III

NORUL DE MARTORI

 

MĂRTURIA UNEI CONVERTITE

„Floarea naţiunii ruse, intelighenţia, se duce astăzi la biserică. Oamenii nu se duc acolo pentru a fugi de responsabilităţile lor, a uita de sine sau pentru a găsi pur şi simplu un loc liniştit. (...) Eram lipsiţi de apărare în faţa lumii exterioare, şi doar Biserica, ea sin­gură, ne oferă armele pentru a o învinge. (...) Experienţa convertirii noastre nu se face prin puterile omeneşti, ci-prin Duhul Sfânt. (...) într-o ţară în care de şaizeci şi cinci de ani este ascuns tot ceea ce este luminos şi bun îndărătul sârmei ghimpate a lagărelor, iar tea­ma a şters orice manifestare a personalităţii (...), problema credin­ţei a redevenit o problemă de viaţă saU de moarte;.."

Aceste citate aparţin Tatianei Goriceva, născută la Leningrad în 1947; fostă responsabilă în Uniunea Tineretului'comunist (Komsomol), exilată de puţîn timp în Franţa, autoarea cărţii "Noi, convertiţii din Uniunea. Sovietică"* .

Pornind de la propria ei experienţă, ea descrie întoarcerea ma­sivă spre creştinism a intelighenţiei ruse, care găseşteîn tradiţia şi în simbolurile ortodoxiei unica valoare care redă gust unei vieţi lip'site de speranţa şi care regăseşte identitatea persoanei dincolo de nihilism şi de absurd. Autoarea face, în „Scrisoare Mei prietene din Occident" (cap.2), o tulburătoare confesiune privind trecutul ei înainte de convertire. Crescută în ideologia marxistă atee, ea îi descoperă la nouăsprezece ani pe Nietzsche, Camus, Sartre. La unison cu prietenii ei, a fost entuziasmată de scrierile acelora care le-au devenit „idoli", descoperirea existenţialismului reprezentând pentru acest tineret în lanţuri prima porţie de libertate.

În timp ce în mai 1968 tinerii Occidentului s-au lăsat năpădiţi de „politizare", visând marxismul, tinerii intelectuali ruşi, aduşi în cele din urmă de către Sartre, inamicul religiei, pe marginea dispe­rării, au aflat credinţa în Dumnezeu. Drumul către credinţă a fost dur şi întortocheat, dacă ţinem seamă de sfâşierile şi contradicţiile care îi marcau din copilărie. în cursul zilei, ei cunoşteau succesul studiilor strălucite, contactul cu cei mai faimoşi savanţi, conferin­ţele erudite, dar, după căderea nopţii, începea naufragiereaîn me­diile paria, în drojdia pe care o reprezentau hoţii, nebunii şi dro­gaţii, unde, în decorul soios al podurilor şi pivniţelor, beau unii lângă alţii, spre a umple vidul care tot creştea în mintea lor, spre a uita tristeţea, teama şi disperarea care le chinuiau sufletele des­cumpănite, cumplita nelinişte care a făcut în rândurile lor victime ale sinuciderii sau ale nebuniei.

Tatiana Goriceva, care nu rostise niciodată o rugăciune, a dat din întâmplare, înţr-un manual de yoga, peste rugăciunea „Tatăl nostru ", pe care aînceput s-o citească de mai multe ori, după care, dintr-o dată, s-a simţit copleşită de lumina divină care i-a dezvăluit „misterul creştinismului. De atunci, totul s-a schimbat în ea: omul cel vechi a dispărut, inima ei s-a deschis pentru a lăsa să pătrundă iubirea lui Dumnezeu. Cea care, în tinereţe, ura omenirea întreagă, chiar şi pe părinţii ei, cea care detesta natura, a găsit, de la con­vertirea ei, fericirea de a iubi, bucuria de a recunoaşte frumuseţea lumii exterioare şi, mai cu seamă, plenitudinea sufletului ei, cople­şit de harul divin.

Ceilalţi tineri L-au întâlnit şi ei pe Dumnezeu pe căi diferite şi extraordinare: citind, din întâmplare, o Evanghelie, trecând printr-o biserică, ascultând un cântec religios sau recitindu-1 pe Dostp-ievski. „La vederea convertirii astăzi, în Rusia, a mii şi mii de ti­neri crescuţi în ateism, se poate spune, fără să exagerăm, că Dum­nezeu are puterea de a scoate din pietrele pe care le avea în faţa noastră copii ai lui Avraam", scrie autoarea. Miracolul convertiri­lor nu se limitează doar la rândurile intelighenţiei. Cercul se lăr­geşte şi mai cu seamă, începând din 1979, printre muncitori şi ţărani. în pofida unei politici deliberate de zdrobire a Bisericii, o reînnoire spirituală uriaşă s-a afirmat în U.R.S.S.

În prezentarea cărţii Tatianei Goriceva, Olivier Clement trasea­ză, cu precizie şi obiectivitate, etapele parcurse de Biserica rusă şi martirii ei, de la Revoluţie şi până în zilele noastre. Citindu-1, ne dăm şi mai mult seama de faptul că suferinţa acceptată de creştinii ruşi şi nenumăratele lor sacrificii, pentru păstrarea şi răspândirea credinţei în ţara lor condusă de forţele răului, nu au fost niciodată zadarnice.

Mărturia Tatianei Goriceva ar trebui să fie larg răspândită printre creştinii adormiţi şi indiferenţi din Occident şi de asemenea printre tinerii occidentali dezamăgiţi, care se cufundă în ura împotriva societăţii şi, implicit, în dezmăţ. Căci doar credinţa în Dumnezeu poate dă vieţii adevăratul sens.

____________

* Tatiana Goriceva: "Nous, convertis d'Union Sovietique", Ed. Nouvelle Cite 1983 (Cf. Catacombes, Nr.145, oct. 1983).

 

DOI MARTORI AI „GULAG-ULUI"

Volumul 2 al „Arhipelagului Gulag"* ne cufundă în universul terifiant al lagărelor de muncă silnică din U.R.S.S., dominate de acea imensă suprafaţă infernală în care au trăit şi trăiesc încă, în condiţii sălbatice, milioane de bărbaţi şi de femei, unde au văzut şi văd încă moartea un număr incalculabil de oameni. Situaţii inima­ginabile se întâlnesc cu destine crude. Nedreptatea, bestialitatea, crima apasă peste aceste fiinţe omeneşti; iar Soljeniţîn, cu remar­cabilul său dar de scriitor, cu amărăciune şi, uneori, cu ironie, face să iasă la iveală din aceste tenebre portretele atâtor nefericiţi, vic­time ale unui destin torţionar, nemaicunoscut de istorie până la epoca sovietică.

Am aflat, din primul volum al lucrării lui Soljeniţîn, că în „tru­pa" deportaţilor din Arhipelag, ca de altfel pe întreg parcursul peregrinărilor sale prin atâtea puşcării, întâlnise numeroşi creştini laici sau preoţi. Ei erau acolo pentru că doctrina celor „împotriva lui Dumnezeu" cuprindea în programul ei distrugerea iremedia­bilă a Bisericii, nimicirea credinţei. De la „călugări octogenari, chiar centenari" (Părintele Metodiu, Părintele Samson) până la arhiepiscopul Preobrajenski, fără a uita figura luminoasă a lui Valentin Felixovici Voino-Iaseneţki, cunoscut sub numele de Mon­seniorul Luca, Soljeniţîn nu ascunde faptul că „creştinii au fost o sumedenie — convoaie şi grămezi de cadavre —" şi se întreabă: „Dar cine va număra acele milioane? Au pierit în beznă, nelu­minând ca o făclie decât imediata lor vecinătate. Erau cei mai buni creştini din Rusia. Cei răi au tremurat cu toţii, s-au lepădat, s-au ascuns." Şi, cu toate acestea, sfinţenia şi seninătatea lor au dat roade „în imediata lor vecinătate". Fără a merge prea departe, pu­tem presupune că spiritualitatea şi îmbunătăţirea întru creştinism a lui Soljeniţîn însuşi se datorează şi acestor personaje presărate pe lungul drum al suferinţelor sale.

„Odinioară n-ai fi iertat nimic nimănui, spune el vorbind de sine însuşi, condamnările pe care le făceai erau tot atât de implaca­bile pe cât îţi erau de exagerate elogiile, astăzi nu mai rosteşti judecăţi categorice, căci ele se întemeiază pe blândeţe şi înţelegere. Ţi-ai măsurat slăbiciunea, o poţi înţelege pe aceea a celuilalt. (...) Pietrele freamătă sub paşii noştri. Ne înălţăm." Şi această înălţare eliberatoare, în pofida lanţurilor, izbucneşte la un moment dat în aceste cuvinte minunate: „Binecuvântată fii, închisoare".

Inginerul Dimitri Panin, care a petrecut alături de Soljeniţîn o bună bucată de vreme în închisoare, publică o carte impresionan­tă a odiseei sale de 16 ani în puşcăriile şi lagărele sovietice. Marcat de amintirea timpului petrecut alături de Soleniţîn care, în „Primul Cerc", îl prezintă sub numele de Sologdin, Dimitri Panin îşi intitu­lează lucrarea autobiografică: Memoriile lui Sologdin"**. Apre­ciem mult stilul precis şi limpede al acestui om de ştiinţă şi, de asemenea, bogăţia documentaţiei sale.

Vorbind de asemenea de prigoana religioasă sub regimul mar­xist ateu, autorul subliniază „nimicirea în masă a literaturii teolo­gice". El descrie, între altele, o scenă emoţionantă la care asistase la Moscova, când o femeie în vârstă, „îngenuncheată în faţa cate­dralei pe care tocmai atunci o dărâmau, se ruga cu ardoare". Sau aceea în care un băiat „la Dorgomilovo, a aruncat o cărămidă asupra celor care  distrugeau imensa catedrală. Puştiul a fost pe dată prins şi, fără îndoială, împuşcat..."

Convertit la creştinism, Dimitri Panin a cunoscut în puşcărie fericirea credinţei şi miracolul vindecării, ca urmare a rugăciunilor fierbinţi şi a promisiunii făcute lui Dumnezeu.

Deşi se întâmplă până la urmă „să-i privim pe atei ca pe nişte fraţi care au nevoie să fie ajutaţi de urgenţă", scrie Dimitri Panin, trebuie să ne amintim întotdeauna că „sistemul dictaturii atee pângăreşte omul", că „doar o viguroasă călire religioasă a sufletu­lui poate făuri o platoşă de autoapărare" şi că, în cele din urmă, când Biserica este distrusă, descumpănirea care urmează transformă omul într-o pradă uşoară a răului."

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca strigătul acestor doi martori scă­paţi din infernul sovietic ateu, să fie auzit de toţi aceia cărora le este destinat în lumea încă liberă!

 

_______________

* Alexandr Soljeniţîn: „L 'Archipel du Goulag", vol 2, Ed. du Seuil, 1974.
** Dimitri Panin: "Memoires de Sologdine", Ed. Flammarion, 1975 (Cf. Catacombes, Nr. 42, martie 1975).

SAHAROV

Se poate, desigur, vorbi de o „epocă saharoviană" după ce am luat cunoştinţă de numărul impresionant şi de calitatea excepţiona­lă a acelora care îl susţin pe faţă pe omul cel mai perseverent din Uniunea Sovietică, Andrei Dimitrievici Saharov.

Peste treizeci de personalităţi din lumea ştiinţifică şi literară rusă i-au dedicat, la aniversarea celor şaizeci de ani, o lucrare con­cepută şi scrisă în totalitate în U.R.S.S.: „Saharov"*. Este vorba de mărturii de o profundă afecţiune, de o neţărmurită admiraţie, de adeziune totală la ideile sale şi la lupta sa— omagiu aceluia care, exilat, hăituit, deposedat de toate, duce acum, în oraşul Gorki, o via­ţă nenorocită şi umilă. Savanţi sovietici, ca B. Altşuler, V. Soifer, Y. Golfand, trasează, în capitolul „Saharov savant", portretul omu­lui de ştiinţă Saharov, părintele bombei cu hidrogen. Descoperirile sale, scrierile şi comunicările sale au făcut din el cel mai presti­gios savant din U.R.S.S., copleşit de titluri şi decoraţii, şi unul din cei mai eminenţi oameni de ştiinţă pe plan mondial.

Anul 1968 a marcat, în viaţa lui Saharov, marea cotitură spre un alt orizont, acela al problemelor omenirii. El şi-a ridicat capul de deasupra calculelor sale ştiinţifice, s-a uitat în jurul lui şi a des­coperit violenţa, cruzimea, nedreptatea, minciuna, opresiunea, drep­turile omului călcate în picioare; a văzut mai cu seamă că aproa­pele său se afla în suferinţă. Atunci a publicat „Reflecţii asupra progresului, coexistenţei paşnice şi libertăţii intelectuale", text amplu difuzat prin samizdat şi aprobat de o bună parte a „intelighenţiei", cât şi de numeroşi cetăţeni din toate straturile populare sovietice.

De atunci a început marea luptă a lui Saharov pentru apărarea drepturilor omului. Luna februarie 1968 reprezintă începutul unei perioade de reviriment mdral în rândurile oprimaţilor din Uniunea Sovietică, dar şi, din păcate, începutul unei interminabile serii de per­secuţii, îndreptate de autorităţile sovietice împotriva lui Saharov.

Potrivit Măriei Petrenko-Podiapolskaia, cea mai sumbră dintre zilele acestei epopei a fost aceea în care „una din fiinţele cele mai respectabile ale omenirii, laureat al premiului Nobel pentru pace, celebrul fizician şi academician rus Andrd Saharov a fost trimis cu domiciliul forţat la Gorki, fără judecată, fără instrumentare judi­ciară â cazului (...) I se impune acolo un regim de izolare, o limi­tare a corespondenţei." Orice infdrmaţie de ordin ştiinţific îi este interzisă şi, în pofida protestelor unor guverne, organizaţii şi aso^-ciaţii, a unor personalităţi politice şi sociale, autorităţile sovietice continuă să-i impună această situaţie degradanta.

Coautorii acestei lucrări sunt unanimi în a-1 plasa pe Saharov pe culmile spiritualităţii. El reprezintă cu demnitate şi naturaleţe pe aceia a căror motivaţie esenţială este iubirea. El este o torţa pentru aceia care-i cunosc tentativele pline de abnegaţie în slujba fiinţelor omeneşti. Fiecare cuvânt din scrierile sale (cărţi, articole, petiţii), orice luare de poziţie fermă sunt străbătute de iubire pentru oa­menii ţării sale, pentru omenire, pentru pace şi pentru lumea în­treagă.

Prefaţa acestei lucrări, semnată de fizicianul francez Louis Michel şi de compatriotul său, astrofizicianul Jean-Claude Pecker, ambii membri ai Academiei de Ştiinţe din Paris, este remarcabilă. La fel de remarcabile şi impresionante sunt poemele dedicate lui Saharov de către J. Lisnianskaia, V. Pomazov, V. Kornilpv, fără a uita concluzia foarte perspicace a lui M. Landa, care scrie: „Dimen­siunile reale ale personalităţii lui Saharov se definesc în esenţă prin coincidenţa rarisimă între posibilităţile potenţiale şi realizarea lor, prin armonia rarisimă între verb şi acţiune, care ne dau de aseme­nea dreptul de a-1 numi un om al viitorului: un om al potenţiali-tăţilor, trăind în actualitate (...). Andrei Dimitrievici Saharov face parte dintre cei pentru care «mâine» este dăruit ca un «astăzi»..."

________

* "Saharov", Ed. du Seuil, 1982 (Cf. Catacombes, Nr. 134-135, nov.-dec. 1982).

SOLJENIŢÎN  ŞI  SAHAROV

Două personalităţi covârşitoare, doi luptători temerari, doi oameni care au renunţat la situaţii privilegiate în ţara lor. Mai mult, ei şi-au pus în pericol libertatea, chiar viaţa. Pentru ce această trudă, aceste strădanii? Pentru a deschide ochii tuturor acelora care conduc lumea spre marele dezastru.

Soljeninţîn îi sfătuieşte pe actualii conducători ai U.R.S.S.* să adopte o altă formulă politică, economică şi, mai ales, etică. El propune noi soluţii de redresare, care ar putea salva actuala situaţie internă din U.R.S.S. şi care ar evita totodată un cataclism mondial.

La rândul său, Saharov face un studiu detaliat al situaţiei fali­mentare a regimului sovietic şi a celorlalte ţări comuniste. Datele' pe care le furnizează pentru a-şi susţine afirmaţiile pun în evidenţă nivelul de viaţă mai mult decât mizerabil atât pe plan economic cât şi pe plan moral.

Cei doi oameni îi imploră pe conducătorii sovietici să înceteze orice opresiune, orice violenţă şi ură. împreună se ridică mai cu seamă împotriva grosolanei minciuni la adăpostul căreia se ascund politica, legile şi declaraţiile guvernului sovietic. Soljeniţîn şi Saharov subliniază necesitatea imperioasă a dezvoltării unui pro­ces de eliberare din chingile minciunii. Ei fac apel la toţi cetăţenii — de la cei ce conduc până la cei mai mărunţi şi neînsemnaţi — de a se regăsi în spiritul Adevărului şi onestităţii. Imens efort după decenii de constrângere şi deformări morale! Şi, cu toate acestea, este singurul mijloc ce ar putea veni în ajutor!

Cartea lui Soljeniţîn „Scrisoare conducătorilor Uniunii Sovie­tice" este, în cea mai mare parte, un act de acuzare la adresa tutu­ror acelor oameni care ţin popoare întregi înrobite, care le pun să trăiască conform unei doctrine în care aproape nimeni nu mai crede. Soljeniţîn îi invită pe aceşti conducători la sentimente ome­neşti, la generozitate şi milă.

, „... Pentru ca ţara şi poporul să nu se sufoce, pentru ca ele să aibă posibilitatea de a se dezvolta şi de a-şi îmbogăţi ideile, chemaţi la 0 competiţie egală şi cinstită — nu pentru Putere, ci pentru Adevăr! — toate curentele morale şi, îndeosebi, toate religiile", le spune Soljeniţîn. Şi continuă: „Admiteţi religiile în mod onest, leal, şi nu cum o faceţi acum, reducîndu-le la tăcere..."

În lucrarea sa „Ţara mea şi lumea"**, Saharov face analiza eşe­cului politicii comuniste şi îi stabileşte şi cauzele. (Toţi partizanii stângii, unite sau nu, ar trebui să aibă această lucrare ca pe o carte de căpătâi)...

Saharov încearcă de asemenea să explice fenomenul „stângis­mului" în Occident: „Moda «stângistă» domină astăzi, pare-mi-se, Occidentul. O reţea completă de factori diverşi a favorizat această stare de lucruri. în primul rând: veşnica aspiraţie a tineretului la schimbările cele mai radicale... Un alt factor de greutate, neîndo­ielnic, care încă mai explică predominanţa ideilor de stânga: vreme de zeci de ani, valul propagandei prosovietice sau prochineze, în care se amestecă diverse idei sociale fundamental juste, tendenţios întreţesute cu jumătăţi de adevăruri şi cu minciuni curate, s-a re­vărsat neîncetat asupra Occidentului, strecurându-se în jocul liber al confruntării de idei."

Şi, în timp ce „intelighenţia" rusă înalţă baricade împotriva sclaviei marxiste, intelectualii occidentali „sunt adesea gata să sprijine şi să apere orice grupări extremiste şi chiar teroriste în pro­pria lor ţară şi în lumea întreagă, atunci când acestea se înfăţişează

sub o etichetă «de stânga»; totodată, ei îi stigmatizează ca pe nişte conservatori şi reacţionari pe aceia care nu se solidarizează cu ei. Primejdia unei astfel de atitudini este enormă pentru omenire".

Ca şi Soljeniţîn, Saharov indică schema reformelor interne pe care el le consideră indispensabile pentru ca URS.S. să iasă din criza care o copleşeşte. Printre cele 12 puncte de plecare spre o democraţie reală, nevoia libertăţii de conştiinţă şi religioase este situată pe planul principal. Problemele religioase îi absorb pe aceşti doi mari oameni: Soljeniţîn se ocupă pe larg de ele în cartea sa, care conţine de altfel Un capitol întreg consacrat Patriarhului Pimen (scrisoare publicată în extensoîn Catacombes, nr. 7/1972).

Cei doi laureaţi ai Premiului Nobel se întâlnesc mereu pe plan spiritual prin ideile lor sănătoase şi bogate în reflecţii şi inteligenţa, dar mai cu seamă pline de iubire pentru compatrioţii lor şi pentru cetăţenii acestei lumi libere, care trăieşte, pare-se, cele mai primej­dioase şi mai îngrozitoare zile din istoria sa.

_____________

*Alexandr Soljeniţîn: „Lettre aux dirigeants de l 'Union Sovietique", Ed. du Seuil, 1974.

* *Andrei Saharov:"Mon pays et le monde", Ed. du Seuil, 1975 (Cf. Cata-combes, Nr. 52, ian. 1976).

 

O  MĂRTURIE   PATETICĂ

Editura „Catacombes" adună în cartea „Cronica prigoanei reli­gioase"* două documente primite clandestin din Uniunea Sovieti­că: „Cronică de familie" şi „Fidelitate", al căror autor este G.P. Vins, secretar al Consiliului Bisericilor Baptiste (C.E.B.).

Lucrarea cuprinde o amplă prezentare istorică a mişcării bap­tiste, de la primii săi paşi în Rusia ţarista până în epoca actuală dominată de comunismul ateu al Sovietelor.

Paginile „Cronicii de familie" ne îngăduie să evocăm împreună cu GR Vins peripeţiile unei vieţi închinate în întregime lui Dum­nezeu de către o familie creştină, şi devotamentul membrilor ei care, uniţi prin iubirea pentru Dumnezeu şi respectarea poruncilor Sale, acceptă orice sacrificiu, spre a rămâne fideli Aceluia pe care ei îl consideră singurul Stăpân al cerului şi al pământului.

Portretele, scrisorile şi amintirile lui G.P. Vins privitoare la pă­rinţii săi, martiri ai credinţei creştine, ne ajută să înţelegem şi să admirăm fermitatea luptei lor. Exemplul părinţilor săi explica de altfel prinosul nemărginit al lui G.P. Vins şi al soţiei sale adus sublimei cauze a lui Dumnezeu, şi ataşamentul la lupta creştină a atâtor alţi fraţi baptişti: toţi au primit o lecţie extraordinară prin comportamentul soţilor Piotr şi Lidia Vins.

În capitolul „Fidelitate" sunt înfăţişate câteva chipuri dintre miile de creştini călcaţi în picioare pentru credinţa lor constantă. Modestia atitudinii lor, smerenia de care au dat dovadă în împlinirea marii Datorii, îi aşază alături de primii martori şi martiri ai creştinismului.

G.P. Vins nu uită să amintească, în a doua parte a scrierilor sale, conduita minunată a femeii creştine, care străbate etapele prigoa­nei religioase umăr la umăr cu fraţii baptişti.

În calitate de soţie, ea îşi încurajează soţul să continue lupta până la capăt; îl găseşte şi îi aduce ajutorul ei material şi spiritual în locurile cele mai îndepărtate unde este trimis la muncă silnică, în calitate de mamă, îşi învaţă copiii Cuvântul lui Dumnezeu, gata să suporte cele mai tragice consecinţe: răpirea copiilor şi internarea lor în şcoli ateiste specializate. în sfârşit, ca lucrătoare a viei lui Iisus, ea răspândeşte Vestea cea Bună şi se ocupă de aproapele ei, fără teamă de pericolul care o ameninţă în fiece clipă.

Să cităm câteva exemple:

Ana Petrovna, soţia liderului baptist Pavel Vasilievici Ivanov Klîşnikov, a trecut cu demnitate prin momente foarte grele. în 1941 a fost arestată pentru că era creştină, ca soţie a unui pastor al Evangheliei, şi a suferit 11 ani de detenţie. Citiţi splendida ei scrisoare din 15 noiembrie 1946 şi inimile vă vor fi cuprinse de sentimentele cele mai înălţătoare.

Ce se mai poate spune de Alexandra Ivanovna Semireci, care, în pofida suferinţei pe care i-o provoca soţul ei beţiv, îşi ţinea casa la dispoziţia oricărui creştin aflat în nevoie! împreună cu Evdokia Samoilovna Varnavskaia, ea dădea, în timpul războiului, raţiile lor alimentare creştinilor întemniţaţi.

Cât despre Alexandra Ivanovna Mozgova, neobosită lucrătoare, ea a fost unul din stâlpii comunităţii C.E.B. din 1926 până în 1972, când a trecut la cele veşnice.

Dragi surori Klavdia, Varvara Ananiina, Odenţova, Zaharova, Kriucikova, şi voi, celelalte, ale căror nume nu ne sunt dezvăluite, voi aţi susţinut lupta împotriva ateismului în condiţii care întrec imaginaţia!

„Colege mult-iubite, li se adresează G.P. Vins tuturor acestor eroine, sunteţi întotdeauna alături de noi. Puşcăriile noastre, călă­toriile şi lagărele noastre, voi le-aţi trăit în inimile voastre!"

Să recunoaştem, împreună cu G.P. Vins, că jertfele femeilor creştine baptiste „sunt înscrise în paginile Cărţii Vieţii, înaintea Tronului Atotputernicului, iar, când va veni vremea, Domnul le va recunoaşte în prezenţa tuturor".

 

________

* G.P. Vms: „Chronique de la persecution religieuse", Ed. Catacombes, 1975 (Cf. Catacombes, Nr. 50, nov. 1975).

 

O CARTE  A  PĂRINTELUI  DUDKO

Personalitatea şi apostolatul Părintelui Dimitri Dudko au fost adesea evocate în coloanele revistei Catacombes. Cititorii noştri ştiu deja că acest preot ortodox de 53 de ani este una din figurile cele mai reprezentative şi proeminente ale clerului din Uniunea Sovietică, ale acelei mici, dar preţioase turme care rezistă la toate presiunile ierarhiei şi guvernului marxist.

Cartea „Speranţa care sălăşluieşte în noi"* conţine zece „Convorbiri ale acestui admirabil preot cu auditorii săi, veniţi din toate colţurile Moscovei şi periferiei sale pentru a-1 asculta şi a-i cere sfat. Formulă „sui-generis" a Părintelui Dudko, aceste „Convor-. biri" răspund problemelor de ordin spiritual ale credincioşilor săi, neinformaţi sau prost informaţi în domeniul religiei. „Scrieţi-mi, le-a sugerat el brusc, indicându-mi despre ce aţi vrea să vorbiţi în primul rând, ce probleme vi se pun, ce îndoieli vă cuprind, ce vă face să fiţi nedumeriţi... Poate că atunci când v-aţi întâlnit cu atei, aceştia v-au pus întrebări la care n-aţi putut răspunde..."

Astfel au apărut „Convorbirile" Părintelui Dudko: predici care răspund preocupărilor spirituale ale enoriaşilor săi şi care îndru-mează pe drumul adevărului evanghelic pe cei însetaţi de Cuvân­tul Sfânt. Datorită „Convorbirilor", Părintele Dudko aduce la îm­plinire o acţiune foarte necesară. Printre interlocutorii săi se află: atei, neştiutori, tineri, a căror căutare a absolutului este notabilă în U.R.S.S., credincioşi avizi de a fi îndrumaţi în creştinismul autentic, preoţi tulburaţi de doctrina marxistă şi, desigur, provocatori trimişi de K.G.B. pentru a spiona munca Părintelui Dimitri.

De la întrebările elementare („Cum trebuie citiţi Psalmii acasă şi unde s-ar putea procura o Biblie?") până la cele care traduc neli­nişti profunde create de doctrina marxistă („Conducerea noastră este ateistă, care este atitudinea dumneavoastră faţă de ea?"), „Convorbirile" reuşesc să parcurgă gama frământărilor unui întreg popor. Cunoaşterii Scripturii i se adaugă puritatea evanghelică a gândirii preotului Dudko; experienţei sale de viaţă i se alătură marea sa înţelepciune; el răspunde limpede şi într-un mod atrăgă­tor afluenţei de întrebări pe care publicul său i le trimite de la o duminică la alta. Cele 316 pagini ale cărţii „Speranţa care sălăş­luieşte în noi" conţin răspunsuri substanţiale, convingătoare, bo­gate în texte biblice, încurajatoare. Astfel se stabileşte contactul viu între preot şi credincioşii săi, care găsesc prin mijlocirea aces­tor predici soluţia creştină la problemele cele mai arzătoare din viaţa lor. Predicile Părintelui Dudko sunt ceea ce îi ajută să reflec­teze la posibilitatea de a duce o existenţă debarasată de constrân­gerea marxist-ateistă, şi care îi îndeamnă să înceapă o viaţă nouă prin Hristos şi după propriul Său exemplu.

Este lesne de înţeles de ce munca în profunzime a Părintelui Dudko deranjează enorm autorităţile sovietice. După opt ani de detenţie în lagărele staliniste, unde credinţa şi convingerile sale s-au întărit, şi după o luptă perseverentă cu autorităţile conducă­toare din U.R.S.S., este numit preot la o biserică din Moscova. în 1974, date fiind predicile sale şi în special „Convorbirile", este transferat — sub presiunea poliţiei — într-o parohie situată la peri­feria Moscovei. Suferă atunci două ciudate „accidente" rutiere, care trebuiau să fie mortale. Teafăr şi nevătămat, ocrotit de îngeri, îşi continuă apostolatul, înconjurat de un număr tot mai important de credincioşi. Plin de zel şi decis să-şi ducă până la capăt apelul său la sfinţenie, Părintele Dudko trăieşte şi lucrează urmărindu-şi fără şovăială gândul său fundamental: „Creştinsmul trebuie să devină substanţa întregii noastre vieţi... în lumina creştinismului se cuvin a fi cercetate toate întrebările, nu trebuie să le închidem în tipare (...) Este indispensabil să spiritualizăm viaţa care se află din­colo de uşile bisericii."

__________

* Părintele Dimitri Dudko: ,"L Esperance qui est en nous", Ed. du Seuil, 1976 (Cf. Catacombes, Nr. 64, ian. 1977).

 

DOUA FEMEI DEPUN MĂRTURIE

Două noi mărturii vin să se adauge atâtor altora despre care am scris în Catacombes. Aceea semnată de Nijole Sadunaite, „Un zâmbet în gulag" şi povestirea Tatianei Goriceva, "A vorbi despre Dumnezeu este periculos" sunt legate printr-o singură linie de unire: harul şi iubirea pentru Dumnezeu. Acea iubire care cople­şeşte sufletele avide să îl cunoască şi dăruieşte o fericire euforică şi o rezistenţă sublimă tuturor acelora care, aparţinându-I deja, duc până la jertfa supremă „adevărata luptă pentru credinţă".

 Nijole Sadunaite, născută în 1938 la Dotnuva, în Lituania de nord, din părinţi profund credincioşi, se dedică de timpuriu operei lui Dumnezeu. împotriva tuturor consecinţelor supărătoare suferite în calitatea ei de creştină plină de râvnă şi militantă, Nijole îşi con­tinuă fără şovăială drumul. Dată fiind discriminarea religioasă practicată în ţara ei — studiile superioare fiindu-i interzise — se mulţumeşte cu o diplomă de infirmieră, spre a putea îngriji bol­navii întorşi din lagăre şi persoanele în vârstă.

In 1970, cu prilejul procesului intentat Reverendului Antanas Seskevicius, Nijole, care s-a zbătut pentru a găsi un avocat care să-1 apere, a devenit efectiv prada K.G.B.-ului şi a fost arestată în 1974 după o percheziţie la domiciliul ei, unde tocmai transcria nr. 11 din L.K.B. Kronika (Cronica Bisericii catolice din Lituania). La capătul a zece luni de cumplite interogatorii, a avut loc proce­sul la care atitudinea ei extrem de curajoasă şi pledoaria ei impecabilă au răsturnat situaţia, acuzata devenind acuzator. în pofida argumentelor greu de combătut privind legile sovietice şi nume­roasele exemple de oprimări comise de autorităţi la adresa religiei, deşi era nevinovată, Nijole a fost condamnată, de către un tribunal aflat în stare de deplină confuzie, la trei ani de lagăr cu regim se­ver, în Mordovia, şi la trei arii de exil în Siberia.

„Jurnalul ei, parvenit clandestin în Occident, îl aşază pe citi­tor în mijlocul poporului lui Dumnezeu prigonit pentru credinţa lui, acel popor care suportă indescriptibilele maltratări cu demni­tate, în bucurie, iubire şi speranţă, cu chipul iluminat de harul divin, cu zâmbetul pe buze.

 

Tatiana Goriceva, născută în 1947 la Leningrad, a urmat un cu totul alt itinerariu decât Nijole. Făcând parte dintr-o familie de intelectuali atei, crescută potrivit principiilor de rigoare din Uni­unea Sovietică, având toate privilegiile pentru a termina studii uni­versitare de filozofie, ea devine în cele din urmă şefa organizaţiei de bază a Tineretului comunist.

În cursul anilor '60, intelighenţia sovietică a fost îndrăgostită de existenţialism, curent filozofic ce a pătruns în U.R.S.S. după moartea lui Stalin. Tatiaha şi prietenii ei, cu toţii lipsiţi de adevă­rata cultură, de religie şi de educaţie conform valorilor tradiţionale, au fost fascinaţi de curent. Din păcate, minţile lor, aflate în căuta­rea adevărului pur, continuau totuşi să fie nesătisfăcute. Nu le ră­mânea aşadar decât să se lase înghiţiţi de disperare într-un nihilism „de zi cu zi", să „trăiască" muncind în cursul zilei şi ducând o viaţă de dezmăţ noapte de noapte.

Şi cu toate acestea, ceea ce regimul sovietic încercase să în­vingă din întotdeauna—creştinismul—le-a fost revelat pe căi neaş­teptate şi miraculoase. Tatiana, una din primele convertite prin harul lui Dumnezeu, a întâlnit în cele din urmă bucuria, frumu­seţea, curajul şi smerenia.

Exilată în Europa de Vest, ea îşi povesteşte întâlnirea cu Dum­nezeu şi îşi exprimă tulburarea în faţa indiferenţei religioase a creştinilor din societăţile noastre occidentale. Ea se întreabă „dacă nu cumva există libertate religioasă doar în inima însăşi a opre­siunii". Trebuie oare să aşteptăm opresiunea pentru a-L descoperi pe Dumnezeu şi a-L sluji?

 
„PRIZONIER AL LUI CASTRO"

Cuba este una din cele mai tinere ţări comuniste. Poziţia ei geografică, departe de U.R.S.S. şi de sateliţii ei vecini, de care se vorbeşte mai des în Occident, îngăduie oamenilor liberi să creadă că în Cuba regimul totalitar nu s-a impus cu aceeaşi forţă şi în acelaşi stil barbar ca în alte părţi. Se vorbeşte în Occident despre Che Guevara cu admiraţia datorată unui erou; Castro apare în foto­grafii zâmbitor şi „adulat" de poporul său, şi se spune că Havana este locul de vis în care se desfăşoară cel mai spectaculos carnaval, care seduce prin fastul său pe toţi turiştii din lume.

Documentele şi mărturiile dinspre Cuba, mai puţin numeroase decât cele care sosesc din ţările de dincolo de cortina de fier, ne. informează totuşi că în Cuba un întreg popor — cu excepţia clasei conducătoare şi a membrilor torţionari ai poliţiei politice — duce o viaţă economică mizerabilă, caracterizată printr-o raţionalizare severă în alimentaţie şi vestimentaţie; că acest popor constrâns la o muncă dură plătită modic, văzându-se înşelat de cei care au întors ţara cu susul în jos prin revoluţie, refuză regimul actual, fie pe calea protestelor populare, fie în mod tacit, pentru a evita repre­siunea. Această represiune este masivă, crudă, perversă. Există mai mult de 20 000 de prizonieri politici în Cuba, iar autorităţile comuniste au fost silite să construiască noi puşcării.

Revista Catacombes a publicat cu promptitudine documentele primite din partea prizonierilor politici din Cuba. în cartea lui Sergiu Grossu "In spatele cortinei de bambus" ("Derriere le rideau de bambou", Ed. des Catacombes), un mare număr din aceste do­cumente sunt adunate şi comentate. Numele lui Juan T. Oropesa, pastor baptist, condamnat la şase ani de închisoare pentru credinţa sa creştină,cel al catolicului Pedro Luis Boitei, mort în chip eroic la 41 ani (mai 1972), al cărui trup avea încă urmele ultimelor tor­turi provocate de temnicerii săi, sunt vii în memoria acelora care şi-au dat osteneala de a citi cererile lor disperate de ajutor ... Astăzi, insistăm asupra numelui lui Armando Valladares, tânărul patriot şi poet condamnat la treizeci de ani de închisoare şi care se află întemniţat din 27 decembrie 1960 (revista Catacombes a publicat în nr.86 din 1978 extrase din poemele sale şi o scrisoare sfâşietoare care dezvăluie starea degradantă, inumană, de sălbăti­cie chiar pe care o cunosc prizonierii politici cubanezi).

Pietre Golendorf, care a fost şi el închis vreme de trei ani în închisorile lui Fidel Castro, 1-a întâlnit pe Valladares la Havana, în foarte bogata sa prezentare a cărţii "Prizonier al lui Castro"*, Golendorf povesteşte istoria lui Valladares, comentează situaţia politică din Cuba şi prezintă poemele lui Valladares, cât şi patru din „scrisorile clandestine" ale acestuia. Autorul depune mărturie asupra situaţiei celorlalţi deţinuţi pe care i-a întâlnit în aceşti trei ani de închisoare.

Ne vine greu să alegem extrase din poemele lui Valladares: fiecare rând, fiecare cuvânt conţin un strigăt de durere, o lume de suferinţă, o imagine de infernală tortură. Trebuie să le citim şi să plângem alături de Valladares şi de toţi martirii care pier în beciu­rile adânci şi puturoase ale temniţelor lui Castro. Soţia lui spune despre el într-o scrisoare: „Vreau doar să-ţi spun, prietene cititor, că cel ce scrie aceste versuri este un om de o mare sensibilitate, capabil de rezistenţă, fără a fi diminuat, în faţa brutalităţii puşcării­lor politice cubaneze. Are o voinţă atât de neclintită încât cele mai rele torturi nu au izbutit să-1 înfrângă. Are o credinţă atât de pro­fundă încât vecinătatea uneori imediată a morţii nu 1-a atins..."

__________

* Armando Valladares: "Prisonnier de Castro":, (tradusă, adnotată şi prezen­tată de Pierre Golendorf), Ed. Grasset, 1979 (Cf. Catacombes, Nr. 91, aprilie 1979).

 

 

MEMORII DIN ÎNCHISOARE

Armando Valladares îşi dedică "Memoriile din închisoare" camarazilor săi, torturaţi şi asasinaţi în închisorile lui Fidel Castro, şi miilor de prizonieri care se sting acum în ele.

În 1959, în vârstă de 22 de ani, Armando Valladares era func­ţionar la Casa de economii a Poştei, serviciu în care a beneficiat de avansări datorită studiilor lui universitare. Când Fidel Castro s-a declarat în chip făţiş marxist, mii de persoane care îl susţinuseră în lupta sa revoluţionară au înţeles că el le înşelase şi le manipulase în mod grosolan, spre a-şi atinge scopul.

Ce cruntă decepţia după atâtea discursuri frumoase şi atâtea declaraţii oficiale, printre care, de pildă, aceea făcută în cadrul celebrei emisiuni televizate „Meet the Press": „în caz de conflict, voi fi de aceeaşi parte a baricadei cu demdcrâţiile. Democraţia este idealul meu; Eu nu sunt comunist..."

Însă această epocă este acum îndepărtată. De mai bine de două­zeci şi cinci de ani, Fidel Castro este un cumplit dictator de pură sorginte marxistă; el nu se poate menţine aşadar la putere fără puşcării, fără persecuţii, fără deţinuţi politici. Vice-preşedintele său, Carlos Rafael Rodriguez, a declarat— cu cinism — că pedeap­sa cu moartea este indispensabilă ţării sale. Cât priveşte nenumă­raţii cetăţeni cubanezi care cer respectarea drepturilor omului, el îi consideră drept nişte personaje ridicole având idei ciudate. Aces­tea sunt declaraţiile făcute în 1983 în ziarul „Diario ".

Armando Valladares, a cărui singură crimă a fost aceea de a fi credincios, a ispăşit douăzeci şi doi de ani în puşcăriile regimului castrist. După estimările sale, există la ora actuală în Cuba mai mult de două sute de penitenciare, de la închisorile de înaltă secu­ritate şi lagărele de concentrare până la cdea ce este denumit acolo „hambarele" şi „fronturile deschise", în care prizonierii sunt con­damnaţi la muncă silnică. Violenţa se manifestă sub diferite as­pecte, unele mai diabolice decât altele. în afară de loviturile şi tor­turile fizice, deţinuţii sunt închişi, dormind pe jos, în temniţe fără nici o lumină, cum ar fi îngrozitoarele celule zidite din Boniato, de unde Valladares a avut norocul de a fi salvat. „în fiecare din aceste închisori, s-au petrecut şi se petrec destule lucruri pentru a constitui substanţa a numeroase cărţi, subliniază autorul. De aceea mărturia de faţă se constituie abia într-o schiţă a cumplitei lor reali­tăţi".

După parcurgerea acestor memorii halucinante, nu am putea spune care anume sunt povestirile cele mai cutremurătoare: „Moarte după moarte", „Anul zidului împuşcaţilor", „Insula Pinilor", „Pa­vilionul disciplinar", „Greva generală", „La muncă silnică", „La­găre de concentrare şi asasinate", „Moartea lui Boitei". Sunt re­marcabili cei doi credincioşi: Boitei (mort în urma unei greve a foamei) şi Gerardo, poreclit „Fratele Credinţei", suflete care stră­luceau de forţă spirituală: acesta din urmă îi binecuvânta pe tor­ţionari şi îi reconforta, prin rugăciune şi povestirea Bibliei, pe camarazii săi de detenţie.

Nu ne putem abţine de a menţiona, în pofida spaţiului redus, pe mamele, soţiile şi surorile prizonierilor, acelea care s-au zbătut pentru a le transmite curaj şi speranţă, şi care au alertat lumea întreagă spre a face cunoscute suferinţa şi nedreptatea care îi lovi­seră pe membrii familiilor lor. Printre acestea se desprinde chipul Marthei, minunata şi curajoasa soţie a lui Armando Valladares.

 

 

MEMORIILE CARDINALULUI

„Memoriile mele, în maghiară şi în germană, au fost gata de tipar în vara anului 1973. Am ţrimis_ manuscrisul Sfanţului Părinte în iulie. Mi-a scris, pe 30 august, că a citit manuscrisul cu interes şi emoţie. Mi-a mulţumit că i l-am transmis, dându-i astfel prilejul
să cunoască biografia mea «preţioasă» şi dureroasă. (..) Cu toate acestea mi-a atras atenţia ca regimul comunist ungar s-ar putea răzbuna în două feluri: el şi-ar putea reînnoi  calomniile împotriva mea şi s-ar putea răzbuna pe întreagă Biserică a Ungariei. (...) La
1 noiembrie 1973 am fost invitat să renunţ la funcţia mea arhiepis­copală. Papa îmi cerea acest lucru «cu un extrem dezgust», căci ştia bine căimfi cerea un nou sacrificiu şi că «adăuga astfel durerii noi acelora pe care le suferisem deja». (...) Scrisoarea se încheia cu
observaţia că voi putea dispune «liber» de publicarea memoriilor mele după abdicarea mea. (...) După toate acestea am avut durerea să primesc o scrisoare de la Sfântul Părinte cu data de 18 decem­ brie (...) prin care Sanctitatea Să mă informa în termeni recunoscă­
tori că scaunul; arhiepisdbpai de la Esztergom va fi declarat vacant."          

Astfel se încheie, după propria sa mărturie, activitatea extraor­dinară a unui om al lui Dumnezeu, care a rezistat—pentru a apăra cauza Bisericii catolice maghiare - la două dictaturi (nazistă şi comunistă); care a suferit umilinţa, închisoarea, exilul în interiorul ţării sale şi în cele din urmă exilul în străinătate; care nu a renunţat niciodată la adevărata luptă creştină împotriva forţelor răului.

În Franţa au fost publicate până acum, după câte ştim, două cărţi despre marele confesor al credinţei catolice: „Cardinalul Mindszenty" a Părintelui Jerome Szalây (în 1951) şi „Cardinalul Mindszenty"(în 1972) a lui Paul Lesourd. Însă, prin publicarea "Memoriilor"* sale, cardinalul Mindszenty îl copleşeşte pe cititor prin rigoarea mărturiei sale şi prin documentaţia extrem de bogată şi de necombătut a luptei sale lucide şi ghidate, totodată, în lumina Adevărului şi Justiţiei divine.

În câteva cuvinte, pentru că spaţiul ne constrânge, baza activi­tăţii sale înverşunate împotriva dictaturii marxist-ateiste o formea­ză principiile următoare:

—A nu admite separarea Bisericii de Stat, act din care ar decur­ge sărăcirea bunurilor ecleziastice, dispariţia adevăratei libertăţi religioase, a învăţământului religios în şcoli, a contactelor sociale ale clerului şi a devotamentului său pentru acţiunile culturale şi de
binefacere.

—A nu pactiza cu duşmanul creştinismului — conducerea comu­nistă—printre sloganele anticreştine ale căruia era şi acesta: „Noi nu luăm bisericile de la popor, ci poporul din biserici" şi care a închis totuşi nenumărate biserici, iar în 1947 a naţionalizat 4 885 de şcoli, dintre care 3 148 aparţineau Bisericii catolice.

 

—A convinge autorităţile bolşevice să nu comită astfel de nedreptăţi.

—A insista pe lângă autorităţile ecleziastice ungare şi occiden­tale cerându-le sprijinul în luptă.

—A se adresa verbal şi în scris credincioşilor, cerându-le să re­ziste.

În pofida infiltrării ateiste în rândurile preoţilor „socializanţi" şi în pofida oricărei oprimări împotriva aceluia care a suferit şi suferă încă laolaltă cu ei, Cardinalul Mindszenty, departe de ţara sa şi deposedat de titlurile sale ecleziastice, va fi întotdeauna venerat de către credincioşii maghiari şi, lucru care nouă ne apare ca evi­dent, va păstra convingerea că lumea creştină maghiară îşi sporeşte credinţa, chiar dacă în prezent această Biserică din Ungaria trăieşte în clandestinitate.        

Cât despre creştinii occidentali, ei vor fi informaţi mai bine ca niciodată asupra maşinaţiunilor antireligioase ale comunismului la putere şi se vor simţi înălţaţi spiritual citind "Memoriile" Cardi­nalului Mindszenty.

_______________

* Cardinalul Mindszenty: "Memoires", Ed. de la Table Ronde, 1974 (Cf. Catacombes, Nr. 40, ian. 1975).

 

„AMINTEŞTE-ŢI DE FRAŢII TĂI"

Treptat, prin câteva fapte ici şi colo, pastorul Richard Wurm-brand* îşi atrage cititorul, printr-un crescendo abil condus, în lumea în care fiinţele lipsite de Dumnezeu şi îndreptate împotriva oamenilor, dispun de creştinii fideli credinţei lor în Dumnezeu şi poruncilor Evangheliei, creştini pe care îi torturează într-un mod greu de conceput.

Potrivit titlului celui de al treilea capitol al cărţii sale „Forpfe, doar fapte dovedite", paginile pe care le parcurgem abundă în eve­nimente documentate, menţionate chiar de presa comunistă, fără a mai Vorbi de mărturiile veridice date prin Samizdat, prin Phoenix sau de către aceia care au putut scăpa din iadul apocaliptic comu­nist.

Citatele se înşiruie într-un ritm rapid. Bogăţia lor conferă textului densitate, care—îngrozindu-1 totodată pe cititor—mi îi îngăduie să abandoneze lectura.

Intervenţiile personale ale autorului, comentariile sale ivite dintr-un suflet consacrat lui Dumnezeu şi suferinţelor fraţilor sai torturaţi, umorul său — de ce nu? — susţin cititorul în această luare de contact cu 6 lume care îi este adesea necunoscută.

Iată itinerariul trasat de Pastorul Wurmbrand, un intinerâriu greu de străbătut, căci drumurile sale sunt însângerate, iar în casele de pe parcurs se plânge din pricina întemniţărilor sau asasinatelor; căci închisorile sunt pline, iar lagărele de muncă la fel; pentru că azilele psihiatrice primesc oameni sănătoşi şi îi transformă— după câtăva vreme —în nişte traumatizaţi, adesea iremediabil pierduţi.

De la „Golgotha Rusiei", trecând prin problemele „Chinei roşii" până la "Biserica creştină la miezul nopţii" de la capitolul "Romănia, o ţară comânistă liberală" la sumbrul subiect despre "Tortura absolută", lucrarea Pastorului Wurmbrand ne invită să cunoaştem
calvarul fraţilor noştri din ţările comuniste în care suferinţa este aceeaşi, fie că este vorba despre U.R.S.S., despre China sau despre Cuba.

„Cifrele o dovedesc, spune Richard Wurmbrand, sub regimul comunist, mai mult ca în Orice epocă din Istorie, creştinii au suferit prigoana în număr mare. Iar în lagărul roşu, Uniunea Sovietică este ţara în care copiii lui Dumnezeu au parcurs cel mai lung drum al Crucii (...). Sânge şi lacrimi, aceasta este pretutindeni istoria co­munismului."

Ultimele capitole ale cărţii se ocupă de situaţia din lumea liberă, în special de atitudinea Bisericilor occidentale faţă de fraţii lor oprimaţi. Autorul militează pentru apropierea creştinilor occidenr tali de fraţii lor din Bisericile Tăcerii, dar dezaprobă politica mâinii întinse oficialităţilor din Bisericile ţărilor comuniste. Această parte
foarte interesantă a cărţii se termină cu capitolul „Ultimul meu,cuvânt". Foarte informat de asemenea în ceeafce priveşte creşterea comunismului în ţările încă libere, cât şi starea, rnaladi vă a unei părţi a Bisericilor, Pastorul Wurmbrand îşi încheielucrarea cu.cuvintele:

„Nu am făcut descrierea atroce a suferinţelor acestor creştini pentru a vă trezi mila cel puţin în ceea ce îi priv,eşţe, ci, pentru ca să aveţi milă de cei care au prilejul de a le fi utili şi care nu se folo­sesc de acest prilej (...) Ceea ce este sigur este că Biserica din lumea liberă trebuie să dea mâna Bisericii Tăcerii, în lupta pentru Hristos împotriva  comunismului. Faceţi acest lucru şi Dumnezeu vă va binecuvânta."

__________

* Richard Wurmbrand: „Souviens-toi de tes freres", Apostolat des Editions, 1973 (Cf. Catacombes, Nr. 18, martie 1973).