5.

O analiză a loialităţii

Dat fiind că loialitatea este foarte importantă pentru structura economică şi socială a Statului, ea trebuie analizată mai în detaliu.

In sfera Psihopoliticii, loialitatea înseamnă, pur şi simplu, „aliniere", adică încadrare. Mai exact, încadrarea în ţelurile statului comunist. Lipsa de loialitate înseamnă lipsă de aliniere, neîncadrare şi, în sens mai larg, neîncadrare în obiectivele statului comunist. Dacă ne gândim că obiectivele statului comunist urmăresc binele maselor, ne putem da seama că lipsa loialităţii, ca termen, poate implica ideea de neîncadrare democratică. Loialitatea faţă de persoanele ce nu şi-au însuşit doctrina comunistă este, în mod clar, o aliniere greşită.

Măsurile împotriva lipsei de loialitate sunt conţinute în întregime în principiile de încadrare. Când un individ dă dovadă de lipsă de loialitate, trebuie să facem ca scopurile sale să fie aliniate la obiectivele comunismului, şi se va vedea cum multe lucruri negative din existenţa lui de dinainte vor dispărea.

Inima sau rinichii aflaţi în stare de revoltă împotriva restului organismului sunt organe neloiale faţă de rest. Pentru ca inima şi rinichii să se vindece, este necesar ca activităţile lor să fie încadrate în funcţionarea restului organismului.

Tehnologiile Psihopoliticii demonstrează aplicabilitatea acestui principiu. Un şoc electric moderat poate să ducă, şi chiar duce, la restabilirea cooperării organului aflat în revoltă. De fapt, realinierea părţii neloiale a corpului este realizată mai mult de acest şoc şi de caracterul punitiv al operaţiei chirurgicale decât de operaţia în sine. Ceea ce face ca un organ neloial să-şi îndrepte din nou atenţia spre sprijinul întregului organism nu este atât valoarea terapeutică a razelor X, cât procesul în sine de bombardare cu aceste raze. Chiar dacă şocul electric nu are o valoare terapeutică în stare să-1 facă pe om mai sănătos, se consideră însă, pe bună dreptate, că valoarea sa punitivă va crea, în pacient, o atitudine de mai mare cooperare. Operaţia pe creier nu se bucură de date statistice care să o recomande pentru altceva decât pentru îndepărtarea personalităţii individuale din calea organelor cărora aceasta nu le permite să coopereze. Aceste două metode, puse la punct în Rusia, nu au avut niciodată pretenţia de a schimba starea de sănătate a omului. Ele sunt eficiente şi utile atunci când se pune problema introducerii în personalitatea cuiva a unui mecanism de pedepsire adecvat, cu scopul de a o face să se oprească din drumul şi din direcţia egotistă pe care a pornit-o trupul însuşi. Violenţa şocului electric şi chirurgia pe creier sunt utile în supunerea personalităţii recalcitrante, care reprezintă piedica cea mai importantă ce stă în calea maselor sau Statului. Uneori se constată că îndepărtarea personalităţii recalcitrante, prin şoc electric şi operaţie chirurgicală, permite refacerea şi restabilirea organelor pe care această personalitate le adusese în stare de revoltă. Folosirea eficientă a şocului electric şi a operaţiilor pe creier este demonstrată clar prin faptul că un Stat bine reglementat este alcătuit din organisme şi nu din personalităţi.

In prima sa fază, schimbarea loialităţii constă în eradicarea loialităţii existente. Acest lucru poate fi realizat pe una sau două căi. Prima cale constă în a demonstra că ataşamentele existente au dus la situaţii primejdioase din punct de vedere fizic, precum la închisoare, la nerecunoaşterea meritelor, la constrângere sau la privaţiuni de tot felul; a doua cale constă în a eradica însăşi personalitatea individului.

Prima se realizează printr-o perseverentă şi continuă îndoctrinare a individului în credinţa că ataşamentele sale de dinainte au fost îndreptate spre o ţintă lipsită de valoare. Una dintre cele mai eficiente metode prin care se poate susţine aceasta este crearea unor circumstanţe negative, provocate aparent tocmai de ţinta spre care se îndreptase înainte loialitatea individului în cauză, ceea ce face să se nască în fiinţa sa o stare de respingere. O parte integrantă a procedeului este crearea în individ a unei stări de spirit speciale, realizată prin privarea sa de libertate şi prin furnizarea unor probe falsificate, menite să demonstreze că pricina detenţiei sale este tocmai ţinta greşită spre care se îndreptase înainte ataşamentul său. O altă parte a aceleiaşi metode constă în defăimarea şi degradarea celui a cărui loialitate trebuie schimbată, în faţa celor ce reprezintă ţinta loialităţii sale (ca, de exemplu, în faţa superiorilor sau a conducerii), în aşa fel încât, cu timpul, aceştia să-şi facă despre el o părere proastă, să-1 respingă şi, în cele din urmă, să-1 convingă prin comportamentul lor că loialitatea sa a fost prost plasată. Acestea sunt metode de lucru mai moderate, dar ele s-au dovedit deosebit de eficiente. Cel mai mare dezavantaj în utilizarea lor este acela că fabricarea de probe false necesită timp şi concentrare din partea operatorului psihopolitic.

În cazurile de urgenţă, care sunt multe, se poate recurge la modificarea personalităţii individului, prin şoc electric, operaţii chirurgicale, constrângere, privaţiuni de tot felul şi, mai ales, apelându-se la implantare şi la tehnologiile de neohipnotism care reprezintă cea mai bună tehnică din Psihopolitică. Acest tratament de constrângere trebuie să cuprindă, în prima sa fază, o acţiune de defăimare a vechii loialităţi, după care urmează, în faza a doua, acţiunea de implantare a celei noi. Un operator psihopolitic, competent şi experimentat, folosind tehnologiile psihopolitice şi lucrând în cele mai bune condiţii, poate să schimbe loialitatea unui individ atât de bine încât nici chiar prietenii lui să nu aibă vreo bănuială că s-a produs o schimbare. Acest lucru reclamă însă mult mai multă fineţe. Neohipnotismul în masă poate să ducă la aproximativ aceleaşi rezultate, dacă este condus de un observator psihopolitic cu experienţă. Scopul final al unui asemenea procedeu ar putea fi schimbarea loialităţii unei naţiuni întregi într-o perioadă de timp scurtă, prin utilizarea neohipnotismului în masă, lucru care a fost realizat, în mod eficient, în unele state din Rusia.

S-a demonstrat că loialitatea este lipsită de acea caracteristică mitică cunoscută sub numele de calitate spirituală. Loialitatea este, în întregime, un lucru ce ţine de o dependenţă, economică sau mentală. Ea poate fi schimbată prin cele mai brutale implementări. Observând ce se întâmplă cu muncitorii din fabrici şi de pe ogoare, vedem că ei se ataşează uşor de şeful lor sau de vreo femeie, pentru ca apoi, la fel de uşor, să-i părăsească, înlocuindu-i cu alte persoane şi, totodată, respingând persoanele spre care îşi îndreptaseră ataşamentul mai înainte. Starea de nesiguranţă în care se află masele în ţările capitaliste face ca asemenea lucruri să se întâmple mai des decât într-un stat luminat cum este Rusia. în statele capitaliste, dependenţele sunt atât de marcate de laşitate, dorinţele şi privaţiunile atât de exagerate, încât loialitatea este cu totul lipsită de fundament etic; ea există doar legată de ideea de dependenţă, de constrângere sau de cerere.

Din fericire, Comunismul se apropie foarte mult de o stare de spirit ideală; iată de ce schimbarea loialităţii se face oarecum mai uşor, mai ales că toate celelalte filosofii existente şi practicate astăzi pe pământ sunt, în comparaţie cu filosofia comunistă, degradate şi pervertite. Agentul psihopolitic lucrează în siguranţă, pentru că ştie că poate schimba loialitatea unui individ, aducând-o la un nivel mai apropiat de cel ideal, apelând doar la raţiune, şi că de diferitele metode ale psihologiei psihopolitice are nevoie numai în cazurile urgente. Orice om care nu poate fi convins de argumentele comuniste trebuie considerat ca fiind nesănătos din punct de vedere mental şi, în acest caz, folosirea tehnicilor demenţei pentru necomunişti este pe deplin justificată.

Pentru a realiza schimbarea loialităţii este nevoie ca, mai întâi, să stabilim care sunt loialităţile pe care le împărtăşeşte individul în cauză. Sarcina devine foarte uşoară, dat fiind că statele capitaliste Şi fasciste nu sunt prea sigure de ataşamentul subiecţilor lor. Aşa stând lucrurile, s-ar putea să descoperim că loialitatea „subiecţilor" (adică a oricărei persoane asupra căreia urmează să se aplice tehnologia Psihopoliticii) este prea slabă pentru a necesita eradicarea. În general, pentru ca un individ să-şi îndrepte loialitatea spre statul rus, este de ajuns să duci o muncă de convingere, folosind logica şi argumentele, deosebit de raţionale, ce pledează în favoarea comunismului. Nu trebuie să consumăm prea mult timp cu fiecare individ în parte, timpul acordat fiecăruia fiind determinat de importanţa „subiectului"; dacă propaganda comunistă dă greş, trebuie să se apeleze la constrângerea emoţională, la şocuri electrice sau la chirurgia pe creier. Dacă e vorba de o persoană foarte importantă, va fi poate nevoie să se folosească unele tehnologii psihopolitice mai delicate, dar în aşa fel încât atât persoana în cauză cât şi cei din jurul său să nu-şi poată da seama de operaţie. În acest caz se face o implantaţie, cu valoare maximă de constrângere şi comandă. Pentru realizarea unei asemenea implantaţii se folosesc cei mai competenţi operatori psihopolitici, căci o treabă prost făcută ar putea să scoată la lumină operaţia de transformare a proceselor mentale la care este supus subiectul. în cazul unei persoane importante, dacă există vreo îndoială cu privire la succesul operaţiei, este cu mult mai recomandabil să se aleagă ca ţintă psihopolitică nişte oameni apropiaţi de personalitatea în cauză şi de care aceasta este legată afectiv. în mod normal, soţia şi copiii săi reprezintă cele mai bune ţinte şi asupra lor se poate lucra fără nici o reţinere. Pentru asigurarea loialităţii unei persoane foarte importante, trebuie să plasăm în imediata sa apropiere un susţinător permanent al cauzei noastre care, prin relaţii sexuale sau familiale, să acţioneze întotdeauna în slujba comunismului. S-ar putea să nu fie necesar să facem din soţia şi din copiii săi nişte comunişti, după cum s-ar putea dovedi şi că această metodă este eficientă. în cele mai multe cazuri însă, un asemenea lucru nu este cu putinţă.

În epoca noastră modernă şi în cadrul realităţii psihopolitice este foarte uşor să provoci o stare de nevroză severă sau de dezechilibru mental soţiei sau copiilor, prin folosirea diferitelor droguri; în acest fel, cu aprobarea deplină a respectivei persoane importante, a conducerii statului sau a biroului în care lucrează aceasta, bolnavul este trecut în mâinile unui operator psihopolitic.

Acesta, în laboratorul său propriu, fără nici o restricţie şi fără teama, va fi investigat sau controlat, poate, folosind şocul electric, operaţia chirurgicală, atacul sexual, drogurile sau alte metode eficiente, să degradeze sau să schimbe complet personalitatea acelui membru al familiei şi să facă din acesta un subiect adus în stare de sclavie prin Psihopolitică. Acesta, la o comandă sau la un semnal, va comite acţiuni imorale, discreditând persoana importantă înrudită, sau, la un nivel mai subtil, îi va cere acelei persoane importante să ia anumite măsuri ce, bineînţeles, vor fi dictate de operatorul psihopolitic.

De obicei, atunci când Partidul nu este cu adevărat interesat de activitatea sau de deciziile unei persoane importante, ci doar doreşte să o îndepărteze de orice acţiune eficientă, atenţia pe care i-o acordă agentul psihopolitic nu trebuie să fie atât de mare; este de ajuns ca persoana în cauză să fie dată pe mâinile unui simplu practician mai puţin calificat care, fiind format de agenţii psihopolitici, va şti să-i pună tot felul de piedici.

În cazul în care loialitatea individului nu poate fi schimbată şi când opiniile, capacitatea şi eficienţa sa stau, în mod evident, în calea realizării ţelurilor comuniste, cel mai bun lucru este să i se inducă, prin orice mijloc aflat la îndemână, o nevroză moderată. Şi apoi, vorbindu-i-se cu abilitate despre dezechilibrul său mental, să fie determinat să se sinucidă, sau să i se provoace moartea, în aşa fel încât decesul său să semene cu o sinucidere. Lucrând cu multă dibăcie, operatorii psihopolitici au rezolvat asemenea situaţii, de zeci de mii de ori, atât în interiorul Rusiei cât şi în afara ei.

Conform unui principiu bine stabilit al Psihopoliticii, persoana care urmează să fie distrusă trebuie, mai întâi, în mod direct sau indirect, stigmatizată ca fiind dezechilibrată mental. Ea trebuie pusă in contact cu operatorii psihopolitici sau cu oamenii formaţi de aceştia, care vor face, în jurul acelui dezechilibru mental, cât mai mult zgomot şi publicitate. Reputaţia persoanei în cauză este pecetluită, iar acel stigmat al nebuniei trebuie întreţinut cu grijă prin diferite acte iraţionale - ale sale sau ale celor aflaţi în imediata sa apropiere. Această activitate poate fi considerată ca o distrugere parţială a vechii sale „alinieri"; dacă distrugerea este dusă până la capăt, dezlegarea individului de toate vechile sale ataşamente, greşit orientate, poate fi considerată completă şi se poate trece, în deplină siguranţă, la inducerea unor ataşamente noi.

Provocând dezechilibrul mental sau sinuciderea soţiei unui personaj politic important, se creează în psihicul acestuia o dereglare suficient de mare pentru a-i schimba atitudinea. Această acţiune, continuată cu perseverenţă sau ajutată prin implantare psihopolitică, poate să marcheze începutul reconstruirii unor ataşamente noi, orientate, de această dată, într-o direcţie mai bună şi mai corectă.

Un alt argument care pledează pentru realizarea activităţilor psihopolitice, prin inducerea stării de dezechilibru mental, este acela că bolile mentale sunt privite cu un fel de dispreţ şi că orice vine în contact cu ele este tratat cu superficialitate. Din aceste motive, un operator psihopolitic, ce lucrează pe lângă o persoană bolnavă psihic, poate să respingă şi să dezaprobe orice acuzaţie ce i se aduce, demonstrând că familia respectivului bolnav este atinsă de nebunie. Această metodă este uimitor de eficientă în ţările capitaliste, unde bolile mentale provoacă o asemenea teamă încât nimeni nici măcar nu se gândeşte să facă investigaţii privitoare la ele. Propaganda psihopolitică lucrează constant şi trebuie să lucreze constant pentru a întări şi a menţine o aură de mister în jurul bolilor mentale; ea trebuie să mărească groaza şi deznădejdea provocate de aceste boli, pentru a putea explica măsurile neterapeutice luate împotriva celui bolnav. In ţările capitaliste, în mod special, o persoană dezechilibrată nervos este lipsită de drepturi în faţa legii. Nici o persoană dezechilibrată mental nu poate depune mărturie în faţa instanţelor. Procedând în felul acesta, în faţa noastră se deschide un drum minunat, pe care putem merge spre a ajunge la ţintă şi a ne împlini destinul.

Convingând lumea că sănătatea psihică a unei persoane este pusă sub semnul întrebării, putem discredita şi anihila, fără greutate, toate planurile şi activităţile acesteia. Demonstrând demenţa unui grup sau a unui guvern, putem face ca poporul respectiv să nu le recunoască. Amplificând mereu reacţia umană generală faţă bolile mentale, prin continua menţinere a subiectului demenţei în atenţia opiniei publice şi prin utilizarea acestei reacţii pentru a crea repulsia populaţiei faţă de conducătorii săi, putem suspenda orice guvern şi putem pune capăt oricărei mişcări.

Este important de ştiut că toate aceste acţiuni trebuie făcute cu cât mai multă abilitate. Una dintre primele şi cele mai importante misiuni ale psihopoliticianului este să facă în aşa fel încât atacarea comunismului să devină sinonimă cu nebunia. Definiţia nebunului, şi anume aceea a paranoicului, trebuie să ajungă să fie următoarea: ,,Paranoicul este cel care crede că este atacat de comunişti". In felul acesta, pe dată, orice suport al celui ce atacă comunismul se va prăbuşi şi va pieri.

În loc ca liderii naţionali să fie executaţi, se va proceda la eliminarea acestora prin sinucidere, în circumstanţe care să pună cauza morţii lor sub semnul întrebării. în felul acesta putem să îndepărtăm orice opoziţie faţă de extinderea comunismului în lume şi să facem ca masele care ar vrea să ni se împotrivească să rămână fără conducător; în starea de haos şi derută pe care o vom crea, vom putea proceda cu mare uşurinţă la implantarea doctrinelor, clare şi pline de forţă, ale comunismului.

Acţiunile noastre de atac prin metode psihopolitice trebuie să fie conduse cu atâta abilitate şi în aşa fel încât ele să nu poată fi înţelese nici de persoanele particulare şi nici de oficialităţi care, în majoritate, nu sunt înzestrate cu prea multă minte; lucrând tot timpul sub steagul autorităţii şi spunând mereu că principiile psihoterapiei sunt prea complicate pentru a fi înţelese de nespecialişti, putem săvârşi o adevărată revoluţie, fără ca populaţia să aibă vreo bănuială înainte ca această revoluţie să fi devenit un fapt împlinit.

Dat fiind că nebunia reprezintă un maximum de dereglare, ea Poate fi considerată ca o armă de maximă eficienţă pentru retezarea «aşamentelor individului faţă de unii lideri şi faţă de vechea orânduire socială. Iată de ce este de cea mai mare importanţă ca agenţii psihopolitici să se infiltreze în mijlocul naţiunii pe care vrem să o cucerim, ocupând un loc influent printre cei ce lucrează în domeniul sănătăţii. De pe această poziţie, ei trebuie să exercite o continuă presiune asupra populaţiei şi asupra guvernului, până când are loc cucerirea. Acesta este însuşi obiectul şi scopul Psihopoliticii.

În reconstruirea ataşamentelor, trebuie să avem un control asupra valorilor lor. La om, ca şi la orice animal, primul ataşament este acela faţă de sine însuşi. Acest ataşament poate fi distrus, demonstrându-i-se că greşeşte, că nu-şi aminteşte tot felul de lucruri, că în foarte multe situaţii nu poate să acţioneze şi că, prin urmare, nu trebuie să aibă încredere în sine însuşi. Cel de-al doilea ataşament al omului este cel faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori. Acest ataşament poate fi distrus făcând ca membrii familiei să nu depindă, din punct de vedere economic, unii de alţii, minimalizând valoarea căsătoriei, uşurând formalităţile legate de divorţ şi făcând în aşa fel încât, ori de câte ori e cu putinţă, copiii să fie crescuţi de către stat. Următorul ataşament al omului este îndreptat spre prieteni şi spre mediul înconjurător. Acest ataşament poate fi distrus subminându-i-se încrederea în prieteni şi raportându-i-se tot felul de declaraţii false, ce-i sunt prezentate ca fiind făcute, despre el, de prieteni sau de diferite autorităţi din oraş sau din sat. Urmează ataşamentul faţă de Stat care, ţinând seama de obiectivele comunismului, este singurul ataşament ce trebuie să existe după ce Statul a devenit un stat comunist. Pentru a distruge ataşamentul faţă de statul capitalist, se vor pune în aplicare toate felurile de interdicţii legate de viaţa tineretului; în acest fel, tinerii vor fi lipsiţi de drepturi în statul capitalist şi, prin promisiuni într-o viaţă mai bună în comunism, li se va câştiga ataşamentul faţă de mişcarea comunistă.

Refuzând oamenilor dintr-o ţară capitalistă accesul uşor la justiţie, declanşând şi sprijinind propaganda de distrugere a căminului, creând şi susţinând continua delicventă juvenilă, impunând tot felul de practici menite să-1 despartă pe copil de Stat, se va crea, până la urmă, starea de haos necesară comunismului.

Sub masca atrăgătoare a acordării de ajutor, legile dure privitoare la munca copiilor reprezintă cele mai bune mijloace pentru a le refuza acestora orice drept în societate. Refuzându-li-se plată corectă, obligându-i să se afle într-o stare nedorită de dependenţă faţă de părinţi, făcând în aşa fel ca părinţii să fie stresaţi, tot timpul, din pricina lipsei banilor, copiii pot fi îndemnaţi să se revolte încă din adolescenţă. De aici se va naşte delincventa.

Făcând ca drogurile de tot felul să fie uşor accesibile, dând adolescenţilor alcool, lăudându-i pentru nebuniile lor, stimulându-le instinctele spre lecturi pornografice şi făcând reclamă diferitelor practici erotice, aşa cum sunt gândite de Sexpol, operatorul psihopolitic poate să creeze starea necesară de haos, trândăvie şi josnicie, context în care va da, apoi, soluţia capabilă să ofere adolescentului o completă libertate în toate domeniile: Comunismul.

Dacă se va putea, se va prelungi menţinerea sub arme a tineretului peste limita de timp rezonabilă, prin declanşarea de războaie nepopulare şi prin tot felul de alte mijloace, deoarece timpul petrecut în armată reprezintă pentru tânăr, întotdeauna, o piedică în calea proiectelor sale de viaţă, distrugându-i orice speranţă imediată de a lua parte la viaţa civilă a poporului său.

Prin aceste mijloace, patriotismul tinerilor faţă de ţările lor capitaliste va scădea în aşa măsură, încât ei nu vor mai reprezenta o primejdie ca soldaţi. Dat fiind că pentru realizarea acestui obiectiv poate să fie nevoie de multe zeci de ani, capitaliştii, cu modul lor de a vedea lucrurile pe termen scurt, nu vor înţelege niciodată perspectiva de amploare a obiectivelor noastre.

Dacă am putea ucide mândria naţională şi patriotismul, fie şi numai ale unei singure generaţii, am putea considera că am cucerit ţara. Urmează de aici că trebuie să se facă o propagandă continuă pentru a submina ataşamentul cetăţenilor, mai ales al adolescenţilor, faţă de ţara lor capitalistă.

Rolul operatorului psihopolitic este foarte mare. El poate, de pe poziţia sa de autoritate în problemele privitoare la mintea omenească, să recomande tot felul de măsuri distructive. El poate să recomande ca părinţii să nu-şi mai controleze în nici un fel copiii, în situaţia optimă, el poate instrui întreaga naţiune în ceea ce priveşte modul cum trebuie să fie trataţi copiii; această instruire va fi făcută în aşa fel încât copiii, lipsiţi de orice control şi de un cămin adevărat, o vor lua razna, fără să considere că ar avea vreo responsabilitate faţă de naţiune sau faţă de ei înşişi.

Înlăturarea ataşamentului tineretului faţă de naţiunea capitalistă pregăteşte terenul favorabil pentru reeducarea sa prin orientarea spre ataşamentul faţă de comunism. Creând şi încurajând pofta de droguri, destrăbălarea sexuală şi libertatea necontrolată, şi prezentându-le tinerilor drept avantaje ale comunismului, vom izbuti cu uşurinţă să-i câştigăm de partea noastră.

În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu-se de ei sau îndepărtându-i. Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându-1 spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control prin şantaj sau prin alte mijloace. Dacă liderul vizat nu este receptiv la această schimbare, rezistând la toate metodele noastre de convingere, în cazul în care considerăm că ar putea să devină primejdios pentru cauza noastră, nu trebuie să cruţăm nici un efort pentru a îndrepta spre el atenţia autorităţilor şi pentru a-1 hărţui în toate felurile, până când ajunge pe mâinile autorităţilor ce se ocupă de tineret. După ce s-a ajuns aici, putem spera că agentul psihopolitic, în calitatea sa de consilier în problemele legate de copii, va izbuti, în deplina siguranţă pe care i-o oferă închisoarea şi sub acoperământul legii, să-i distrugă sănătatea. Elevii şi studenţii străluciţi, sportivii de performanţă şi conducătorii grupărilor de tineret trebuie trataţi într-unui din aceste două moduri.

În ceea ce priveşte dirijarea activităţilor tribunalelor care se ocupă de delincventa juvenilă, sarcina ce-i revine agentului psihopolitic este foarte uşoară. În ţările capitaliste există, în general, atât de multă nedreptate, încât faptul că se mai adaugă încă puţină trece neobservat. La tribunalele specializate în delincventa juvenilă există întotdeauna persoane cu înclinări mai ciudate, judecători,

politişti sau gardience. Dacă asemenea oameni nu există, ei pot fi creaţi. Dându-le pe mână fete şi băieţi, în „siguranţa" pe care o oferă închisoarea sau casa de detenţie, şi apărând la momentul

potrivit cu aparate de filmat sau cu martori, vom deţine o armă cu care, la nevoie, vom putea orienta cum vom vrea toate deciziile viitoare ale celor implicaţi.

Cazurile în care sunt implicaţi tinerii trebuie tratate în tribunale în aşa fel încât ele să fie privite, din ce în ce mai mult, nu atât ca încălcări ale legilor cât ca „probleme mentale"; şi asta până când întreaga naţiune va ajunge să se gândească mai mult la „problemele mentale" decât la actele ce ţin de criminalitate. Acest mod de a privi lucrurile va face să se creeze posturi libere peste tot, în tribunale, în birourile de avocatură, în cadrul poliţiei; aceste posturi vor putea fi ocupate de agenţii psihopolitici care, prin influenţa lor, vor ajunge să fie marii judecători ai ţării şi să aibă în mâinile lor întregul control al criminalităţii, fără ajutorul căreia nu se poate săvârşi niciodată o revoluţie.

Autoritatea agenţilor psihopolitici în problemele privitoare la tineret şi la adulţi întărindu-se, se va ajunge ca ei să fie solicitaţi atât de mult încât, într-o bună zi, chiar şi serviciile militare, recunoscându-le autoritatea în „probleme mentale", vor vrea să-i folosească la rezolvarea diferitelor lor cazuri; din acest moment, forţele armate ale naţiunii vor încăpea pe mâinile noastre, care vom avea asupra lor o autoritate la fel de mare ca şi când am fi proprii lor comandanţi.

Datorită avantajului nostru de a avea câte un agent experimentat pe lângă fiecare tehnician sau pe lângă fiecare membru al serviciilor perete militare, ţara, în eventualitatea unor revoluţii, aşa cum s-a întâmplat în Germania în 1918 şi 1919, se va trezi în mâinile comunismului, complet imobilizată de propria ei armată şi forţă navală. Aşadar, problema ataşamentului şi a realinierii sale este, fapt, problema cuceririi duşmanului fără folosirea armelor.