SUB SEMNUL PERVERSIUNII ŞI VIOLENŢEI COMUNISTE

SUB SEMNUL PERVERSIUNII ŞI VIOLENŢEI COMUNISTE

În celebra carte a lui Arthur Koestler, „Le zero et l'infini", personajul principal, comunistul sovietic Rubaşov, vorbeşte astfel: „Noi am împins aşa departe logica, încât pentru a regla o divergenţă de opinii, nu cunoaştem decât un singur argument: moartea. (...) Noi am creat cel mai gigantic aparat poliţienesc,.în care delatorii au devenit o instituţie naţională, şi l-am înzestrat cu cel mai rafinat şi mai ştiinţific sistem de torturi mintale şi fizice. Noi mânăm, cu pocnituri de bici, gloatele care gem, către o fericire viitoare, pe care numai noi o putem întrezări...."^1[1] Parcă ne-am afla faţă în faţă cu diabolica materializare a viziunii vechi-testamentare, relatată de Ap. Pavel: „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici... Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de viperă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor..."[2]

De altfel, la sfârşitul „Manifestului Partidului Comunist", KarI Marx şi Friedrich Engels proclamă, în mod deschis, că „ţelurile lor" comuniştii nu le pot atinge decât „prin răsturnarea violentă a oricărei ordini sociale tradiţionale"[3]. După Lenin, ideea aceasta -ideea revoluţiei violente -, care trebuie să fie insuflată „sistematic maselor", se găseşte la baza întregei doctrine marxiste, fiindcă „fără revoluţie violentă, este imposibil să substitui Statul proletar Statului burghez"[4]. Fidel principiului „ineluctabil" al violenţei, mai mult chiar, convins că nu există revoluţie „fără baie de sânge", şi că revoluţionarii nu vor ieşi învingători din luptă „fără cea mai nemiloasă teroare", iată ce scria Lenin într-o scrisoare inedită: „Cu cât numărul de reprezentanţi ai burgheziei şi ai clerului reacţionar, pe care îi vom putea împuşca, va fi mai mare, cu atât va fi mai bine"[5]. Apetitul sângeros al lui Lenin reiese, de asemenea şi din telegrama pe care a trimis-o lui Stalin, la 7 iulie 1918: „Noi îi vom lichida pe toţi, la noapte, fără milă. (...) Noi ţinem ca ostateci sute de social-revoluţionari. Aceşti aventurieri jalnici şi isterici au devenit organul contra-revoluţionarilor: ei trebuie să fie zdrobiţi, fără milă, pretutindeni". Din Ţariţân, Stalin îi răspunde: „Chiar de azi trimit la Bacu un curier. Totul se va face. în ce priveşte istericii amintiţi, fiţi sigur că mâna noastră nu va tremura..."[6].

Întocmai lui Lenin, toţi discipolii săi, toţi teoreticienii marxism-leninismului vor impune cu insistenţă, necesitatea violenţei. Pentru Dimitri Manuilski, fostul secretar general al Kominternului, „toate trădările, toate crimele, toate cruzimile sunt nu numai permise, ci recomandabile, deoarece scopul lor este stabilirea paradisului comunist"[7]. Programul Internaţionalei comuniste, adoptat de către Congresul mondial de la Moscova în septembrie 1928, decidea că adevărata cucerire a puterii de către proletariat nu poate avea loc decât prin „abolirea violentă a burgheziei de la putere", prin „distrugerea aparatului de Stat capitalist", înlocuit cu noile organe ale puterii proletare, care sunt, înainte de toate, „instrumente de represiune destinate a zdrobi rezistenţa exploatatorilor" [8]. La rândul său, mareşalul Tuhacevski, dezgustat de „pacostea" creştinismului, declara în 1936, unei reviste franceze, că aceste idei învechite, această morală, această civilizaţie creştină, pot fi lichidate „numai prin violenţă"[9].

După cum vedem, ideologia marxistă s-a adeverit a fi, încă de la începuturile sale, un duşman implacabil al religiei, pe care promotorii materialismului dialectic au condamnat-o, pur şi simplu, la pedeapsa capitală. Fiindcă pentru Marx religia este opiul poporului, comunismul nu poate începe decât odată cu ateismul. Prietenul său Engels, socotind religia drept „un reflex fantastic" în capul omului, va trage concluzia că acest incomod reflex goleşte omul şi natura sa de tot conţinutul, transpunându-l în „fantoma unui Dumnezeu de dincolo". De aceea Lenin, în calitatea sa de discipol înflăcărat al celor doi dascăli materialişti, îi va scrie lui Gorki, la 14 noembrie 1913, că „orice concepţie despre Dumnezeu, orice cochetărie cu acest Dumnezeu devine o indicibilă abominaţie". Concluzia? A.B.C.-ul marxismului este lupta antireligioasă, respectiv o luptă de clasă, îndârjită, necruţătoare, vizând dispariţia „rădăcinilor sociale ale religiei".

Pentru filosoful rus Nicolae Berdiaev, comunismul vrea să devină el însuşi o religie, ca să ia locul creştinismului. Scopul său ultim este distrugerea creştinismului nu numai în viaţa publică, dar mai cu seamă extirparea sa totală şi definitivă din conştiinţa cetăţenilor, în vederea transformării omului vechi, de tip burghezo-moşieresc, într-un om nou - acel trâmbiţat homo sovieticus - şi a creării, prin el, a societăţii comuniste.

In lupta dusă de forţele comunismului împotriva religiei, în politica sa anticreştină, sunt folosite tot felul de stratageme drăceşti - de la cea mai abjectă viclenie, până la promisiuni nicicând respectate -, cu scopul derutării opiniei publice mondiale şi a camuflării intenţiilor sale de înşelăciune permanentă. Ceea ce rămâne esenţial, definitiv şi neschimbat în viziunea revoluţionară a comunismului este strategia care trasează, odată pentru totdeauna, reperele obligatorii ale hegemoniei planetare a unui totalitarism sângeros, a unui colectivism integral, a luptei de clasă, a persecutării şi a lichidării opozanţilor politici sau religioşi, a desfiinţării libertăţilor „burgheze". Nu-şi punea Lenin, bunăoară, această semnificativă întrebare: „Libertate pentru care clasă socială şi în vederea cărui ţel?"

În afară de partea disimulată, perfid ascunsă, a politicii „lupilor răpitori", de care vorbeşte Evanghelia, există şi „haina de oaie", îmbrăcămintea exterioară, partea vizibilă a comunismului, care trebuie să ascundă mişcarea sa strategică şi să seducă, astfel, mulţimile credule ale creştinilor ignoranţi sau superficiali în credinţa lor de fiece zi. Aceasta este tactica comunistă, faimosul „cal troian", indicat de Gheorghe Dimitrov la cel de al 7-lea Congres al Internaţionalei comuniste. Este „mâna întinsă" făţarnic de partidele comuniste atât creştinilor din lumea liberă, cât şi celor din ţările căzute sub jugul comunist, o mână duşmănoasă, care se poate transforma oricând - citându-l pe Dimitri Manuilski - în „pumn închis", gata să strivească pe toţi cei ce nu aderă la ideologia marxist-leninistă, sau continuă să creadă în Dumnezeu¹⁰.

Să ne amintim de faimosul discurs din 25 februarie 1956 prin care Nikita Hruşciov dezvăluia, cu ocazia celui de al 20-lea Congres al P.C.U.S., crimele lui Stalin: „Arestări şi deportări masive a mii de persoane, execuţii fără proces şi fără anchetă, creară condiţii de insecuritate, de teamă şi de disperare. (...) Comisia a stabilit numeroase fapte relativ la „fabricarea" de procese contra comuniştilor (înţelegeţi-mă bine, „contra comuniştilor"!, n.n.). Şi-atunci, dacă, din 139 membri şi supleanţi ai Comitetului Central ales în 1934, un număr de 98, adică 70%, sunt împuşcaţi în 1937 şi 1938; dacă, din cei 1967 delegaţi la Congresul Partidului din 1934,1108 comunişti au parte de aceeaşi soartă; dacă „mai multe mii de comunişti oneşti sunt morţi în urma acestei monstruoase falsificări de „procese", mă întreb - şi te întreb, cititorule - cam câte mii de creştini, care-au refuzat ateismul comunist şi-au rămas credincioşi Mântuitorului Iisus Hristos, au trebuit să sufere prigoana „bezbojnicilor", torturile şi moartea?¹⁰

^***

Pentru a demasca minciuna pretinsei vieţi democratice, cu care se făleau până ieri propagandiştii regimurilor comuniste [10] totalitare, filosoful francez Gabriel Marcel n-a ezitat să aducă la cunoştinţa opiniei publice mondiale - prin cartea sa „Les hommes contre l'humain" -nenumăratele crime de lez-umanitate săvârşite împotriva creştinilor care au rămas credincioşi învăţăturii lui lisus Hristos. Respectiv, el vorbeşte de tehnicile de degradare, de tot soiul de metode neomeneşti folosite de noua clasă instalată la putere - clasa urii şi a violenţei comuniste - în scopul de a zdrobi demnitatea şi libertatea omului, de a nimici orice zvâcnet de gândire creştină, de a reduce pe cetăţenii rămaşi fideli Bisericii „la condiţia de sclavi şi de complici[11]".

Una din cele mai monstruoase „tehnici de degradare" umană este, fără îndoială, spălarea creierului („brain-washing", în limba engleză şi „le lavage de cerveau" în limba franceză). Este vorba de culmea „meşteşugirilor ruşinoase şi ascunse", de ultimul stadiu al vicleşugului, al perversiunii duşmanilor lui Dumnezeu, în vederea anihilării luptătorilor Crucii, care nu vor să înceteze „lupta cea bună a credinţei" sub puterea politică a ateismului din ce în ce mai agresiv şi mai necruţător, urmărind cu întreaga lui armătură anticreştină ca martorii învierii „să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos"[12] în sufletele semenilor lor asupriţi şi supuşi descreştinării.

Cele mai cutremurătoare şi mai concludente cazuri de folosire a acestei degradante „tehnici" care este „spălarea creierului", ni le oferă China comunistă din perioada când gândirea lui Mao Ţe-dun era atotputernică. Două fraze maoiste ne ajută, cu prisosinţă, ca să lămurim problema care ne preocupă: „Să facem tabula rasa cu miturile învechite, să eliberăm spiritul nostru" şi „Se poate afirma că transformarea lumii nu este posibilă decât cu puşca". Pentru a distruge „miturile învechite", pentru a „elibera" spiritul omenesc, pentru a „transforma lumea" cât mai bine şi mai repede, înflăcăraţii partizani ai lui Mao au împuşcat până şi câinii sau pisicile domestice. „De la începutul revoluţiei culturale - raportează ziaristul englez Anthony Grey, în cartea sa „Ostatic la Peking" -, gărzile roşii au decretat că animalele familiare, precum câinii şi pisicile, nu sunt decât nişte creaturi „burgheze", care nu-şi pot găsi locul în societatea proletară şi, ca atare, fură exterminate"[13].

Dat fiind că până şi bietele animale domestice au suferit consecinţele nebuniei asasine, ne dăm seama că nici creierul omenesc, nici inteligenţa creştină n-a putut să scape de execuţia unei ideologii, după care - citez din memorie pe Buharin -„dragostea creştină este cel mai înrăit adversar al comunismului". Cultul satanic al lui Mao trebuia să înlocuiască, pe plan afectiv şi cerebral, cultul creştin al Mântuitorului, şi aceasta de o manieră absolută. „Omniprezenţa maoistă era apăsătoare, povesteşte acelaşi Anthony Grey. în fiecare dimineaţă, gardienii mă deşteptau cântând Orientul e roşu, cântecul lor preferat, care proclamă: „China l-a născut pe Mao; el este marele salvator al poporului. Apoi, aceiaşi paznici se lansau în lectura faimoasei cărticele roşii, pe care orice chinez era obligat s-o poarte mereu cu el. Paznicul şef îl proslăvea pe Mao, „marele educator, marele şef, comandantul suprem, marele călăuzitor". Urma, după aceea, o frază scurtă, pe care am reuşit s-o învăţ pe dinafară în limba chineză şi care însemnează: „Preşedintele Mao este stăpânul care ne povăţueşte". Aliniaţi pe două rânduri, cu ochii fixaţi cu sfinţenie pe portretul idolului, toţi partizanii săi psalmodiau aceste cuvinte, împreună cu gardianul ce-i păzea. în sfârşit, aveau loc şedinţe consacrate, cum spuneau ei, „studiului gândirii lui Mao", care durau toată ziua, prelungindu-se, de obicei, până noaptea târziu"[14].

Preotul misionar Dries Van Coillie păstrează aceleaşi amintiri sumbre despre detenţia sa în China comunistă. El este autorul unei mărturii bulversante, intitulată: „Am suportat spălarea creierului". Arestat, torturat, ameninţat, cu cătuşe la mâini, forţat să stea timp îndelungat treaz, în picioare sau aşezat pe vine, scuipat în obraz de către „tovarăşii" săi de temniţă, izbit cu lovituri teribile în bărbie, în coşul pieptului, în braţe, ca să-şi mărturisească toate „crimele" de mârşav imperialist, el auzea întruna, prin difuzoare, o voce penetrantă, dezgustătoare, care striga: „Cerul Chinei noi este limpede ca azurul / Poporul Chinei noi respiră bucuria şi fericirea!" El era obligat să audă, fără răgaz, pe paznicul din curtea interioară, fredonând: „Estul este roşu -soarele răsare / China are un Mao Ţe-dun / El este viaţa noastră - el este soarele nostru" [15].

Autorul subliniază, pe larg, în ce constă această „metodă" comunistă cu desăvârşire inumană: a înfrânge rezistenţa spiritului, a epuiza trupul unui om, împotrivirea sa morală, a-l despuia de „mijloacele sale de apărare", adică a-l aduce la renegarea credinţei sale, la suprimarea personalităţii sale umane. „Spălarea creierului", această „transformare" a creştinului sau al oricărui alt adept religios, prin scufundarea sa - cu severitate dirijată - în apele doctrinei comuniste, consistă în aceea că „el îşi recunoaşte spontan crimele sale şi ştie să-i hărţuiască pe colegii săi de captivitate pentru a-i demasca. El arată, prin toate vorbele şi atitudinile sale, că se află pe drumul cel bun. La capătul unei „spălări a creierului" reuşite 100%, puşcăriaşul este considerat drept un element pozitiv, un progresist"[16].

Nu putem trece cu vederea încă o experienţă groaznică şi totodată convingătoare, trăită timp de trei ani în închisorile maoiste (1953-1956) de misionarul american Clifford şi făcută cunoscută opiniei publice în cartea sa „Faţă de duşmanii mei". Cu ocazia convorbirilor sale cu scriitorul şi ziaristul francez Pierre Darcourt, la Universitatea naţională din Taiwan, părintele Clifford a atras atenţia asupra tehnicii ştiinţifice a spălării creierului, după el „un abil dozaj de psihologie practică, de filosofie marxistă şi de forţă", care are drept scop, înainte de toate, „zdrobirea voinţei victimei indicate". Şi aceasta „pentru a face din ea un instrument docil, cedând tuturor manipulărilor". Ca să-şi atingă obiectivul, „călăii trebuie să golească mintea deţinutului de toate credinţele şi convingerile sale, de cele mai calde amintiri, de prietenie, de iubire, de ataşamentul său familial". Odată rezultatul obţinut, „spiritul este transformat într-un recipient gol, iar voinţa încetează de a fi susţinută cu ajutorul idealului, al gândurilor şi al experienţelor trecute care reprezentau forţa sa".

Este pur şi simplu aplicarea teoriei pavloviene despre reflexele condiţionate. „Uzajul tehnicii reflexelor condiţionate se regăseşte în toate stadiile spălării creierului, explică Clifford. Judecătorii, poliţiştii şi paznicii fac uz continuu de ameninţări cu moartea şi de iertare. Atât de bine ştiu ei să dozeze violenţa, blândeţea, cruzimea, furia şi bunăvoinţa, încât puşcăriaşul sfârşeşte prin a nu mai şti la ce să se aştepte". Chiar sub vexaţiunea alternanţei cele mai excesive - trecerea de la brutalitate la blândeţe - prin care „tehnicienii" spălării creierului încearcă să sfărâme dispozitivul de apărare al deţinutului, „cel care vrea să reziste trebuie să fie gata la orice şi, în mod constant, cu ochii în patru. Va trebui să se bată minut cu minut, clipă de clipă, pentru ca să nu capituleze nici fizic nici mintal". Concluzia apodictică a preotului Clifford este aceasta: „Victoria omului înlănţuit nu-i posibilă decât cu o singură condiţie: refuzul total, absolut, definitiv de a colabora, de a pactiza, de a se supune. Dacă cedează numai o singură dată, el este pierdut"[17].

În România comunistă, experienţa „spălării creierului", denumită cura de demascare, a întrecut orice limită omenească, depăşind cu mult pe călăii chinezi în practicarea strivirii morale a tinerilor deţinuţi, în special studenţi.

Cel dintâi care s-a aplecat asupra cazului Piteşti este un fost deţinut român originar din Macedonia, Dumitru Bacu, decedat în toamna anului 1997, care prezintă detailat, în cartea sa cutremurătoare[18], sistemul de degradare generală folosit sub supravegherea unui monstru reeducat, Ţurcanu. lată, de pildă, una din metodele criminale relatate de autor: „Studenţii erau obligaţi să mănânce „porceşte", adică servindu-se numai de gură. Studentul trebuia să se aşeze în genunchi, cu mâinile la spate, sau direct pe brânci dacă acesta era ordinul şefului de reeducare. Din poziţia aceasta, trebuia să soarbă lichidul fierbinte din gamela pusă în faţa lui. „Bandiţii" nu aveau voie să spele gamela după ce consumau conţinutul. Curăţatul se făcea cu limba, pentru că apa dată în celulă era consumată numai de cei care erau deja reeducaţi. (...) Se aducea de pe coridor, de către plantoane, în ciubere de lemn sau în alte vase, evitându-se bineînţeles orice vas casabil care ar fi putut da cuiva un mijloc de sinucidere".

Să vedem ce scrie şi Virgil Ierunca în legătură cu închisoarea Piteşti: „Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu se dezlănţuia mai ales când avea de a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu-L renege. Unii erau „botezaţi" în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi, în jur, psalmodiau formula botezului. Aceasta dura până ce apa făcea bulbuci". Cât despre studenţii în teologie, ei erau obligaţi de Domnul Ţurcanu (cum pretindea acesta să i se spună) „să oficieze în slujbele negre pe care le regiza mai ales în săptămâna Paştelui şi-n noaptea învierii. Unii făceau pe ţârcovnicii, alţii pe preoţii. Textul liturghiei lui Ţurcanu era, bineînţeles, pornografic, parafrazând, la modul demonic, textul original. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu era numită „marea curvă", Iisus „idiotul care a murit pe cruce". Studentul în teologie căruia îi revenea rolul preotului, era dezbrăcat în pielea goală, apoi acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, de gât i se atârna un falus făcut din D.D.T., pâine şi săpun". în Noaptea învierii din 1950, „deţinuţii în fază de reeducare de la Piteşti au fost obligaţi să treacă prin faţa unui atare „preot", să sărute falusul şi să spună „Christos a înviat"[19].

Justificarea acestor metode de perversiune şi violenţă comuniste am găsit-o într-o cărticică editată de „Truth" în Texas, Statele Unite, intitulată „Spălarea creierului", cu subtitlul „O sinteză a manualului rus de psihopolitică"[20]. Profund impresionat de diabolica „tehnică" psihopolitică, de această „artă" şi „ştiinţă", cum o prezintă editorul american, prin care se încearcă a impune şi a menţine „dominaţia asupra gândurilor şi credinţelor indivizilor, ale ofiţerilor, ale funcţionarilor, ale maselor, precum şi cucerirea popoarelor duşmane prin metoda însănătoşirii mentale", am tradus în fugă, în limba franceză, surprinzătorul „manual" comunist, publicând câteva fragmente în ziarul Catacombes, pe care-l editam la Paris[21] şi anunţându-mi cititorii că în cursul anului 1975 voi aduce la cunoştinţa opiniei publice din Franţa un „document exploziv": „Complotul psihopolitic al comunismului (lucru pe care, din păcate, nu l-am putut face).

Ce propune, în definitiv, acest „manual"? „Instrucţiunile" sale cu privire la „războiul psihopolitic" preconizat de strategii Moscovei, pentru a se ajunge la cucerirea unei naţiuni, pentru a transforma o ţară într-un univers concentraţionar impenetrabil, ni le descoperă Kenneth Goff, un fost membru al partidului comunist american. „Din această carte - scrie el în Nota Editorului - se poate vedea cum duşmanii lui Iisus şi ai Americii, printr-un complot diabolic, încearcă să ne cucerească naţiunea, supunând voinţei lor, prin tot felul de mijloace odioase, minţile oamenilor".

De altfel, în cuvântarea sa, „profesorul" L.P. Beria, urând bun venit studenţilor americani de la Universitatea Lenin, subliniază cu tărie în ce fel obiectivele comuniste pot fi atinse „în mod efectiv", prin psihopolitică: „Primul şi cel mai important demers al nostru este acela de a produce cât mai mult haos în cultura duşmanului. Fructele acţiunilor noastre cresc bine într-un climat de haos, neîncredere, depresiune economică şi nesiguranţă ştiinţifică. Aceasta pentru că o populaţie astfel încercată îşi poate afla pacea numai în statul comunist oferit de noi şi pentru că, până la urmă, numai comunismul poate să rezolve problemele maselor". Cheia de boltă a strategiei marxist-leniniste este aceasta: ascultarea de care au nevoie conducătorii - ascultarea din partea supuşilor lor - este rezultatul unei forţe. Ea nu se poate obţine decât cu ajutorul unor „remedii violente", atât de utile în schimbarea loialităţii existente sau, pur şi simplu, în eradicarea personalităţii individului, fie printr-o „perseverentă şi continuă îndoctrinare", demonstrându-i-se că „ataşamentele sale de dinainte au fost îndreptate spre o ţintă lipsită de valoare", fie - ceea ce este mai grav - recurgându-se la şocul electric, la operaţii chirurgicale, la un şir întreg de privaţiuni şi de constrângeri, la tehnologiile de neohipnotism, care reprezintă „cea mai bună tehnică de psihopolitică". Fiindcă, de la faza defăimării vechii loialităţi, se trece la acţiunea de implantare a celei noi. Scopul final al unui atare procedeu? „Schimbarea loialităţii unei naţiuni întregi, într-o perioadă de timp scurtă".

Să vedem, acum, care sunt „mijloacele odioase" folosite de complotiştii psihopolitici ai comunismului, mai cu seamă atunci când loialitatea individuală sau colectivă nu poate fi schimbată, când capacitatea sentimentului naţional şi eficienţa moralităţii creştine se opun realizării ţelurilor comuniste. Să i se vorbească individului, care rezistă vicleniilor psihopolitice, despre dezechilibrul său mental, împingându-l la sinucidere, ca un stigmat al nebuniei care a pus stăpânire pe el. Distrugându-i ataşamentul faţă de sine însuşi, va fi uşor să i se distrugă omului, prins în capcana Psihopoliticii comuniste, ataşamentul faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori, apoi ataşamentul faţă de prieteni, faţă de autorităţi şi, finalmente, faţă de statul „capitalist".

Mai mult, trebuie sprijinită propaganda de distrugere a căminului conjugal, încurajată delincventa juvenilă, dând adolescenţilor alcool şi droguri, stimulându-le instinctele spre lecturi pornografice sau spre practici erotice de cea mai ruşinoasă degradare, diminuându-le tinerilor patriotismul şi suprimându-le mândria naţională, împingându-i la acte de criminalitate.

Obedienţa, de care are nevoie comunismul, este, aşa cum am mai spus, rezultatul folosirii forţei. În citatul care urmează veţi găsi geneza experienţei bestiale de la Piteşti, expusă anterior: »Cea mai barbară, mai neînfrânată şi mai brutală folosire a forţei, dacă este dusă până suficient de departe, atrage după sine obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată. Orice individ supus unei forţe sălbatice, un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice principiu sau orice ordin".

Dacă recent editata lucrare în limba română-„Cartea neagră a comunismului" - face bilanţul uluitor al crimelor de care se fac vinovate regimurile comuniste, cartea pe care o recomandăm cititorului din România post-comunistă, respectiv „Spălarea creierului", demonstrează pentru prima oară geneza ideologică a acestor crime comise de comunism, viziunea satanică a politicii marxist-leniniste (a se citi cu atenţie capitolul VI - Problema obedienţei): „Oamenii se vor supune oricărei organizaţii care are tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. (...) Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie să cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se supună orbeşte, trebuie să faci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de nimeni".

***

Rostul acestei cărţi este ca să atragă atenţia cititorului (care, după Revoluţia din decembrie 1989, pare să fi uitat ravagiile celor 45 de ani de regim comunist), arătându-i că primejdia care a ameninţat şi continuă să ameninţe umanitatea şi, ca atare, propria noastră libertate fragilă, rămâne răul universal pe care-l reprezintă comunismul, despre care vorbea Alexandru Soljeniţân în săptămânalul francez L'Express din 15 ianuarie 1982. Autorul celebrului „Arhipelag al Gulagului" scotea în evidenţă cele două slăbiciuni fundamentale ale creştinilor de azi: mai întâi, „nepriceperea", care ne face incapabili „să ne opunem răului comunist"; şi apoi „debilitatea noastră spirituală", datorită căreia „ne lăsăm înfundaţi în groapa pe care ne-a pregătit-o comunismul".

De aceea, atât eu, cât şi regretata mea soţie Nicole Valery, odată stabiliţi în Franţa, ca refugiaţi politici, nu puteam sta nepăsători la ceea ce se întâmpla în România dictaturii lui Ceauşescu şi, mai departe, în universul represiv dominat de legea implacabilă a Secerii şi Ciocanului marxist-leniniste. Chiar dacă ne-am lovit de indiferenţa şi răceala multor ziare pariziene, dominate de inteligenţa profund comunistă a filosofului existenţialist Jean-Paul Sartre; chiar dacă nici oamenii politici, nici mai marii Bisericii catolice nu ne-au înţeles clocotul lăuntric şi veridicitatea argumentelor noastre privind lipsa de libertate politică şi religioasă din ţările de dincolo de cortina de fier şi de bambus, şi considerau documentele publicate în revista Catacombes, pe care am editat-o la Paris între anii 1971 şi 1992, drept relatări „exagerate", marcate - după aprecierea lor - de un vizibil „anticomunism primar, rău văzut în Franţa", noi n-am încetat să reîmprospătăm memoria conducătorilor lumii occidentale, unde era difuzat „mesagerul Bisericii Tăcerii", dându-ne toată silinţa să-i facem să înţeleagă dialectica barbariei comuniste şi permanenta ameninţare a acestui „rău" satanic, care încearcă şi astăzi, după prăbuşirea zidului Berlinului, să pregătească umanităţii - cu răbdare, cu încăpăţânare, cu cele mai subtile vicleşuguri -„un viitor fericit" sau, cum se laudă comuniştii francezi, „des lendemains qui chantent".

În ultima mea lucrare, editată în Franţa, „L'homme interieur"[22], încerc să dau în vileag bilanţul defavorabil al dinamicii gândirii omului firesc, neconvertit, atacat întruna de forţele ofensive ale Antihristului comunist, fie în perioada hegemoniei sovietice, fie de-a lungul şi de-a latul lumii libere, în mare măsură descreştinată şi incapabilă să-i reziste sau să-l învingă.

Comunismul, ca întruchipare a Răului, a Violenţei, a Urii şi-a Minciunii a profitat întotdeauna de fragilitatea inteligenţei îndepărtată de Dumnezeu şi impregnată nu de adevărurile infailibile ale Evangheliei lui Hristos, ci de prejudecăţi şi de superstiţii religioase, practicând, cu o uluitoare perseverenţă, perfida spălare a creierului, mai cu seamă acolo unde ateismul era decretat drept doctrină oficială şi obligatorie pentru toţi.

Ca să marxiseze gândirea neutră şi, adesea, ostilă a cetăţeanului neînregimentat pe plan politic, partidele comuniste s-au folosit de toate mijloacele posibile de propagandă ateistă (presa, literatura, cinematografia, teatrul, radio-televiziunea, conferinţele cu caracter antireligios) pentru a o îngenunchia, a o distruge, a o goli de orice urmă de credinţă. S-a mers - în special în închisori, în lagărele de exterminare şi în azilele psihiatrice din universul concentraţionar comunist - până-n fundul intoleranţei şi al persecuţiei, pentru a descreştina intelectul omenesc, pentru a viola legile spirituale ale inteligenţei, pentru a mutila obrazul sfânt al raţiunii, pentru a profana spiritul şi libertatea de conştiinţă.

Dacă în România s-au ridicat din mijlocul nostru, după invazia trupelor sovietice, „profeţii" şi „visătorii" comunismului în ofensivă ideologică şi politică, determinând pe mulţi intelectuali -oameni de ştiinţă, scriitori, artişti, academicieni - să se lepede de „Dumnezeul cel viu şi adevărat" ca să meargă după „alţi dumnezei" - după dumnezeii marxism-leninismului - şi să le slujească timp de 45 de ani, a existat, totuşi, şi „turma cea mică" a creştinilor ortodocşi, greco-catolici, catolici şi neoprotestanţi care, deşi au trăit sub teroarea Securităţii şi-au asistat la distrugerea bisericilor, deşi au fost condamnaţi pe nedrept din cauza credinţei şi trimişi la stuf, în Deltă, la canalul morţii sau în temniţele epuizării fizice, deşi au suferit văzând slugărnicia şi trădarea ierarhiei bisericeşti, n-au cedat în faţa terorii comuniste şi nu şi-au vândut sufletul şi mintea Satanei, ci şi-au păstrat cugetul curat înaintea lui Dumnezeu, fiindcă „în ziua cea rea", de care vorbeşte sfântul Pavel[23], ei s-au îmbrăcat „cu toată armătura lui Dumnezeu", împotrivindu-se opresiunii ideologiei anticreştine „prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare, pe care le dă neprihănirea"[24].

Dacă „debilitatea spirituală" a elitelor intelectuale şi a conducătorilor de culte din ţara noastră i-a împins spre cloaca unei doctrine diabolice şi spre supuşenia ruşinoasă în faţa unui regim totalitar, ostil religiei şi urmărind desfiinţarea ei, vreau să nădăjduiesc că după citirea atentă a acestui document exploziv pe care îl oferim românului iubitor de carte, dar şi de adevăr, multe suflete ignorante sau complăcându-se în iluzia unei schimbări politice, fără ca lisus Hristos să se afle în centrul preocupărilor celor ce stau la cârma Statului şi a Bisericii, vor accepta soluţia izbăvirii pe care ne-o oferă Evanghelia. Căci numai prin lupta cea bună a credinţei vom fi în stare să răsturnăm toate izvodirile perversiunii unor ideologii politice de sursă comunistă, prezente din păcate şi-n presă şi la televiziune, şi vom putea să ne subordonăm, cu toată evlavia şi cu tot entuziasmul, „legii Duhului", făcându-ne „orice gând" închinat patriei, „rob ascultării de Hristos"[25].

***

Un lucru ţin să nu se neglijeze: comunismul n-a murit. Au dispărut regimuri comuniste, dar tentaţia viziunii leniniste a rămas aceeaşi, deoarece reziduurile partidelor comuniste din occident, ca şi din România post-decembristă, respectiv actualii promotori ai unui comunism cu „faţă omenească", încearcă să îmbrace, peste cangrena lor doctrinară, haina unui idealism ideologic, simulând refuzul comunismului sângeros, practicat în U.R.S.S. şi promiţând, demagogic unica posibilitate de realizare a unei societăţi cu adevărat democratice, în care cetăţenii să se bucure de o totală libertate. Să nu-i credem. Biblia ne avertizează: „Bea şi mănâncă îţi va zice el, dar inima lui nu este cu tine"[26]. Ca duşman al lui Dumnezeu, comunismul îşi are rădăcinile în Satana, în „Balaurul cel mare", care - ne învaţă Apocalipsa - a fost înfrânt în războiul din cer şi aruncat pe pământ, unde nu încetează să se războiască zi şi noapte cu cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui lisus Hristos"[27]

Voia Tatălui ceresc a fost ca să cunoaştem lumea comunistă şi să trecem prin cuptorul ei de foc. Cei mai mulţi, fie de teamă, fie ademeniţi de privilegii şi de scaune înalte, au făcut parte din această lume şi n-au putut rezista ispitei. Alţii, totuşi, au vegheat, au rezistat şi s-au opus, cu tărie, răului comunist. Să ne rugăm, aşa cum s-au rugat şi ei:

- Tatăl nostru, izbăveşte-ne de cel rău. Izbăveşte-ne de răul ideologic, care ne-a împuţinat fiinţa, otrăvindu-ne sufletul, denaturându-ne mintea şi îndepărtându-ne de Tine. Scapă-ne de răul din noi şi din afara noastră. Amin![28]

SERGIU GROSSU

[1] Apud Sergiu Grossu: „Au fond de l'abîme", Apostolat des £ditions, Paris, 1976, pag. 7.

[3] Cf. „Manifeste du Parti communiste", Paris, 1936, Bureaux des Éditions, Pag. 41.

[4] Cf. „L'Etat et la Revolution", Paris, 1972, Editions Sociales, PP- 33-34.

[5] Citat în revista Le Messager orthodoxe, aprilie 1970.

[6] Textul acesta l-am aflat în „Calendrier des invalides de guerre russes", Paris, 1972 (sursa de informaţie: ziarul sovietic Pravda).

[7] Ci. „Le complot sovietique", în Le Journal de Geneve din 23 februarie 1934.

[8] Cf. „Le communisme contre la chretiente, la chretiente contre le communisme", La Cause, 1932, pag. 35.

[10] A se consulta şi excepţionala lucrare, tradusă recent din limba franceză, „Cartea neagră a comunismului", editată de Humanitas, în care se menţionează că numărul victimelor nevinovate se ridică la 80 de milioane.

[11] Cf. Catacombes, noembrie 1971, pag. 10, intitulată „Spălarea creierului".

[13] Cf. Selection Reader's Digest, februarie 1971, pag. 196.

[15] Apud Dries Van Coillie: „J'ai subi le lavage de cerveau",

editura Mobilisation des Consciences, 1964, pp. 8, 20.

[16] Idem, pp. 21-24. Acelaşi autor, la pag. 315, se referă la cuvintele unui tânăr militant comunist chinez, reproduse de J. Monsterleet, în lucrarea „L'Empire de Mao Tse-toung": „Celui qui n'a pas le courage d'abattre son pere â bout portant, parce qu'il est un gros proprietaire, n-est pas digne d'etre communiste".

[17] Cf. Pierre Darcourt: „Requiem pour l'Eglise de Chine", editura La Table Ronde, Paris, 1969, pp. 177-183.

[18] D. Bacu: „Piteşti - Centru de reeducare pentru studenţi", Madrid, 1958. A se consulta şi almanahul pe care l-am publicat în ianuarie 1973, sub titlul „Catacombes 1973", pp. 59-60.

[19] Virgil Ierenuca: „Piteşti", editura Limite, 1981, pp. 41-42.

[20] în original: „Brain-Washing" (A synthesis of trie Russian Textbook of Psychopolitics).

[21] Cf. Catacombes, din iunie 1974 (rubrica „Stratagemele adversarului") şi N-rul din septembrie 1977: „Haosul necesar comunismului" (Revelaţiile unui fost comunist american).

[27] Cf. Apocalipsa, 12. 17; iar la capitolul 2, versetul 10 citim: „Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce..."

[28] A nu se neglija cele 6 «Anexe», adăugate de noi, spre a demonstra justeţea tezei acestei cărţi şi anume că, oriunde se află la putere, comunismul nu poate fi decât totalitar, pervers şi anticreştin.