pagini ale mărturiei lui Hart-feld, ne dăm seama de mai multe lucruri care îi privesc pe creştini: credinţa lor de nezdruncinat, forţa lor spirituală care vine de la Duhul Sfânt, fraternitatea lor în faţa aceleiaşi lupte şi pentru aceeaşi cauză.

Este foarte emoţionant să realizăm cum dispar cortinele confe­sionale şi toate denumirile atunci când creştinii poartă împreună aceeaşi povară, având cu toţii acelaşi scop. Baptişti, penticostali, adventişti, ortodocşi se regăsesc, ca „imul" singur, întru Hristos. Cum ajung ei oare la acest ecumenism adevărat? Sprijinindu-se pe forţa rugăciunii şi evidenţiind din Cuvântul Sfânt ceea ce este esenţial: iubirea pentru Domnul şi iubirea pentru aproapele.

Unul după altul, Piotr, Trofin, Kolia, Nikanor, Lapin şi Proşin se disting prin fidelitatea lor faţă de Hristos şi dau cel mai impre­sionant exemplu de abnegaţie şi perseverenţă. De notat tenacitatea lor absolută în faţa maşinaţiilor abjecte la care recurg poliţiştii K.G.B.-ului spre a-i îndepărta de Dumnezeu.

In pofida paginilor sumbre care descriu starea de sclavie a aces­tor creştini, mărturia lui Hartfeld ne aduce o mare mângâiere, nouă, occidentalilor, care dăm adesea impresia că suntem în căuta­rea adevărului fără a dori să-1 găsim cu adevărat, care am creat di­sidenţe proclamând un ecumenism de operetă, care pactizăm cu diavolul tocmai prin indiferenţă şi lipsa de informaţie asupra pro­blemelor fraţilor noştri întemniţaţi în Est, care alunecăm spre stân­ga, împăunându-ne cu titlul de creştini-marxişti.

E nevoie oare să ne pomenim în fundul unei celule sau într-un lagăr de muncă socio-comunist pentru a cunoaşte adevărata cale a vieţii noastre întru Hristos?

_________

* Hermann Hartfeld: „Victimes triomphant par la foi", Ed. Catacombes, 1977 (Cf. Catacombes, Nr. 75, dec. 1977).

 

„LUPTE  PENTRU  CREDINŢĂ  ÎN  U.R.S.S."

 Cartea Bernadettei Morand: „Lupte pentru credinţă în U.R.S.S." prezintă problemele tuturor credincioşilor din U.R.S.S. (creştini, evrei sau musulmani), în cadrul istoric, politic şi spiritu­al al fiecăreia din aceste religii. Autoarea reuşeşte să integreze situ­aţia actuală a credincioşilor sovietici — despre care este informată mai ales prin Samizdatul religios—în contextul legislativ al U.R.S.S., ceea ce pune limpede în evidenţă două lucruri: a) regimul sovietic, prin poliţia sa şi prin prelaţii aserviţi regimului, s-a încăpăţânat, din 1917 începând, să distrugă orice formă de religie, iar legile, tot mai draconice, promulgate împotriva credincioşilor stau mărtu­rie; b) în ciuda a şaizeci de ani de opresiune şi de inculcare forţată a ateismului, credinţa a sporit în U.R.S.S. şi cunoaşte chiar o reîn­noire în toate confesiunile, fără limită de vârstă sau de generaţii.

In 1918, un decret al Sovietului Comisarilor poporului a stipu­lat separarea Bisericii de Stat şi de Şcoală. El a fost completat printr-o hotărâre din 1929, care nu îngăduia existenţa asociaţiilor religioase fără a fi înregistrate pe lângă Comisia pentru probleme religioase a comitetului executiv regional, care refuza în mod sis­tematic orice înregistrare pentru motive pe cât de diverse pe atât de nefondate.

Din 1961 şi 1975, restricţiile au devenit încă şi mai aspre, unele confesiuni fiind a priori considerate „secte ale căror dogme pre­zintă un caracter antiguvernamental". Cât despre constituţia din 1977, ea a întărit dispoziţiile privitoare la propagarea ateismului, datoria statului fiind construirea societăţii comuniste fără clase şi formarea omului comunist.

O prigoană dură s-a abătut asupra Bisericii ortodoxe între 1918 şi 1927. Existau pe de-o parte prelaţii care voiau să se supună pu­terii sovietice şi exigenţelor ei, iar pe de altă parte episcopi şi pre­oţi care i se opuneau. Aceştia din urmă, conduşi de mitropolitul Iosif, au murit în temniţă sau în lagăre în cursul anilor '30. Ei au avut cu toate acestea ocazia să hirotonisească alţi episcopi şi preoţi, care au condus aceasta „Adevărată biserică ortodoxă" nu­mită Şi „Biserica adevăratei credinţe ortodoxe" sau „Biserica din Catacombe", pe calea cea bună. Ea trăieşte încă şi astăzi şi îşi prac­tică în mod clandestin credinţa.

In prezent conducătorii Bisericilor oficiale înregistrate (orto­doxa, catolică sau baptistă) se menţin în funcţiile lor pentru că sunt supuşi puterii şi exigenţelor regimului comunist ateu. Ei fac jocul regimului: în interibrul ţării, ei îşi politizează enoriaşii, fără să se sinchisească de nevoile lor spirituale; în exteriorul ţării, ei procla­mă că libertatea religioasă este totală în U.R.S.S., după cum garan­tează Constituţia. Când conştiinţa se deşteaptă în unii din aceşti preoţi sau pastori, ei sunt siliţi să ia calea clandestinităţii sau să se aştepte la întemniţare şi la lagăre de exterminare.

Cartea Bernadettei Morand citează nume de preoţi ortodocşi şi catolici sau de pastori baptişti neînregimentaţi. Luăm cunoştinţă de lupta lor supraomenească, de curajul lor în a se opune ierarhiei înregimentate, şi de roadele strădaniilor lor: sporirea acelei minu­nate Biserici a Tăcerii, condusă de personalităţi remarcabile, ca preoţii Dudko, Iakunin, Romaniuc, sau pastorii Kriucikov, Peters, Horevetc.

 Cititorul cărţii "Lupta pentru credinţă în U.RS:S." îşi va da sea­ma de execrabila supunere a clerului rus în faţa puterii ateiste; de eforturile permanente, perverse şi persuasive ale autorităţilor în vederea nimicirii credinţei, religiei şi Bisericii; de tenacitatea cu care regimul comunist otrăveşte populaţia, şi mai ales tinerii, cu  doctrina ateistă; de prigoana neîntreruptă a credincioşilor. Pe de altă parte, el va avea bucuria de a descoperi miraculoasa reînnoire ce se manifestă în toate confesiunile prin mijlocirea realităţii concrete de luptă dusă de numeroşi sovietici întru apărarea credinţei lor, cât şi preţul, uneori foarte dur, al fidelităţii lor pentru convingerile lor religioase.

 

 

BISERICA CLANDESTINA DIN UNIUNEA SOVIETICĂ

Campania antireligioasă dusă de Statul sovietic de la venirea sa la putere, s-a îndreptat, în primii zece ani de după Revoluţie, împotriva Bisericii ortodoxe, care domina ţara Marii Rusii.

Ziarul nostru a publicat de nenumărate ori documente privitoare la starea actuală a tuturor confesiunilor din U.R.S.S.; concluzia oricărui cititor ar trebui să fie aceea că obstrucţionarea, prigoana şi martiriul n-au izbutit să-i facă pe credincioşi să cedeze, ci dimpo­trivă le-au întărit credinţa şi curajul de a acţiona.

Cartea "Biserica clandestină din Uniunea Sovietică" de William C. Fletcher* se ocupă în special de Biserica ortodoxă. Autorul face un studiu istoric asupra vieţii, evenimentelor şi relaţiilor acestei Biserici cu statul sovietic,

De la începutul Revoluţiei, în timp ce „reacţia Bisericii la lovi­tura de stat bolşevică a fost mută (...) guvernul, prin trei decrete adoptate în decembrie 1917 şi în ianuarie 1918, hotăra naţio­nalizarea tuturor pământurilor (inclusiv a acelora ce aparţineau Bisericii), secularizarea'stării civile şi suprimarea tratamentului miniştrilor de culte". Demersurile prelaţilor, opoziţia unora şi ca­pitularea celorlalţi, procesul, care a durat ani de zile, pentru ca sta­tul să găsească în sfârşit o ierarhie supusă, toate aceste fapte sunt puse la dispoziţia cititorului cu o bogată bibliografie, sau prin intermediul unor percutante mărturii şi diverse declaraţii sau docu­mente.

Istoria Bisericii ortodoxe ruse este complicată, iar metamorfoza ei a avut nevoie de lungi perioade pentru a ajunge, dacă putem spune astfel, la o stabilitate: pe de-o parte, la colaborarea ierarhică cu Partidul comunist ateu, pe de altă parte, la crearea unor grupuri de credincioşi care au pornit-o pe anevoiosul drum al practicării clandestine a religiei lor.

„Efectele asupra Bisericii ortodoxe instituţionale erau zdrobi­toare, spune autorul. în cursul a aproximativ zece ani, Biserica fu­sese, putem spune, total nimicită ca instituţie. Din totalul de 163 de fîpiscopi, cu care se fălea, în 1930, mitropolitul Serghei (care a pac­tizat cu guvernul), patru mai rămâneau în funcţie. Cele treizeci de mii de biserici menţionate rămăseseră până la urmă patru mii două sute douăzteci şi cinci, după spusele statisticilor oficiale."

Nu s-a putut desigur realiza o rezistenţă unificată în întinsa Rusie, dar s-au format grupuri diferite în satele şi oraşele ruseşti.

După cunoştinţele teologice, după posibilităţi, ţara întreagă a început să se mişte şi au fost create numeroase biserici clandes­tine: cu denumiri diferite, dar în acelaşi spirit, acela al salvării credinţei; simpliste sau sofisticate, dar în acelaşi scop, acela de a se opune distrugerii Creştinismului. Qdată cu anii, în ciuda eforturilor Partidului Comunist de a-i descoperi şi de a face arestări, în ciuda răpirii copiilor ortodocşilor pentru a-i plasa în internate cu edu­caţie ateistă, Biserica ortodoxă clandestină îşi continua drumul, fără a se lăsa impresionată de actele josnice ale guvernului. Călugării şi preoţii rătăcitori străbăteau, distanţele imense care despărţeau un sat de altul, şi îi întăreau astfel pe credincioşi, care, uneori, nu mai văzuseră vreun preot de ani de zile. Aşa s-a întâm­plat într-un sat, unde unul din aceşti preoţi a avut prilejul de a boteza în aceeaşi zi copii cu vârste între un an şi cincisprezece ani.

Inchisorile, lagărele de muncă silnică cuprindeau nenumăraţi creştini ortodocşi, ca de altfel atâţia alţi creştini, aparţinând altor confesiuni.

Citind cartea lui W. Fletcher, suntem ispitiţi să însemnăm aproape toate pasajele şi să le comunicăm, prin intermediul aces­tei rubrici, cititorilor revistei „Catacombes". Cartea este». însă, foarte densă, concentrată. Atâtea evenimente, mărturii impresio­nante şi date istorice nu se lasă scindate. Fiecare paragraf este con­tinuarea îmbogăţită a precedentului, fiecare pagină ne împinge şi mai adânc în această furtunoasă istorie a Bisericii ortodoxe ruse, mai ales în ceea ce priveşte grupurile clandestine de credincioşi. Din 1917 şi până în zilele noastre, aceşti creştini ortodocşi, care au menţinut vie flacăra credinţei în Iisus, se perindă în paginile lucrării lui W. Fletcher aşa cum erau, aşa cum gândeau şi acţionau, îndepătfându-se uneori de dogma ortodoxă, făcând prea mult zgomot în jurul lor sau impunându-şi tăcerea absolută. îi vedem cutreierând de la un capăt la altul al uriaşelor lor regiuni, încruci-şându-se poate, exagerând sau minimalizând anumite teme teolo­gice. Sunt diferiţi, se comportă diferit şi, cu toate acestea, au cu toţii o trăsătură comună: credinţa în Dumnezeu, încăpăţânarea în lupta lor împotriva tiranului ateu, iubirea pentru Hristos, a cărui Viaţă şi învăţătură le cunosc cu toţii.

După mai bine de 50 de ani de cumplite persecuţii, cate au cunoscut perioade bune şi perioade proaste, iată în momentul de faţă  Biserică ortodoxa a Tăcerii mai unificată, mai întărită şi indes­tructibilă.

Informaţiile, în legătură cu existenţa acestei puternice Biserici ortodoxe a Tăcerii sunt date chiar de statisticile organelor sovie­tice, care se întreabă neliniştite cum de este posibil fenomenul acestei rezistenţe şi care ar putea fi mijloacele pentru a lichida definitiv credinţa, într-un cuvânt, Creştinismul.

Căci, din păcate pentru comunişti, creştinii din U.R.S.S. sunt mai puternici şi au o bază mai sănătoasă ca niciodată! Ei şi-au îmbunătăţit viaţa spirituală, practică şi cultul şi catehismul şi trans­mit astfel sămânţa creştinismului de la o generaţie la alta. Acesta este adevăratul chip al Bisericii ortodoxe a Tăcerii. Timpul şi suferinţa şi-au pus pecetea binefăcătoare pe toate sufletele care au preferat să-1 urmeze pe Hristos, în pofida tuturor sacrificiilor oferindu-I dezmembrarea familiilor, pierderea libertăţii şi cele mai atroce torturi.

Rusia ortodoxă clandestină celebrează evident Vinerea Sfântă, însă în minunata perspectivă a învierii.

________

* William C. Fletcher: „L' Eglise clandestine en Union Sovietique", Ed. AlainMoreau, 1972 (Cf. Catacombes, Nr. 19, aprilie 1973).

 

 

„MÂINILE PĂTATE CU SÂNGE"

Trebuie, incontestabil, să ai credinţă, pentru a asimila perfect povestirile Mariei Winowska* şi pentru a te lăsa scăldat în miste­rioasa lumină a acelei bucurii sacre ce se degajă din fiecare din naraţiunile ei.

Aşadar, prin această nezdruncinată credinţă, Măria Winowska clădeşte o prodigioasă punte de legătură între eroii şi cititorii ei. Iar această punte este minunat împodobită datorită stilului fer­mecător al celei care o construieşte.

Suntem ispitiţi să completăm motto-ul ales de autoare pentru Cuvântul înainte al cărţii sale, prin cuvintele Apostolului Pavel, care spune: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dove­direa lucrurilor celor nevăzute" (Evrei, 11.1).

Inarmaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu care proclamă că „dreptul va trăi prin credinţa sa", călătoria la care ne invită Măria Winowska ne va îmbogăţi sufletul prin frumoasele mărturii pe care le vom întâlni „pe drum", şi ne va stimula să-L slăvim şi mai mult pe Dumnezeu pentru Mila Sa, pentru Iubirea Sa.

De la prima povestire: pâinile pătate cu sânge" până la ultima: „O icoană a lui Rubliov", personajele înfăţişate cu ardoarea pe care doar un scriitor eminamente creştin o poate avea, ne conduc către minunatele întâlniri cu misterul harului lui Dumnezeu şi al intervenţiei Sale miraculoase în viaţa noastră jalnică de păcătoşi.

Părintele Jan, preotul curajos şi sârguitor din prima povestire, nu va uita cuvintele preotului care, după ce îi ascultase mărturisi rile odinioară, îi spusese: „... Atât de mare îi este iubirea că totul serveşte scopurilor Sale, chiar şi păcatele noastre. O viaţă întreagă îţi rămâne pentru a înţelege răgazurile îndurării (...) În aceeaşi seară îşi relua drumul interminabil, cu sufletul cuprins de pace". A devenit preot şi iată-1 acum plin de dragoste şi înţelegere, gata să sară în ajutorul oricărei fiinţe disperate, fie aceasta muribundul ateu Matei cel Gângav sau prostituata Măria-Ana. Nicolai Naumov, tânăr vagabond de 16 ani, îşi executa „una din pedepsele sale succesive pentru furt şi tâlhărie (...) Era foarte mândru de cazierul său judiciar care le impunea celor din mediul său" („Ciuma~Leprosul, p. 56). Porecla de Ciuma-Leprosul îi asigura, în plus, consideraţia tuturor celorlalţi puşcăriaşi.

Îşi rezuma viaţa în câteva vorbe: „Când eram mic, au venit la noi acasă să-1 omoare pe tata şi m-au dus la Dietdom (Aşezământ de stat pentru orfani şi copii ai unor credincioşi care au nevoie de reeducare ateistă)". A fugit de la Dietdom şi de la vârsta de 8 ani a devenit hoţ. Dar, pentru că neînţelese sunt căile Domnului, Ciu­ma-Leprosul 1-a întâlnit în lagăr pe părintele Vaier, misionar întem­niţat pentru credinţă. încetul cu încetul preotul s-a apropiat de tânărul vagabond şi a străbătut cu el etapele indicate de Sfântul Pavel romanilor. Printr-o sfântă perseverenţă, rod al durerilor pe care părintele le încercase pentru credinţa sa, el a cucerit în cele din urmă victoria asupra acestui suflet întunecat de împrejurări. Când, din pricina unui accident de muncă în lagărul de la Ustvimiok, misionarul a fost strivit de o bârnă groasă, ultimele sale cuvinte adresate lui Ciuma, care plângea la căpătâiul muribundului, au fost cuvinte de speranţă: „Nu plânge, Nicolai! Vezi tu^ moartea nu e o nenorocire, mai cu seamă ASTĂZI. (...) Pentru că este aniversarea morţii lui Iisus pentru mântuirea lumii. (...) Nicolai, ceea ce nu pri­cepi tu acum, vei pricepe mai târziu! Acum, că ştii să scrii şi să citeşti (Părintele Vaier fusese cel ee îl învăţase primele noţiuni), trimite, imediat după moartea mea, o scrisoare Sovietului Suprem, ca să o caute pe mama ta. Sigur că ea îţi duce dorul..."

Într-adevăr, mama lui Nicolai se ruga neîncetat pentru copilul ei. „Nu cunoaştem data exactă a revederii. Putem doar confirma că la vremea cuvenită ea a avut loc", ne asigură Măria Winowska.

Cităm, în legătură cu această impresionantă povestire, reflexi­ile pe care le face autoarea la sfârşitul primei povestiri a cărţii sale:„... Închisorile şi temniţele sunt adevărate pepiniere de conver­tiţi şi de sfinţi, «revanşa» Domnului îndurării depăşeşte infinit de mult greutatea păcatului."

Şi astfel, după călătoria la care ne invită Măria Winowska, ne rămân imagini de neuitat: Agnes, care prin strălucirea purităţii ei şi prin sacrificiul propriei vieţi o salvează pe aceea a logodnicului ei şi întăreşte curajul unui „om" silit de poliţie să facă un gest abject Caterina, care renunţă la căsătorie pentru a salva un preot care se afla în mare primejdie. Tânăra nemţoaică, cea copleşită de strivi­toarea povară a unei existenţe pline de păcate, dar care se conver­teşte datorită citirii câtorva rânduri, găsite, ca din întâmplare, în caietul „Dumnezeu cel Viu"; aceste rânduri binecuvântate îi aduc pacea sufletului şi îi conduc paşii într-o mănăstire unde, câţiva ani mai târziu, moare de un cancer „pe care-1 acceptase cu o bucurie nemărginită" Ana Nikokuevna, arestată la graniţa U.R.S.S. pen­tru contrabandă cu „pateuri" umplute cu medalii şi pentru trans­port ilicit de literatură creştină ascunsă într-o valiză cu fund dublu. Acest fapt „a fost raportat de revista sovietică «Ogoniok», nr. 46, noiembrie 1963, în paginile 30 şi 31". Concluzia Anei Trubnikova, redactoarea articolului, a fost: „Şi iată ce religie vor să ne aducă prin contrabandă şi să ne-o strecoare pe sub masă. Cu toate astea ea nu este mai puţin periculoasă decât contrabanda cu opiu, cu devize şi cu arme de foc."

Revista lunară Catacombes a publicat in extenso povestirea ,Jtiristosul în redingotă1' (nr. 4, din 15 ianuarie 1972). Credem că acel caz al actorului sovietic Alexandr Rostovcev trebuie să-i liniş­tească pe toţi cei ce se roagă pentru convertirea păcătoşilor şi a ateilor şi trebuie să-i încurajeze să-şi intensifice rugăciunile de mijlocire. Căci citim în cartea lui Iov: „Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea dato­riei, Dumnezeu se milostiveşte de el (...) El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa" (Iov, 33, 23-26).

__________

Maria Winowska: "Du sang sur les mains", Ed. Saint-Paul, 1971 (Cf. Catacombes, Nr. 8, mai 1972).

 

 

FAMILII CREŞTINE ÎN U.R.S.S.

Marx, Engels şi Lenin s-au preocupat, încă de la începutul lup­tei lor revoluţionare, de problema familiei, acordându-i un loc de frunte printre priorităţi.

După Marx, abolirea familiei şi a religiei ar trebui să urmeze imediat abrogării proprietăţii private; Engels a făcut apel la gene­raţiile postrevoluţionare pentru ca acestea să-şi creeze propria lor practică a sexualităţii şi căsătoriei; cât despre Lenin, el a precizat distrugerea sistematică a familiei şi mijloacele de educare a copi­ilor de către stat: şcoală mixtă obligatorie, educaţie sexuală teo­retică şi practică la şcoală etc, măsuri luate pentru ruinarea socie­tăţii în scopul stabilirii puterii comuniste.

Între 1917 şi 1936, marii teoreticieni marxişti (D1» Kolontai, Buharin etc), raliaţi la „gândirea" primilor trei „iluminaţi" bolşe­vici, au colaborat la elaborarea măsurilor care au bulversat profund instituţia familiei: abolirea căsătoriei religioase, depenalizarea re­laţiilor sexuale extraconjugale, recunoaşterea homosexualităţii, abolirea puterii părinteşti, avortul liber şi gratuit, divorţul posibil prin simpla trimitere a unei scrisori la serviciul de stare civilă, drepturi civile şi politice egale pentru femei în raport cu bărbaţii, instalarea sălilor de mese şi brutăriilor colective în clădiri, crearea creşelor, educarea revoluţionară a copiilor, şcoala mixtă „auto-ad-ministrată" atee şi comunistă.

Cu începere din 1936 şi mai cu seamă din cauza nenumăratelor pierderi omeneşti înregistrate în cursul celui de al Doilea Război mondial, Stalin, îngrijorat de scăderea demografică, revine asupra întoarcerii la familia adevărată şi solidă, celula de bază a „socie­tăţii noi". Noul „Cod al familiei este, în aproape toate punctele, inversul aceluia din 1918, ancorat totuşi în spiritul comunist. Sta­tul este cel care conduce bunul mers al instituţiei familiale, impu-nându-i legile de funcţionare în respectarea şi supunerea totală faţă de ideologia marxistă. Drepturile părinţilor, privind educaţia copi­ilor lor, sunt la discreţia completă a directivelor Partidului comu­nist, ceea ce face ca, în toate sectoarele vieţii lui, tânărul sovietic să primească aceeaşi educaţie comunistă, unică şi exclusivă, de la grădiniţă până la maturitate.

Lucrarea "Familii creştine în U.R.S.S."*, dupji ce face un tur de orizont precis şi limpede al fluctuaţiei în politica familiei în Uniunea Sovietică, ne ajută să înţelegem existenţa dificilă, dar curajoasă a acestor familii în societatea marxistă. Pentru condu­cătorii comunişti, războiul împotriva lui Dumnezeu nu are decât o soluţie finală: lichidarea integrală a oricărei religii. Persecuţia creştinilor este aşadar inerentă comunismului. în acest scop, edu­caţia ateistă este sistematic organizată, legiferată şi sprijinită prin toate mijloacele, printre care un loc important îi revine mass-mediei. Pentru a ajunge la acest plan, organismele „competente" trebuie să-i detecteze pe copiii celor credincioşi, să organizeze controlul asupra familiilor religioase, să atragă cadrele didactice spre pro­paganda ateistă, să creeze un Consiliu de educaţie ateistă (desem­nat pentru a ţine conferinţe, a organiza vizionări de filme, a con­stitui biblioteci). Toate acestea având ca temă incompatibilitatea funciară a ştiinţei cu religia.

În ciuda acestui gigantic program, pus în mişcare în instituţiile şcolare de toate nivelele şi în orice aşezare (oraşe mari şi sate) şi în mod cinic executat de când cu Revoluţia din octombrie, numeroşi sunt părinţii care şi-au păstrat credinţa, transmiţând-o copiilor lor, fără să cedeze în faţa prigoanei duse împotriva lor în mod diabolic.

În faţa tuturor măsurilor inumane luate de autorităţile atee — a căror furie creşte mereu pentru că se dovedesc neputincioase în ducerea la bun sfârşit a proiectului lor de demolare— creştinii din U.R.S.S. îşi continuă lupta. Numărul credincioşilor care-şi măr­turisesc convingerile şi îşi transmit credinţa noilor generaţii repre­zintă un caz unic în lume, care ar trebui să ofere societăţii occi­dentale un exemplu şi o nouă forţă spirituală.

_________

* "Familles chritiennes en U.RS.S", Ed. A.E.D., 1986, (Cf. Catacombes, Nr. 176-177, mai-iunie 1986).

 

 

„COMANDOURI  IISUS"

 

Fără a fi întru totul de acord cu anumite afirmaţii ale lui Wilfried Krolf şi departe de a ne încrede în manifestările de tipul „Iisus-Revoluţie", am citit cu emoţie paginile pe care el le con­sacră fugitiv creştinilor din ţările comuniste în capitolul intitulat: Angajarea religioasă sub regim comunist.

Pentru toate mişcările tinerilor din America, din Marea Britanie, din Germania federală etc, mişcări care au tendinţa de a se apropia de Iisus şi de a face din El unicul sens al vieţii oamenilor, să repetăm cuvintele fariseului Gămăliei: „... Dacă această încer­care sau această lucrare vine de la oameni, ea se va distruge; dacă însă vine de la Dumnezeu, nu o veţi putea distruge..."

În ceea ce îi priveşte pe creştinii care au suferit încercări în ţările comuniste, răspunsul filozofului Nicolai Berdiaev dat comi­sarului, care îl întreba cine avea să obţină victoria: Hristos-ul său, sau partidul comunist al U.R.S.S. „Veţi câştiga dar, după toate succesele voastre, Hristos este cel ce va triumfai), ni se pare admirabil completat de ultima frază a intervenţiei lui Gămăliei: „Nu vă asumaţi riscul de a fi luptat împotriva lui Dumnezeu ".

Creştinii din ţările comuniste au demonstrat minunat, şi con tinuă să o facă arătând o forţă sporită, că nimic nu poate înnăbuşi această nevoie firească de a-1 căuta pe Dumnezeu Creatorul. Ei au cunoscut setea de Cuvântul divin şi fericirea de a se adăpa din el: Ei au dăruit totul — chiar şi viaţa — pentru a-şi mărturisi credinţa şi fidelitatea faţă de stăpânul lor.

Citim în capitolul Angajarea religioasă sub regim comunist: „Se constată oficial că religia se bucură iarăşi de credit, că secera şi ciocanul nu au reuşit să umbrească strălucirea crucii." în Iugos­lavia, un reportaj descria nişte tineri care tocmai descoperiseră „dragostea lor pentru religie" şi „dădeau năvală" spre casele de rugăciune organizate provizoriu".

Citim despre Bulgaria: „Viaţa religioasă ecleziastică a luat în ultimii ani, în rândurile tinerilor, mai ales printre studenţi şi inte­lectuali, un avânt care nu era neaşteptat." (Interviu luat profesoru­lui Sabev).

„În U.R.S.S. pot fi estimaţi la şaizeci de milioane credincioşii fideli credinţei ortodoxe." (Dare de seamă întocmită de Milika Sundic, comentator de politică externă la Radio-Zagreb.)

Komsomolskaia Pravda, organ al Komsomolului ateu-militant, a fost nevoit să mărturisească faptul că interesul pentru religie nu încetează să crească în rândurile tinerilor din U.R.S.S., atribuind totodată acest lucru diletantismului la modă."

Adevărul este că practica religioasă, care n-a încetat niciodată să existe în U.R.S.S., dar care se face în mod clandestin, nu mai poate fi sugrumată; ea explodează, se dezlănţuie ca o avalanşă.

Aceeaşi ediţie din Komsomolskaia Pravda relatează: „Toata clasa a asistat la oficierea cultului (la Celiabinsk) şi a tras o con­cluzie surprinzătoare: religia face parte din istoria şi din moşte­nirea noastră".

Scriitorul Siniavski (şi acum tot în temniţă) scrie, de pildă: „Tre­buie să credem, nu din cauza tradiţiei, nici din cauza ideii pe care ne-o facem despre omenire, nici pentru a ne salva sufletul, nici pentru a ne dovedi voinţa proprie. Nu, trebuie să credem dintr-un motiv foarte simplu: ...pentru că Dumnezeu există".

Mărturiile făcute publice şi mulţimea cetăţenilor care umplu puţin-numeroasele biserici sau care se întâlnesc clandestin, au obligat statul să treacă la represalii masive, ca de pildă internarea în azile psihiatrice, una din crimele cele mai atroce ale secolului douăzeci. în pofida celor care sunt reduşi la tăcere — căci există oameni care nu se pot adapta—Dumnezeu produce totuşi martori curajoşi care suportă toate cruzimile regimului, oferindu-şi mar­tiriul Domnului. Alături de ortodocşi, greco-catolici şi catolici, miş­carea evanghelică baptistă este cea care dă serios de furcă organe­lor poliţieneşti comuniste.

Citim în capitolul consacrat de W. Kroll creştinilor din ţările comuniste:

„Discuţia unui reprezentat al Misiunii suedeze pentru ţările slave, cu un rus întemniţat pentru credinţa sa, arată cu adevărat graba pe care tinerii creştini, îndeosebi, o dovedesc în a-şi măr­turisi credinţa şi a se sacrifica pentru ea.

—Când ai fost arestat şi câtă vreme ai petrecut în puşcărie?

—Am fost arestat în toamna lui 1965 şi eliberat la 13 noiembrie 1966. Din cauza vârstei mele — eram prea tânăr — fusesem condamnat la un an de închisoare. Alţi fraţi sunt pedepsiţi în mod obişnuit prin privare de libertate de la trei la cinci ani. Un mare număr dintre ei trebuie mai apoi să accepte exilul, care poate dura până la cinci ani.

- Vorbeşte-ne de şederea ta în puşcărie.

-În puşcărie eram cu criminali de drept comun. Unul din ei, de pildă, fusese condamnat la cincisprezece ani pentru crimă.

Trecuse deja prin zece lagăre diferite; încercaseră să-1 educe aşa cum încercaseră să mă influenţeze şi pe mine. îmi spunea întot­deauna: «Ai luat-o pe un drum greşit», dar, deşi poseda teoria întregului cod moral marxist, nu-şi schimbase mentalitatea (...) Dacă încetez să mărturisesc, să procur Biblii şi să convertesc oamenii, pe scurt, dacă încetez de a mai face o muncă de binecu­vântare, atunci o duc bine şi mă vor lăsa în pace. Voi putea atunci să mă întorc la Biserica oficială fără să mi se întâmple ceva. Dar nu pot, este cu neputinţă (...). Am avut personal dovada cât de mult a acordat Dumnezeu sprijinul Său aceluia pe care El îl cheamă, mai ales atunci când totul merge foarte prost pentru el"

Autorităţile oficiale şi-au dat seama că nimic nu poate opri creş­terea numărului creştinilor. „Se pare, după cum spune ziarul Die Welt (nr. 191), scrie autorul, că va fi întreprinsă o campanie anti­creştină; de data aceasta mijloacele de convingere vor fi: respec­tarea personalităţii creştinului, ambianţă în care specialiştii atei vor încerca să-i facă «pe credincioşi să înţeleagă sensul vieţii (comu­niste) şi să-şi dea seama de inconsistenţa opiniilor lor religioase (...).» Pentru a combate în mod activ reminiscenţele religioase se cere — după cum relatează corespondentul citat — introducerea în viaţa actuală a unor rituri solemne, dar nu religioase. Se va avea grijă să se dea căsătoriilor, naşterilor şi înmânării documentelor de stare civilă corespunzătoare, un caracter de sărbătoare şi o calitate emoţională (...). Va trebui mai cu seamă să se insiste mai mult decât în trecut pe educarea ateilor în şcoli şi în universităţi, şi pe formarea de cadre pentru funcţia de animatori (...). Iar Pravda face apel la toate organizaţiile ideologice pentru introducerea în viaţă a principiilor leniniste (...). Controlul asupra respectării legislaţiei în materie de slujbe religioase şi de cult va fi întărit. Educaţia ateistă va fi însoţită de critica «propagandei religioase burgheze»

pentru dezvăluirea «caracterului reacţionar al clericalismului în ţările capitaliste» şi demascarea tentativelor făcute pentru slăbirea energiei ideologiei socialiste."

Deschid Biblia, după lectura acestui capitol, şi îmi cade privirea peste versetul 3 din Psalmul 124: „Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepplor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor".

_____________

* Wilftied Kroll: „Commandos IIsus", Apostolat des Editions, 1972 (Cf. Catacombes, Nr. 14, nov. 1972).

 

IRINA

Hermann Hartfeld, născut în Siberia în 1942, este cunoscut citi­torilor noştri. Cartea sa „ Victime care triumfa prin credinţă" este o mărturie care reflectă experienţele sale personale de creştin, lu­crând clandestin printre tineri, şi vorbeşte despre suferinţele pe care le-a îndurat împreună cu atâţia alţi credincioşi curajoşi, de toate confesiunile, în puşcăriile şi lagărele Uniunii Sovietice.

Stabilit în prezent la Zurich, în Elveţia, pastorul Hermann Hart­feld continuă să scrie, iar ultima sa lucrare "Irina"* tocmai a apărut în franceză, la Editura Brunnen din Basel.

Este vorba de o povestire al cărei prim merit este autenticitatea; atât eroina principală, Irina, tânără intelectuală creştină, cât şi mulţi alţi credincioşi, unii mai interesanţi ca alţii, sunt atraşi, prin circumstanţele activităţilor lor profesionale şi creştine, în aventuri pasionante şi, implicit, în persecuţii incredibile. Conspiraţii, intrigi, activitate clandestină, urmăriri, percheziţii, arestări, întemniţări şi internări în azile psihiatrice formează un tot, care poartă o inefabilă pecete a iubirii şi devotamentului pentru cauza lui Hristos în Rusia.

Canavaua peste care se ţes evenimentele povestirii lui Hartfeld nu face decât să confirme ceea ce reiese din documentele care ne parvin neîncetat din U.R.S.S. prin intermediul Samizdatului. Este ceea ce reprezintă pentru noi interesul primordial al cărţii, pentru că găsim aici confirmarea marii treziri spirituale care se petrece în U.R.S.S. şi care pune multe probleme conducerii sovietice. Căci ea este obligată să constate că cele mai atroce represiuni nu serviseră la nimic, numărul creştinilor crescând considerabil. Cum să proce­dezi cu bărbaţi şi femei care se opun discriminării religioase a Par­tidului comunist şi refuză amestecul poliţiei secrete în problemele Bisericii?

Atunci când, serios preocupat de aceste chestiuni, Partidul acceptase existenţa unei Biserici oficiale, el miza pe faptul că poliţia K.G.B. va fi în stare să o controleze îndeaproape. „Liber­tatea nelimitată" a religiei, de care credincioşii speraseră să se bucure, a fost o iluzie. Numărul credincioşilor înregistraţi la recen­sământ a speriat autorităţile, care au decis, în grabă, să înma­triculeze doar 20% din cifra globală şi să le pună localuri la dis­poziţie. Astfel Partidul a creat două Biserici: una „privilegiată", cealaltă devenită clandestină. Oameni aserviţi regimului comunist vor ocupa posturile cheie ale Bisericilor oficiale; ei vor fi trimişi în Occident spre a proclama totala libertate religioasă care există în U.RS.S.

Neîncrederea i-a cuprins pe membrii Bisericilor oficiale, ai căror şefi erau supuşi K.G.B.-ului; credincioşii s-au simţit tot mai dezorientaţi. Numeroşi au fost cei care s-au îndreptat spre „clan­destini" în ciuda eforturilor conducerii de a împiedica reconcilierea între cele două mişcări. în Biserica clandestină, numită "Biserica Tăcerii", căreia i se alătură în permanenţă mii de persoane, este studiat Cuvântul lui Dumnezeu, se asistă la cult, se face evanghe­lizare. „Guvernul formulează neîncetat noi legi pentru a sufoca încet, încet religia (...) Datoria noastră constă aşadar în a-1 anunţa pe Iisus Hristos cel răstignit cu preţul vieţii noastre chiar", spun pastorii Bisericii Tăcerii.

În ceea ce-l priveşte pe Părintele Vasile Kuzneţov, de care vor­beşte H. Hartfeld, hirotonisit preot în Ucraina, el ştia cum funcţio­nează serviciile secrete şi a refuzat de nenumărate ori propunerile, K.G.B.-ului de a se duce în Occident pentru a face propagandă mincinoasă în legătură cu „libertatea religioasă"  acordată de  Uniunea Sovietică. Tot mai atras de Biserica Tăcerii, el a intrat în legătură cu baptiştii neînregistraţi. Astfel şi-a făcut apariţia pietis-mul în Biserica ortodoxă, mişcare care s-a propagat rapid şi trainic mai ales printre tinerii ortodocşi.

Irina, figura centrală a cărţii lui Hartfeld, aparţinea, la începutul convertirii ei, Bisericii oficiale. Sfaturile prietenilor ei din Biseri­ca neînregistrată, cât şi propriile ei decepţii şi, mai presus de toate, evidenţa infiltrării K.G.B.-ului în Biserica tolerată de stat, au deter­minat-o în cele din urmă să intre în rândurile adevăraţilor creştini ai Bisericii clandestine. Ca atâţia alţi intelectuali convertiţi, a căror fidelitate faţă de Hristos revista „Catacombes" o expune regulat, Irina renunţă la cariera sa, la teza de doctorat şi se consacră defini­tiv acţiunii creştine întreprinse de credincioşii Bisericii prigonite.

Opinia publică din lumea liberă a fost adesea alertată în legă­tură cu ceea ce se petrece cu creştinii în ţările din Est, mai cu seamă în U.R.S.S.; cartea lui Hermann Hartfeld îi oferă o nouă mărturie zguduitoare.

_________

* Hermann Hartfeld:  "Irina", Ed. Brunnen Verlag, Basel, 1982 (Cf. Catacombes nr. 149,febr. 1984).

 

 

REZISTENŢA CREDINCIOŞILOR ÎN U.R.S.S.

 

Vocea creştinilor prigoniţi în Uniunea Sovietică a parcurs, de-a lungul deceniilor de ocupaţie comunistă, un drum spinos şi primej­dios, pentru a se putea face uneori auzită în lumea liberă.

Oprimarea religioasă a fost invariabil atroce în Uniunea Sovie­tică. Ateismul comunist a avut din capul locului scopul de a îneca în sânge lumea creştină rusă, de a o îngropa sub ruinele bisericilor şi mănăstirilor demolate. Supravieţuitorii şi rezistenţii au fost târâţi în puşcării sau în lagărele de muncă silnică. între opresori şi cre­dincioşii oprimaţi confruntarea a fost de atunci neîntreruptă.

Vagi informaţii treceau rar dincolo de graniţele tiraniei; puţin numeroase, veştile triste se refereau uneori la fapte întâmplate cu mult timp înainte: era ca sclipirea unor stele deja stinse... Cu toate acestea, orice informaţie, orice mărturie dată de cei câţiva salvaţi din imperiul roşu erau socotite ca având o valoare nepreţuită, erau difuzate şi amplu comentate. Persoanele marcante, ca şi oamenii oarecare se îngrozeau în egală măsură, aflând că zidurile Krem­linului înconjoară în întregime teritoriul rus, că toată ţara este transformată într-o imensă temniţă, învăluită de întuneric şi redusă la tăcere.

Discipolii Satanei au crezut că pot nimici creştinismul: cu arme­le, cu lanţurile, prin viclenie şi minciună, prin sugrumarea vocilor care înalţă Rugăciunea. Ascunzându-se sub gigantica cochilie a izolării, pentru a tăinui astfel ororile comise, tiranii roşii au sfârte­cat vreme de zeci de ani trupurile şi sufletele nevinovate. Aceasta s-a întâmplat în timpul oribilului antihrist Stalin. închistat îndără­tul dementei baricade a urii şi exterminării în masă, el veghea în permanenţă ca nimeni din ^,afafă" să nu poată „trece peste" forti­ficaţiile sale cu sârmă ghimpată pentru a-i cunoaşte abjecţiile. Totodată, prin omnipotenta organizaţie poliţienească, era sigur că nimeni „dinăuntru" nu va ieşi spre lumea liberă pentru a trăda se­cretul de stat, secretul puterii sale: crimă în perpetuă execuţie.

Paginile următoare ale Istoriei U.R.S.S. şi mai cu seamă cele ale ultimilor ani continuă să ne înfăţişeze aceleaşi personaje care poartă aceeaşi neobosită luptă. Şi, cu toate acestea, se petrec astăzi o sumedenie de lucruri extraordinare între opresori şi credincioşii oprimaţi. Tactica ticăloşilor a fost schimbată dintr-un anumit punct de vedere. Au fost nevoiţi să se adapteze, într-adevăr, marilor linii impuse de cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Ultimul război mondial i-a silit pe sovietici să iasă dintre fron­tierele lor; tratatele de pace au cerut şi ele ridicarea cortinei, fie şi pe ici, pe colo. Gigantica cochilie a fost străpunsă. Actualul tiran este hărţuit. E nevoie într-adevăr de o tactică subtilă pentru a fi în stare să continui crimele. A ucide „în cadrul familiei" cu uşurinţa de odinioară, iată un lucru mult mai complicat... „Atenţie! —va zice poate comunistul din îndepărtate Americă — mai este vorba oare de nimicirea duşmanilor poporului, după 50 de ani de dominaţie «ideologică»? ... O jumătate de secol nu a fost de ajuns pentru a distinge complet burghezia şi pentru a înfrânge «superstiţiile»?"

Nu! Timpul şi armele feroce ale tenebrelor n-au ucis decât tru­purile martirilor. Au fost ucişi creştini nenumăraţi. Dar nu creşti­nismul. Creştinismul în U.R.S.S. este astăzi o forţă imensă. Rădă­cinile sale vindecate şi reînnoite se înfig în întreaga întindere uriaşă a ţării. Practicat în clandestinitate, ca în primele veacuri,  creştinismul se impune prin iubirea profundă şi mila evanghelică. El pătrunde.în toate straturile, în sufletele copiilor, ale tinerilor, printre intelectuali şi muncitori. Cumplita suferinţă a făcut ca sen­timentele să fie mai profunde; ea a înălţat sufletele. Prin suferinţă au fost îndreptate erorile, a fost împrospătată seva credinţei, s-a făcut simţită nevoia de Absolut. Glasul creştinilor oprimaţi răsună astăzi cu vigoare. Creştinii îşi mărturisesc credinţa fără teamă, mărturia lor poartă roade: în lagărele de concentrare, sau pur şi simplu în uriaşa temniţă care continuă să fie Uniunea Sovietică; în faţa oricărei ameninţări poliţieneşti, cu riscul chiar al celei mai insuportabile şi perverse pedepse, aceea a internării în azile psihia­trice. Creştinii ruşi duc cu îndrăzneală flacăra sfântă a credinţei lor în DUMNEZEU. Ei sunt dispuşi să facă orice sacrificiu, să dăru­iască totul — chiar şi propria lor viaţă — pentru slava lui Dumnezeu.

Prin petiţii adresate conducătorilor sovietici, ei le cer libertatea religioasă garantată prin Constituţie. Aceste petiţii, care au conse­cinţe grave pentru creştini, sunt semnate de nenumăraţi credin­cioşi, ele conţin adresele exacte ale semnatarilor.

Mesaje de la fraţii noştri ruşi ajung tot mai des în Occident. Bi­sericile lumii libere sunt rugate de fraţii noştri din cadrul Bisericii ruse a Tăcerii, să se alăture luptei lor pentru dobândirea libertăţii religioase; să îi ajute în marea luptă pe care o duc împotriva for­ţelor oculte ale Satanei.

Cartea «Credincioşii din U.R.S.S.»* de Andre Martin, cu o pre­faţă foarte semnificativă de Gabii el Marcel, de la Institut de France, ne prezintă în cele 266 de pagini ale sale tocmai evoluţia vieţii creştine din Uniunea Sovietică. Documentele pe care se spri­jină lucrarea întreagă sunt autentice şi traduse, în mare parte, după originalele ruseşti, ajunse în Occident pe căi clandestine.

Împărţită în două mari părţi: Situaţia Bisericii Ortodoxe oficiale şi Persecuţii şi procese ale „ credincioşilor ", cartea lui Andre Martin ne dezvăluie adevărul istoric asupra vieţii religioase a unei ţări conduse de un regim totalitar ateu. Sub acoperirea unei constituţii liberale nerespectate vreodată, autoritatea sovietică a încercat cu tenacitate să lichideze, prin cele mai criminale şi perfide mijloace, lumea creştină de la spiritul până la instituţiile ei.

Andre Martin a avut excelenta idee de a pune înaintea seriei de documente autentice care scot în evidenţă gravele violări ale dreptu­rilor religioase în U.R.S.S., broşura tradusă în mai multe limbi şi difuzată prin ambasadele sovietice: "Religia în U.RS.S." de Alexei Pusin. Subtitlurile din această broşură ("Libertatea şi integritatea credinţelor şi obiceiurilor", „Garanţii sigure", "Libertatea de con­ştiinţă'' etc), ca şi toate minciunile care derivă din ele, demască încă de la început poziţia necinstita pe care se situează autorităţile' sovietice şi fac şi mai veridice mărturiile despre oprimarea religi­oasă din această ţară.

Care este scopul acestei cărţi bogat documentate? Autorul îl explică frecvent în introducerea sa şi în interiorul lucrării: „Situaţia Bisericilor creştine din ţările comuniste se pretează la puncte de vedere diverse şi adesea contradictorii, după cum se face referire la teorie, garantată de legislaţia oficială, sau la practică, implicând deformări aduse legilor în vigoare (...) Pentru mentalităţile noastre occidentale, există aici o piedică aproape de netrecut. Literalmente şi copios inundaţi de o propagandă admirabil utilată, ne vine greu să-i descifrăm sensul schimbător (...). Cu toate acestea, ceea ce se petrece acolo ne priveşte, şi nu doar la nivelul comuniunii sfinţilor (...) Oricărui om cinstit i se pune în faţă o gravă problemă de con­ştiinţă: avem noi oare dreptul de a tăcea atunci când adevărul, pro­clamat sus şi tare, poate slăbi strânsoarea menghinei care îi sufocă pe fraţii noştri de acolo, şi poate atenua oprimarea de care ei su­feră? (...) Dacă scrisori deschise purtând mii de semnături ne par­vin de acolo una după alta (...), tăcerea noastră ca răspuns la acele apeluri nu ar fi oare vinovată?"

Suntem ispitiţi să cităm rând cu rând marile adevăruri expri­mate de Andre Martin. Să-i lăsăm cititorului favoarea de a însem­na el însuşi pasajele izbitoare ale acestei cărţi.

"Rezistenţe în Uniunea Sovietică"**, lucrarea pastorului Jean G.H. Hoffmann, înfăţişează în puţine pagini (81), dar într-o manieră documentată şi limpede, o densă dare de seamă asupra dife ritelor aspecte ale opresiunii în Uniunea Sovietică şi, de asemenea, minunata rezistenţă pe care o mare parte a ruşilor o opune tiraniei.

Gabriel Marcel, de la Institut de France, îi felicită, în.introduce-rea dedicată acestei lucrări, pe aceia care au avut iniţiativa unei astfel de publicaţii: „... Este extrem de necesar ca studenţii, de pildă (...) să poată cunoaşte faptele copleşitoare pe care conduce­rea de la Kremlin, din raţiuni mult prea evidente, se străduieşte să le ascundă atât cât îi este cu putinţă".

Cartea lui Jean G.H. Hoffmann se ocupă în primul capitol de problema naţionalităţilor, de aceea a intelectualilor, de invadarea Cehoslovaciei şi de protestele ruşilor în legătură cu acest lucru. Literatura rusă clandestină (S.M.O.G. şi „Samizdaf) este de ase­menea menţionată în ultima parte a lucrării care vorbeşte despre scriitorul A. Soljeniţîn (premiul Nobel 1970).

Celelalte capitole ale lucrării se plasează în mediul religios care, după spusele autorului, cunoaşte în prezent o adevărată explozie în materie de opoziţie. „Astăzi nu mai este cu putinţă să se pretindă că doar câţiva inculţi nenorociţi sunt «credincioşi» (...) Andrei Siniavski, (...) acest autentic scriitor sovietic, îşi mărturiseşte cre­dinţa în Dumnezeu şi în iubirea Sa şi respinge implacabil acea «moarte a lui Dumnezeu» pe care mulţi pastori ai noştri au început să o predice printre noi". Intelectuali şi ţărani, „toate popoarele Uniunii Sovietice se răzvrătesc împotriva asfixiei spirituale la care au fost constrânşi. Masele de ţărani ucrainieni şi ruşi, îndeosebi, «sorb» Evanghelia de fiecare dată când este cu putinţă să le fie prezentată. (...) Această strălucire este cu siguranţă considerabilă, dacă judecăm după amploarea pe care o ia reacţia anticreştină în mediile oficiale din U.R.S.S. Ca întotdeauna, sursele comuniste înseşi sunt cele care constituie informaţiile noastre cele mai preţi­oase şi mai categorice."

Recomandăm tuturor acelora care doresc să cunoască adevărul asupra opresiunii comuniste şi asupra atitudinii curajoase a cetăţe­nilor persecutaţi, această carte plină de exactitate şi de dragoste  pentru libertate.

_______

* Andre Martin: „Les croyants en U.R.S.S.", Ed. Fayard, 1970.

** J.G.H. Hoffmann: "La resistances en Union Sovietique", Les cahiers de „Tant qu'il fait jour", 1971 (Cf. Catacombes,Nr. 4, ian. 1972)

 

„MAQUIS CHEZ MAO"

Faptele relatate în această carte „datează dintr-o perioadă foarte recentă, adică de după revoluţia culturală", se spune în „Cuvântul înainte" care precedă povestea tânărului student chinez Li-Tin.

În pofida schimbării de nume şi locuri din această nuvelă — schimbare anunţată de acelaşi „Cuvânt înainte" — le întâlnim şi le recunoaştem în lucrarea semnată de Dr. D. Vaughan Rees "Iisus în China", apărută în Elveţia.

Rezistenţă în ţara lui Mao" ne înfăţişează istoria adevărată a Mor creştini chinezi. Spunem „unor" pentru că este vorba de acele grupări numite „Familiile lui Iisus". Căci, după informaţiile pri­mite din China, Biserica clandestină — activă şi înfloritoare — lucrează în moduri diferite, după posibilităţi destul de reduse, ţinând seamă de teroarea care domneşte în ţara lui Mao.

Citind această carte, ne dăm seama, cu bucurie, de trei lucruri capitale:

-Evanghelizarea Chinei, făcută odinioară de preoţii, pastorii şi misionarii veniţi din Occident pentru a aduce acestui popor cuvântul lui Iisus, a dat recolte bogate în roade, în ciuda imensităţii acestei ţări.

-Sacrificiul, chiar martiriul, acceptate de creştini (chinezi sau Occidentali) în momentul gravelor frământări provocate de comunism şi mai cu seamă în cursul revoluţiei culturale, i-au întărit pe ceilalţi creştini chinezi de care poliţia secretă nu are cunoştinţă;

-Există, chiar astăzi, o Biserică a Tăcerii, puternică, foarte bine ascunsăşi protejată de Dumnezeu, o Biserică în creştere, care încă mai câştigă suflete pentru Iisus; aceste suflete, făcând uneori parte din Gărzile roşii sau pur şi simplu din Partidul comunist, văd împlinindu-se, în sânul acestor comunităţi — atunci când le întâl­nesc — realizarea în Hristos a unui ideal pe care zadarnic îl visaseră în comunism.

Cum de ajung aceşti creştini chinezi să-şi mărturisească credin­ţa şi mai ales să mărturisească Atotputernicia lui Iisus?

Eroul principal al nuvelei, studentul Li-Tin, care găseşte refugiu din întâmplare într-o astfel de Familie a lui Iisus, înfăţişează acest lucru încă de la prima întâlnire cu membrii ei: „Se respiră aici o at­mosferă deosebită de calm şi de pace; e ceva mai mult decât sim­pla politeţe de la noi. înţelegerea pe care o simţi domnind printre aceşti oameni trebuie să provină dintr-o prietenie, dintr-o iubire nemaiîntâlnită până acum". Iar atunci când Li-Tin întreabă care este „izvorul" acestei afecţiuni, Hang-Kin îi răspunde cu prudenţă:-„Iubirea dăruită fără să aştepţi nimic în schimb, aceasta este viaţa".

Pare normal aşadar ca Li-Tin să aparţină cu timpul acestei fa­milii şi să încerce să mai aducă şi pe alţii.

Familiile lui Iisus au fost tolerate până la un anumit moment de guvernul chinez. Munca scrupulos executată, bunurile obţinute de pe pământurile în mod cinstit date de guvern, faptul că munceau pământul cu mai mult randament decât cei ce aparţineau Partidu­lui Comunist — iată explicaţia.

Dar acest lucru nu se mai întâmplă acum pe o asemenea scară: creştinii chinezi, cei din Familiile lui Iisus şi atâţia alţii se sprijină acum pe Cuvintele lui Iisus relatate în Evanghelia după Matei (18, 20): „Căci unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor".

Cititorul cărţii "Maquis chez Mao" nu va uita uşor minunatul mod prin care creştinii îl reprezintă pe Hristos pe acest pământ: fără surle şi trâmbiţe, ci printr-o viaţă pioasă, plină de iubire pen tru Domnul şi pentru aproapele. O Biserică pregătită să I se ofere lui Iisus şi să-I dovedească iubirea prin suprema jertfa, aceea de a suferi şi a muri pentru El.

În China sau în Cuba, în U.R.S.S. sau în Ungaria, pretutindeni adevăraţii creştini care compun împreună Trupul lui Hristos sunt asemănători acelora întâlniţi în nuvela lui G. J. Roetting. Căci ei au cu toţii acelaşi Stăpân şi sunt cu toţii conduşi şi însufleţiţi de Duhul Sfânt.

________

* Gerard Roetting: "Maquis chez Mao", Apostolat des Editions, 1973 (Cf. Catacombes, Nr. 27, dec. 1973).

 

 

UN CONTRABANDIST IN CHINA

În 1949, atunci când comuniştii pun mâna pe putere în China, pentru Biserica creştină începe o sumbră perioadă de distrugere. Mao Zedong considera Biserica creştină un element major în acţi­unea sa politică de epurare a disidenţilor.

Guvernul a întemeiat în 1951 "Mişcarea triplei independenţe", al cărei punct de plecare era documentul Manifest creştin", prin care Biserica fusese nevoită să admită că ea „fusese utilizată în China ca instrument al imperiului", şi să promită „supunere guver­nului popular şi partidului comunist". Astfel, subordonate acestei mişcări de obedienţă marxistă, bisericile protestante şi de tentă evanghelică şi-au închis, silite, porţile, nemairămânând deschise, pentru o anumită perioadă, decât acelea care se supuneau autori­tăţilor.

În 1957 a fost creată Asociaţia patriotică a catolicilor din Chi­na", ale cărei statute formulau, pentru catolici, aceleaşi exigenţe politice ca şi pentru protestanţi, anume participarea activă şi pozi­tivă la construirea socialistă a patriei.

Biserica creştină din China a parcurs, între 1949 şi 1972, dru­mul celei mai dezlănţuite prigoane, datorate mai cu seamă Revo­luţiei culturale, acea mişcare demenţială şi crudă care — cu înce­pere din 1966 — a distrus complet tot ce mai rămânea. Locaşurile de cult închise, demolate sau căpătând o altă utilizare; credincioşii arestaţi, torturaţi (uneori în pieţe publice), împrăştiaţi, conducă­torii — preoţi, pastori, misionari — în majoritatea cazurilor ucişi, acestea sunt ravagiile Revoluţiei culturale. în 1972, nu exista, în aparenţă, nici urmă de creştin în China. Singura biserică deschisă la Pekin era pusă la dispoziţia corpului diplomatic occidental.

Am scris îndelung despre China, în paginile revistei Cata-combes, şi am recomandat lucrări documentare sau mărturii privi­toare la cumplita prigoană religioasă din această ţară, pentru ca cititorii noştri să poată descoperi numele eroilor creştini şi să se poată ruga pentru ei.

La editura „Portes ouvertes" — (Croisade du livre chretien), a apărut o carte tulburătoare: „Contrabandistul în China"*, care are marele merit de a ne înfăţişa adevărata situaţie a creştinilor evanghelici — dispăruţi în clandestinitate în cursul anilor criminali 1949-1972 — cât şi fidelitatea lor în cadrul sarcinii dure a reuniu­nilor secrete sau în munca de evanghelizare, dată fiind lipsa totală de libertate şi de biblii; ea ne face de asemenea să pătrundem în atmosfera creştină a grupului occidental „Curcubeul", cel care, din iubire pentru chinezi, s-a consacrat cu totul introducerii clandes­tine a bibliilor şi textelor Noului Testament în această imensă ţară. în plus, valoarea cărţii constă şi în maniera precisă şi simplă de descriere a stării de puritate sufletească şi a profunzimii credinţei acelora care se angajaseră în această bună, dar periculoasă, luptă. Cititorul va trebui să recunoască cu seriozitate că lupta creştină implică mai întâi o credinţă absolut convingătoare, rugăciunea neîntreruptă, abnegaţia, perseverenţa şi iubirea pentru Dumnezeu şi creaturile Sale către care El ne îndreaptă. Cititorul va descoperi cu emoţie personaje minunate care, în pofida marilor riscuri şi ameninţări, au pornit în căutarea forţelor lor din Biserica chineză a Tăcerii. El le va urma de-a lungul multor peripeţii, care vor avea un sfârşit constructiv şi fericit datorită prezenţei, implorate în mod constant, a bunului Stăpân. El este Cel care le conduce şi care le face să descopere căile ascunse; El este Cel care le deschide porţile zăvorâte şi care închide ochii celor care nu trebuie să vadă...

Însoţindu-i pe aceşti mesageri ai lui Iisus, suntem cuprinşi de admiraţie în faţa unei Biserici creştine risipite, bine ascunse, dar aflate în creştere şi, ca atare, mai puternică şi mai matură. Mărtu­riile membrilor ei sunt de o valoare inestimabilă.

Datorită cărţii „Contrabandistul în China" cititorul devine mai bogat aflând, pe de-o parte; extraordinarele miracole săvârşite de Duhul Sfanţ în viaţa creştinilor chinezi oprimaţi şi, pe de altă parte, strădaniile nemaipomenite ale misionarilor entuziaşti şi curajoşi din lumea liberă, care, după modelul fratelui David, au găsit, au ajutat şi au înzestrat pe aceşti fideli asiatici cu un milion de biblii!

_______

* Fratele David (în colaborare cu Dan Wooding şi Sara Bruce):"Le Contre-bandier en Chine", Ed. Portes Ouvertes et Croisade du Livre Chretien, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 124, ian. 1982).

 

 

EXEMPLUL POLONEZ

 

 

Două cărţi, apărute la date diferite, ne vorbesc despre Polonia şi despre minunatul ei popor creştin: „Noi, creştinii din Polonia"* şi "Polonia creştină"**     de Dominik Moravski.

Prima lucrare, scrisă sub forma unui „jurnal pe mai multe voci" — după cum o spune cuvîntul editorului — „vrea să dea o mărturie ... asupra unor creştini, bărbaţi şi femei, angajaţi în viaţa publică poloneză". Toţi aceşti martori aparţin mediului catolic liberal „Znak" (Semnul), dorindu-se a fi „semnul Evangheliei într-o societate care respinge referirea la aceasta".

După „Cuvântul înainte" al lui Jean Offredo, ziarist francez de origine poloneză, care prezintă „Biserica şi statul începând din 1945", această lucrare colectivă ne oferă câteva perspective foarte lămuritoare asupra vieţii religioase din Polonia comunistă, cum ar fi: „Creştinii şi socialismul" de Andrzej Wielowieyski, Religiozi­tatea poloneză între este şi vest de A. Swiecieki, „Creştinii în cul­tura poloneză" de J. Wozniakowski, "A fi preot în Polonia" de Adam Boniecki, ,"A fi ziarist catolic" de Jerzy Turowicz etc.

Pentru A. Wielowieyski, situaţia catolicilor polonezi diferă total de aceea a creştinilor din celelalte ţări socialiste, pentru că, pe de-o parte, „conducerea este decisă să caute o înţelegere cu Bi­serica, indispensabilă soluţionării dificultăţilor economice şi sociale  actuale" şi, pfi de altă parte, Biserica, în pofida „temerilor a nume­roşi catolici... nu va putea renunţa la atitudinea democratică". În ceea ce îi priveşte pe preoţi, ne informează Părintele Adam Boniecki, ei formează întotdeauna „un soi de clasă, de castă, de elită". Deşi sunt într-un stat comunist, ei nu se tem să se angajeze în munca pastorală printre tineri şi consideră că aprofundarea cato­licismului este singurul mijloc de renaştere a ţării.

Nu putem să nu subliniem rolul pe care îl joacă ziariştii catolici în Polonia populară. După Jerzy Turowicz, ceea ce se impunea ziariştilor, era de a face cunoscută viaţa Bisericii şi a comunităţii creştine, de a lărgi cunoaşterea învăţăturii Bisericii, de a trezi sim­ţul angajării şi al responsabilităţii, de a făuri o credinţă adultă, le­gată de o gândire critică şi independentă, de a forma noi elite inte­lectuale catolice.Oare ziariştii creştini din lumea liberă lucrează în acelaşi sens cu ziariştii catolici din Polonia?

Dominik Moravski încearcă prin cartea sa "Polonia creştină'' să atragă atenţia cititorului asupra exemplului vitalităţii creştinis­mului într-o societate condusă de puterea comunistă. El explică, bizuindu-se pe documente de primă importanţă, care este secretul rezistenţei spirituale a poporului polonez, în fruntea căruia se găseşte un cardinal de calitatea excepţională a lui Ştefan Wyszynski. Pentru autor "Prezenţa creştină" îmbracă trei aspecte: misiunea Bisericii, relaţiile între Biserică şi statul comunist, şi ra­porturile între societatea civilă şi structurile publice. El subliniază, cu putere, că de la obscurantismul antireligios de stânga se ajunge întotdeauna, în Polonia, la solidaritatea cu creştinismul.De unde vine puterea exemplului polonez!

Adresându-se cititorului credincios, necredincios sau agnostic, D. Morawski scrie că „îndărătul documentelor şi scrierilor pe care le va putea parcurge, se află preţul plătit de catolicii convinşi, dar şi de către alţii, care nu au înţeles să renunţe de a mai gândi şi acţiona conform conştiinţei lor, credinţei lor, idealurilor...".

___________

* "Nous, chretiens de Pologne", (lucrare colectivă), Ed. Cana, 1979.

** Dominik Moravski: „Chretienne Pologne", Ed. France-Empire, 1981 (Cf. Catacombes, Nr. 114-115, martie-aprilie 1981).

 

MARTIRI ŞI SFINŢI

Trebuie să fii de rea-credinţă pentru a spune că, după moartea lui Stalin, lagărele de muncă silnică din U.R.S.S. au fost golite de deţinuţii închişi pentru delict de opinie. Scrierile, documentele, mărturiile privind situaţia actuală a regimului poliţienesc din Uni­unea Sovietică dovedesc ştiinţific că nimic nu s-a schimbat de la domnia lui Stalin şi că toţi conducătorii care i-au succedat tiranu­lui au continuat şi continuă aplicarea aceluiaşi sistem poliţienesc nemilos.

Numărul victimelor pentru delict de opinie 6ste imposibil de apreciat în Uniunea Sovietică. El numără mai multe milioane. Occidentul vorbeşte în mod discret despre ele, cu prudenţă, şi doar atunci când este vorba despre persoane de notorietate.

Lucrarea „Noii martiri ruşi"* se apleacă asupra tuturor acelora care au format şi încă mai formează lungul cortegiu al martirilor şi sfinţilor: „episcopi, călugări şi călugăriţe, simpli preoţi de ţară, cre­dincioşi tineri sau vârstnici, torturaţi cu o cruzime cu adevărat sa­tanică, spânzuraţi, împuşcaţi, îngropaţi de vii", a căror unică „crimă" constă în a crede în Dumnezeu şi în a-şi mărturisi credinţa arză­toare.

Această frumoasă carte este adaptarea lucrării în două volume scrisă de preotul ortodox rus Mihail Polsky, el însuşi dur persecu­tat de sovietici. Evadat din Rusia, s-a consacrat, în Statele Unite, elaborării unei mărturii tulburătoare, în întregime dedicate marti­rilor, mai ales anonimi, ai Bisericii ortodoxe ruse, căzuţi în timpul şi din cauza regimului sovietic, de la instalarea lui la putere şi până în vremea noastră.

Abatele Jean-Marie (Onfroy), care prezintă succint cartea, scrie: „Nu este vorba de a arăta cadavre şi de a face caz de ele pen­tru a aţâţa ura. Este vorba doar de a arăta fapte mult prea uitate. Martirii pământului rus, ca şi cei care continuă să sufere astăzi cea mai mare prigoană din istorie, se ridică pentru a cere dreptate şi adevăr. (...) Căci prigoana — orice ar spune «unii» despre ea—con­tinuă, în forme insidioase sau brutale. Harta lagărelor de deportare, alăturată cărţii, în care se găsesc numeroşi credincioşi, este reve­latoare!"

Într-adevăr, cele două hărţi anexate cărţii, deşi incomplete, demonstrează că în U.R.S.S. nu există nici un district care să nu aibă un lagăr de concentrare şi că fiecare regiune numără cel puţin 8 sau 10. Privind hărţile, ne simţim cuprinşi de indignare împotri­va oamenilor care pretind că regimul comunist acordă libertate religioasă.

În introducerea semnată de Doamna Marie Ellenberger-Romenski, care realizează cu o apreciabilă competenţă adaptarea şi tra­ducerea textului original, ni se înfăţişează un scurt, dar edificator studiu asupra Bisericii şi clerului ortodox rus. Acest lucru îi per­mite cititorului să cunoască principiile acestei confesiuni care este, conform unei voci foarte autorizate a Bisericii franceze, „cel mai mare vulcan al creştinităţii".

Povestirile impresionante care ne sunt înfăţişate în această lucrare, amplu documentată, departe de a incita la ură împotriva opresorului, invită cititorul să imite exemplul acestei puzderii de credincioşi ortodocşi ruşi care, din iubire pentru Domnul, şi-au sacrificat libertatea, chiar viaţa, oferind astfel creştinismului rus "ceea ce lipsea plenitudinii sale spirituale: martiriu".

_________

* Michel Polsky:"Les nouveaux martyrs russes", Ed. Resiac, 1976 (Cf. Catacombes, Nr. 66-67, martie-aprilie 1977)